PROIECT

“PAȘAPORTUL CHIMIC
AL SUBSTANȚEI”
 REALIZAT DE RUSU DANIELA CL. A IX-A “A”
„Pașaportul chimic al substanței”
Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

Elementul chimic siliciu Si este

situat în perioada a III-a, în
subgrupa principală a grupei a IV-
a. -

Caracteristica substanței

Denumirea substanței Siliciul

Formula chimică -

Starea de agregare solidă

Substanță anorganică: simplă sau compusă Substanță anorganică simplă

Masa moleculară relativă 28,086 g

Masa molară 28,086 g/mol

Valența elementului IV

Tipul legăturii chimice -

Proprietăți fizice  Simbol chimic: Si

 Număr atomic: 14
 Masă atomică: 28.08 g/mol
 Densitate, (la 20 °C): 2,33 g/cm3 , (puțin inferioară titanului)
 Electronegativitate (pe scala Pauling): 1.9
 Punct de topire: 1.414 °C
 Punct de fierbere: 3.265 °C
 Stare: solidă
 Culoare: gri deschis
Răspândirea în natură Siliciul este foarte răspândit în natură, însă nu în stare liberă,deși masa
sa alcătuiește 27,5 % din cea a scoarței Pământului prin constituția
silicată sub forma silicei (dioxidului de siliciu) și silicați cum ar
fi mica, feldspatul, ș.a. Cuarțul este forma cristalină stabilă a
bioxidului de siliciu, prezentându-se în stare pură sub formă de cristale
incolore (cristal de stâncă), precum și varietăți colorate: ametistul—
violet, citrinul—galben etc. Siliciul se găsește în graminee, în scheletul
 multor animale marine (diatomee și infuzori);

Metode de obținere  Preparare în laborator 3SiO 2 + 4Al=3Si + 2Al2O3

 Producere la scară industrială SiO2+2C=Si+2CO

Proprietăți chimice
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile)
Principala proprietate chimică a siliciu este combustia în oxigen, ceea
ce duce la formarea unui compus extrem de comun - oxid de siliciu: Si
+ O2 → SiO2 (la temperatură). Când este încălzit, siliconul sub formă
de metale formează compuși cu diverse metale. Astfel de compuși sunt
numiți silicide. De exemplu: 2Ca + Si → Ca2Si (la temperatură). La
rândul lor, silicizele se descompun fără dificultăți în utilizarea apei sau
a anumitor acizi. Ca urmare a acestei reacții, se formează un compus
special de hidrogen din siliciu - gaz silan (SiH4): Mg2Si + 4HCl →
2MgCl2 + SiH4. Siliciul este de asemenea capabil să interacționeze cu
fluorul (în condiții normale): Si + 2F2 → SiF4. Și când este încălzit,
siliciul interacționează cu alte nemetale: Si + 2Cl2 → SiCl4 (400–600
°). 3Si + 2N2 → Si3N4 (1000 °). Si + C → SiC (2000 °). Siliciul,
interacționând cu alcalinele și apa, formează săruri numite silicate și
hidrogen gaz: Si + 2KOH + H2O → K2SiO3 + H2.

Rolul biologic Acest mineral ajută la formarea oaselor, dinţilor, cartilajelor,

tendoanelor, părului şi le asigură ulterior rezistenţă. De asemenea, el
conferă supleţe pielii şi elasticitate pereţilor vasculari. O alimentaţie
bogată în siliciu poate preveni osteoporoza, ateroscleroza (îngroşarea
pereţilor arteriali), ridarea tenului, subţierea şi căderea părului, ruperea
unghiilor şi apariţia cariilor. El dă strălucire dinţilor, unghiilor şi
părului. Siliciul există şi în ţesutul pulmonar, de aceea este recomandat
pentru remineralizarea bolnavilor de tuberculoză. Pentru că ajută la
formarea oaselor şi cartilajelor, mineralul nu trebuie să lipsească din
alimentaţia gravidelor şi din cea a copiilor care suferă de rahitism. De
asemenea, el contribuie la asimilarea fosforului, care este foarte
important pentru sănătatea creierului.

Utilizare Siliciul este folosit ca materie primă în construcția

dispozitivelor semiconductoare și în fabricarea celulelor solare.
Compușii siliciului au diverse utilizări: argila și caolinul sunt materii
prime pentru fabricarea produselor ceramice și a cimentului, iar
dioxidul de siliciu în fabricarea sticlei.

