PRINCIPALELE AFECȚIUNI OTORINOLARINGOLOGICE

I.AFECŢIUNILE URECHII ȘI APARATULUI VESTIBULAR

A.Principalele simptome şi semne ale urechii
B.Afecţiunile urechii externe
C. Afecţiunile urechii medii
II. AFECŢIUNI ORO-NAZO-FARINGIENE-LARINGIENE

I. AFECŢIUNILE URECHII ȘI APARATULUI VESTIBULAR

A. Principalele simptome şi semne ale urechii

Otalgia, hipoacuzia, otoreea, tinitusul şi vertijul sunt principalele simptome în afecţiunile urechii.

1. OTALGIA – poate avea cauze otologice (implicând urechea externă sau urechea medie) sau nonotologice fiind
referată la nivelul urechii datorită unor procese patologice aflate la distanţă.

Localizare Afecţiune Istoric

Cauze otologice
Urechea medie Otita medie acută, cronică Infecţii ale tractului respirator superior
Barotrauma Schimbare bruscă a presiunii atmosferice
(zborul cu avionul sau scufundările)
Ostrucţia acută a trompei lui Eustachio Pocnituri sau zgomote în ureche cu sau fără
congestie nazală
Urechea externă Otita externă Otalgie localizată la nivelul conductului, în
special la înotători, diabetici sau pacienţi cu
dermatită seboreică
Miringita buloasă Durere bruscă, uneori istoric de herpes
Cerumen sau corp străin
Cauze nonotologice
Cancer Nazofaringe, faringe, amigdală, baza
limbii, laringe
Infecţii Faringoamigdalita, abcesul
periamigdalian
Neurologice Nevralgia (trigemen, sfenopalatin,
glosofaringian)
Altele Postamigdalectomie sau adenoidectomie
Afecţiuni ale articulaţiei temporo-
mandibulare

Se tratează cauzele subiacente. Durerea poate fi tratată cu analgezice orale (de exemplu, AINS, acetaminopen).

2. OTOREEA - reprezintă exteriorizarea secreţiilor de la nivelul urechii. Aceasta poate fi seroasă,

serosanguinolentă sau purulentă. Secreţiile pot proveni din conductul auditiv extern, urechea medie sau cutia craniană.
Simptomele asociate pot fi otalgie, febră, prurit, vertij, tinnitus, pierderea auzului.

1
 Etiologie
Cauzele otoreei acute (< 6 săptămâni) înclud:
 Otita medie acută cu perforaţia membranei timpanice
 Otita externă
 Drenajul printr-un tub de timpanostomie
 Traumatismul recent (provocând scurgeri LCR – lichid cefalorahidian sau sânge)
 Intervenţiile chirurgicale
Cauze ale otoreei cronice includ:
 Otita medie purulentă cronică
 Cholesteatomul
 Corpii străini
 Mastoidita
Tratamentul depinde de diagnosticul final. Antibioticele sunt administrate, după caz, pentru cauze infecţioase.

3. TINITUSUL - este un zgomot în ureche; apare la 10-15% din populaţie.

Tinitusul subiectiv reprezintă percepţia unui sunet în absenţa unui stimul acustic şi este auzit numai de către
pacient.
Tinitusul obiectiv este rezultatul unui zgomot generat de ţesutul vascular de la nivelul urechii şi, în unele cazuri,
este auzit de către examinator.
Tinitusul poate fi intermitent, continuu sau pulsatil (sincron cu bătăile inimii).
Tinitusul subiectiv poate să apară în aproape orice afecţiune a urechii:
 trauma sonoră (hipoacuzia neurosenzorială indusă de zgomot),
 hipoacuzia neurosenzorială din alte cauze,
 obstrucţii ale conductului auditiv prin cerumen sau corp străin,
 infecţii: otită externă, miringită -inflamaţia timpanului, otită medie, meningită şi obstrucţie tubară,
 salicilaţii în doze mari pot provoca tinitus reversibil,
 aminoglicozidele şi unele chimioterapice pot determina hipoacuzie însoţită de tinitus.
Teste: se efectuează o audiogramă şi, dacă este depistată pierderea auzului, sunt efectuate teste pentru a
diferenţia hipoacuziile de transmisie şi neurosenzoriale.
Tratamentul bolii subiacente poate ameliora tinitusul:
 Corectarea hipoacuziei (de exemplu, cu un aparat auditiv) ameliorează tinitusul la aproximativ 50%
dintre pacienţi.
 În unele cazuri, recunoaşterea şi tratarea depresiei ameliorează tinitusul, sugerând o componentă
psihologică. Totuşi nu trebuie să se presupună că tinitusul este produs de o cauză psihologică.
Deşi nu este disponibil niciun tratament specific medical sau chirurgical, mulţi pacienţi descoperă că un fundal
sonor maschează tinitusul şi îi ajută să doarmă.

