NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI

DIGESTIV

Noţiuni De Anatomie:

Aparatul digestiv (cunoscut şi sub numele de canal alimentar sau tract

gastrointestinal) reprezintă ansamblul de organe responsabil cu digestia
alimentelor şi eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate.

Peritoneu → membrană seroasă subsire care căptuşeşte peretele cavităţii

abdomenului şi acoperă organele cuprinse în această cavitate.

Flora intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor, ce trăiesc în

cadrul intestinului gros al vertebratelor, inclusiv ale omului. Aceasta se află într-o
relaţie simbiotică cu organismul – gazdă, fiind atât de importantă încât, de cele mai
multe ori, aceste organisme n-ar putea trăi fără ajutorul florei intestinale.
1
 FUNCŢIILE APARATULUI DIGESTIV:

1. Funcţia motorie – aparatul digestiv fragmentează şi transportă alimentele;

2. Funcţia secretorie – secretă sucurile digestive necesare digestiei;
3. Funcţia de digestie – sucurile conţin enzime ce degradează prin hidroliză
principiile alimentare în componente simple;
4. Funcţia de absorbţie – componentele simple sunt trecute prin peretele
digestiv în mediul intern.
5. Funcţia secretorie – este realizată de glande. Pe toată suprafaţa mucoasei
digestive sunt bilioane de glande unicelulare, celule mucoase care secretă
mucus cu rol de protecţie şi de favorizare a alunecării conţinutului digestiv
ca şi de formarea bolului din cavitatea bucală şi din colon.

Aparatul digestiv este format dintr-un tub, care se întinde între cavitatea
bucală şi anus - numit tubul digestiv şi dintr-o serie de organe glandulare care îşi
varsă produşii în acesta - numite glande anexe ale tubului digestiv.

TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv sau tractusul digestiv se deschide la exterior prin două

orificii:

 bucal,
 anal.

El nu este la fel de gros în toată lungimea sa şi de aceea i se disting mai

multe segmente, care poartă diferite denumiri.

Începând de la orificiul bucal spre cel anal, acestea sunt:

-cavitatea bucală;

2
 -faringele;

-esofagul;

-stomacul;

-intestinul subţire;

-intestinul gros.

Fiecare segment prezintă caracteristici speciale în alcătuirea lor. Cu toate

acestea, în general au o structură asemanatoare.

STRUCTURA PEREŢILOR TUBULUI DIGESTIV

Peretii tubului digestiv sunt formaţi, în general, din patru tunici care, de la
exterior spre interior sunt:

a)Tunica musculară - este formată din fibre musculare striate, în regiunea

faringiană şi în porţiunea superioară a esofagului şi din fibre musculare netede în
tot restul tubului digestiv. După dispoziţia lor, fibrele musculare sunt:
longitudinale şi circulare.

Fibrele musculare longitudinale sunt aşezate la exterior şi prin contracţia lor

scurtează tubul digestiv, iar fibrele musculare circulare sunt aşezate în interior şi
prin contracţia lor micşorează lungimea tubului digestiv.

Muschii netezi se contractă sub acţiunea fibrelor parasimpatice (nervii largi)

şi se relaxează sub acţiunea fibrelor simpatice.

b)Tunica submucoasă - este formată din ţesut conjunctiv lax şi fibre

elastice. La nivelul faringelui, ea corespunde tunicii fibroase a acestui segment.

c)Tunica mucoasă - este patură care căptuşeşte tractusul digestiv de la

orificiul bucal pâna la orificiul anal, fiind în continuarea tegumentului.

3
 Ea este formata din doua straturi:

1.Epiteliul mucoasei - are o structură variată, depinzând de funcţiile pe care

le îndeplinesc segmentele respective.

Astfel, în cavitatea bucală, faringe şi esofag epiteliul este stratificat, iar în

restul tractusului digestiv (stomac, intestine) este simplu. Epiteliul dă naştere la o
serie de glande anexe ale mucoasei tubului digestiv.

Aceste glande pot fi în formă de tuburi simple sau ramificate sau în formă de
acini. Ele produc substanţe necesare pentru unirea particulelor alimentare
sfarâmate (bolul alimentar), fie pentru transformarile chimice ale alimentelor.

2.Coreonul mucoasei - este format din ţesut conjunctiv lax şi are rol de a
permite mucoasei să aibă o oarecare mobilitate.

Tunica mucoasă îndeplineşte trei roluri:

 digestiv (de secretie),

 de absorbţie ,
 de protecţie.

Rolul în digestie se manifestă prin secreţia unor fermenţi necesari

transformărilor chimice ale alimentelor.

Alimentele digerate, pentru a ajunge în sânge şi în limfă, sunt absorbite prin

mucoasă, care îndeplineşte prin aceasta funcţia de absorbţie.

În anumite conditii, tunica mucoasă nu lasă să treaca prin ea unele substanţe

care ar fi dăunatoare organismului. În felul acesta ea joacă un rol de protecţie a
organismului.

Segmentele tractului digestiv care se găsesc sub diafragm - porţiunea

abdominală a esofagului, stomacul, intestinele.

4
 d)Tunica seroasă - nu este altceva decât peritoneul visceral, una din feţele
peritoneului, care înlesnesc mişcările diferitelor segmente abdominale ale
tractusului digestiv sau le fixează.

SEGMENTELE TUBULUI DIGESTIV

CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv şi comunică cu

exteriorul prin orificiul bucal, iar în interior cu faringele.

Orificiul bucal este delimitat de buza superioară şi de buza inferioară; ele

reprezintă două repliuri musculomembranoase, având în grosimea lor muşchiul
orbicular al buzelor.

Funcţiile  pe care le îndeplineşte gura sunt: funcţia de masticaţie pentru

formarea bolului alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acţiunea ptialinei
salivare, funcţia de fonaţie, funcţia receptoare, funcţia de apărare şi funcţia
fizionomică.

FARINGELE

Faringele este al doilea segment al tubului digestiv şi se află aşezat înapoia

cavităţii bucale şi nazale şi deasupra orificiului superior al laringelui şi al
esofagului. El este localizat unde se încrucişează calea respiratorie cu calea
digestivă. Se întinde de la baza craniului pâna la esofag.

Funcţiile faringelui sunt: funcţia de conducere a bolului alimentar către

esofag şi funcţia de apărare împotriva infecţiilor, care pot pătrunde pe cale
digestivă sau pe cale respiratorie.

5
 ESOFAGUL

Esofagul este un organ tubular, lung de 25 - 30 cm. Când este gol are
aspectul unui tub turtit, iar când trec alimentele prin el, se lărgeşte şi are un
diametru de 2 - 2,5 cm. Porneşte de la partea inferioară a laringofaringelui,
coborând vertical între coloana vertebrală şi trahee, trece prin mediastinul
posterior, străbate diafragmul prin orificiul diafragmatic esofagian (hiatusul
esofagian) care se află anterior faţă de cel aortic.

Cele două funcţii majore ale esofagului sunt transportul bolului alimentar
din cavitatea bucală în stomac şi împiedicarea refluxului conţinutului
gastrointestinal.

Cardia este sfincterul situat la limita dintre esofag şi stomac, este de forma
unui inel muscular care se comporta asemenea unei valve permiţând în mod
normal trecerea alimentelor şi a lichidelor doar într-un sens: de la esofag la stomac.
Fiziologic, esofagul reprezintă un organ menit să facă legătura dintre faringe
şi stomac. Prin reflexul de deglutiţie, bolul alimentar trece din faringe în esofag;
prin coordonare nervoasă, musculatura formează unde contractile care împing
bolul spre cardia; sfincterul cardiei se desface, împiedicând şi refluarea
conţinutului gastric în esofag.

6
 STOMACUL

Organ cavitar musculo – glandular, este segmentul tubului digestiv situat

între esofag şi intestinul subţire. Forma lui este asemănătoare cu a unei pere, cu
vârful uşor îndoit şi îndreptat în sus: la examenul radiologie apare ca litera “J” sau
ca un cârlig. Forma lui este variabilă în funcţie de: conţinut, tonicitatea
musculaturii proprii, tonicitatea peretelui abdominal, poziţia individului şi volumul
organelor vecine.

Stomacul începe de la cardia, care face legătura între esofag şi stomac;

porţiunea situată deasupra cardiei şi care este adaptată cupolei diafragmatice, se
numeşte marea tuberozitate (fornix sau funduş); segmentul vertical este corpul
stomacului, care se continuă cu mica tuberozitate şi apoi cu antrul piloric şi se
termină cu orificiul piloric. Între cardia şi pilor se află două margini: marginea
externă sau marea curbură  şi marginea internă sau mică curbură.

7
 Structural, stomacul este alcătuit din patru straturi : membrana seroasă (la
exterior), sub care se afla musculatura (care excută două tipuri de mişcări: mişcări
peristoloice, prin care alimentele din interiorul stomacului se răspândesc şi se
depun în straturi şi mişcări peristaltice, prin care conţinutul gastric înaintează spre
pilor), apoi dinspre exterior spre interior, după stratul muscular, apare o tunică
numită submucoasă. Submucoasa conţine o reţea vastă de vase sanguine şi de fibre
nervoase. Ultimul strat este reprezentat de mucoasă  la nivelul căreia se află
numeroase glande
Din punct de vedere  fiziologic, stomacul primeşte alimentele şi, datorită
funcţiei sale motorie, le frământă, le amestecă cu sucul gastric şi apoi le evacuează
în duoden, prin funcţia secretoare, stomacul intervine în digerarea ţesutului
conjunctiv şi a proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric şi al pepsinei.
Mucusul gastric are un rol protector de prim – ordin, apărând mucoasa de
acţiunea sucului gastric.
În stomac sunt distruşi, sub acţiunea acidului clorhidric (HCl), majoritatea
agenţilor patogeni care pătrund în organism odată cu mâncarea sau cu lichidele
ingerate. Prin mişcările imprimate de către musculatură, bolul alimentar este
amestecat şi deplasat, dinspre cardia spre pilor. În urma acestor procese, bolul
alimentar suferă câteva transformări, trecând în chimus gastric. Chimusul gastric
trece în duoden prin pilor.

INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subţire este segmentul cel mai
lung al tubului digestiv, ajungând la 6 - 9 m.
Începe de la orificiul piloric al stomacului şi se
întinde până la valvula ileocecală.

8
 Pentru a avea loc în cavitatea abdominala, prezintă un traseu foarte sinuos.
Diametrul sau este de 5 cm la pilor şi scade la 2 cm la extremitatea terminală.

Intestinul subţire este compus din trei părţi:

1. -duodenul - începe la pilor şi se termină la unghiul duodenojejunal. Are

forma de potcoavă, cu o lungime de 25 - 30 cm şi este segmentul fix al
intestinului subţire, neputând să-şi schimbe poziţia, fiind în cea mai mare
parte retroperitoneal şi în raport cu peretele posterior al abdomenului.

Cavitatea sa înconjoară capul pancreasului şi în ea se deschid: canalul

pancreatic (Wirsung) şi canalul coledoc, printr-o proeminenţă mamelonară papila
(caruncula) mare - în grosimea căreia se află ampula Vater.

Deasupra acesteia (circa 2 m) se află o altă papilă, mai mică - papila

(caruncula) mică, unde se deschide canalul accesoriu al pancreasului (Santorini).

2. -jejuno - ileonul - este porţiunea cea mai largă a intestinului subţire. Începe
de la unghiul duodenojejunal şi ţine până la valvula ileocecală.

Jejuno - ileonul se deosebeşte de duoden prin faptul că prezintă o mare

mobilitate, de aceea se mai numeşte intestinul mobil. Mobilitatea se datorează
suspendării acestei părţi printr-un mezou - mezoul intestinului subţire - de peretele
abdominal.
Fiziologic, jejunoileonul are trei funcţii: motorie, secretorie şi de absorbţie.

3. Ultima portiune a intestinului subţire - ileonul - se termină în fosa ileacă

dreaptă a abdomenului, deschizându-se în intestinul gros prin orificiul
ileocecal. Aici se găseşte valvula ileocecală, care se deschide numai dinspre
intestinul gros - nu poate trece către intestinul subţire.

9
 INTESTINUL GROS

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El continuă intestinul

subţire şi se întinde de la valvula ileocecală până la orificiul anal.

Are aproximativ lungimea corpului (1,50 - 3 m), iar lumenul este porţiunea
iniţială de circa 7 cm şi merge descrescând către partea terminală, unde ajunge de
3,50 - 4 cm; este aşezat pe părţile marginale ale abdomenului, în jurul masei
formulate de intestinul subtire, luând forma literei "U" răsturnată şi alcătuieşte
cadrul colic.

Intestinul gros prezintă trei porţiuni:

 cecul.

Intestinul subşire nu se deschide la capătul intestinului gros, ci puţin mai sus,

formându-se astfel dedesubtul deschiderii lui un "fund de sac", care este cecul;
acesta se continuă în jos şi medial (poziţia cea mai frecventă) cu apendicele
apendicular, lung de 4 - 10 cm.

 colonul

Colonul este lung de 1,50 m şi începe de la valvula ielocecala şi se termină

la rect. Este împartit în patru portiuni:

-colon ascendent - care începe de la valvula ielocecala şi se termină sub faţa

inferioară a ficatului, unde formează unghiul hepatic sau flexura colică dreaptă.

-colonul transvers - care începe de la unghiul hepatic al colonului şi se

continuă pâna la splină, unde se îndoaie şi formează sub acesta unghiul splenic sau
felxura colica stânga şi este situat orizontal sau în forma literei "V";

-colonul descendent - care începe de la unghiul splenic şi se termină la

colonul sigmoid, în fosa iliaca stângă.

10
 -colonul sigmoid - este în forma de "S", începe în fosa iliacă stângă şi ţine
până în dreptul vertebrei a treia sacrale (S3), unde se continuă cu rectul.

Colonul sigmoid vine în raport cu oscul sacral şi vezica urinară la bărbat, iar
la femeie şi cu uterul.

Din loc în loc, colonul prezintă sugrumări - numite plici semilunare şi părţi
proeminente - numite haustre sau boseluri, dând aspectul unor încreţituri largi.

Aceasta se datorează faptului că benzile musculare din lungul intestinului -

numite tenii musculare, sunt mai scurte decât lungimea sa şi din cauza aceasta îl
cutează .

Pe suprafaţa intestinului gros se mai observă şi un fel de ciucuri - numiţi

apendici sau ciucuri epiploici, care sunt formaţiuni groase, acoperite de peritoneu.

Teniile, haustrele, plicile semilunare şi apendicii epiploici dau caracteristica

intestinului gros.

Colonul transvers şi cel sigmoid, fiind prevăzute cu mezou, sunt porţiunile

mobile ale colonului, pe când celelalte porţiuni (colonul ascendent şi cel
descendent) sunt fixe.

 Rectul este porţiunea terminală având o lungime de 15 - 20 cm şi comunică

cu exteriorul prin canalul anal, care continuă ampula rectală.

Fiziologic, intestinul gros are funcţii de motricitate, secreţie şi absorbţie.

Motricitatea asigură progresiunea bolului fecal prin contracţii peristaltice,

segmentare, şi prin contracţii masive.

Bolul fecal se adună în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la

expulzarea lor prin actul fiziologic al defecaţiei.

11
 GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt:

 Glandele salivare:
- sunt glande exocrine ale căror canale se deschid în cavitatea bucală;

- produc saliva cu ajutorul căreia se realizeaza digestia bucală;

- se pot grupa după mărime în: glande salivare mici şi glande salivare mari.

 Ficatul - este cea mai mare glandă din organism;

-se află situat în cavitatea abdominală în partea superioară dreaptă, imediat sub
diafragm, iar lobul său stâng se întinde până la epigastru sau în loja hepatică;

-este aşezat transversal în abdomen, are lungimea de aproximativ 28 cm,

diametrul antero - posterior de 18 cm, înăltimea de 8 cm, greutatea de circa 2-2.5kg
, fiind cel mai greu organ al corpului uman şi culoarea roşu - cărămiziu (conţine o
mare cantitate de sânge).

Funcţiile ficatului :
→ funcţia metabolică:
– sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor şi a lipidelor;

– participă în metabolismul glucidelor şi proteinelor;

– sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, şi

antitrombina.

Prima funcţie principală a ficatului este să stocheze energie în formă

glicogenică, care este compusă dintr-o formă de zahăr numită glucoză. Ficatul
înlătură glucoza din sânge atunci când nivelul acesteia este crescut  printr-un
12
proces numit glicogeneza, combină moleculele de glucoză în lanţuri lungi pentru a
creea glicogenul, un carbohidrat care asigură o formă de energie depozitată. Când
nivelul glucozei din sânge scade sub nivelul normal de care organismul are nevoie
pentru îndeplinirea funcţiilor specifice, ficatul reversează această reacţie
transformând glicogenul în glucoză.

- funcţia secretorie → producerea bilei.

- funcţia imună →  neutralizarea corpurilor externe din organism, în special

a toxinelor, jucând astfel un rol important în imunitatea corpului. Funcţia antitoxică
este practicată de ficat prin absorbţia de toxine, le alterează chimic apoi le excretă
în bilă.

Ficatul funcţionează ca o fabrică chimică. Câteva proteine importante găsite

în sânge, se fabrică în ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajută în retenţia
de Ca+ şi altor substanţe în circuitul sangvin. Albumina ajută de asemenea la
reglarea mişcării apei din sânge în ţesuturi. Ficatul produce şi globina – una din
cele două componente ce formează hemoglobină. Mai produce şi alte grupuri de
proteine ce includ anticorpi.

Este singurul organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet.

În cazul altor organe, de exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o
cicatrice, ca şi cele de pe piele. Ficatul are capacitatea de a înlocui celulele bolnave
cu noi celule.

13
  Vezica biliară ( colecistul sau fierea )

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa

inferioară a ficatului. Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica
este specifică vertebratelor. Este unită cu ficatul, de unde primeşte bila, şi cu
duodenul, unde o eliberează.

Rolul colecistului este de a colecta secreţia externă hepatica (bila), care

contribuie la digestia alimentelor. Bila conţine colesterol, săruri biliare, lecitină şi
alte substanţe.

Principala
funcţie a veziculei
biliare este de a colecta şi
sintetiza bila secretată
de ficat (lichid de
culoare galben-maro ce conţine săruri necesare pentru digestia lipidelor sau a
grăsimilor, principala substanţă care contribuie la absorbţia şi descompunerea
grăsimilor). Bila va fi stocată în canalele intrahepatice. Din vezicula biliară, bila va
fi transportată prin canalele cistic şi coledoc şi apoi de-a lungul duodenului (prima
parte a intestinului subţire) unde vor fi digerate, în primul rând, grăsimile (lipidele)
şi vitaminele.

 Pancreasul.

14
 Glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g.

Are atât o secreţie externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie

internă (endocrină) necesare în reglajul glicemiei. Secreţia externă numită şi suc
pancreatic, se varsă în duoden.

Este bogată în enzime: 

 amilază (care transformă glucidele în glucoză),

 maltaza (maltoza, în glucoză), 
 tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide), 
 lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de
Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic.

Secreţia endocrină constă în insulina şi glucagon, care reglează glicemia,

reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa
insulinei duce la o boală potenţial gravă, numită diabet zaharat.

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

15
 Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel
încât să poată fi asimilate de organism.

Aceste transformări se realizează treptat, de-a lungul tubului digestiv, prin

acţiunea sucurilor digestive (Glandele salivare produc o enzimă ce începe
transformarea amidonului din hrană în particule mai mici. Apoi, în stomac,
mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele);
alimentele astfel transformate sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui
acestuia.