Excepții -
Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

Caracteristica substanței

Denumirea substanței Oxid de carbon IV(dioxid de carbon)

Formula chimică CO2

Starea de agregare gaz

Substanță anorganică: simplă sau compusă substanța anorganică compusă

Masa moleculară relativă 44,0099 g

Masa molară 44,0099 g/mol

Valența elementului Dioxidul de carbon e format dintr-o moleculă de carbon și 2

molecule de oxigen,formula fiind CO2.Carbonul are valenta IV, iar
oxigenul are valenta II.

Tipul legăturii chimice legătură covalentă nepolară

• gaz incolor, inodor și insipid;

• mai greu decât aerul;
• se lichefiază ușor.

Răspândirea în natură Dioxidul de carbon se găsește liber în atmosferă și în apele

carbogazoase.

Metode de obținere 1. Obținerea dioxidului de carbon în industrie.

a. Arderea cocsului în exces de aer
C + O2 → CO2↑  
 b. Descompunerea termică a calcarului
CaCO3   CaO + CO2↑
2. Obținerea dioxidului de carbon în laborator.
a. Reacția carbonaților cu acizi conduce la formare de acodi
carbonic, instabil, care se decompune în dioxid de carbon și apă.
Na2CO3 + 2 HCl → 2 NaCl + H2CO3
H2CO3 → H2O + CO2↑
b. Arderea cocsului în exces de aer
c. Descompunerea termică a calcarului

Proprietăți chimice 1. Dioxodul de carbon nu arde și nu întreține arderea.

2. Reacția cu apa (obținerea sifonului)
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) CO2 + H2O ⇔ H2CO3  
 3. Reacția cu bazele solubile este folosit la recunoașterea
 dioxidului de carbon
CO2 + Ca(OH)2 → CaCO3↓+ H2O
 
Rolul biologic Este foarte important datorita efectului de sera pe care il produce
impreuna cu alte gaze. Gazul cu efect de seră absoarbe căldura şi o
menţine aproape de suprafaţa Pământului, astfel că acesta se
încălzeşte.
Viaţa există ca urmare a acestui efect de seră natural, deoarece prin
acest procedeu se reglează temperatura Pământului.
Utilizare • în industria frigorifică (gheață uscată);
• obținerea sifonului;
• stingătoare de incendiu;
• obținerea unor carbonați.
Excepții -
Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

Perioada: 2
Grupa: IV A (14) -
Căsuța: 6

Caracteristica substanței

Denumirea substanței Carbonul

Formula chimică C

Starea de agregare solid

Substanță anorganică: simplă sau compusă Substanță anorganică simplă

Masa moleculară relativă 12,011 g

Masa molară 12,011 g/mol

Valența elementului IV, cu excepția CO, unde are valența II

Tipul legăturii chimice Formează rețele atomice prin legături covalente

Proprietăți fizice ♦ Diamantul

♦ solid incolor și transparent (diversele impurități pot determina
colorarea acestuia), cristalizat cubic;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa;
♦ ρ= 3,51 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ are duritatea maximă pe scara Mohs (10);
♦ izolator electric;
♦ reflectă lumina, fiind strălucitor.
 ♦ Grafit
♦ solid opac, negru-cenușiu, lucios, unsuros, cristalizat hexagonal;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa, dar mai ușor decât diamantul;
♦ ρ= 2,25 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ duritatea mică (1 pe scara Mohs);
♦ conducător electric;
♦ planurile în care se găsesc atomii alunecă unele peste altele, lăsând
urme pe hârtie.
 ♦ Fulerene
♦ solide opace, negre,cristaline;
♦ mai grele decât apa, dar mai ușor decât diamantul și grafitul;
♦ ρ= 1,75 - 2,19g/cm3 (în funcție de numărul de atomi de carbon);
♦ solubil în dizolvanți nepolari;
 ♦ duritatea mică;
♦ izolatori electrici și termici.

Răspândirea în natură Carbonul este al patrulea cel mai răspândit element chimic din
univers, fiind în același timp componenta de baza a materiei organice.
 
♦ În stare liberă
Carbonul nativ se găsește sub două forme alotropice: diamant și
grafit. O a treia formă alotropică o constituie folerenele.
În diamant, fiecare atom este unit de alți 4 atomi prin legături
covalente orientate în spațiu după vârfurile unui tetraedru regulat.
În grafit, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin legături covalente
orientate simetric în plan, după vârfurile unui triunghi echilateral.
Între planurile succesive se stabilesc forțe slabe.
În fulerene, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin legături
covalente într-o structură aproape sferică formată din 60 până la 84
de atomi de carbon sub formă de hexagoane sau pentagoane.
Carbonul se mai găsește, în diverse proporții, în cărbunii de pământ:
antracit (90-95% C), huilă (80-90% C), lignit (60-82% C), turbă (50-
60% C).
 