4. VERTIJUL - este o falsă senzaţie de mişcare asociată cu tulburări de echilibru sau de mers. În mod obişnuit,
mişcarea este percepută ca o senzaţie de învârtire dar unii pacienţi pur şi simplu simt că sunt traşi într-o parte. Pacientul
mai simte ca şi cum el sau mediul sunt în mişcare. Simptomele pot fi acute sau severe provocând greaţă şi vărsături şi pot
apărea episodic.
Clasificare - Etiologie
 Vertijul secundar afecţiunilor urechii interne sau ale nervului VIII cranian este considerat periferic.
 Vertijul secundar afectării nucleilor vestibulari şi căilor de conducere de la nivelul trunchiului cerebral şi
cerebelului este considerat de origine centrală.
 Ocazional, vertijul poate fi psihogen.
2
  Vertij poziţional benign
 Medicamente: aminoglicozide, Furosemid, Chinina.
 Infecţii: herpes zoster otic, otită medie
 Boala Ménière
 Atac de panică
 Traumatisme
 Tumori: neurinom de acustic
 Migrenă bazilară
 Insuficienţă vertebrobazilară
Tratament
Trebuie tratate toate tulburările identificate. Ameliorarea simptomelor este importantă.
 Cel mai eficient supresiv al nervului vestibular este diazepamul (25 mg p.o. la 6-8 ore, pentru vertij sever
se administrează în doze mai mari, sub supraveghere medicală).
 Antihistaminice/anticolinergice administrate oral (de exemplu, meclizine 25-50 mg p.o. de 3 ori/zi).
Toate aceste medicamente pot provoca somnolenţă.
 Greaţa poate fi tratată cu proclorperazină 10 mg i.m. de 4 ori pe zi sau 25 mg intrarectal de 2 ori pe zi.
 În cazul pacienţilor cu vertij recurent sau poziţional secundar unei afectării vestibulare unilaterale, se
obţin de obicei ameliorări considerabile prin terapia de reabilitare vestibulară, indicată de un
kinetoterapeut experimentat.

5. VERTIJUL POZIŢIONAL PAROXISTIC BENIGN (VPPB)

În vertijul poziţional paroxistic benign, episoade scurte de vertij (< 60 s) apar la mişcarea capului în anumite poziţii.
Apar de asemenea greaţa şi nistagmusul. Tratamentul presupune manevre de repoziţionare.
Tratament
De obicei, VPPB se remite spontan în câteva săptămâni sau luni, dar poate continua şi luni sau ani. Pentru că această
stare poate fi de lungă durată, tratamentul medicamentos (ca cel folosit în boala Meniere) nu este recomandat. Adesea,
efectele adverse ale medicaţiei agravează dezechilibrul.

6. BOALA MÉNIÈRE (Hidrops endolimfatic) – este o afecţiune a urechii interne care produce vertij, hipoacuzie
neurosenzorială fluctuantă şi tinitus. Nu există niciun test de diagnostic.
Pacienţii au:
 atacuri de vertij brusc instalate, care durează până la 24 de ore, şi de obicei asociază greaţă şi vărsături.
 Tinitusul poate fi constant sau intermitent, asemănător cu un bâzâit sau un răget; nu este legat de poziţie
sau de mişcare.
 Tinitusul poate fi urmat de instalarea deficitului auditiv, care afectează în mod tipic frecvenţele joase.
 Înaintea unui episod, majoritatea pacienţilor au senzaţie de plinitudine sau presiune în urechea afectată. La
50% dintre pacienţi este afectată o singură ureche.
La începutul bolii, simptomele se remit între crize; perioadele asimptomatice pot dura mai mult de 1 an.

Tratamentul episodului acut vizează ameliorarea simptomatologiei.

