ETAPELE EXAMENULUI CLINIC

Etapele care se parcurg în cadrul examenului clinic sunt următoarele:

- anamneza;
- examen clinic general;
- examen facial;
- examenul articulației temporo-mandibulare;
- examen endo-oral;
- examen funcțional.

ANAMNEZA
Motivele prezentării la medic:
- tulburarea funcţiei fizionomice - primează în ortodonţie;
- tulburări de vorbire;
- dificultăţi de masticaţie;
- tulburări ale erupţiei dentare

APP generale, în cadrul cărora se vor solicita relaţii privind:

- prezenţa unor malformaţii congenitale;
- boli generale (rahitism, tulburări neuro - endocrine, afecţiuni cardiace, renale, boli sanguine, boli digestive,
boli metabolice, boli infecţioase, alergii);
- afecţiuni naso-faringiene (vegetaţii adenoide, adenoidectomie, amigdalite repetate, amigdalectomie, rinite
cronice);
- tratamente medicamentoase urmate sau în curs;
- alergii;
- intervenţii chirurgicale în trecut

Condiţiile medicale care ar putea afecta tratamentul ortodontic sunt:

‐ Febră reumatică. În cazul unui pacient cu risc de endocardită bacteriană este recomandată solicitarea avizului cardiologului.
La pacienţii cu boală de focar se poate institui tratamentul ortodontic cu recomandarea unei igiene orale deosebit de riguroasă.
La aceşti pacienţi se recomandă clătirea gurii cu soluţie de clorhexidină înaintea aplicării aparatului ortodontic, iar proceduri
cu risc de sângerare, precum aplicarea/cimentarea sau îndepărtarea inelelor, este recomandabil să se facă după prescrierea de
către medicul generalist (cardiolog) a medicației adecvate (protecţie de antibiotice). De asemenea, la aceşti pacienţi se va evita
aplicarea inelelor ortodontice pentru ancorajul aparatelor fixe și se vor utiliza tubuşoare molare colabile.
‐ Epilepsie. Pacienţii epileptici prezintă contraindicaţie pentru tratamentul ortodontic (unii autori iau în considerare aplicarea
aparatelor ortodontice fixe la pacienţii a căror situaţie medicală este extrem de bine monitorizată).
‐ Ulceraţii aftoase recurente. O atenţie specială trebuie acordată pacienţilor cu ulceraţii aftoase recurente deoarece croşetele
sau resorturile aparatelor mobile, precum şi cârligele şi celelalte ataşamente ale aparatelor fixe pot agrava starea pacientului.
‐ Alergii – există pacienţi alergici la acrilat, Ni-Ti etc.
În cazul altor condiţii medicale, se va colabora cu medicii specialişti respectivi.
APP stomatologice:
- caracteristicile masticaţiei şi obiceiuri alimentare, cum ar fi: preferinţa pentru alimente de consistenţă
redusă sau pentru cele de consistenţă crescută (fructe şi legume consumate în stare crudă sau doar fierte);
masticaţie grăbită cu triturarea doar parţială sau masticaţie lentă cu triturarea completă a alimentelor;
masticaţie robustă în sensul muşcării din aliment (cu stimularea propulsiei mandibulei) sau dimpotrivă
fragmentarea prealabilă a alimentelor;
- obiceiuri vicioase de supt, interpoziţii active sau pasive de deget, buze, limbă, obraji, creion, jucării;
- traumatisme oro-faciale, dento-parodontale;
- tratamente urmate pentru afecțiuni în sfera oro-facială – ortodontice, chirurgicale, odontale, parodontale,
post-traumatice etc.
Pe parcursul culegerii datelor anamnestice se pot observa: atitudinea pacientului, parafuncţii sau obiceiuri
vicioase (respiraţie orală, interpunerea sau aspirarea buzei inferioare), asimetrii faciale, tulburări de postură.