♦ Sub formă de combinații
Carbonul intră în compoziția unor substanțe anorganice (CO2,
carbonați) și în toate substanțele organice.
Cele mai răspândite minereuri ce conțin carbon sunt: calcarul
(CaCO3), marmura (CaCO3), dolomitul (CaCO3•MgCO3).
Metode de obținere Preparare în laborator
Producția la scară industrială
C2H2 + O½ → 2 C + H2O
CH4 + O2 → C + 2H2O
Proprietăți chimice • Reacția cu hidrogenul are loc în condiții speciale, iar din reacție se
formează substanțe organice numite hidrocarburi. Acest proces nu
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) este rentabil din punct de vedere economic.

C + 2 H2→ CH4↑

 • Reacția cu oxigenul
În funcție de cantitatea de oxigen folosită, carbonul poate forma
monoxid sau dioxid de carbon.
O2 + 2 C → 2 CO monoxid de carbon
O2 + C → CO2 dioxid de carbon
 
• Reacția cu vaporii de apă
Acțiunea vaporilor de apă asupra cărbunelui conduce la un ameste de
CO și H2 în raport molar 1:1 numit gaz de apă

C + H2O→ CO↑+ H2↑

 • Reacția cu oxizii metalici
Carbonul poate reduce unele metale din compușii lor formând
monoxid sau dioxid de carbon.
C + FeO→ Fe + CO↑ ( la 1000 0C)
C + 2 CuO → 2 Cu + CO2↑ ( la 350 0C)
C + 2 ZnO → 2 Zn + CO2↑ ( la 1000 0C)
3 C + CaO → CaC2 + CO↑ carbură de calciu (carbid) ( la 2000 0C)
9 C + 2 Al2O3→ Al4C3 + 6 carbură de aluminiu ( la 2000 0C)
 CO↑
C + MnO → Mn + CO↑ ( la 1200 0C)
C + PbO → Pb + CO2↑ ( la 700 0C)
 • Reacția cu acizii oxigenați
C + 2 H2SO4 → CO2↑+ 2 SO2↑+ 2 H2O
3 C + 4 HNO3 → 3 CO2↑+ 4 NO↑+ 2 H2O
Rolul biologic Carbonul este un element esențial pentru toate formele de viață
cunoscute, fiind un micronutrient. Fiind atât de răspândit în aproape
toți compușii cu importanță biologică majoră
(exceptând sărurile, apa și restul compușilor bioanorganici), carbonul
poate fi considerat cel mai important element pentru
existența vieții așa cum este ea cunoscută. De la dioxidul de
carbon expirat de animale și utilizat de plante și până
la macromoleculele complexe, carbonul este elementul de bază, fără
de care acești compuși nu ar exista.

Utilizare ♦ Diamantul
♦ găurirea și șlefuirea metalelor dure;
♦ tăiertea și gravarea sticlei;
♦ lagăre pentru mașini;
♦ bijuterii.

 ♦ Grafit
♦ mine de creion;
♦ creuzete metalurgice;
♦ electrozi;
♦ lubrifianți.
 
♦ Cărbuni de pământ
♦ combustibili;
♦ agent reducător în metalurgie;
♦ medicamente (cărbune activ);
♦ datarea antichităților.
Excepții -

Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

 -

Caracteristica substanței

Denumirea substanței Amoniac

Formula chimică NH3

Starea de agregare gaz

Substanță anorganică: simplă sau compusă substanță anorganică compusă

Masa moleculară relativă 17 g

Masa molară 17 g/mol

Valența elementului Amoniacul e format dintr-o moleculă de azot și 3 molecule de

hidrogen,formula fiind NH3.Azotul are valențele III și V, iar
hidrogenul are valența I.

Tipul legăturii chimice Molecula sa este alcătuită din un atom de N și trei atomi de H legați
prin legături covalente polare simple.