 Anticolinergicele (de exemplu proclorperazina sau prometazina 25 mg în administrare rectală sau 10 mg p.o.
la 6-8 ore) pot reduce simptomele gastrointestinale mediate vagal.
 Antihistaminicele (difenhidramina) sau benzodiazepinele (diazepam 5 mg p.o. la 6-8 ore) sunt utilizate
pentru sedarea sistemului vestibular.
 Unii medici utilizează corticosteroizii în cură scurtă (de exemplu, prednison 60 mg o dată/zi, timp de 1
săptămână, cu scăderea gradată a dozelor în următoarea săptămână) pentru episodul acut.
3
  Regimul hiposodat evitarea alcoolului şi cofeinei şi administrarea unui diuretic (hidroclorotiazidă 25 mg p.o.
o dată/zi) pot fi utile pentru prevenirea vertijului.
 Chirurgia este rezervată pentru pacienţii cu episoade frecvente, severe şi debilitante care nu răspund la alte
tratamente.

7. HIPOACUZIILE
Hipoacuzia poate fi clasificată în:
 hipoacuzie de transmisie: pierderea auzului apare secundar leziunilor conductului auditiv extern,
membranei timpanice sau urechii mijlocii. Aceste leziuni împiedică transmiterea eficientă a sunetului
spre urechea internă.
 Neurosenzorială este determinată fie de leziuni la nivelul urechii interne fie la nivelul nervului auditiv
(VIII).
 Ambele (deficit mixt). Hipoacuziile mixte pot fi produse de un traumatism cranian sever, cu sau fără
fractură de craniu sau de os temporal, de o infecţie cronică sau de una dintre multele boli genetice.

Cauze dobândite de hipoacuzie

Tip de pierdere Zona anatomică afectată Etiologie

De transmisie Urechea externă Cerumen
Otită externă
Corp străin
Tumori benigne
Tumori maligne
Traumatisme
Urechea medie Otită medie
Perforarea membranei timpanice
Boală genetică (de exemplu otoscleroza)
Tumori benigne (colesteatom)
Tumori maligne
Senzoriale Urechea internă Trauma sonoră
Prezbiacuzia
Droguri ototoxice

Testele audiologice tipice cuprind măsurarea pragurilor pentru tonurile pure, atât în cazul conducerii aeriene cât şi
în cel al conducerii osoase.
Tratament
Cauzele subiacente hipoacuziei trebuie determinate şi tratate. Administrarea medicamentelor ototoxice ar trebui
întreruptă sau dozele reduse.
 Lichidele din urechea medie pot fi drenate
 Tumorile (benigne şi maligne) care blochează trompa lui Eustachio sau cele din canalul auditiv pot fi
eliminate
 Pierderea auzului produsă de boli autoimune poate să răspundă la corticosteroizi.
 Leziunile la nivelul membranei timpanice sau oscioarelor sau otoscleroza pot necesita intervenţii
chirurgicale reconstructive.
 Pentru multe dintre cauzele care determină deficit de auz nu există un tratament care să conducă la
vindecare, în aceste cazuri tratamentul implicând compensarea deficitului auditiv. Majoritatea pacienţilor cu

4
 hipoacuzii moderate până la severe pot beneficia de proteze auditive. Pacienţii cu hipoacuzii severe şi
profunde pot beneficia de implant cochlear.
Implanturile cochleare. Acest dispozitiv trimite semnale electrice direct la nivelul nervului auditiv prin intermediul
mai multor electrozi implantaţi în cohlee. Un microfon extern şi un procesor convertesc undele acustice în impulsuri
electrice, care sunt transmise electromagnetic prin piele, de la o bobină de inducţie externă la o bobină internă,
implantată în cutia craniană, deasupra şi în spatele urechii.

8. SURDITATEA BRUSC INSTALATĂ

Surditatea brusc instalată este o hipoacuzie neurosenzorială severă, care survine în câteva ore.
Tratamentul reprezintă o urgenţă.
Cauze:
 Traumatismul cranio-cerebral închis cu fractură sau hemoragie care implică cohleea
 Modificările bruşte ale presiunii ambiante
 Activităţile fizice viguroase (ridicarea greutăţilor)
 Oreionul şi rujeola
 Alte virusuri – virusul gripal, varicela, adenovirusurile
 Medicamentele ototoxice (Antibioticele aminoglicozidice, vancomicina, salicilaţii, chinina, antineoplazicele şi
diureticele (furosemidul). Streptomicina, Neomicina, Kanamicina şi Amikacina tind să provoace mai multe
daune părţii vestibulare decât celei auditive a urechii interne (pot produce hipoacuzie care se poate instala
într-o singură zi).
Tratamentul se adresează afecţiunii cauzale. În cazurile cu etiologie virală şi în cele idiopatice deficitul revine la
normal la majoritatea pacienţilor, la restul recuperarea fiind parţială. La cei care îşi recuperează auzul, ameliorarea apare
de obicei în 10 până la 14 zile. Glucocorticoizii pot fi de asemenea utili pentru pacienţii cu hipoacuzie neurosenzorială
brusc instalată idiopatică.