DIGESTIA

Digestia implică mestecarea hranei, transmiterea acesteia de-a lungul

tractului digestiv şi descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce
pot fi asimilate de organism.

În gura se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag,
iar de aici în stomac. O dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric,
formând chimul. Fenomenele chimice constau în acţiunea sucului gastric asupra
proteinelor şi grăsimilor.

Ca rezultat al digestiei gastrice, alimentele sunt transformate într-o materie

păstoasă, numită chim gastric, bogat în acid clorhidric. Sucul gastric este format
din 90 % apa si 10 %  acid clorhidric, fermenţi, substanţe minerale şi mucus, fiind
secretat în cantitate de circa 1,5 l în 24 de ore la omul adult normal. 

Elementele conţinute în sucul gastric au acţiuni diferite: apa înmoaie bolul

alimentar, ajută contactul fermenţilor cu alimentele şi favorizează frământarea şi
evacuarea conţinutului gastric; acidul clorhidric distruge microbii şi bacteriile
introduse prin alimentaţie şi atacă proteinele, preparându-le pentru acţiunea
fermenţilor, el ajutând şi la digestia glucidelor şi favorizând desfacerea zaharozei.

16
 Chimul este împins, prin contracţii ale muşchilor stomacului, prin duoden, în
intestinul subţire. Aici sucurile intestinale continuă descompunerea
macromoleculelor, iar prin epiteliul intestinal (membrana ce acoperă intestinul)
substanţele nutritive rezultate din digestie sunt absorbite în sânge.

În intestinul subţire se continuă procesul de digestie şi absorbţie a hranei

prin peretele intestinal, iar rezidurile şi lichidul în exces sunt împinse în intestinul
gros, de unde sunt evacuate. Substanţele absorbite la nivelul intestinului trec în
sânge şi sunt transportate în ficat, unde au loc foarte multe procese chimice. Aici,
în funcţie de necesităţile organismului sunt fie stocate sub formă de glicogen, un
glucid complex, fie transformate în lipide sau aminoacizi, fie eliberate în circulaţia
sanguină sistemică pentru a fi consumate de către celule. Enzimele din tractul
intestinal descompun hrana în particule: grăsimi, proteine şi carbohidrati.
Carbohidratii sunt: amidonul  (polizaharidă) ce este descompus în glucoză,
dizaharidele (sucroza-descompusă în glucoză şi fructoză, lactoza-descompusă în
glucoză şi galactoză şi maltoza-descompusă în glucoză). Proteinele sunt digerate ca
aminoacizi şi mici lanţuri de peptide de 2 ori 3 aminoacizi. Grăsimile sunt
constituite din trigliceride şi sunt digerate ca monogliceride şi acizi graşi.

17
  DIZENTERIA

2.1 DEFINIŢIA

Dizenteria este o boală specifică umană infecţioasă şi foarte contagioasă,

produsă de infecţia cu germeni din genul Shigella, caracterizată prin fenomene
digestive: dureri abdominale, scaune muco-sanghinolente de aspect caracteristic şi
tenesme. Există risc de forme severe, chiar letale, ca şi de evoluţii cronice sau
recidivante. Boala nu lasă imunitate.

2.2 ETIOLOGIE

Genul Shigella face parte din familia largă a enterobacteriaceelor.

Shigellele sunt bacili aerobi imobili, gram negativ, cu antigenicitate variabilă
permiţând încadrarea lor în mai multe subgrupe (conform tabelului nr: 1).
Încadrarea în aceste subgrupe antigenice a diverselor serotipuri a fost dictată de
determinantul antigenic O (de suprafaţă) şi de caracterele biochimice
(fermentative).

18
 Tabelul nr: 1 – Principalele serotipuri de Shigelle patogene.

SUBGRUPA
GRUP BIOCHIMIC SEROTIPURI
(SPECIA)
A
Sh dysenteriae 10 serotipuri
Nu fermentează manita
Sh. Shigae
Sh. Schmitzii
3-10 Sh. Large-Sachs

Fermentează manita 6 serotipuri cu subtipuri (a,b)

Sh flexneri
C

Fermentează manita 15 serotipuri

Sh. Boydii
D

Fermentează şi manita şi Sh. Sonnei 1 singur serotip

lactoza

Pentru cercetarea epidemiologică se mai poate recurge şi la tipărirea fagică

sau cu colicine.

Sunt germeni care cresc uşor pe medii obişnuite, solide, cu agar, dar se
recurge la medii speciale cu bilă uscată care favorizează creşterea
enterobacteriaceelor (mediul S-S, Istrati-Meitert ). Dacă însămânţarea nu se poate
face imediat, pe timpul transportului probelor se vor folosi medii conservante.

Shigella dysenteriae de tip 1 (Sh.shigae) este singurul toxigen dintre toate

Shigellele, elaborând o exotoxină termolabilă, cu acţiune patogenă importantă.

19
 Această toxină a fost descoperită de către Shiga (1903) şi posedă acţiune
neurotoxică, citotoxică şi enterotoxică fiind cotată printre cele mai puternice
toxine biologice, fapt ce explică de ce formele de boală cu Sh. Dysenteriae sunt
cele mai grave, cu mult peste formele date de celelalte Shigelle.

Toate Shigellele pot elibera însă endotoxine prin liză bacteriană acţiune
toxică a acestora putând determina leziuni locale, intestinale şi efecte la distanţă
(febră, manifestări şi leziuni nervoase, chiar şoc endotoxinic).

Rezistenţa în mediu este relativ mare la temperatura normală spravieţuind

peste 16-17 zile, chiar mai mult la temperaturi scăzute şi la adăpost de lumină.

În apă rezistă chiar şi după clorinare o perioadă importantă; în apa sărată

trăiesc peste 15 zile, îar în alimente mai ales în lactate şi mai îndelungat (chiar şi
150 zile în absenţa acidităţii).

2.3. EPIDEMIOLOGIE

Dizenteria bacteriană este cunoscută în toată lumea sub formă endemo-

epidemică, dar cu variaţii geografice semnificative, incidenţa fiind mai mare în
zonele cu climat cald şi cu deosebire în ţările subdezvoltate cu condiţii precare de
habitaţie.

Datorită formelor clinice atipice şi cu evoluţie subclinică, cele mai multe

cazuri pot scăpa diagnosticului, astfel că incidenţa reală depăşeşte cu mult cifrele
înregistrate de morbiditate în lume. După unii autorii la 100 de cazuri diareice, în
peste 40 se izolează Shigelle.

Este o boală cu o oarecare sezonalitate în zonele temperate, înregistrându-se

un maxim de morbiditate în perioadele calde ale anului, dar fără să dispară în lunile

20
reci. Aceasta este determinată de înmulţirea oportunităţilor de răspâmdire prin apă,
vectori şi alimente consumate nespălate.

Rezervorul de infecţii este strict uman, reprezentat de bolnavi cu forme de

boală acută aparentă (nu neapărat tipică ) şi mai rar cronică, dar mai ales cu
excretorii sănătoşi de germeni.

Toţi elimină germenii pe cale fecală, de unde pot contamina alimentele şi

apa fie direct, fie indirect, prin vectori (muşte în special) sau mâini murdare.

Calea de transmisie este fecal –orală.

Receptivitatea este generală. Deşi au fost puşi în evidenţă unii anticorpi

după boală, aceştia nu demonstrează activitate protectoare.

2.4 PATOGENIA

Bacilul dizenteric pătrunde pe cale orală în tubul digestiv, multiplicându-se

în intestinul gros.

Bacilul dizenteric nu pătrunde în sânge decât ocazional. Infecţia este

favorizată de hipoaciditate gastrică. Multiplicarea bacilului dizenteric are loc în
mucoasa intestinală .

Incubaţia este scurtă, între 1 şi 3 zile, maximum 7 zile.

Debutul este în toate cazurile cu manifestări digestive, foarte repede

asociindu-se şi manifestări de suferinţă generală. Astfel de la debut apar crampe
abdominale şi scaune din ce în ce mai moi şi mai frecvente , aspectul acestora fiind
fecaloid în primele 12-24 de ore.

21
 Cu o întârziere de cca. 6 ore apare slăbiciune, greţuri şi vome, febră şi
curbatură, starea de rău general putând chiar depăşi în intensitate manifestările
digestive.

Evoluţia este favorabilă dacă se intituie tratament medicamentos şi regim

alimentar în timp util.

2.5 Clasificare

Dizenteria este de două feluri:

 Dizenteria bacteriană;
 Dizenteria amoebiană.

Dizenteria bacteriană - face parte din grupul Shigellozelor; este o boală

infecţioasă caracterizată prin scaune cu mucus, puroi, sânge, acompaniate de
tenesme (senzaţie imperioasă de defecaţie cu absenţa scaunelor).

Sursa de infecţie este omul bolnav, ce elimină Shigella prin scaun sau
convalescenţii.

Transmiterea este fecal-orală, prin apă dar şi prin alimente. Ca patogenie,

doza infectantă nu este mare.

Shigella acţionează prin 2 mecanisme:

1. mecanism toxic: se multiplică uşor în zona jejunală ---> eliberează toxină

----> funcţionalitate inversă a celulelor intestinale (din absorbante devin secretante)

2. mecanism de penetrare la nivel intestinal: ajunge la nivelul colonului

descendent şi sigmoid, urmând un proces de penetrare a celulelor intestinale (cu
secreţie de mucus, distrugerea unor celule intestinale, puroi). Prin lezarea vaselor

22
apar sângerări. Poate apare o stare de tensiune în fosa iliacă stânga („coarda
colica”) prin iritarea musculaturii din cauza leziunilor bacteriene. Blocând factorul
de elongaţie F1, blochează sinteza de proteine celulare, deci determină moartea
celulei.

Uneori mecanismele patogenetice sunt intricate. Clinic: incubaţie variabilă

(12-24 h), debut acut (febra înaltă, alterarea stării generale, greţuri, vărsături, dureri
abdominale, scaune diareice apoase sau cu produse patologice, semne de
deshidratare de grade diferite).

