PRINCIPALELE AFECŢIUNI ALE APARATULUI CARDIOVASCULAR

I. ARITMIILE ŞI TULBURĂRILE DE CONDUCERE

II. BOLILE VALVULARE
III. ENDOCARDITA
IV. PERICARDITA
V. AFECŢIUNILE AORTEI
VI. TUMORI CARDIACE

I. ARITMIILE ŞI TULBURĂRILE DE CONDUCERE

DISFUNCŢIA NODULUI SINUSAL

Disfuncţia nodului sinusal include:
 bradicardie care alterează cu tahiaritmii atriale (sindrom bradicardie-tahicardie)
 oprirea nodului sinusal
 blocul sinoatrial
Diagnosticul se stabileşte pe baza ECG. Sunt afectaţi în principal vârstnicii.
Simptome şi semne
Mulţi pacienţi sunt asimptomatici, dar în funcţie de frecvenţa cardiacă pot fi observate manifestările
caracteristice brahicardiilor şi tahicardiilor.
Simptomatologia poate fi minimă sau poate include slăbiciune, palpitaţii şi sincope.
Sincopa – reprezintă pierderea bruscă şi de scurtă durată a stării de conştienţă şi a tonusului postural, urmată
prin definiţie de revenire spontană. În mod tipic pacientul este:
 palid
 adinamic
 transpirat
 hipotensiv
 cu extremităţi reci
 puls slab perceptibil
 respiraţie rapidă şi superficială
 ameţeala şi senzaţia iminentă de leşin.
Tratament
 Montarea unui stimulator.
 Medicamentele antiaritmice pot preveni tahiaritmiile paroxistice care apar după montarea
stimulatorului.

RITMURILE ECTOPICE SUPRAVENTRICULARE

Diverse ritmuri sunt consecinţa activităţii unor focare de automatism supraventricular (localizare în general la
nivelul atriilor); multe sunt asimptomatice şi nu necesită tratament.
Extrasistolele atriale (ESA) sunt contracţiile atriale premature, sunt relativ frecvente. Acestea pot apărea:
 la persoane fără afecţiuni cardice, cu sau fără acţiunea unor factori precipitanţi (ex.cafea, ceai,
alcool, pseudoefedrină)
 ca o manifestare a unei boli cardio-pulmonare.
Ocazional cauzează palpitaţii.
Diagnosticul se stabileşte prin ECG.

1
 Tahicardia atrială este un ritm regulat cauzat de activarea rapidă şi consecventă a atriilor. Frecvenţa cardiacă
este cuprinsă de obicei între 150 şi 200 bpm.

Tratamentul constă în eliminarea cauzelor şi reducerea frecvenţei ventriculare prin administrarea unui:
 β-blocante sau a unui blocant al canalelor de calciu
 Cardioversie cu curent continuu.

FLUTTERUL ATRIAL
Flutterul atrial este un ritm atrial regulat rapid 250-300/min atrial.
Simptomele dominante sunt palpitaţiile.
Diagnosticul se stabileşte prin ECG.
Tratamentul constă în medicamente care controlează frecvenţa cardiacă, prevenirea trombembolismului cu
anticoagulante şi adeseori conversia la ritm sinusal prin tratament medicamentos sau cardioversie.
Riscul de evenimente trombembolice, s-a dovedit a fi jumătate din riscul asociat cu fibrilaţia atrială.
BLOCUL ATRIOVENTRICULAR
Blocul atrioventricular (AV) reprezintă întreruperea parţială sau completă a transmiterii impulsurilor de la atrii la
ventriculi.
Diagnosticul se stabileşte prin ECG.
Simptomele şi tratamentul depind de gradul blocului, dar tratamentul, când este necesar, presupune de obicei
montarea unui stimulator.
FIBRILAŢIA ATRIALĂ
Fibrilaţia atrială este un ritm atrial neregulat rapid, atât ca frecvenţă cât şi ca amplitudine.
Etiologie şi clasificare
Cele mai frecvente cauze sunt:
 hipertensiunea
 cardiomiopatia
 valvulopatiile mitrale şi tricuspidiene
 hipertiroidismul
 consumul excesiv de alcool