B. Afecţiunile urechii externe

Afecţiunile urechii externe (pavilionul urechii şi conductul auditiv extern) pot fi determinate de cauze:
 congenitale,
 dermatologice,
 infecţioase,
 neoplazice,
 obstructive,
 traumatice.

1. OTITA EXTERNĂ este o infecţie a conductului auditiv extern, de obicei de origine bacteriană.
Otita externă se poate manifesta ca:
 un furuncul localizat
 ca o infecţie difuză a întregului canal (otită externă generalizată sau difuză).
Această afecţiune este adesea denumită şi ureche de înotător pentru că uneori afectează persoanele care înoată în
apă netratată.
Simptome:
 durere
 prurit
 câteodată poate apărea o secreţie urât mirositoare
 hipoacuzie când canalul este tumefiat sau plin de secreţii purulente
 o sensibilitate exagerată la tracţiunea pavilionului urechii şi presiunea exercitată pe tragus.
5
 Tratament:
În otitele externe difuze:
 Antibioticele topice conform antibiogramei (soluţie sau suspensie antibacteriană, cum ar fi neomicina,
bacitracina sau ciprofloxacinul) şi corticosteroizii sunt eficiente.
 Detritusurile infectate ar trebui să fie uşor şi complet scoase din canal prin aspiraţie sau cu un tampon de
vată uscat.
 Un furuncul în cazul în care a colectat evident, ar trebui să fie incizat şi drenat.
 Modificarea pH-ului canalului cu acid acetic 2% şi prin scăderea inflamaţiei cu hidrocortizon topic.
Otitele fungice externe necesită curăţarea amănunţită a conductului şi aplicarea unei soluţii pe bază de antimicotic
(de exemplu, violet de genţiană, nistatin, clotrimazol).

2. CORPII STRĂINI INTRAURICULARI

Conductul auditiv poate fi obstruat de cerumen, de inserarea unui obiect străin sau de o insectă. Acestea pot
provoca:
 prurit,
 durere
 hipoacuzie temporară de tip transmisie. Cele mai multe cauze de obstrucţie sunt uşor de reperat în timpul
examinării otoscopice.
Tratamentul constă în îndepărtarea manuală a obstacolului prin:
 aspirație
 spălătură auriculară

C. Afecţiunile urechii medii

Tulburările urechii medii pot fi secundare unei:
 infecţii
 obstrucţii eustachiene
 traume.

OTITA MEDIE – este o infecţie a urechii medii. În general, aceasta provoacă dureri şi poate duce la pierderea
auzului. Există trei forme: acută, secretorie şi cronică.

a) Otita medie acută este o infecţie bacteriană sau virală a urechii medii de obicei însoţită de o infecţie de tract
respirator superior.
Simptome şi semne
Simptomul iniţial este otalgia de multe ori cu pierderea auzului și febra.
Tratament
 80% din cazuri se rezolvă spontan.
 Antibioticele ameliorează simptomele mai repede în cazul unei infecții bacteriene.
 În unele cazuri pacienții pot fi ţinuți sub observaţie în condiţii de siguranţă cu tratament simptomatic până
la 72 de ore iar antibioticele sunt administrate doar în cazul în care nu se remarcă o îmbunătăţire vizibilă.
 Analgezice (de exemplu acetaminophen, ibuprofen).
 Vasoconstrictoarele topice (fenilefrina 0,25% 3 picături la 3 ore) se administrează pentru a îmbunătăţi
funcţia tubei lui Eustachio. Aceste preparate nu ar trebui să fie folosite > 4 – 5 zile.
 Antihistaminicele timp de 7 zile până la 10 zile pot îmbunătăţi funcţia tubei lui Eustachio.
6
  Miringotomia poate fi efectuată în cazul unei membrane timpanice foarte bombate.

