PEDODONŢIE an IV

Stagiul 2 a

CRONOLOGIA ŞI DINAMICA ERUPŢIEI DINŢILOR

TEMPORARI ŞI PERMANENŢI

Fenomenul de erupţie dentară în general şi cu precădere erupţia dinţilor

temporari reprezintă unul dintre criteriile de apreciere a creşterii şi dezvoltării
copilului.
Erupţia este un proces fiziologic normal şi evoluează ca atare la un copil
sănătos. Este un proces total integrat în dezvoltarea generală a copilului; factorii
endo şi exogeni, care influenţează procesele de creştere şi dezvoltare îşi găsesc
expresia în modificările debutului, ritmului şi duratei erupţiei dinţilor temporari.
Conform datelor clasice (LOGAN W., KRONFELD R.) dinamica erupţiei
dinţilor temporari este următoarea: primii dinţi ce apar pe arcadă sunt incisivii
centrali inferiori, urmează în ordine: incisivii centrali superiori, incisivii laterali
superiori, incisivii laterali inferiori, primii molari inferiori, primii molari
superiori, caninii inferiori, caninii superiori, molarii secunzi inferiori, erupţia
încheindu-se cu molarii secunzi superiori.
Schema de erupţie:
Rezultă două reguli, fiecare cu câte o excepţie:
a) De obicei dinţii inferiori erup înaintea celor superiorii, cu
excepţia incisivilor laterali, caz în care superiorii erup înaintea inferiorilor.
b) erupţia se face în ordinea numerică, cu excepţia caninilor care
erup după primii molari.
Nerespectarea ordinii de mai sus, care reprezintă o valoare statistică
medie, nu este în mod obligatoriu de natură patologică.

1
 Primii dinţi – incisivii centrali inferiori – apar în cavitatea bucală la vârsta
de 6 luni, iar ultimii – molarii secunzi inferiori – la vârsta de 2 ani şi jumătate, la
fiecare 6 luni erupând câte un grup dentar.
Deci cronologia erupţiei este următoarea:
 incisivii centrali – la 6 luni;
 incisivii laterali – la 1 an;
 primii molari – la 1 an şi jumătate;
 caninii – la 2 ani;
 molarii secunzi – la 2 ani şi jumătate

Faţă de aceste date, literatura de specialitate din ultimele decenii a adus o

serie de modificări, dintre care cele mai semnificative au fost cele comunicate de
LUNT şi LAW. Acestea concluzionează că nu există diferenţe semnificative din
punct de vedere statistic între sexe şi nici între copii aparţinând diferitelor rase.
Într-un studiu efectuat asupra ordinei şi cronologiei erupţiei dinţilor
temporari la un grup de copii de 3 ani din Spania, s-a observat că există o
tendinţă nesemnificativă ca dinţii de pe hemiarcada stângă să erupă mai precoce,
incisivii centrali şi molarii secunzi mandibulari erup înaintea celor maxilari,
incisivii laterali superiori erup înaintea celor inferiori, iar toţi dinţii erup mai
devreme la băieţi decât la fete. (RAMIREZ, PLANELLS)
Literatura de specialitate menţionează mai multe variante privind ordinea
erupţiei dinţilor temporari:
În ce priveşte durata erupţiei, marea majoritate a autorilor consideră că se
încheie în jurul vârstei de 2 ani, indiferent de momentul debutului.
Erupţia accelerată a dinţilor temporari este deseori semnalată în literatura
de specialitate din ultimele decenii, alături de alte criterii de creştere şi
dezvoltare a copiilor. Pe lângă precocitatea erupţiei dinţilor temporari se
semnalează frecvent abateri de la ordinea de erupţie a dinţilor temporari, admisă