Tipul constituţional
- ectomorf (înalt, gracil, suplu, predomină creşterea antero-posterioară a craniului);
- mezomorf (echilibrat, musculos, creștere armonioasă a craniului și a feței);
- endomorf (scund, cu tendinţă la îngrăşare, predomină creşterea transversală a craniului).

Forma feţei – poate fi:

- ovală, rotundă, pătrată (diametrul bizigomatic relativ egal cu diametrul bigoniac);
- triunghiulară, trapez cu baza mare în sus (diametrul bizigomatic > diametrul bigoniac);
- trapez cu baza mare în jos (diametrul bizigomatic < diametrul bigoniac).

simetria
– se analizează comparând cele două jumătăţi ale feţei; în caz de asimetrie se va preciza zona şi eventual
cauza: anomalii congenitale, hemipareze, traumatisme, cicatrici, deviaţii de sept nazal, devierea mentonului;
se apreciază deplasarea la dreapta sau la stânga a mentonului, accentuarea, aplatizarea sau ştergerea unor
şanţuri sau a unor contururi anatomice comparativ stânga– dreapta;

aspectul şanţurilor faciale:

atenuate, şterse, accentuate;

raportul etajelor faciale mijlociu (N-Sn) şi inferior (Sn-Gn)

- într-un facies proporţional etajul inferior trebuie să fie egal cu cel mijlociu;

buzele
se va preciza aspectul, culoarea, grosimea, tonusul (buzele pot fi subţiri, groase, eversate, palide, fisurate);
raportul buzelor – în treaptă pozitivă sau în treaptă inversată;
fanta labială poate fi: închisă, întredeschisă, deschisă;
poziţia stomionului (situat la unirea 1/3 superioare cu cele 2/3 inferioare ale etajului inferior facial) poate fi:
înaltă, medie, joasă.

Examenul din profil

Pentru analiza profilului facial este foarte important ca pacientul să aibă o poziție corectă (natural head
position – NHP), cu capul în plan vertical, privirea orientată înainte, planul Frankfurt paralel cu podeaua,
relație de repaus mandibulo-maxilară (relația centrică).
În poziția corectă, descrisă mai sus, medicul se va situa lateral şi va aprecia relaţia buzelor şi mentonului în
câmpul de profil, stabilind dacă este vorba de un profil drept, concav sau convex
Examenul articulației temporo-mandibulare
În cadrul evaluării clinice a ATM se vor urmări cei trei paşi importanţi:
a) amplitudinea deschiderii gurii – în mod normal la copii 3-4 cm, iar la adolescenţi şi adulţi 4-5 cm;
- considerăm deschiderea gurii limitată când este între 2-3 cm şi blocată atunci când este sub 2 cm;
b) excursia mentonului şi a liniei interincisive inferioare – se efectuează în plan mediosagital în mod
fiziologic;
- se va analiza corelaţia liniei interincisive inferioare cu cea superioară;
c) excursia condililor – se va analiza şi înregistra amplitudinea şi simetria deplasărilor, prezenţa unor
cracmente, crepitaţii, deformaţii articulare, dureri la presiune, salturi articulare, subluxaţii, anchiloze.
Articulaţia temporo-mandibulară se palpează pe faţa anterioară, imediat anterior de tragus, cu ajutorul
policelui şi pe faţa posterioară - prin meatul canalului auditiv extern – cu ajutorul indexului. În timpul
palpării se va cere pacientului să efectueze mişcări de deschidere şi închidere a gurii. Palparea permite
depistarea cracmentelor, crepitaţiilor, sensibilităţii la presiune, asimetriilor, diferenţelor de mobilitate.
Modificările constatate pot proveni din interferenţe ocluzale sau pot fi urmări ale unor tulburări intra-
articulare