b) Otita medie secretorie (otita medie seroasă) este o acumulare de lichid în urechea medie rezultată din rezoluţia
imcompletă a otitei medii acute sau din obstrucţia trompei lui Eustachio fără suprainfectare (alergii, rinite cronice,
vegetații adenoide hipertrofice).
Simptome
Mulţi pacienţi nu acuză simptome, dar unii dintre ei acuză scăderea auzului., senzaţie de plenitudine, presiune.
Otalgia este rară. Adulţilor trebuie să li se efectueze o examinare nazofaringiană pentru a exclude malignitatea.
Tratament
 La cei mai mulţi pacienţi se remite spontan.
 Ocazional, urechea medie este temporar ventilată cu manevra Valsalva. Pentru a efectua MANEVRA
Valsalva pacientul ţine gura închisă şi încearcă să sufle aer forţat cu nările pensate.
 Antibioticele şi decongestionantele nu s-au dovedit a fi de valoare.
 Pentru pacienţii la care alergiile sunt implicate în mod clar, antihistaminicele şi corticosteroizii topici pot fi
de ajutor.
 În cazul în care nu se produce o îmbunătăţire în 1-3 luni se poate efectua miringotomia cu aspiraţia de lichid
şi cu inserarea unui tub de timpanostomie, care permite ventilaţia urechii medii şi ameliorează temporar
obstrucţia trompei lui Eustachei.

c) Otita medie acută supurată reprezintă localizarea unui proces supurativ acut la nivelul mucoasei tuturor
compartimentelor urechii mijlocii.
Simptomatologia . Otita medie acută microbiană poate fi continuarea unei otite congestive sau catarale sau poate
debuta de la început ca atare. Simptomul preponderent este otalgia, survenită brusc, violentă, pulsatilă, localizată în
fundul canalului auditiv extern. Otalgia dă iradiei spre arcada dentară sau globul ocular. Ascensiunea termică care
însoțește otalgia este precedată de frison.
Sindromul funcțional este caracterizat printr-o:
 hipoacuzie de transmisie
 acufene
 rar de amețeli
 colecție purulentă. Aspectul puroiului poate fi sero-sanguinolent, apoi seropurulent, apoi net purulent, de
colorație galben-verzuie fără fetiditate.
Tratamentul este etiologic și simptomatic.
Cel etiologic vizează:
 dezobstrucția nazală și repermeabilizarea tubară;
 antibioterapia generală, adresată agentului infecțios cauzator;
Cel simptomatic vizează:
 calmarea durerilor;
 dezinfecția locală;
 combaterea febrei ;
 asigurarea drenajului.
Dezobstrucția foselor nazale se efectuează prin aerosolizări de soluții care conțin efedrină, corticoizi,
alfachemotripsină.
Antibioterapia generală. Odată intituită trebuie urmată minimum 6 zile. Dacă după 6 zile de tratament timpanul nu
a revenit la normal, acesta va trebui continuat până la vindecarea completă, fără a se modifica posologia.
Antibioterapia trebuie să folosească antibioticul activ în funcție de testarea germenului recoltat în timpul
paracentezei.
7
 d) Otita medie cronică reprezintă perforaţia membranei timpanice însoţită de un drenaj persistent, cronic (> 6
săptămâni) şi purulent.
Simptomele includ otoree indoloră şi hipoacutie de transmisie. Complicaţiile includ dezvoltarea de polipi auriculari,
cholesteatom şi infecţii.
Tratamentul presupune curăţarea temeinică a conductului auditiv de mai multe ori pe zi, îndepărtarea atentă a
ţesutului de granulaţie şi aplicarea corticosteroizilor tipici şi antibioticelor. Antibioticele sistemice şi intervenţiile
chirurgicale sunt rezervate cazurilor severe.

e) Barotrauma otică (Barotita sau Aerotita Medie) reprezintă durerea sau deteriorarea membranei timpanice
cauzată de schimbările bruşte de presiune.
Simptomele sunt reprezentate de otalgie severă şi de hipoacuzie de tip transmisie. Simptomele de obicei se pot
agrava în timpul unei ascensiuni rapide (de exemplu în scufundări) sau la coborâre (de exemplu în timpul călătoriilor
aeriene).
Autotratamentul durerii asociate cu schimbările de presiune în timpul zborului cu avionul include guma de
mestecat, încercarea de a căsca şi înghiţi, suflarea nasului cu nările pensate şi utilizarea spraz-urilor nazale
decongestionante.