Proprietăți fizice • gaz incolor cu miros înțepător;

• mai ușor decât aerul;
• bun dizolvant;
• foarte solubil în apă (formează hidroxid de amoniu).
Răspândirea în natură Amoniacul se găsește liber foarte puțin în atmosferă rezultând
din descompunerea proteinelor.
Sub formă de compuși (săruri de amoniu) se găsește în zonele
vulcanice.
Metode de obținere În industrie, NH3 se obține prin combinarea elementelor componente:
2 N2 + 3 H2 ↔ 2 NH3  
În laborator, NH3 se obține prin reacția clorurii de amoniu cu bazele
tari:
NH4Cl + NaOH → NH3↑+ NaCl + H2O  
2 NH4Cl + Ca(OH)2 → 2 NH3↑+
CaCl2 + 2 H2O
Proprietăți chimice 1. Reacția cu apa
NH3+ H2O ↔ NH4OH
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) 2. Descompunerea termică
2 NH3 ↔ 2 N2 + 3 H2  
3. Reacția cu oxigenul și clorul
4 NH3 + 3 O2 → 2 N2↑ + 6 H2O  
8 NH3 + 3 Cl2 → N2↑ + 6 NH4Cl  
 4. Reacția cu acizii
NH3 + HCl → NH4Cl clorură de amoniu
NH3 + HNO3 → NH4NO3 azotat de amoniu
Rolul biologic Amoniacul este produsul final al metabolismului azotului la om și
animale. Se formează în timpul metabolismului proteinelor,
aminoacizilor și alți compuși azotați. Este foarte toxic pentru
organism, astfel că cea mai mare parte a amoniacului în timpul
ciclului ornitinei este transformată de ficat într-un compus mai
inofensiv și mai puțin toxic - uree (uree). Ureea este apoi excretată de
rinichi și o parte din uree poate fi transformată de ficat sau rinichi
înapoi în amoniac.Amoniacul poate fi de asemenea utilizat de ficat
pentru procesul invers - resinteza aminoacizilor din amoniac și ceto
analogi ai aminoacizilor. Acest proces se numește aminarea
reductivă. Astfel, acidul aspartic este obținut din acid oxaloacetic,
acid glutamic din acid α-cetoglutaric etc.

Utilizare • obținerea acidului azotic și a carbonatului de sodiu;

• îngrășăminte azotoase;
• sinteza maselor plastice, celuloză;
• obținerea explozibililor;
• obținerea mătăsii artificiale;
• în industria coloranților și a medicamentelor;
• curățătorii chimice;
• fabricarea gheții artificiale.
Excepții -

Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

♦ Perioada: 2
-
♦ Grupa: V A (15)
♦ Căsuța: 7

Caracteristica substanței
Denumirea substanței Azot

Formula chimică N

Starea de agregare gaz

Substanță anorganică: simplă sau compusă Sustanță anorganică simplă

Masa moleculară relativă 14,0067 g

Masa molară 14,0067 g/mol

Valența elementului ♦ Față de metale: III

♦ Față de H: III
♦ Față de O: I, II, III, IV, V
Tipul legăturii chimice Formează molecule diatomice (N2) printr-o legătură covalentă
triplă nepolară.
Proprietăți fizice ♦ gaz incolor, inodor și insipid;
♦ p.t. = -210 0C, p.f. = -195,8 0C;
♦ puțin mai ușor decât aerul;
♦ ρ0 = 1,25 g/L;
♦ foarte puțin solubil în apă;
♦ nu arde, nu întreține arderea și nu întreține viața.
Răspândirea în natură Azotul este ccomponentul principal al aerului atmosferic (78%
volum).
 ♦ În stare liberă
Azotul molecular reprezintă 78% din volumul aerului
din atmosferă.
 ♦ Sub formă de combinații
Azotul intră în compoziția unor substanțe anorganice (amoniac,
azotați, azotiți și săruri de amoniu) și în toate proteinele, fiind
nelipsit din materia vie.
Metode de obținere a. Distilarea aerului lichid
Distilarea este un procedeu fizic de separare a substanțelor dintr-un
amestec, care are la bază faptul că substanțele din amestec au puncte
de fierbere diferite. Azotul, care reprezintă 78% din volumul aerului,
are p.f.=-195,8 0C, iar oxigenul, care reprezintă 21% din volumul
aerului, are p.f.=-183 0C.
 b. Consumarea oxigenului din aer prin diverse reacții chimice:
♦ trecerea aerului peste Cu incandescent(4 N 2 + O2) + Cu→ 2 CuO +
4 N2↑
♦ oxidarea gazului metan 2 (4 N2 + O2) + CH4 → CO2↑+ 2 H2O + 8
N2↑
Proprietăți chimice Molecula de azot prezintă o stabilitate ridicată, motiv pentru care
azotul se combină cu alte elemente la temperatură și presiune
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) ridicată.
 • Reacția cu nemetalele
N2 + 3 H2⇔ 2 NH3↑
Obs. Reacția de sinteză a amoniacului are loc la 450 0C și 200 atm.,
în prezența catalizatorilor, și este reversibilă.
N2 + O2⇔ 2 NO↑ monoxid de azot
 Obs. Reacția are loc la temperaturi de peste 3000 0C, iar monoxidul
de azot obținut se transformă în dioxid de azot. În atmosferă, în
timpul furtunilor însoțite de descărcări electrice se pot forma toți
oxizii azotului:N2O,NO,N2O3,NO2,N2O5
• Reacția cu metalele
Azotul reacționează la temperatură obișnuită doar cu litiul.
N2 + 6 Li → 2 Li3N azotură de litiu
Rolul biologic Azotul este o parte esențială în componența aminoacizilor și
a acizilor nucleici, ceea ce îl face vital.Legumele precum planta
de soia pot absorbi azotul direct din aer, deoarece au rădăcini cu
noduli plini de bacterii care îl transformă în amoniac, prin
procesul numit fixarea azotului. Leguma transformă ulterior
amoniacul în oxizi ai azotului și aminoacizi, pentru a
forma proteine.
Utilizare ♦ sinteza HNO3, NH3 etc.;
♦ mediu inert pentru confecționarea becurilor;
♦ industria explozibililor;
♦ obținerea îngrășămintelor chimice;
♦ obținerea temperaturilor scăzute (azot lichid);
♦ conservarea cărnii.
Excepții -

Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură

Caracteristica substanței
Denumirea substanței Sulfură de hidrogen

Formula chimică H2S

Starea de agregare gaz

Substanță anorganică: simplă sau compusă Substanță anorganică compusă

Masa moleculară relativă 34,08 g

Masa molară 34,08 g/mol

Valența elementului Sulfura de hidrogen e formată dintr-o moleculă de sulf și 2 molecule

de hidrogen,formula fiind H2S.Sulful are valențele II , IV și VI, iar
hidrogenul are valența I.

Tipul legăturii chimice Legătura ionică

Proprietăți fizice Acidul sulfhidric este doar puțin mai greu decât aerul. Un litru de
apă dizolvă la temperatura camerei 2,582 litri de acid sulfhidric
gazos.Acidul sulfhidric este foarte toxic. Deși mirosul sau
caracteristic este foarte puternic, acesta nu este permanent
sesizabil, pe durata expunerii nasul obișnuindu-se cu el. Acțiunea
sa toxică este una complexă, el afectând diverse funcții ale
organismului. Cea mai importantă este cea asupra sângelui,
unde, prin formarea unui complex cu fierul, blochează transportul
oxigenului.
Răspândirea în natură În natură se poate găsi în regiunile cu gaze naturale, petrol sau
cu vulcanism activ. Mai poate lua naștere prin procesele de
putrefacție a substanțelor organice, în intestin, depozitele de
gunoaie. În minerit gazul se formează prin putezirea lemnului
folosit la susținerea lucrărilor miniere. De asemenea, acidul
sulfhidric mai este produs de bacterii în procesul de putrezire a
biomasei (cadavre de animale, resturi de plante, fecale, gunoi
menajer, etc.) Mai este prezent și pe fundul Mării Negre la o
adâncime mai mare de 200 de metri. Sărurile sale, sulfurile, sunt
foarte răspândite în natură sub formă de minerale și minereuri.
Metode de obținere În petrochimie (rafinării) se obține în cantități mari din sulfură de
fier (II) și acid clorhidric:
FeS+2HCl=FeCl2+H2S
Proprietăți chimice

(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) -

Rolul biologic Hidrogenul sulfurat activează o serie de proteine, numite K ATP, care
controlează circuitul ionilor de potasiu în celulele musculare netede.
Acest circuit generează un curent electric ce limitează nivelul ionilor
de calciu care ajung la celule, ceea ce are drept rezultat dilatarea
vaselor sanguine şi relaxarea musculaturii. Expunerea la concentraţii
reduse de hidrogen sulfurat ar putea creşte speranţa de viaţă. Potrivit
specialiştilor, viermii care au fost expuşi zi de zi la hidrogen sulfurat
 au trăit cu 70 la sută mai mult decât cei care au fost privaţi de acest
gaz.

Utilizare  Sursă importantă de obținere a sulfului

 Reacții de identificare a unor substanțe chimice.
Excepții -