Orbicularii buzelor (m. orbicularis oris). Se va aprecia mărimea, culoarea,

poziţia în
repaus şi tonicitatea orbicularilor.
Când mandibula este în poziţie de repaus, în mod normal, buzele se ating uşor, asigurând închiderea
anterioară a cavităţii orale. În această poziţie se analizează situarea stomionului (St – reprezintă punctul de
contact inter-labial pe linia mediană).
Investigarea poziţiei punctului Stomion se face prin ridicarea uşoară a buzei superioare în poziţia de repaus a
mandibulei şi analizarea suprafeţelor vestibulare libere, neacoperite de buza inferioară, ale incisivilor
centrali superiori. O poziţie corectă a buzelor în corelaţie cu arcada dento-alveolară superioară presupune ca
buza inferioară să acopere 1/3 incizală a incisivilor centrali superiori. Un St înalt (buza inferioară acoperă
mai mult decât 1/3 incizală a incisivilor centrali superiori) este considerat un factor favorizant pentru
retrodenţia superioară, în timp ce un St cu poziţie joasă se asociază de obicei cu prodenţia superioară sau cu
ocluzia deschisă.
Tonicitatea fascicolului extern al orbicularului se evaluează solicitând pacientului să-şi umfle obrajii cu
aer, după care examinatorul va exercita presiune cu palmele, încet şi progresiv. Se pot constata următoarele
situații:
- normotonie - pacientul scapă aerul la o presiune moderată a examinatorului;
- hipertonie - pacientul reuşeşte să păstreze aerul la o presiune intensă a examinatorului;
- hipotonie - pacientul nu reuşeşte să-şi umfle obrajii cu aer.
Tonicitatea fascicolului intern se evaluează îndepărtând comisurile labiale ale pacientului cu policele şi
indexul. Se poate constata una dintre următoarele trei situaţii:
- normotonie - pacientul reuşeşte să închidă fanta labială la o poziţie moderată a examinatorului;
- hipertonie - pacientul reuşeşte să închidă fanta labială cu toată forţa opusă de examinator;
- hipotonie – pacientul nu reuşeşte să-şi închidă fanta labială.
Hipertonia orbicularilor este cauza frecventă a retroalveolodenţiei bimaxilare, iar în
hipotonie orbiculară asociată cu o tonicitate normală sau crescută a muşchilor limbii apare,
de obicei, o proalveolodenţie bimaxilară.
Comportamentul orbicularilor poate fi modificat în prezenţa unor parafuncţii astfel:
- la respiratorul oral este prezentă o hipotonie a orbicularului buzei superioare, cu fanta labială deschisă
în repaus, asociată sau nu cu prezenţa unei incompetenţe labiale;
- aspirarea, interpunerea sau sugerea buzei inferioare determină sau agravează o protruzie superioară
asociată cu retruzia inferioară sau cu retrognaţia mandibulară.

Muşchii buccinatori intră în componenţa obrajilor, având şi fibre care se

întrepătrund cu ale orbicularului, contribuind la mobilitatea buzelor, în special în timpul surâsului prin
tracţionarea comisurilor labiale lateral şi posterior. Au rol în fizionomie şi în
masticaţie.
Forţa de contracţie a buccinatorilor se apreciază pensând obrajii între police şi index şi apoi solicităm
pacientului să-şi retragă obrajii (prin aspirare). Pot fi întâlnite următoarele situații:
- normotonie - dacă reuşeşte să-şi retragă obrajii exercitând o uşoară opoziţie;
- hipertonie - dacă-şi retrage obrajii cu opoziţie puternică a examinatorului;
- hipotonie - dacă nu reuşeşte să-i retragă (prezentă la indivizii emaciaţi, caşectici).