f) Otoscleroza – este o boală a osului capsulei otice care constă într-o acumulare anormală de ţesut nou osos la
nivelul ferestrei ovale.
În otoscleroză noul os captează şi restricţionează mişcarea scăriţei, cauzând pierderea auzului de tip transmisie.
Jumătate din toate cazurile sunt moştenite genetic.De mare ajutor este protezarea auditivă şi o metodă alternativă este
microchirurgia cu eliminarea parţială sau totală a nicovalei şi înlocuirea cu o proteză.

g) Perforaţia traumatică a membranei timpanice – poate rovoca dureri, sângerare, pierderea auzului, tinitus şi
vertij.
Diagnosticul se bazează pe otoscopie.
Tratamentul este de multe ori inutil. Antibioticele pot fi necesare pentru infecţie; intervenţiile chirurgicale pot fi
necesare pentru perforaţiile persistente > 2 luni, o modificare a lanţului oscioarelor sau în leziuni care afectează urechea
internă.

Cauzele traumatice de perforaţie a membranei timpanice includ:

 introducerea de obiecte în conduct (de exemplu tampoanele de bumbac)
 zgomotul de la o explozie sau palmă peste ureche;
 traumatism cranian;
 presiune negativă bruscă;
 barotrauma;
 perforaţie iatrogenă în timpul irigării sau în timpul extragerii unui corp străin.
Urechea trebuie să fie păstrată uscată; picăturile cu antibiotic nu sunt necesare de rutină. Cu toate acestea,
profilaxia orală, cu antibiotice cu spectru larg sau picăturile otice pe bază de antibiotic pot fi necesare în cazul
contaminării perforaţiei aşa cum se întâmplă în leziunile murdare.

8
II. AFECŢIUNI ORO-NAZO-FARINGIENE-LARINGIENE
CONGESTIA NAZALĂ ŞI RINOREEA
Cele mai frecvente cauze de congestie nazală şi rinoree sunt:
 Virale - durerea în gât, starea de rău general şi eritemul mucoasei nazale sugerează o IACRS.
 Alergice - ochii umezi cu conjunctive palide, pruriginoase şi rinoreea apoasă, sugerează alergie în special
dacă simptomele sunt sezoniere sau în cazul în care acestea se repetă la expunerea la posibili declanşatori
(de exemplu animale, perne din puf).
 Aerul uscat poate provoca congestie.
 Pacienţii care utilizează decongestionante topice > 1 zi experimentează frecvent o senzaţie semnificativă de
congestie după ce efectele decongestionantului dispar, ceea ce îi determină să continue să folosească
decongestionantul. Această situaţie (rinita medicamentoasă) poate persista pentru o perioadă de timp şi
poate fi interpretată greşit ca o continuare a problemei iniţiale mai degrabă decât ca o consecinţă a
tratamentului.
Tratament
Afecţiunile specifice sunt tratate.
Ameliorarea simptomatică a congestiei poate fi realizată cu decongestionante orale sau topice (de exemplu,
fenilefrina sau psudoefedrina). Utilizarea prelungită ar trebui să fie evitată.
Rinoreea virală poate fi tratată cu antihistaminice pe cale orală.
Congestia şi rinoreea de cauză alergică pot fi tratate cu antihistaminice şi corticosteroizii intranazali.

STOMATITA
Inflamaţia orală şi ulceraţia, cunoscută sub numele de stomatită, poate fi:
 uşoară şi localizată
 severă, difuză şi dureroasă.
Simptomele sunt cauzate de inflamaţia mucoasei orale.
Stomatita poate fi cauzată de o infecţie, o boală sistemică, un iritant fizic sau chimic sau o reacţie alergică; multe
cazuri sunt idiopatice (stomatita aftoasă recurentă).
Infecţiile: cauzele vitale sunt cele mai comune, dar bacteriile şi ciupercile sunt uneori implicate. Infecţia primară cu
Herpes simplex produce multiple leziuni veziculare pe mucoasa bucală.