Dizenteria amoebiană

Este o boală determinată de Entamoeba hystolitica, care are drept sursă de

infecţie apă neigienizată corespunzător.

Tablou clinic: stare generală alterată, febră ocazională, scaune diareice cu

mucus, sânge, puroi, cu evoluţie cronică.

Entamoeba are proprietate de a disemina şi a se localiza hepatic,

determinând microabcese, hepatomegalie.

Complicaţii:

În cazurile în care diareea este foarte puternică sau însoţită de vărsături,

riscul de deshidratare este mare pentru copii, dar mai ales pentru sugari. Daca
micuţul infectat nu bea lichide suficiente, boala poate fi fatală. Entamoeba
hystolitica poate trece uneori de bariera intestinală. Odata ajuns în sânge, parazitul
poate ajunge la alte organe, unde distruge tesuturile.

Diagnostic pozitiv:

1. anchetă epidemiologică

23
 2. date clinice

Tratamentul : Medicul pune diagnosticul pe baza mostrelor prelevate din

scaunul copilului bolnav, iar ameliorarea simptomelor este prioritatea în tratament.
Ulcerele intestinale sunt depistate cu ajutorul ecografiilor. Tratamentul necesită
internare şi repaos la pat.Micuţii deshidrataţi au nevoie să consume sucuri de fructe
şi băuturi bogate în săruri şi minerale. Atunci când vărsăturile nu pot fi controlate,
fluidele vor fi injectate intravenos.

Alte forme de dizenterie sunt:

 Balantidioza, giardioza şi criptosporidioza cauzate de Balantidium coli,

Giardia lamblia, şi Cryptosporidium parvum (nu conduc la simptome severe
decat în cazul copiilor sau persoanelor imunocompromise). Dacă este vorba
de giardioza, simptomele apar în 1-3 săptămâni după infestare şi presupun
balonare şi flatulente urât mirositoare, greaţă şi vărsături, dureri de cap şi
temperatură uşoară; durează de obicei 3-4 zile. În cazul criptosporidiozei,
simptomele sunt mai grave la bolnavii de SIDA; diareea începe la 7-10 zile
după expunere şi poate fi semnificativă fiind însoţită de durere în zona
dreapta superioară a abdomenului, greaţă şi vărsături.
 Dizenteria virală denumită şi diareea călătorului sau gastroenterita virală ce
poate fi cauzată de mai multe tipuri de virusuri, inclusiv rotavirusuri,
calcivirusuri, norovirusuri şi adenovirusuri. Are un debut rapid, simptomele
apărând în decurs de câteva ore, fiind vorba deseori de deshidratare asociată
şi febră uşoară. Anterior diareei pot aparea greaţa şi vărsături şi uneori o
senzaţie de disconfort abdominal.
 Dizenteria cauzată de viermi parazitari cum sunt trichina (trichineloza) şi
viermele plat (schistosomiaza- a doua boala tropicală după malarie) care pot

24
 conduce la diaree grava şi crampe abdominale. Când este vorba de
schistosomiaza simptomele apar treptat; în plus faţa de diareea cu sânge şi
durerea abdominală apare şi oboseala, iar examinarea colonului va releva
ţesut ulcerat (sursa diareei cu sânge).

2.6 SIMPTOME ŞI CAUZE

 SIMPTOME

Principalul simptom al dizenteriei este diareea aproape lichidă cu sȃnge,

mucus, sau puroi.

Alte simptome includ:

• Febră mare și frisoane

• Durere abdominală

• Crampe și balonare

•Sângerare rectală

• Flatulență (gaze)

• Pierderea poftei de mâncare

• Pierderea în greutate

• Durere de cap

• Oboseală

• Vărsături

Uneori parazitul poate intră în fluxul sanguin şi se poate răspândi în alte

organe (în special ficat) conducând la formarea de abces, ale cărui simptome
presupun: febra şi stare de slăbiciune, inflamaţia abdomenului şi durere, tuse,
greaţă, icter, pierderea apetitului şi scădere în greutate.

25
  Cauze

De obicei, boala se transmite prin apǎ sau

alimente contaminate, iar acesta este unul
dintre motivele pentru care dizenteria este mai
răspândită în țările în curs de dezvoltare decât
în Occident. Sistemele de canalizare inadecvate
și lipsa infrastructurii de purificare a apei crește
riscul ca locuitorii sǎ aibǎ contact cu bacteriile specifice.

Infecțiile bacteriene sunt cele mai comune cauze de dizenterie bacilarǎ

(Shigella, E. coli, Salmonella și alte specii de bacterii).

De asemenea, dacǎ oamenii nu se spalǎ corect pe mȃini înainte de prepararea

alimentelor, produsele alimentare pot fi contaminate. Bacteriile care cauzeazǎ
dizenteria bacilarǎ se găsesc peste tot în lume. Dizenteria se poate transmite și prin
contact sexual anal neprotejat cu o persoanǎ infectatǎ.

2.7 TABLOUL CLINIC

Trebuie precizat faptul că în urma infecţiei digestive pot apărea:

- infecţii inaparente, soldate cu stare de portaj asimptomatic cronic;
- tablou clinic de enterocolită difuză necaracteristică;
- tablou exploziv de toxiinfecţie alimentară;
- tabloul caracteristic – care va fi prezentat ca bază de discuţie.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai greu de descifrat doar pe bazele clinice,
amintim că tabloul cartacteristic (“dizenterioform”) se poate întâlni şi în cursul

26
altor infecţii (cu Salmonelle, escherichia coli enterotoxigen şi enterohemoragic şi
altele).
În forma tipică evoluţia este de tip autolimitant.
Incubaţia este scurtă, între 1 şi 3 zile, maximum 7 zile.
Boala începe aproape în toate cazurile cu manifestări digestive, foarte repede
asociindu-se şi manifestări de suferinţă generală. Astfel de la debut apar crampe
abdominale şi scaune din ce în ce mai moi şi mai frecvente , aspectul acestora
fiind fecaloid în primele 12-24 de ore.
Cu o întârziere de cca.6 ore apare slăbiciune, greţuri şi vome, febră şi
curbatură, starea de rău general putând chiar depăşi în intensitate manifestările
digestive.
Într-o etapă evolutivă ulterioară scaunele îşi modifică aspectul devenind
rapid caracteristice:
- frecvente (între 4-6 şi peste 20 în 24 de ore);
- în cantitate redusă (aproximativă la circa 30 de grame);
- afecaloide (prin stagnarea tranzitului intestinal);
- cu aspect inflamator pur (seromucoase, alteori mucopurulente
sau
mucosanghinolente), ceea ce se poate recunoaşte prin absenţa mirosului fecaloid.
În mod caracteristic aceste scaune alternează cu tenesme rectale.
În ciuda conţinutului sanghinolent (de la aspectul cel mai frecvent de
“spălături de carne” până la aspectul net hemoragic) pacientul nu acuză dureri
anorectale, ci doar, cel mult, o senzaţie de iritaţie-usturime în cazurile cu scaune
deosebit de frecvente.
La sugari se poate ajunge rapid la deshidratare importantă.
Examenul obiectiv este destul de sărac în formele necomplicate cu
deshidratare. Destul de sugestive pentru diagnostic se pot întâlni:
27
 - limba saburală, martora a stării de inflamaţie difuză a mucoasei;
- sesibilitatea abdominală mai accentuată în fosele iliacă stângă
(unde
se poate simţi de cele mai multe ori un sigmoid spastic şi intolerant, “coarda
colică”) şi dreaptă , unde se simte cecul destins prin stază şi dureros la apăsare. La
aceasta se asociază frecvent o jenă în regiunea epigastrică, explicată prin
însumarea unei afecţiuni gastrice precedentă îmbolnăviri (mai rar dureroasă la
apăsare) cu sensibilitate la palparea colonului transvers iritat (mai frecvent). Cele
trei puncte dureroase se proectează pe peretele abdominal în forma literei greceşti
lambada (I) sau ca emblema automobilelor Mercedes, de Y întors;
-examinarea scaunului emis de bolnav se recomandă a fi făcută asupra
întregului scaun şi nu a unui eşantion recoltat de bolnav. Se vor aprecia volumul,
consistenţa, conţinutul inflamator, chiar sanghinolent, dar afecaloid.

2.8. EVOLUŢIA

Evoluţia bolii este vindecarea, chiar şi în cazurile netratate (deşi mai lent şi
cu riscul cronicizării sau a portajului cronic de germeni).
În absenţa tratamentului corespunzător evoluţia marchează o scădere treptată
a numărului de scaune şi modificare pe nesimţite a aspectului acestora, într-un
interval de 1-2 săptămâni de la debut. Covalescenţa poare fi martora unei recădri
clinice sau a unor evoluţii ondulate, provocate de greşeli alimentare sau fără cauze
aparente.
Autorii clasici descriau posibilitatea evoluţiei către forme cronice de
boală în 3-4% dintre cazurile netratate, forme manifestate prin repetarea puseelor
aparent acute de boală, cu degradarea lent progresivă biologică a bolnavului. Sub
tratament complex, boala se vindecă rapid şi fără sechele.
Alte forme clinice deja amintite sunt:
28
 -forme fruste sau uşoare, cu tablou de enterocolite simple (scaune apoase în
număr mic în 24 de ore şi fără afectarea importantă a stări generale, de obicei
“purtate pe picioare”). Proporţia este variabilă putând ajunge chiar la 40% din
cazuri. Se vindecă rapid şi spontan, rămânând de regulă nediagnosticate.
Reprezintă componenta cea mai mare a rezervorului de infecţie, importanţa
epidemiologică fiind dată de absenţa diagnosticului corect şi a tratamentului cu
antibiotic de sterilizare;
- forme atipice – deşi mai rare (1-20%) comportă acelaţi risc epidemiogen
prin absenţa diagnosticului etiologic. Aici pot fi încadrate şi formele ce simulează
toxinfecţiile alimentare (în cazul focarelor cu mai mulţi bolnavi infectaţi
concomitent);
- formele severe au fost descrise mai ales la sugari şi copii mici, prin
sindromul de deshidratare, dar şi prin deprecierea biologică rapidă consecutivă
perturbării schemelor de alimentaţie (componenta iatrogenă uneori foarte mare) cu
letalitate între 5 şi 10%.
La adult au fost descrise forme toxice, chiar letale, doar în cazul dizenteriei
cu Sh. dysenteriae (shiga). La noi în ţară acest germen a dispărut după anii 1916-
1918, dar în perioada primului război mondial în oastea română din Moldova s-au
înregistrat mai mulţi morţi prin dizenterie şi tifos decât prin glonţ. Forme ceva
mai severe au fost descrise în cazurile de infecţie cu Shigella large-sachs.
- forme obişnuite atenuante şi deseori necaracteristice au fost
descrise în cazurile de infecţie cu schmitzii – rară la noi în ţară.