Muşchii limbii – se apreciază volumul şi tonicitatea masei musculare linguale,

atât
în repaus cât şi în timpul exercitării funcţiilor (deglutiţie, fonaţie).
În ceea ce privește volumul, acesta se apreciază în corelaţie cu cel al arcadelor dento-alveolare, putând fi:
- normal;
- micşorat;
- mărit (macroglosie - limba prezintă pe marginile laterale impresiunile dentare)
Analiza poziţiei de repaus a limbii poate evidenția următoarele aspecte:
- în mod fiziologic, limba are o poziţie superioară cu vârful aplicat în regiunea anterioară a palatului fără
presiune sau fără contact, cu o distanţă minimă de regiunea anterioară a palatului;
- poziţie joasă şi anterioară a limbii, la nivelul arcadei dento-alveolare inferioare (în prognatismul
mandibular);
- poziţie joasă şi posterioară a limbii (în retrognaţia mandibulară);
- limba interpusă între arcade în spaţiul de inocluzie fiziologică.
Pentru aprecierea tonicităţii musculaturii linguale în mişcările de ridicare, propulsie şi lateralitate, solicităm
pacientului să efectueze aceste mişcări linguale în timp ce ne opunem
acestor mişcări cu unul sau cu două degete, aplicate pe faţa dorsală a limbii, pe vârf,
respectiv pe marginile laterale ale limbii.
Considerăm:
- normotonie - pacientul reuşeşte mişcarea cu o uşoară opoziţie;
- hipertonie - pacientul reuşeşte mişcarea cu o opoziţie puternică;
- hipotonie - pacientul nu poate efectua mişcarea.
Pacienţii cu hipertonie linguală pot, de asemenea, să-şi ridice şi să-şi apropie simultan marginile limbii,
situație cunoscută sub denumirea de „limba jgheab”.
Muşchii mobilizatori ai mandibulei
Mişcările mandibulare de bază se clasifică astfel:
- închidere – deschidere;
- propulsie – revenire;
- retropulsie – revenire;
- lateralitate (diducție) – revenire.
Aceste mişcări sunt asigurate de următoarele grupe musculare:
- Muşchii ridicători ai mandibulei – maseter, pterigoidian intern, fasciculul mijlociu al temporalului.
Hipotonia ridicătorilor poate fi întâlnită numai la copiii emaciaţi sau cu pareze.
- Muşchii coborâtori – supra- şi subhioidieni (geniohioidian, milohioidian, digastric pântec anterior),
fasciculul superior din pterigoidianul extern.
- Muşchii propulsori – fasciculul inferior al pterigoidianului extern, fasciculul anterior al
temporalului.
- Muşchii retropulsori – fasciculul posterior al temporalului şi muşchii suprahioidieni; la pacienţii cu
ocluzii inverse frontale se urmăreşte posibilitatea efectuării mişcării de retropulsie.
- Muşchii lateropulsori – muşchiul pterigoidian extern cu cele 2 fascicole; contracţia pe o singură
parte a muşchiului deviază mandibula spre partea opusă.
Aprecierea tonicităţii acestor grupe musculare se face ca şi pentru restul grupelor musculare, solicitând
pacientului să efectueze toate mişcările mandibulare prezentate anterior, în timp ce examinatorul se va
opune cu podul palmei sau cu degetele tuturor acestor mişcări.
Inspecţia şi palparea fiecărui muşchi în repaus şi în funcţie este necesară mai ales în caz de asimetrii faciale,
mialgii, sindrom algo-disfuncţional al ATM, în astfel de situații fiind implicaţi mai frecvent maseterul,
temporalul și pterigoidianul.