BOLILE ADENOIDIENE
Hipertrofia sau inflamarea vegetaţiilor adenoide este frecventă la copii.
Vegetaţiile adenoide sunt o masă dreptunghiulară de ţesut limfatic în partea posterioară a nazofaringelui. Ele sunt
mai voluminoase la copiii între 2-6 ani, care dezvoltă cel mai frecvent hipertrofie adenoidă sau adenoidită cronică.
Mărirea poate fi fiziologică sau secundară infecţiilor virale sau bacteriene, alergiei, substanţelor iritante, inclusiv
secundar fumului de tutun.
Simptome
Pacienţii cu hipetrofia vegetaţiilor adenoide ar putea să nu acuze simptome.
De obicei apare respiraţie orală cronică, sforâit, eventuale tulburări de somn, halenă, hipoacuzie de transmisie
(secundară otitelor seroase medii recurente) şi voce nazonată.
Adenoidita cronică poate de asemenea să producă nazofaringite cronice sau recurente, rinosinuzite, epistaxis,
halenă şi tuse. Pentru evaluarea în cabinet a nazofaringelui este fibroscopia.
Tratament
Alergiile sau infecţiile subiacente trebuie tratate cu corticosteroizi intranazali şi respectiv antibiotice.
La copiii cu otite seroase persistente adenoidectomia limitează recurenţele.

9
 Chirurgia este, de asemenea, recomandată pentru copiii mai mici cu epistaxis sau obstrucţie nazală semnificativă.
FARINGO-AMIGDALITA – este o infecţie acută a faringelui, a amigdalelor palatine sau a ambelor.
Simptome
 Durerea la înghiţire este semnul patognomonic şi adesea este referată la nivelul urechii.
 Febra înaltă, starea generală proastă.
 Cefaleea şi problemele gastro-intestinale sunt frecvente.
 Halena şi vocea înnăbuşită.
 Limfadenopatia cervicală sensibilă la palpare poate fi prezentă.
Faringoamigdalita cu streptococ β-hemolitic de grup A se remite de obicei în 7 zile.
Netratată poate determina complicaţii supurative locale (de exemplu, abces periamigdalian sau celulită).
Uneori, poate determina reumatism articular acut sau glomerulonefrită.
Tratamentele suportive includ:
 Analgezice, hidratare şi repaus.
 Penicilina V este considerată de obicei medicamentul de elecţie pentru faringo-amigdalită cu streptococ β-
hemolitic de grup A; doza este de 250 mg p.o. de două ori pe zi.
 Amoxicilina
 Macrolidele pentru pacienţii alergici la penicilină, cefalosporinele de generaţia I şi clindamicină.
Amigdalectomia ar trebui luată în considerare dacă amigdalita cu streptococ β-hemolitic de grup A se repetă ( > 6
episoade/an, > 4 episoade pe an pentru 2 ani, > 3 episoade /an pentru 3 ani) sau dacă infecţia acută este severă şi
persistentă în ciuda antibioterapiei.

EPISTAXISUL – reprezintă hemoragia nazală, care poate proveni din partea anterioară sau posterioară a septului
nazal.
Cele mai frecvente sângerări nazale sunt anterioare, cu originea într-un plex vascular de la nivelul septului antero-
inferior (pata Kiesselbach).
Tratament:
Epistaxisul anterior:
 sângerarea poate fi de obicei controlată prin pensarea aripilor nasului timp de 10 min.
 Dacă această manevră nu reuşeşte, se inseră o compresă din bumbac impregnată cu un vasoconstrictor (de
exemplu, fenilefrină 0,25%) şi cu un anestezic topic (de exemplu, lidocaină 2%) şi nasul se pensează alte 10
min.
 Punctul din care porneşte sângerarea poate fi apoi cauterizat cu un electrocauter sau cu un stick pe care s-a
aplicat în prealabil azotat de argint.
 Alternativ, poate fi inserat un tampon nazal din spumă expandabilă sau se poate insera un tampon nazal
anterior impregnat pe jumătate cu vaselină. Poate fi necesară menţinerea lui până la 72 de ore.
Epistaxisul posterior:
 sângerarea posterioară poate fi greu de control.
 Baloanele nazale care se gasesc în comerţ se pot folosi rapid şi sunt convenabile.
 Un tamponament posterior este eficient dar mult mai dificil de poziţionat. Aceste manevre nu sunt foarte
confortabile, se impune spitalizarea şi pot fi necesare sedarea i.v. şi analgezia.