2.9 COMPLICAŢII, DIAGNOSTIC, TRATAMENT, PROFILAXIE

 COMPLICAŢII

29
 Formele comune de boală şi în condiţiiile unui tratament corect, nu
dau complicaţii. Au fost semnalate, totuşi:
- complicaţii secundare leziunilor intestinale cronice – sindrom de
malabsorbţie până la atrepsie la copii, caşexie la adulţi, anemii, avitaminoze şi un
întreg şir de boli cauzate de deficienţa secundară de apărare (bronhopneumonii,
stafilococii cutanate etc);
- complicaţii la distanţă după vindecare aparentă – stare de portaj de
germeni, pasageră, fie cronică, colite cronice , depresii rebele etc ;
- artrita reactivă cunoscută şi ca sindrom Fiessinger-Reiter-Leroy, care nu
este specificată, putînd apărea şi dupa alte infecţii prin mecanism imunologic.

 DIAGNOSTIC

a. Diagnosticul pozitiv
Pare uşor dar, din cauza multiplelor forme atipice sau inaparente, ca şi a
posibilităţii ca şi alte infecţii să dea un tablou clinic dizenteriform, riscul de eroare
este mare. De asemenea diagnosticul pozitiv trebuie să respecte toate argumentele:
- epidemiologic (neobligatoriu) - în condiţia unui contact apropiat cu un
bolnav cunoscut sau în cazul unor focare în colectivităţi;
- clinic, prin evoluţia clinică bifazică (iniţial ca enterocolită acută febrilă şi
apoi cu scaune caracteristice interesând porţiunea distală a colonului) şi pe
aspectul controlat vizual al scaunelor (mici, frecvente, afecaloide, cu aspect
inflamator, muco-sanguinolente) alternând cu tenesme rectale.

De mult mai mare valoare diagnostică sunt determinările bacteriologice .

Recoltarea pentru coprocultură se poate face din scaunul emis într-un vas
steril, sub control vizual pe rectoscop sau orb pe sondă Nelaton din ampula rectală.
30
Dacă nu este posibil însămânţarea produsului în aproximativ 30 min, de la
recoltare, este recomandat ca recoltorul să fie menţinut într-un lichid de consevare
până la laborator (mediul Cary-Blair).
Însămânţarea se face pe medii selective (Istrati-Maitert, Leifson, mediul
BTB cu albastru de brom tymol etc.) şi de diferenţiere. Mediile se incubează la
termostat 24 de ore, germenii crescând rapid.
Indentificarea parcurge mai multe etape:
- identificarea culturală (coloniile de Sh.Flexner emană un miros acrişor ca
de spermă, uşor de indentificat );
- metode serologice pe lamă , prin aglutinare cu antiseruri specifice pentru
fiecare serotip circulant;
- metode biochimice fermentative;
Coproculturile au rata de pozitivitate cea mai mare în perioada acută, rata
scăzând pe măsura învechiri bolii, astfel că există posibilitatea ca o singură
coprocultură să dea rezultate negative. Se recomandă repetarea investigaţiei.
În cazul unor semne clinice suspeste, dar cu coproculturi negative, se poate
face şi investigarea mucoasei rectale şi sigmoidiene prin rectoscopie. Metoda are
mai degrabă valoare de diferenţiere a altor cauze locale de sângerare sau de
inflamaţie cronică.
b. Diagnosticul diferenţial se poate face , plecând de la semnul sau
simptomul dominat,cu:
- alte boli diareice , acute sau sub acute , infecţioase sau nu – enterocolite
simple,”diareea călătorilor”, diarei virale (mai ales la copii ), diare disenzimatice şi
gastrogeneale adulţilor şi vârstnicilor, colonul iritabil decompensat, falsa diaree a
constipaţilor cronici, diareea radică (după cobaltoterapie locogenerală) cu alte
infecţii intestinale (cu Salmonella, Campylobacter jejuni, Yersinia enterocolitica
etc.), diareea post abuz de laxative;
31
 -diareele de însoţire a altor afecţiuni abdominale sau la distanţă (apendicite
acute, ginecopatii cronice şi mai ales acute - ca ruptura de trompă prin avort
tubar , iar la copii în cazul unor otite supurate, pneumonii etc.);
- cu diareele simptom în cursul unor alte boli infecţioase de sine stătătoare
(botulism la debut, trichineloză la debut, unele forme de gripă, rujeolă etc.)
- afecţiuni intestinale înalte cu scaune mucosanghinolente. La adult intră în
discuţie mai fregvent colita mucomembranoasă şi ulceronecrotică (uşor de
diferenţiat dacă se examinează întregul bol fecal, care este mult mai ambundent
decât cel dizenteric), infarctul de mezenter, tumorile înalte (de colon ascendent şi
transvers), boala Crohn şi chiar tuberculoza intestinală, sindromul
hemoragicouremic dat de anumite tulpini de E.coli enterohemoragic şi, mai rar,
tumorile sau malformaţiile de intestin, angiomatoza intestinală etc.;
- afecţiuni distale ce produc sângerare la nivel rectosigmoidian – hemoroizi
interni şi fisuri anale (sângele apare la exteriorul bolului sau după defecare ),
tumori benigne (polipi) sau maligne ulcerate rectosigmoidiene, corpi străini
intrarectali (inclusiv fecaloame), traumatisme şi rectite erozive ( în cazul coitului
anal la homosexuali sau la femei sodomizate) etc.;
- hemoragii digestive inferioare dar înalte – cum apar în febra tifoidă , în
unele cazuri de hepatite severe cu sindrom hemoragipar, vasculopatii diverse,
leucoze acute cu trombopenii severe sau alte boli ale trombocitelor etc.
În majoritatea acestor cazuri se poate recurge la rectosigmoidoscopie,
fibroscopie irigografie – ori de câte ori se ridică suspiciunea în cauză.

32
  TRATAMENT
TRATAMENTUL IGIENO – DIETETIC

Măsurile terapeutice de acest tip sunt de două feluri:

a. MĂSURI AMBIENTALE.
În primul rând, este vorba de preocuparea de a asigura pacientului
condiţiile de minimă solicitare fizică, punând astfel organismul în condiţii optime
în lupta cu boala:
-repaosul la pat - reduce consumul energetic, realizează o condiţie
circulatorie ameliorată viscerală, îmbunătăţeşte indicii ventilatori şi ameliorează
întoarcerea venoasă şi funcţiile cordului. Pune în condiţii de relaxare musculatura ,
scade solicitarea nervoasă prin întreruperea activităţii şi pune bazele recuperării
nervoase prin somnoterapie.
Nu în toate cazurile repaosul este obligatoriu, de obicei este liber
acceptat de pacient, în măsura în care acesta resimte nevoia de odihnă.
Beneficiul are şi faţete indirecte:
 În multe cazuri previne apariţia unor complicaţii sau agravări ;
 Imobilizarea pacientului prin determinarea repaosului la pat restrânge riscurile
de răspândire a infecţiei prin activitatea şi deplasările libere ale bolnavului
(cazul gripei şi a altor viroze respiratorii);
0
- temperatura optimă (în jurul a 22 C) scade solicitările
metabolice de

33
adaptare a termogenezei şi termolizei şi astfel scad riscurile ca prin frig sau prin
hipertermie să apară factori patogeni auxiliari;
- aerisirea periodică este absolut necesară, mulţi agenţi patogeni
neavând capacitatea de rezistenţă în mediul liber, în aerul proaspăt (virusurile
respiratorii);
- umiditatea atmosferei trebuie să nu solicite pierderi de lichide pri
respiraţie şi perspiraţie. O atmosferă uscată crează disconfort prin senzaţia de
uscăciune a mucoaselor, consecutiv acestor pierderi.

b. DIETA - bolnavul poate prezenta multiple motive pentru a nu

tolera o alimentare “normală”; în sensul expunerii la unele moduri de pregătire
culinară potenţial nocive, recomandarea unei diete în cazurile de boală poate avea
mai multe beneficii reale:
- cazurile cu toleraţă digestivă redusă (prin asocierea unui sindrom
dispeptic,prin hipertensiune intracraniană, prin efect advers medicamentos, prin
inapetenţa proprie bolii) suportă mai uşor o dietă de “cruţare”, de tip hidro-
lactozaharat (a cărei calitate principală este digestia facilă şi resorbţia rapidă
intestinală, fară risc de stază: asigură de obicei necesarul de apă, electroliţi şi
nutrienţi pentru o perioadă scurtă, pe durata stării de intoleranţă digestivă);
- cazurile de boală diareică necesită măsuri speciale. Ca regulă generală,
cu unele excepţii (febra tifoidă), dieta este similară, indiferent de
etiologie, desfăşurându-se în etape, după evoluţia cazului:
 Pentru primele 12 - 24 de ore de la debut se recomandă doar administrarea
de apă şi electroliţi (Cl-, Na +, K +) sub formă de supă de zarzavat strecurată, apă
minerală, ceai de mentă. Aceasta reechilibrează pierderile suferite, fără să
solicite funcţional intestinul; resorbţia lor rapidă şi în prima porţiune a jejun –
ileonului echivalează practic cu un repaos intestinal;
34
 Indiferent de evoluţie, se începe realimentarea, satisfăcând nevoia de
nutrienţi esenţiali şi nevoile energetice. Concret, se administrează de a doua zi
prin introducere progresivă:
 supă de zarzavat pasată (trecută prin sită);
 amidon semipreparat culinar, adus la stadii de digestie parţială
de maltoxă şi dextrină (pesmet, biscuiţi simpli, grisine, pâine uscată sau
prăjită, fideluţă sau orez în supă, etc);
 proteine sub formă de brânză proaspătă de vaci, urdă, telemea şi
caş proaspete, în cantităţi progresive – prin tatonare.
Lipsesc crudităţile, laptele dulce şi cartoful - sub orice formă, grăsimile
(induc efect laxativ prin stimularea secreţiei biliare) şi dulciurile concentrate
( mono şi di – zaharidele au putere osmotică mare şi reţin apă în intestin şi
favorizează diaree).