2
 Cauze mai rare:
 embolismul pulmonar
 defectul septal atrial şi alte anomalii cardiace congenitale
 BPOC
 Miocardita şi pericardita
Clasificare:
 FA este considerată acută când a debutat recent şi durează < 48 ore.
 FA paroxistică este FA recurentă cu durată < 48 ore, care se converteşte spontan la ritm sinusal.
 FA persistentă durează > 1 săptămână şi necesită tratament prentru convertire la ritm sinusal.
 FA permanentă nu poate fi convertită la ritm sinusal.
Simptomele includ:
 palpitaţii
 uneori stare de slăbiciune
 dispnee
 presincopă
 adeseori se formează trombi atriali, ceea ce creşte semnificativ riscul de accident vascular embolic.
Diagnosticul se stabileşte prin ECG.

Tratament
Spitalizarea se impune. Tratamentul FA este orientat asupra:
 controlului frecvenţei ventriculare care de obicei trebuie să fie < 80 bpm în repaus.
 beta-blocantele (metoprolol, esmolol)
 verapamil, diltiazem
 digoxina este medicamentul cu eficacitatea cea mai mică, dar este de elecţie la cei cu
insuficienţă cardiacă.
Când administrarea acestora nu este eficace, se impune administrarea de amiodaronă (cordarone).
 controlul ritmului cardiac: restaurarea ritmului sinusal normal este indicată pentru ameliorarea debitului cardiac.
 Pentru conversia acută se pot folosi cardioversie electrică sincronă sau medicamentoasă
(conversia, indiferent de metoda folosită, creşte riscul de tromboembolism). Medicamentele
folosite pentru conversie la ritm sinusal (procainamidă, quinidină, disopiramidă, amiodaronă,
ibutilidă).Cardioversia sincronă converteşte FA la ritm sinusal normal în 75-90% din cazuri.
3
  prevenirea trombembolismului. Măsurile de prevenire a trombembolismului trebuie aplicate în momentul
cardioversiei şi ulterior pe termen lung la majoritatea pacienţilor. La pacienţii cu FA recurentă paroxistică,
persistentă sau permanentă, în prezenţa factorilor de risc pentru trombembolism, administrarea de
anticoagulante ar trebui continuată indefinit. Aspirina are eficacitate mai mică decât warfarina, dar se foloseşte
la pacienţii fără factori de risc pentru trombembolism sau la cei la care warfarina este contraindicată.
Ximelagatranul nu necesită monitorizare INR.

ARITMIILE VENTRICULARE
Aritmiile ventriculare sunt:
 Extrasistolele ventriculare.
 Sunt extrem de frecvente la persoanele sănătoase şi la pacienţii cu boli cardiace.
 Pot fi asimptomatice sau pot cauza palpitaţii.
 Diagnosticul se stabileşte prin ECG.
 De obicei nu necesită tratament.
 Tahicardia ventriculară – reprezintă prezenţa a ≥ 3 bătăi ventriculare cu frecvenţă ≥ 120 bpm.
 Simptomele depind de durata episodului şi variază de la absenţe la palpitaţii, colaps
hemodinamic şi deces.
 Tratamentul episoadelor persistente constă în cardioversie sau antiaritmice, în funcţie de
simptomatologie. Dacă este necesar, se poate monta un cardiovertor-defibrilator
implantabil.