POLIPII
Polipii nazali sunt excrescenţe ale mucoasei nazale, care se formează în zonele cu edem decliv.
Simptomele includ obstrucţia şi drenajul nazal posterior, congestie, strănut, rinoree, anosmie, hiposmie, durere
facială şi prurit ocular. Un polip în curs de formare are formă de lacrimă; când ajunge la maturitate seamănă cu o boabă
decojită de strugure fără seminţe.
10
 Tratament
 Corticosteroizii cum este beclometazona sau flunisolid sub formă de aerosoli, administrate 1 sau 2 pufuri în
fiecare nară de două ori pe zi, pot micşora sau elimina polipii.
 Ablaţia chirurgicală este încă necesară în multe cazuri. Cu toate acestea, polipii tind să reapară dacă alergia
sau infecţia subiacente nu sunt controlate.

SINUZITA – reprezintă inflamaţia sinusurilor paranazale datorită infecţiilor virale, bacteriene sau fungice sau
reacţiilor alergice.
Simptomele includ obstrucţie şi congestie nazală, rinoree purulentă, tuse, durere facială, stare de rău general şi,
uneori, febră.
Sinuzita poate fi clasificată ca:
 acută (care se rezolvă complet în < 30 zile);
 subacută (care se rezolvă complet în 30 până la 90 de zile);
 recurentă (episoade acute multiple discrete, fiecare complet rezolvat în < 30 de zile);
 cronică (care durează > 90 de zile).
Tratament
În sinuzita acută obiectivele tratamentului constau în îmbunătăţirea drenajului şi controlul infecţiei:
 Inhalaţiile cu aburi.
 Aplicarea unor prosoape umede, fierbinţi, pe zona sinusurilor afectate.
 Consumarea unor băuturi calde ameliorează vasoconstricţia nazală şi favorizează drenajul.
 Vasoconstrictoarele topice, cum este fenilefrina 0,25% sprax nazal administrat o dată la 3 ore, sunt
eficiente, dar trebuie utilizate maximum 5 zile sau în cicluri repetate de câte 3 zile, alternând cu câte 3
zile de pauză până la vindecarea sinuzitei.
 În sinuzita acută şi în cea cronică antibioticele se administrează timp de cel puţin 10 zile şi adesea timp
de 14 zile.
 În sinuzita acută, terapia de primă intenţie constră în amoxicilină 500 mg p.o. la 8 ore, cu sau fără
clavulanat. Eritromicina 250 mg p.o. la 6 ore cu trimethoprim-sulfamethoxazol 80/400 mg la 6 ore poate
fi administrată la pacienţii alergici la penicilină. Terapia de linia a doua include cefuroxim sau
moxifloxacină.
 În exacerbările sinuzitei cronice la copii sau adulţi, se foloseşte un antibiotic cu spectru larg, cum este
amoxicilina/clavulanat.
 Sinuzita care nu răspunde la tratamentul antibiotic poate necesita tratament chirurgical.

LARINGITA - reprezintă inflamaţia laringelui, de obicei de cauză virală sau datorată suprasolicitării. Consecinţa este
modificarea acută a vocii, cu scăderea volumului şi răguşeală.
Cauze:
 Cea mai frecventă cauză de laringită acută este o IACRS virală.
 Laringita indusă de tuse poate de asemenea surveni în bronşită, pneumonie, gripă, tuse convulsivă, rujeolă
şi difterie.
 Utilizarea excesivă a vocii (mai ales vorbitul tare sau cântatul).
 Reacţiile alergice, refluxul gastro-esofagian, bulimia.
 Inhalarea unor substanţe iritante cum sunt fumul de ţigară.

11
 Simptome şi semne
Simptomul cel mai proeminent este de obicei modificarea nefirească a vocii. Volumul este foarte scăzut; unii
pacienţi prezintă afonie. Pot apărea:
 răguşeala
 o senzaţie de gâdilare, senzaţia de gât aspru precum şi nevoia constantă de a-şi curăţa gâtul
 febra, starea de rău general
 disfagia
 odinofagia pot surveni în infecţii mai severe
 edemul laringian, deşi rar, poate provoca dispnee.
Tratament
 Pentru laringita virală nu este disponibil un tratament specific.
 Antitusivele, repausul vocal şi inhalaţiile cu abur ameliorează simptomele şi favorizează vindecarea
laringitei acute.
 Oprirea fumatului şi tratamentul bronşitei acute sau cronice pot ameliora laringita.
 În funcţie de cauzele suspectate, pot fi utile tratamente specifice pentru controlul refluxului
gastroesofagian.

12