2
de clasici. Astfel primul dinte temporar erupe mai precoce la băieţi, în timp ce
incisivii laterali inferiori apar mai devreme la fete.
În cadrul erupţiei precoce, o atenţie specială o merită dinţii natali.
Prezenţa dinţilor la nou-născut constituie un fenomen mai rar în clinică.
MASSLER şi SAVARA remarcă un caz la 2000 nou-născuţi, PINDBORG un
caz la 2000-3500. KUNZEL considera dinţii prezenţi la nou-născut ca dinţi
supranumerari, împărţindu-i în două forme: dentes praelactealis – rudimente
conice fără rădăcină şi dentio praecox – dinţi normali conformaţi şi implantaţi.
PINDBORG susţine că în 90% din cazuri este vorba de dinţi temporari,
proporţia de dinţi natali faţă de cei neonatali fiind de 1/4.
Din punct de vedere clinic, dinţii prezenţi la nou-născut apar cu precădere
la mandibulă, fiind vorba de incisivii centrali cu coroana normal dezvoltată,
majoritatea autorilor considerându-i ca făcând parte din dentiţia temporară şi
apăruţi mai devreme pe arcadă. Sunt în general dinţi mici, cu smalţul subţire,
rugos, gălbui, cu zone hipoplazice. Ataşamentul cervical la ţesuturile moi este
deficitar, de obicei coroana fiind mobilă. În cazul în care nu sunt excesivi de
mobili, ei pot să se fixeze progresiv, dezvoltându-şi rădăcina, dar rămân însă
mai mici. În prezent se recomandă păstrarea acestor dinţi pe arcadă, extracţia lor
practicându-se doar în cazul unei mobilităţi excesive sau când perturbă
alimentaţia.
Un studiu complex clinic, histologic şi de ultrastructură cu
pseudocromatizarea imaginilor, asupra dinţilor prenatali a fost efectuat de către
E. BRATU. Acest studiu a demonstrat faptul că aceşti dinţi fac parte integrantă
din dentiţia temporară, atât din punct de vedere clinic cât şi structural.
Un caz neobişnuit de dinţi natali multiplii a fost semnalat în Japonia, unde
a fost examinat un băiat de 18 luni care a prezentat la naştere 14 formaţiuni dure,
în regiunea frontală şi a molarilor pe ambele maxilare. Aceste formaţiuni erau
excesiv de mobile, iar 11 dintre ele s-au exfoliat succesiv până la 5 luni. Cele 3
structuri rămase în regiunea primilor molari erau mai mici decât dinţii

3
corespunzători şi aveau aspect şi culoare de os. Radiologic, nici o formaţiune nu
prezenta rădăcini sau camere pulpare iar opacitatea lor era de intensitate osoasă.
Mai mult, cu excepţia a 3 incisivi superiori permanenţi, nici un alt dinte
permanent de înlocuire nu a erupt în regiunile în care structurile au fost prezente.
(MASATOMI, ABE, OOSHIMA).
Dar dinţii temporari pot erupe şi mai târziu decât termenul fiziologic de
erupţie, fapt ce nu trebuie considerat întotdeauna patologic. Se ştie că erupţia
primilor dinţi temporari este întârziată la copiii născuţi precoce eutrofici, cât şi
uneori la cei supramaturaţi.
Debutul erupţiei dinţilor temporari după primul an de viaţă nu trebuie
încadrat în unităţile patologiei, ci poate fi considerat ca o dentiţie fiziologică
tardivă. Diferenţele care apar se şterg de obicei până la erupţia completă a
dinţilor temporari. WEYERS admite că primii dinţi erup cu atât mai târziu cu cât
vârsta mamei este mai înaintată. Mai există şi o serie de factori patologici
incriminaţi în erupţia tardivă a dinţilor temporari, dintre cele mai elocvente sunt:
rubeola mamei şi rahitismul. Nu sunt excluse atireozele, hipotiroidismul,
nanismul hipofizar. Se mai pot adăuga o serie de cauze locale: pseudo-tumori,
procese de fibroză gingivală, situarea profundă a germenilor,
microtraumatismele.
Din cele de mai sus rezultă clar interdependenţa dintre fenomenul erupţiei
dentare şi celelalte procese de creştere şi diferenţiere de la nivelul organismului.

4
ERUPŢIA DINŢILOR PERMANENŢI
Erupţia dinţilor permanenţi începe cu primul molar, după care dinţii
inferiori erup în ordine numerică, spre deosebire de dinţii superiori unde caninii
superiori erup după premolari, ceea ce explică frecvenţa mare a ectopiilor de
canini superiori.
Erupţia dinţilor permanenţi începe la şase ani cu molarii primi şi incisivii
centrali inferiori, terminându-se la 18-25 de ani, o dată cu apariţia molarilor de
minte.
Vârsta cronologică de erupţie este următoarea:
- la 6 ani, erup primii molari inferiori, primii molari superiori şi incisivii
centrali inferiori
- la 7 ani, erup incisivii centrali superiori
- la 8 ani, erup incisivii laterali superiori şi cei inferiori
- la 9 ani, erup caninii inferiori şi primii premolari superiori
- la 10 ani, erup primii premolari inferiori şi premolarii secunzi superiori
- la 11 ani, erup premolarii secunzi inferiori şi caninii superiori
- la 12 ani, erup molarii secunzi inferiori şi superiori
- la 18-25 de ani, erup molarii de minte
Abaterile de 6-12 luni pot fi considerate în limite normale.
Erupţia precoce a dinţilor permanenţi este un fapt mai rar în clinică.
Erupţia precoce poate fi întâlnită în următoarele cazuri: hipersecreţia unor
hormoni (somatotrop şi androgen), sindroamele febrile, dinţi temporari cu
infecţii priapicale şi cu o rizaliză accentuată, la copiii cu angioame faciale sau cu
tulburări endocrine etc.
Erupţia tardivă a dinţilor permanenţi poate fi întâlnită în următoarele
situaţii: resorbţie radiculară tardivă a dinţilor temporari, pierderea precoce a
acestora, displaziile germenilor, ectopiile, ereditatea, carenţele alimentare,
endocrinopatii, deficitul de tiroxină etc.