II. BOLILE VALVULARE

Orice valvă cardiacă poate fi afectată de stenoză sau insuficienţă, care conduc la modificări hemodinamice cu
mult timp înainte de apariţia simptomelor.
De cele mai multe ori stenoza sau insuficienţa valvulară apar izolat, însă uneori coexistă mai multe afecţiuni
valvulare.
Tratamentul depinde de severitatea bolii, dar de obicei implică:
 valvuloplastie prin cateterism (comisurotomie cu balon, valvotomie)
 intervenţie chirurgicală (comisurotomie chirurgicală, reparare valvulară, înlocuire valvulară). Se folosesc
două tipuri de proteze valvulare: biologice (cu origine porcină) şi mecanice (construite din metal).
Pacienţii cu valve mecanice necesită tratament anticoagulant indefinit precum şi administrare de antibiotice
înainte de anumite proceduri medicale sau stomatologice (pentru prevenirea endocarditei). La aproape toţi pacienţii cu
boli valvulare cardiace este indicată profilaxia endocarditei.
INSUFICIENŢA AORTICĂ
Insuficienţa aortică reprezintă închiderea incompletă a valvei aortice.
Simptomele includ:
 dispnee de efort
 ortopnee
 dispnee paroxistică nocturnă
 palpitaţii
 dureri toracice
STENOZA AORTICĂ
Stenoza aortică (SA) reprezintă îngustarea valvei aortice, cu obstrucţia fluxului anguin care trece din ventriculul
stâng în aortă în timpul sistolei.
SA progresivă netratată conduce în final la triada clasică reprezentată de:

4
  sincopă
 angină
 dispnee de efort
 în final se ajunge la insuficienţă cardiacă şi aritmii.
Este caracteristic pulsul carotidian cu amplitudine mică .

PROLAPSUL DE VALVĂ MITRALĂ

Prolapsul de valvă mitrală (PVM) reprezintă deplasarea foiţelor valvulare mitrale în atriul stâng în timpul sistolei.
De obicei PVM este asimptomatic.
Unii pacienţi prezintă:
 durere toracică
 dispnee
 palpitaţii
 ameţeală
 presincopă
 migrene
 anxietate.
Prognosticul este excelent. Nu este necesar tratament specific decât dacă există insuficienţă mitrală, însă
pacienţii cu semne de activare simpatică beneficiază dacă primesc β-blocante.

INSUFICIENŢA MITRALĂ
Insuficienţa mitrală (IM) reprezintă închiderea incompletă a valvei mitrale.
Complicaţiile includ:
 insuficienţă cardiacă progresivă
 aritmii
 endocardită
Simptomele şi semnele sunt:
 palpitaţiile
 dispneea
Pacienţii cu IM uşoară, asimptomatică, pot fi numai monitorizaţi, însă IM progresivă sau simptomatică impune
repararea sau înlocuirea valvei mitrale.

STENOZA MITRALĂ
Cea mai frecventă cauză este febra reumatică.
Simptomele sunt cele produse de insuficienţa cardiacă.
Complicaţiile comune sunt hipertensiunea pulmonară, fibrilaţia atrială şi trombembolismul.

Tratamentul medical include diuretice, β-blocante ale canalelor de calciu care limitează frecvenţa cardiacă şi
anticoagulante; tratamentul chirurgical pentru formele mai severe de boală constă în valvotomie cu balon,
comisurotomie, sau înlocuire valvulară.

5
 III. ENDOCARDITA

Endocardita înseamnă de obicei infecţia endocardului (endocardită infecţioasă). Termenul include însă şi
endocardita neinfecţioasă, în care la nivelul valvelor cardiace şi endocardului adiacent se formează trombi sterili,
alcătuiţi din plachete şi fibrină. Endocardita neinfecţioasă se transformă uneori în endocardită infecţioasă. Ambele pot
produce embolii şi disfuncţie cardiacă.

ENDOCARDITA INFECŢIOASĂ
Endocardita infecţioasă reprezintă infecţia endocardului, cauzată de obicei de bacterii (în general streptococi sau
stafilococi) sau fungi.
Se manifestă prin:
 febră,
 apariţia de sufluri cardiace
 peteşii (mică pată hemoragică cutanată punctiformă sau buticulară, cauzată de ruptura capilarelor)
 anemie
 fenomene embolice.
Stabilirea diagnosticului presupune identificarea micoorganismelor în sânge şi aspect ecocardiografic sugestiv.
Tratamentul constă în administrarea prelungită de agenţi antimicrobieni şi uneori intervenţie chirurgicală. În
mod tipic se administrează antibiotice intravenos. Adeseori se foloseşte tratamentul intravenos la domiciliu, deoarece
acesta trebuie continuat între 2 şi 8 săptămâni.

IV. PERICARDITA

Pericardita reprezintă inflamaţia pericardului, adeseori cu acumulare de fluid.