Deglutiţia
Este un proces complex şi reprezintă totalitatea fenomenelor care concură la trecerea bolului alimentar sau a
salivei din cavitatea orală spre faringe şi esofag. Este o funcţie permanentă care se desfăşoară cu o frecvenţă
între 600 - 1600 deglutiţii / 24 de ore, după unii autori ajungând la o frecvenţă de 2000 - 2500 deglutiţii / 24
ore (Bratu, 1998).
Stadiile evolutive ale deglutiţiei:
 deglutiţia infantilă – este deglutiţia sugarului, fiind considerată fiziologică în primele 6 - 12 luni; se
realizează cu maxilarele depărtate, nou-născutul interpune limba înainte, între arcade, prinzând
mamelonul între aceasta şi creasta alveolară superioară, iar partea dorsală a limbii este făcută jgheab
și laptele alunecă astfel spre faringe; se produc contracţii puternice ale obrazului şi buzelor,
asigurând închiderea etanşă a cavităţii orale.
 etapa tranziţională – între 6 luni şi 2,5 - 3 ani; odată cu erupţia incisivilor temporari, baza limbii
coboară, vârful se retrage înapoia incisivilor, marginile se interpun între arcade în zona laterală până
la erupţia dinţilor laterali temporari, dar se produce contracţia puternică a muşchilor mimicii (în
special a buccinatorului).
 deglutiţia adultului – se instalează după vârsta de 2,5 - 3 ani; se desfășoară cu cele trei cercuri de
închidere: contactul buzelor, contactul arcadelor dentare şi contactul feţei dorsale a limbii cu palatul,
în timp ce vârful se etalează și presează pe palat, în regiunea retroincisivă superioară
Evaluarea tipului de deglutiţie se face cu pacientul aşezat corect în fotoliu, solicitându-i să efectueze câteva
deglutiţii. Într-o deglutiţie corectă, inspecţia poate evidenţia contracţia muşchilor maseteri, iar palparea
confirmă contracţia muşchilor maseteri şi temporali. De asemenea, prin îndepărtarea buzelor în timpul
deglutiţiei se constată contactul dento-dentar interarcadic.

Analiza funcţiei fizionomice în surâs și vorbire, va analiza următoarele aspecte:

linia surâsului – în mod normal urmează linia coletelor frontalilor superiori, lăsând vizibilă mucoasa
gingivală a frontalilor superiori pe o porţiune de cel mult 2-3 mm; poate avea una dintre următoarele forme:
orizontală, convexă, concavă (Bratu, 1998);
linia de ocluzie în regiunea anterioară (marginile incizale ale frontalilor superiori)
forma şi poziţia dinţilor pe arcade, putând fi prezente modificări dentare de formă, volum, malpoziţii dentare
(rotaţii, înghesuiri, proalveolodonţii etc.)
analiza ,,triunghiurilor negre” (din engl. ,,buccal corridors”, ,,black corridors”) – spațiul dintre comisurile
labiale și fețele vestibulare ale dinților laterali superiori. Standardele estetice impun prezența unor buccal
corridors de dimensiuni cât mai mici.
Se va aprecia mimica (activă sau pasivă) precum şi expresia feţei, care poate exterioriza următoarele stări:
bucurie, tristeţe, furie, frică, indiferenţă, disperare etc

Fonaţia
Cele mai frecvente tulburări de fonaţie sunt:
 dislalia – imposibilitatea de a pronunţa unele foneme;
 paradislalia – pronunţarea unor foneme în locul altora;
 sigmatismul – pronunţarea şuierată a fonemelor siflante;
 balbismul (bâlbîiala) – repetarea sunetelor sau silabelor și folosirea unor pauze care întrerup
vorbirea.
Corelaţia dintre tulburările fonetice şi malocluzii e discutabilă. Există studii care au dovedit faptul că
tulburările fonetice generează malocluzii şi, totodată, prezenţa unor malocluzii crează condiţii pentru
instalarea tulburărilor de vorbire. Astfel, putem considera că:
 ocluzia deschisă se asociază frecvent cu pronunţarea defectuoasă a fonemelor f, v, b, p, m, n, s, ş, j, z
deoarece buzele nu pot veni în contact între ele sau cu dinţii frontali superiori;
 retrognaţia mandibulară se asociază cu pronunţarea defectuoasă a consoanelor b, p, m, n, s, z,
deoarece bolnavii nu pot aduce în contact corect limba şi buzele înapoia frontalilor superiori;
 absenţa dinţilor frontali superiori, în perioada permutării dentare sau posttraumatic, afectează
pronunţia fonemelor siflante şi fricative: s, ş, j, z, f, v.
Aparatele ortodontice pot influenţa fonaţia, creând condiţii noi pentru activitatea articulatorie şi declanşând
mecanismele de adaptare funcţională.

