Ratacit din orice cale sub trasnitul lui catart; Valuri-valuri dând navala si smucindu-l tot mai tare Îl faceau sa sovaiasca peste pântecul cel spart.
Vântu-n funii suierându-si uriasa simfonie
Alerga sapând prapastii în adâncul guraliv, Raspândind în largul marii o-ndârjita ironie Printre urlete grozave de dusman nemilostiv.
Noaptea neagra de pe valuri îl vedea ca o naluca
Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund, Fara om ca sa-i dea suflet, fara minte sa-l conduca Peste unda latratoare de la crestet pân-la fund.
Calatorii si matrozii putrezeau pe puntea rece,
Frunti albastre, buze vineti, pumni închisi si ochi sticliti, Toti murisera de-a rândul; cinci si sase, opt si zece, Si zaceau, mormane-nalte, galben-verde muceziti.
Repezi fulgere prin noapte albastreau de rautate,
Spintecând în larg vazduhul sub taiusul lor de foc, Si-n zigzaguri ce iau vazul prin colori amestecate Se stingeau suieratoare într-al valurilor joc. Câte-un chip iesea deodata pentr-o clipa în lumina Când de om trait pe mare sub un vânt argasitor, Când de tânar cu par galben si cu buze de vergina Înghetate înainte de-a-si sopti poema lor.
Si prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul mortii,
Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet, Dimineata-ncremenita sta în cer pe pragul portii Si muia cu lacrimi negre nuantatul ei buchet.