 Imediat după primul scaun normal începe diversificarea alimentaţiei

progresiv, adăugând iaurt (bine tolerat chiar şi de către cei care şi-au pierdut
lactaza şi contribuie în măsură importantă la restabilirea echilibrului florei
intestinale prin aportul de “lactobacillus bidiufus” – germen saprofit, necesar
competiţiei cu flora patogenă), carne slabă (tocată şi fiartă, sub formă de
perişoare dietetice), legume şi fructe fierte, în cantităţi progresive.
Timp de 5 – 7 zile se interzic, prin consolidare, crudităţile, grăsimea macră,
cartoful (fermentescibil) şi condimentele.
Laptele se introduce prin tatonarea toleranţei.

35
 TRATAMENTUL DIAREELOR LA COPII ŞI SUGARI

Este dietetic şi medicamentos – în cazurile grave cu deshidratări de gradul II

-III.
Tratamentul dietetic cuprinde 4 etape: dieta hidrică, de tranziţie,
realimentarea şi revenirea la alimentarea anterioară înbolnăvirii.
A - Dieta hidrică:
-obiective: punerea în repaus a tubului digestiv, întreruperea aportului
alimentar, prevenirea deshidratări acute;
-durata: în medie de 12-14 ore, mai redusă, la 8-12 ore la prematuri, nou-
născuţi, malnutriţi;
-lichide: soluţii polielectrolitice diverse, GESOL (soluţie care la 1 litru de
apă conţine : 20 de grame glucoză, 3.5 grame CLNa, 2,5 grame bicarbonat de Na şi
1,5 grame de clorură de potasiu);
-cantitate: 180-200 ml/kgc/zi;
-mod de administrare : cu linguriţa, gastrocliza cu sonda gastrică, indicată în
diarei fără vărsături şi cu diureza păstrată. Ritm: 8 picături / kg /minut timp de 2-4
ore , apoi 4 picături / kg /minut 6-8 ore şi două picături / kg /minut în următoarele
12 ore , cedai cu 5% zahăr, ser fizioogic, ser Ringer.
B - Dieta de tranziţie – pentru cazurile uşoare , foloseşte vegetale
antidiareice, cu rol de a preveni deshidratarea, de a continua rehidratarea, de a seda
motilitatea intestinală, cu aport energetic şi parţial mineral, pune la dispoziţie gelul
pectic absorbant pentru germeni microbieni, substanţe toxice , enzime cu efect de
piston.
Preparate folosite: supa de morcov, mucilagiu de orez 3-5 %, făină de
roşcoave (Arobon, Ceratonia, Caruba), pastă de mere, banane la sugar peste 6-8
luni.

36
 Cantitatea: 150-180 ml / kg / zi (maxim 800-1000 ml / zi, timp de 24 de ore ,
până la apariţia scaunelor consistente , maximum 2 zile.
C- Realimentarea constă din introducerea progresivă a unor alimente
medicament , legată de toleranţa digestivă încă limitată, începând cu cantităţi de
20-30 ml % aliment pentru un prânz fără a se depăşi 150 ml/zi ajungându-se la
raţia de întreţinere în patru zile În acest scop se folosesc preparate delactozate,
degresate, hipoproteice, demineralizate, bogate energetic (glucoză, fructoză, lipide
vegetale) şi acidulate, cum ar fi: Humana MCT, Milupa, HN25 – 14 g%, ALL 110
(Nestlé) 13,3%, lapte albuminos.
În caz de intoleranţe digestive mari (la proteinele laptelui de vacă, soia sau
gobale) se folosesc Vegelact, Progestemil, Nutramigen
La sugarii peste 6-7 luni realimentarea se face cu: făinoase (orez, griş),
brânză de vaci, carne, uleiuri vegetale.
La sugarii alimentaţi natural se continuă laptele de femeie în cantităţi
crescute progresiv.
D -Alimentaţia completă: se reintroduc laptele şi alimentele
corespunzătoare vârstei progresiv, crescând cu 50-200 g/zi, având drept criteriu de
apreciere consistenţa scaunelor.

TRATAMENTUL ETIOLOGIC este obligatoriu (conform directivelor în

vigoare ale Ministerului Sânâtăţii, în vederea sterilizării). Alegerea preparatului
antibacterian trebuie să aibă în vedere mai multe criterii:
-sensibilitatea germenului în cauză . Ideal, acesta poate fi cunoscut prin
efectuarea unei antibiograme minimale pentru fiecare tulpină izolată, ceea ce
necesită timp şi costuri suplimentare care pot întârzia tratamentul, scăzând şansele
de eficienţă. În practica clinică se recurge la antibiograme în toate cazurile la copii

37
şi doar în cazurile aparent rezistente clinic sau cu portaj verificat după un prim
tratament în cazul adulţilor. Tratamentul etiotrop este obligatoriu mai ales la copii.
-vârsta şi statusul biologic al pacientului, în vederea respectării unor
eventuale contraindicaţii pentru anumite antibiotice ;
-vechimea bolii în momentul începerii tratamentului. Astfel în cazurile
prezentate în primele trei zile de la debut se poate încerca un tratament rapid, chiar
în doză unică. Nu toate antibioticele se pretează la astfel de scheme rapide;
-biodisponibilitatea preparatului. Se preferă antibioticele resorbabile din
intestin, având capacitatea de a acţiona şi asupra germenilor din submucoasa sau
din reţeaua limfatică subseroasă.
Pacienţii adulţi fără tare organice esenţiale (insuficienţă renală, în special),
internaţi în primele trei zile de la debutul aparent al bolii, pot fi trataţi în schemă
rapidă (“stoss – terapie”), în scheme de tratament scurt de 24 de ore sau chiar în
doză unică. Pot fi astfel administrate:
-Tetraciclină 4 grame în 24 de ore (trei doze la 12 ore interval, la început 2
grame , apoi câte un gram) sau 2,5 grame într-o singură administrare (atenţie este
contra indicată la persoanele alergice la Tetraciclină şi la copii);
-Acid nalidixic, 2,5 grame o dată;
-Ciprofloxacină, (sau altă fluorochinolonă), 1 gram o dată (neindicat la
copii);
-Cotrimoxazol, 6 comprimate o dată.
Cu astfel de scheme eficienţa este apreciată la 85-90% dintre cazurile tratate,
dar scade pe măsura învechirii bolii. Nu pot fi aplicate în cazurile gravidelor
bolnave.
Cazurile internate mai târziu, după a treia zi de la debut, nu mai răspund în
aceiaşi măsură la stoss – terapie. În aceste cazuri se preferă administrarea în
schemă de 3-5 zile cu:
38
 -Tetraciclină 0,3 - 0,5 grame la fiecare 6 ore (exceptând copiii sub 15 ani)
-Negram 0,5 grame la 6 ore;
-Cloramfenicol 0,3 - 0,5 grame la 6 ore;
-Cotrimoxazol 2 cp. La 12 ore;
-Ciprofloxacină 0,5 grame la 12 ore. (exceptând copiii sub 15 ani)
Copii şi gravidele bolnave pot fi trataţi fie cu betalactamine cu spectru lărgit
(Ampicilină, Amoxicilină,Augumentin, Cefalexină), fie cu preparate
neresorbabile din intestin (Furazalidon 1 cp la 6 ore, Colistină 500.000 u la 6 ore
la adult, 50.000 /Kg corp pe zi la copii).
Eficienţa tratamentului antibiotic nu poate fi apreciată doar pe datele clinico-
evolutive , remisiunea clinică putând surveni doar după măsurile igieno-dietetice
luate sau chiar spontan. De aceea la 24 de ore după ultima doză se va efectua prima
coprocultură de control. Normele emise de Ministerul Sănătăţi obligă la trei
coproculturi la 24 de ore interval între ele pentru toţi bolnavii, din care primele 2
să fie efectuate înainte de externarea bolnavului iar a treia de către laboratorul
inspectoratului de sănătate publică. În cazul persoanelor ce activează în sectoare de
foarte mare risc epidemiologic (alimentaţie publică, distribuirea apei potabile ,
colectivităţi închise – mai ales copii) se va respecta efectuarea în spital a celor trei
coproculturi de control.
Pacienţii cu dizenterie cronică necesită scheme de tratament mai lungi şi
uneori în asociere , recurgându-se cu succes la aplicarea locală prin clisme
medicamentoase cu julep gumos şi furazolidon, zilnic sau la două zile , în total 7-
10 aplicaţii.
Excretorii cronici de Shigelle vor fi trataţi ca şi bolnavii prezentaţi cu
întârziere , cu scheme normale de tratament cu antibiotice , timp de 4-5 zile.
Alegerea preparatului obligă în aceste cazuri la cercetarea în vitro a sensibilităţi
tulpinei izolate, prin antibiogramă.
39
 Măsurile patogenice sunt necesare doar în cazurile severe sau complicate. Ca
şi în cazurile celorlalte boli diareice severe deja prezentate, se impune rehidratarea
şi refacerea fondului de electroliţi.
Formele hipertoxice sau cu dezechilibre cardiocirculatorii beneficiază de
corticoterapie în cură scurtă de 2-3 zile, în funcţie de evoluţie.
Terapia simptomatică cuprinde anticolinergice care sedează spasmele
intestinale , Metoclopramid şi diverse antiemetice pentru sedarea greţurilor şi
vomismentelor şi chiar pansamente intestinale de tipul bismutului coloidal sau al
oxichinoleinelor halogenate cu efect slab antibacterian şi mai ales calmant asupra
mucoasei inflamate.