Autoîntreţinerea se manifestă prin:

 autocurăţire, prin intermediul salivei, contracţiilor musculare cu deplasarea părţilor moi, în prezenţa
unei masticaţii viguroase, în parametri fiziologici;
 unele fenomene compensatorii, cum ar fi:
o abrazia fiziologică, cu restabilirea unei ocluzii corecte;
o ameliorarea poziţiei dinţilor pe arcade astfel încât forţele masticatorii să se transmită
fiziologic, în axul lung al dintelui.
Studiul de model
modificările unidentare în cele trei planuri spaţiale vor fi:
În plan sagital: - un dinte frontal poate fi în
vestibulo- sau oro-versiune sau
gresiune;
În plan transversal: - un dinte frontal poate fi în
mezio- sau disto-versiune sau
gresiune;
În plan vertical: - ingresiune, egresiune
(deplasarea dintelui împreună cu
procesul alveolar spre baza
osoasă, respectiv spre planul de
ocluzie, fără modificarea
raportului între coroana clinică şi
cea anatomică);
Relații normale și patologice la nivelul grupului frontal superior
- un dinte lateral poate fi în
mezio- sau disto-versiune sau
gresiune.
- un dinte lateral poate fi în
oro- sau vestibulo-versiune sau
gresiune.
- intruzie, extruzie (deplasarea
verticală a dintelui care se
asociază cu modificarea
raportului între coroana clinică
şi cea anatomică).
Indexul Pont
- analizează concordanţa dintre dimensiunea dinţilor şi dezvoltarea transversală a arcadelor dentare
O normodonţie presupune ca SI să fie situată între 28 şi 34 mm; când SI este sub 28 mm, situaţia poartă
denumirea de microdonţie, iar SI peste 34 mm - macrodonţie.
Pont a stabilit următoarele formule de calcul pentru distanţa interpremolară (IP) şi distanţa intermolară (IM)
a arcadei superioare:
IPC = SI + SI/4
IMC = IP + IP/4
Reperele stabilite de Pont pentru măsurarea acestor distanţe pe modelul de studiu al arcadei superioare sunt
- diametrul transversal anterior sau interpremolar (IPm) - reprezintă distanţa liniară dintre mijlocul
şanţurilor intercuspidiene ale primilor premolari;
- diametrul transversal posterior sau intermolar (IMm) - reprezintă distanţa liniară dintre fosetele
centrale ale primilor molari permanenţi.
Pentru arcada inferioară (notarea se face cu minuscule) în formula de calcul se ia în considerare tot suma
incisivilor superiori, iar reperele pentru măsurarea lărgimii arcadei sunt următoarele:
 - ‐ diametrul transversal anterior sau interpremolar (ipm) - reprezintă distanţa liniară dintre limitele
vestibulare ale suprafeţelor de contact ale celor doi premolari ai fiecărei hemiarcade.
- ‐ diametrul transversal posterior sau intermolar (imm) - reprezintă distanţa liniară dintre vârfurile
cuspizilor centro-vestibulari ai primilor molari permanenţi.
Gravitatea îngustării este apreciată în funcţie de rezultatul obţinut. Pot să existe astfel următoarele situații:
- îngustare uşoară - când deficitul e cuprins între 2-4 mm;
- îngustare medie - deficit între 4-6 mm;
- îngustare gravă - deficit între 6-10 mm;
- îngustare foarte gravă - deficit peste 10 mm.
Indicele Pont nu este aplicabil la arcadele cu dentație temporară, este imposibil de calculat când lipsesc
incisivii permanenţi superiori de pe arcadă; , își pierde semnificația în caz de macrodonţie (SI peste 34 mm)
sau de microdonţie (SI sub 28 mm); nu se calculează atunci când lipsesc dinţii reper; are valoare relativă în
malpoziţii ale dinţilor reper; are valoare relativă în mezializarea grupului dentar lateral; nu se calculează în
caz de aplazie a incisivilor laterali.