Poate fi cauzată de multe boli:
 infecţii
 infarct miocardic
 traumatisme
 tumori
 afecţiuni metabolice
 dar adeseori este idiopatică.
Simptomele includ durere şi senzaţie de constricţie taroacică, agravată în general de respiraţia profundă.
Debitul cardiac poate fi mult redus.
Diagnosticul se bazează pe:
 simptome
 prezenţa unei frecături pericardice
 modificările ECG
 dovezile radiologice sau ECGde acumulare de fluid de la nivelul pericardului.
Tratamentul depinde de cauză, dar măsurile terapeutice generale includ analgezice, antiinflamatoare
nesteroidiene şi uneori intervenţie chirurgicală.

V. AFECŢIUNILE AORTEI

Aorta are originea la nivelul ventriculului stâng, superior de valva aortică (rădăcina aortei), are traiect ascendent
(aorta ascendentă) până la prima ramificaţie aortică (artera brahiocefalică sau artera nenumită), se arcuieşte şi ajunge
posterior de inimă (crosa aortică), după care se orientează spre inferior distal de emergenţa arterei subclavii stângi
6
(aorta descendentă) şi coboară prin torace (aorta toracică) şi abdomen (aorta abdominală). În final, aorta abdominală se
ramofică în 2 artere iliace comune.
ANEVRISMELE
Anevrismele reprezintă dilataţii anormale ale arterelor, cauzate de slăbiciuni ale peretelui arterial.
Cauze frecvente sunt:
 hipertensiunea
 ateroscleroza
 infecţiile
 traumatismele
 bolile de ţesut cognitiv (ereditare sau dobândite)
De obicei anevrismele sunt asimptometice, dar pot produce:
 durere
 pot cauza ischemie
 trombembolism
 disecţie spontană sau se pot rupe (situaţie potenţial fatală.)
Tratamentul anevrismelor care nu s-au rupt constă în controlul factorilor de risc (TA) şi monitorizare imagistică,
sau excizie chirurgicală (în funcţie de dimensiuni, localizare şi prezenţa simptomelor). În cazul anevrismelor rupte,
tratamentul constă în excizie chirurgicală imediată şi montarea unei grefe sintetice sau a unei endogrefe.
DISECŢIA DE AORTĂ
Disecţia de aortă reprezintă pătrunderea sângelui printr-o leziune a intimei aortice, cu separarea intimei şi tunicii
medii şi apariţia unui lumen fals.
Disecţia se poate produce la orice nivel al aortei.
Hipertensiunea este un factor care contribuie la evoluţia bolii.
Simptomele şi semnele includ apariţia bruscă a durerii toracice sau dorsale cu caracter sfâşietor, precum şi
manifestările asociate cu o eventuală insuficienţă aortică şi disfuncţie circulatorie la nivelul ramificaţiilor arteriale.
Diagnosticul se stabileşte prin investigaţii imagistice (ecocardiografie transesofagiană, angiografie cu CT,
angiografie cu substanţă de contrast).
Tratamentul include întotdeauna controlul agresiv al TA şi evaluării imagistice repetate prin care se
monitorizează progresia disecţiei; pentru disecţia aortei ascendente şi pentru anumite tipuri de disecţii ale aortei
descendente este necesară repararea chirurgicală şi montarea unei grefe sintetice. Unul din cinci pacienţi decedează
înainte de a ajunge la spital, iar până la o treime decedează din cauza complicaţiilor operatorii sau perioperatorii.

VI. TUMORI CARDIACE

Tumorile cardiace pot fi primare (benigne sau maligne) sau metastazice (maligne). Cea mai frecventă tumoră
cardiacă este mixomul (o tumoră primară benignă).
Tumorile cardiace pot fi localizate în orice ţesut cardiac; pot cauza obstrucţie valvulară, trombembolism, aritmii
sau afecţiuni pericardice.
Diagnosticul se stabileşte prin ecocardiografie urmată de biopsie.
Tratamentul tumorilor benigne constă de obicei în rezecţie chirurgicală; recurenţele sunt frecvente.
Tratamentul metastazelor depinde de tipul şi originea tumorii primare; în general prognosticul este rezervat.