 PROFILAXIE ŞI COMBATERE

1. Măsuri faţă de izvorul de infecţie:

- depistare precoce: epidemiologic, clinic, prin examene de laborator

- izolarea cazurilor, obligatorie în spitalul de boli infecţioase; se efectuează

două examene coprobacteriologice, la interval de 3-4 zile, la 48h de la întreruperea
tratamentului; dacă culturile sunt negative se externează şi se repetă după 3 luni,
dacă sunt pozitive, se reţine în spital, se tratează în continuare cu antibiotice şi apoi
se repetă coproculturile (2-3 examene); dacă rămâne pozitiv, va fi externat, dar va
fi menţionat ca şi purtător şi dispensarizat.

- declarare, numerică, lunară; focarele cu peste 5 cazuri vor fi anunţate în

ziua depistării, la compartimentul de epidemiologie local.

- contacţii vor fi supravegheaţi pe perioada de incubaţie maximă (8-10

zile), prin termometrizare zilnică, eventual coproculturi, vor fi scoşi din sectoarele
cu risc, vor fi vaccinaţi sau revaccinaţi.

40
 - purtătorii: vor fi depistaţi prin coproculturi; toţi foştii bolnavi nu vor
lucra timp de 3 luni în sectoarele de alimentaţie publică, aprovizionare cu apă,
colectivităţi de copii;

2. Măsuri faţă de căile de transmitere:

- dezinfecţie continuă şi terminală cu produse pe bază de clor

- dezinsecţia cu compuşi DDT sau HCH

3. Măsuri faţă de receptivi:

- imunizarea activă, cu vaccin cu tulpini vii de Shigella flexneri 2A T32,

apatogene , ( VADIZEN), administrat oral în 5 doze de 0,3, 0,6, 0,9, 1,2, 1,5ml (la
copilul între 1-7 ani), la interval de 3 zile fiecare şi cu rapel la 6 luni. Este indicat a
se administra în lunile mai-iunie în colectivităţile de copii, de bătrâni, cu
morbiditate crescută prin dizenterie, în focarele de dizenterie, sau în situaţii
deosebite legate de aprovizionarea cu apă potabilă, inundaţii, etc.

Revaccinările pot fi nelimitate, în număr de 2/an. Durata protecţiei este de 4-

6 luni. Efecte adverse pot fi: greţuri, vărsături, 1-2 scaune diareice, deobicei la
persoane care au mai avut dizenterie.

Acoperirea vaccinală de 10%, reprezintă imunizarea de baraj care conferă o

protecţie satisfăcătoare împotriva dizenteriei.

Pentru minimalizarea riscului de îmbolavire se recomandă:

- spălarea pe mâini cu apa şi săpun după folosirea toaletei, dar şi în mod

regulat pe parcursul zilei, mai ales dacă am intrat în contact direct cu o persoană
infectată;

41
 - spălarea pe mâini înainte să gătim sau să mâncăm diverse alimente.
Aceeaşi atenţie trebuie să o acordăm dacă hrănim copii sau persoane în vârstă;

- să nu folosim prosopul în comun cu alte persoane;

- să spălăm rufele unei persoane infectate la o temperatura înaltă.

- Dacă călătorim într-o ţară în care riscul de contaminare cu amiba este

ridicat, urmatoarele sfaturi ne pot ajuta să prevenim infecţia:

 Nu se bea apă din surse nesigure, cu exceptia faptului în care s-a fiert apa cel
puţin timp de 10 minute. Alternative potrivite sunt apa îmbuteliată sau
carbogazoasă, băuturi din cutii sau sticle sigilate. O alta modalitate prin care
apa devine potabilă este filtrarea printr-un filtru de un micron absolut şi
dizolvarea de iod în apa filtrată.
 Nu se consumă apa din fântânile publice, se evită chiar clatirea gurii cu
aceasta şi nu se pune gheaţă în băuturile consumate, întrucat aceasta poate
proveni din apa contaminată cu amiba.
 Nu se mănâncă fructe sau legume proaspete care nu pot fi curăţate de coajă.
 Se evită consumul de produse lactate (brânză, lapte, etc.) care nu au fost
pasteurizate.

42
 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE
ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

Fiecare caz de boală va fi spitalizat, cu efectuarea în focar a dezinfecţiei

terminale şi a anchetei epidemiologice (acesta presupune cercetarea bacteriologică
a unor mostre de apă sau alimente, a persoanelor implicate în prepararea
alimentelor, a situaţiei la contacţi).
Purtători indentificaţi de germeni vor fi spitalizaţi în vederea tratamentului
de sterilizare, iar contacţii vor fi supravegheaţi pe o durată de 7-8 zile.
Rolul asistenetei medicale în îngrijirea pacientului:

1. Examinarea clinică

Colaborarea la examinarea clinică a bolnavului este una din sarcinile

importante ale asistentei medicale. Ajutorul acordat medicului şi bolnavului în
cursul examinarii clinice degrevează pe acesta din urma de eforturi fizice şi
previne o serie de suferinţe inutile, contribuie la crearea unui climat favorabil între
bolnav şi medic, face accesibilă medicului explorarea tuturor regiunilor
organismului, servindu-1 cu instrumentarul necesar, toate acestea intervenind
pentru scurtarea timpului expunerii bolnavului în stare gravă la traumatismul
examinărilor.

43
 Sarcinile asistentei în pregatirea şi asistarea unui examen clinic medical sunt
urmatoarele:

 pregatirea psihiă a bolnavului / că nu este un act traumatizant;

 pregătirea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar;
 dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului;
 aducerea bolnavului în poziţiile adecvate examinărilor;
 asigurarea iluminaţiei necesare la examinările cavitătilor naturale;
 deservirea medicului cu instrumente;
 aşezarea bolnavului în pat după examinare şi pregătirea patului.

În preajma examinărilor de orice natură, asistenta trebuie să lămurească

bolnavul asupra caracterului inofensiv al examinarilor, căutând să se reducă la
minimum durerile, care eventual sunt provocate prin unele manopere simple, ca:
examinarea unei articulaţii imflamate, palparea unui abdomen dureros.

Pentru examenul clinic medical, asistenta pregăteste urmatoarele:

- muşama, aleze;
- mănusi sterile;
- un termometru;
- tăviţă renală pentru depunerea mănuşilor utilizate;
- două prosoape curate şi săpun pentru spălarea mâinilor.

Instrumentele vor fi verificate în ceea ce priveşte funcţionalitatea lor, apoi

vor fi aşezate pe o taviţă utilizată numai pentru acest scop şi invelite cu un câmp
(steril). Asistenta va sta în fata medicului de cealaltă parte a patului.

Examinarea se începe prin luarea anamnezei. La examenul obiectiv,

pacientul trebuie adus totdeauna în poziţiile cele mai adecvate observaţiei.

44
 Examinarea organelor abdominale se face în decubit dorsal, cu braţele
întinse şi relaxate de-a lungul corpului şi membrele inferioare îndoite din genunchi,
pentru a relaxa musculatura abdominală.

La examinarea echilibrului şi a motricităţii membrelor, ea va ajuta bolnavul

să se ridica din pat şi îl va sprijini în timpul mişcărilor pe care medicul i le va cere.
După terminarea examinarii clinice, bolnavul va fi aşezat în pat, în poziţia
preferată de el, dacă specificul bolii nu impune o altă pozitie.

Îngrijiri igienice:

Copilul cu dizenterie va fi internat în secţia de gastroenterolgie, într-un salon

bine aeresit şi luminat, cu o temperatura de 20-22ºC, în care să fie un pat şi pentru
mamă, pentru că la aceasta vârsta copilul se internează cu însoţitor.

Dacă este posibil este bine ca în salon să existe şi baie pentru a se evita
deplasarea pe hol şi în acest fel şi contactul cu alţi bolnavi.

Se vor măsura funcţiile vitale P,R,T,T.A., diureza, scaunul, aspectul

tegumentelor şi mucoaselor şi se vor nota în foaia de observaţie.

Se urmăreşte zilnic şi se apreciză potenţialul infecţios al bolnavului şi se iau

măsuri de prevenire a complicaţiilor, se supraveghează respectarea regimului
igieno-dietetic recomandat.

Lenjeria de pat se va schimba de doua ori pe zi şi la nevoie, iar cea de corp

ori de câte ori transpiră sau se murdăreşte. În primele zile cât are febra se va evita
baia generală, toaleta se va efectua pe regiuni urmând ca atunci când bolnavul este
afebril şi la indicaţia medicului să se facă baie la duş.

Se va asigura pacientului un climat psihologic liniştit, evitându-se discuţiile

cu voce tare, iar, vizita aparţinătorilor se va face în grupuri.

45
 2. Măsurarea înălţimii şi greutăţii:

Obiectivele procedurii:

 Stabilirea greutăţii pacientului pentru aprecierea stării de nutriţie şi a

reţinerii apei în organism.

 Aprecierea raportului dintre înălţime şi greutate.

Pregatirea materialelor:

- Cântar pentru adulţi/copii,

- Antropometru ,

- Carnet pentru notarea valorilor.

Pregatirea pacientului:

 psihică

- Se explică pacientului (însoţitorului copilului) necesitatea măsurătorii şi se

stabilieşte împreună ora potrivită în cursul dimineţii.

 fizică

- Se ajută pacientul/copilul să se dezbrace de pijamale,

- Se explică pacientului să nu mănânce, să urineze şi să elimine scaunul înainte,

- Se instrueşte pacientul să stea cu călcâile lipite de tija antropometrului.