Simetroscopia - se efectuează numai pe modelul superior, cu ajutorul

simetroscopului (plăcuţă transparentă gradată milimetric, cu sistem de axe de
coordonate
ÎN PLAN SAGITAL ÎN PLAN TRANSVERSAL
Lungimea arcului anterior (LA) al Scurtarea asimetrică a arcadei, - devierea liniei interincisive
arcadei, denumită şi săgeata respectiv mezializarea unei faţă de planul medio-sagital
sagitală, (SS) se apreciază după hemiarcade la dreapta sau
Korkhaus astfel: comparativ cu hemiarcada stânga (în mm)
SSC = 1/2 IPC contralaterală (meziopoziţie - simetria poziţiei celor două
SS este distanţa liniară dintre linia generalizată de grup lateral - MPG) hemiarcade dentare laterale:
care uneşte mijlocul - măsurăm cu
şanţurilor intercuspidiene ale se aplică simetroscopul cu o linie compasul de la linia mediană
premolarilor primi superiori stânga- orizontală accentuată pe planul la foseta centrală a
dreapta (respectiv a molarilor primi tuberal sau pe faţa distală premolarilor şi molarilor
temporari) şi punctul interincisiv a ultimului molar situat posterior; omologi
(când feţele distale ale celor doi - se apreciază diferența în mm din stânga şi dreapta.
premolari primi superiori nu sunt în
acelaşi plan se ia în considerare ca
reper premolarul situat cel mai
posterior).

Perimetria - permite aprecierea relaţiei dintre spaţiul disponibil pe arcada

alveolară şi necesarul de spaţiu pentru alinierea dinţilor permanenţi, atât în
dentaţia mixtă cât şi în cea permanentă.
Perimetria propusă de Nance măsoară Pe (perimetrul existent) sau „spaţiul disponibil" între feţele meziale
ale M1 drept şi stâng şi „spaţiul necesar" sau Pi (perimetrul ideal), însumând diametrele mezio-distale ale
tuturor dinţilor permanenţi situaţi mezial de M1 (incisivii, caninii şi cei doi premolari).
În dentaţia mixtă pentru calcularea spaţiului necesar se utilizează următoarele formule, în funcţie de
mărimea lee-way-space-ului (surplusul de spaţiu care rezultă din valoarea mai redusă a diametrelor mezio-
distale ale premolarilor faţă de cele ale molarilor temporari):
 CALCULAT MASURAT
Valoarea Pe, adică perimetrul măsurat,
- unde SI şi si reprezintă suma se obţine cu ajutorul unui fir de sârmă
pentru arcada incisivilor superiori, respectiv sau textil, care se fixează cu un capăt la
superioară: inferiori; faţa mezială a M1 din stânga, se trece la
- X şi x reprezintă suma C+ Pm1 nivelul feţelor ocluzale ale premolarilor
Pi = SI + 2X + 1,8 + Pm2 la arcada superioară, sau molarilor temporari şi al marginilor
respectiv incizale ale dinţilor frontali, fără a
inferioară (valorile pot fi luate din modifica traseul firului după dinţii aflaţi
tabele sau pot fi apreciate pe în malpoziţie (nu se urmăresc dinţii
radiografii); aflaţi în malpoziţie, firul aşezându-se
pentru arcada - 1,8 este valoarea lee-way-space paralel cu creasta alveolară) şi se
inferioară: superior; marchează pe fir nivelul unde se găseşte
- 3,4 este valoarea lee-way-space faţa mezială a M1 din partea dreaptă.
pi = si + 2x + 3,4 inferior. Firul se întinde apoi pe o riglă
gradată obţinând valoarea în mm a lui
Pe.