Efectuarea procedurii:

a) Măsurarea înălţimii:

- Se aşează pacientul în picioare cu spatele la tija şi sub cursorul taliometrului,

- Se roagă pacientul să stea cu spatele drept şi cu călcâiele lipite de tija

taliometrului,

46
 - Se coboară cursorul până la capul bolnavului se citeşte pe tija gradaţia
înălţimii, şi se notează în foaia de observaţie.

b) Măsurarea greutăţii:

- Se aduce balanţa în echilibru şi se imobilizează acul indicatorului

închizând braţul balanţei,

- Se verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile: - Bolnav nemâncat,vezica

urinară golită, scaun eliminat;

-Se aduc cele două cursoare pentru kg. şi grame aproape de greutatea
estimată a pacientului,

- Se roagă pacientul sa urce pe cântar,

- Se dechide braţul (tija balanţei) se mişcă cele două cursoare (cursorul) până

acul se stabileste din nou la zero,

- Se fixează scara cursorului, se roagă pacientul să coboare.

Îngrijirea pacientului:

- Se conduce pacientul la pat (dacă este nevoie)

- Se ajută să se aşeze în pat

Notarea procedurii:

- Se notează valorile înălţimii şi greutăţii în foaia de observatie

- Se precizează dacă din diverse motive nu pot fi îndeplinite condiţiile.

Evaluarea eficacităţii procedurii:

Rezultate aşteptate:

- Cântărirea s-a făcut corect, rezultatul atestă o evoluţie bună.

47
 Rezultate nedorite:

- Valorile obţinute arată scăderea greutăţii la pacientii slabiţi, denutriţi,

creşterea greutăţii şi reţinerea apei în organism.

3.Masurarea temperaturii corpului:

Definiţie: Temperatura reprezintă cantitatea de căldura degajată de organism

în urma proceselor metabolice.

Obiectivele procedurii:

- Determinarea nivelului curent a căldurii corpului;

- Aprecierea evoluţiei unor boli;

- Detectarea răspunsului pacientului la măsurile iniţiate de creştere sau de

scădere a temperaturii corpului;

- Evaluarea refacerii pacientului după boală;

Pregătirea materialelor:

În funcţie de calea aleasă pentru măsurare, se pregătesc pe o tavă medicală:

 Termometru din sticlă, oral sau rectal;

 Termometru uzual pentru axilă.
 Lubrifiant dacă se foloseşte calea rectală;
 Manuşi de unică folosinţă, comprese de tifon;
 Ceas de mână;
 Culoare albastră (creion, pix, cariocă);
 Foaie de temperatură (f.t.);
 Caiet de adnotări personale;
 Recipient cu soluţie de cloramină 1% .

48
 Pregătirea pacientului:

 psihică: Se explică procedura pacientului pentru a oţine colaborarea sa.

 fizică: Se aşează pacientul în poziţia cea mai adecvată căii utilizate pentru
măsurarea temperaturii corporale:

- Decubit dorsal - pentru măsurarea în cavitatea bucală şi axială;

- Decubit lateral - pentru măsurarea în cavitatea rectală.

Efectuarea procedurii:

 Metoda orală:

- Se spală mâinile;

- Se clateşte termometrul cu apă rece dacă a fost păstrat în soluţie dezinfectantă;

- Se şterge termometrul cu o compresă de tifon pentru a îndeparta urmele

soluţiei chimice;

- Se prinde termometrul cu degetul mare şi celelalte degete;

- Se scutură printr-o miscare puternică până la coborârea mercurului sub 36ºC ;

- Se plasează bulbul cu mercur al termometrului pe dreapta sau stânga cavităţii

sublinguale;

- Se instruieşte pacientul să închidă gura, apropiind buzele în jurul

termometrului;

- Se menţine termometrul sub limbă timp de 3 min;

- Se îndepărtează termometrul şi se sterge cu tifon;

- Se citeşte gradaţia şi se notează în foaia de temperatură;

- Se spală termometrul cu apă călduţă şi detergent şi se clăteşte cu apă rece;

49
 - Se usucă termometrul şi se plasează în ambalajul sau de plastic, fie în
recipientul special pentru termometre;

- Se spală mâinile.

 Metoda axilară:

- Se spală mâinele cu apă şi săpun;

- Se spală şi se şterge termometrul dacă a fost ţinut în soluţie dezinfectantă;

- Se scutură termometrul pentru a coborî mercurul sub 36ºC

- Se plasează bulbul termometrului în centrul axilei;

- Se apropie braţul pacientului de trunchi şi se flectează antebratul pe torace;

- Se menţine termometrul în axilă 10 minute;

- Se îndepărtează termometrul, se citeşte gradaţia şi se înregistrează grafic în

foaia de temperatura;

- După folosire termometrul se spală, se clăteşte, se şterge şi se introduce în

suportul special;

- Se spală mîinile.

 Metoda rectală (la nou-nascut, sugar,copil mic):

- Se spală mîinile;

- Se şterge, se scutură şi se citeşte gradaţia termometrului;

- Se pun mănuşi de unică folosinţă;

- Se lubrifiază bulbul termometrului şi zona din apropiere pe o distanţă de

aproximativ 2,5 cm;

50
 - Se aşează copilul în decubit dorsal cu membrele inferioare ridicate sau în
decubit lateral;

- Se îndepărtează fesele pentru vizualizarea orificiului anal;

- Se introduce termometrul în anus 2,5 cm la copil şi 1,25 cm la sugar;

- Se menţine termometrul pe loc 3 până la 5 minute;

- Se îndepărtează termometrul şi se şterge cu o compresă de tifon;

- Se citeşte gradaţia termometrului;

- Se spală termometrul în apă călduţă cu detergent, se introduce într-un vas cu

soluţie de cloramină 0,5%, pentru 20 minute, se clăteşte cu apă rece;

- Se usucă şi se aşează în ambalajul său din plastic sau în recipientul special

pentru termometre rectale;

- Se spală mâinile;

- Se înregistrează temperatura în foaia de temperatură.

Înregistrarea temperaturii:

- Se înregistrează cifric tº=36,8° grafic.

- Se socoteşte pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatura câte 2

diviziuni de grad;

- Se notează grafic valoarea înregistrată, printr-un punct de culoare albastră

aşezat direct pe linia orizontală din rubrica coresponzatoare pentru dimineaţă (d)
sau seară (s) pentru cifrele cu soţ (pare) exemplu: 36,2; 37,4; 38,6; etc. şi în
mijlocul pătratului din rubrica corespunzătoare (d sau s) dacă cifrele sunt fără soţ
(impare), exemplu: 36,1: 36,5; 37,3; etc;

51
 - Se uneşte primul punct cu rubrica pentru temperatura aflată în partea
dreaptă a sistemului de coordonate din foaia de temperatura

- Se obţine curba termică prin unirea punctelor care indică valorile

temperaturii măsurate bicotidian pe parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.

Evaluarea eficacitatii procedurii:

Rezultate aşteptate/dorite:

 Temperatura înregistrată coincide cu starea de sănătate a pacientului/

copilului;
 Tegumentele sunt intacte, fără iritaţii sau transpiraţii.

Rezultate nedorite:

- Pacientul prezintă discomfort, frisoane, tegumentul este congestionat, iritat,

transpirat sau palid, rece

- Temperatura înregistrată impune aplicarea unor măsuri adecvate.

52
 ROLUL DELEGAT AL ASISTENTEI MEDICALE ÎN INGRIJIREA
PACIENTULUI

Recoltarea HLG

Obiectivele procedurii:

Efectuarea diagramei sângelui prin care se determină: Hb, Ht, elementele

figurate, formula leucocitară.

Pregătirea materialelor:

- Taviţă medicală/ cărucior;

- Seringă sterilă de 2ml, ac steril sau holder şi ac dublu acoperit cu

cauciuc;

- Flacon cu EDTA (cristale, anticoagulant) sau vacutainer cu EDTA

(cu capac mov );

- Soluţie dezinfectantă (alcool); tampon de vată, garou, taviţă renală

- Mănuşi de cauciuc de unică folosinţă, muşama.

Pregatirea pacientului:

 Psihică:

- Se informează şi se explică pacientului procedura;

- Se obţine consimţământul informat;

- Se încurajează şi susţine pacientul.

 Fizică:

- Se atenţionează pacientul/însoţitorul copilului să nu mănânce cel puţin 12

ore şi să stea în repaus fizic la pat;

53
 - Se verifică dacă au fost respectate recomndările;

- Se poziţionează pacientul în decubit dorsal cu mâna sprijinită ca pentru

puncţie venoasă;

- Se alege vena cea mai proeminentă.

Efectuarea procedurii:

 prin metoda clasică:

- Se spală mâinile cu apă şi săpun, le dezinfectăm cu alcool;

- Se pun mănuşile de unică folosinţă;

- Se pregăteşte o seringă de 2ml pentru recoltare;

- Se aplică garoul pentru puncţia venoasă;

- Se puncţionează vena;

- Se desface garoul;

- Aspirăm în seringă 1,5 - 2ml sânge;

- Se retrage acul după aplicarea tamponului cu alcool;

- Exercităm o compresiune asupra tamponului 2-5' fără ca pacientul să

îndoaie braţul;

- Se transferă sângele din seringă în flaconul cu EDTA;

- Se agită flaconul prin mişcare circulara lentă pe o suprafaţă plană;

 prin metoda vacuette:

- Se spală mâinile/ dezinfectează/ se îmbracă mănuşile de protecţie;

- Se montează acul dublu la holder prin înşurubare;

- Se îndepărtează cauciucul de pe ac - partea superioară;

54
 - Se aplică garoul;

- Puncţionăm vena;

- Se dezleagă garoul;

- Se fixează tubul vacuette destinat recoltării HLG;

- Umplem până la semn recipientul cu sânge;

- Se retarge acul după aplicarea tamponului cu alcool;

- Se exercită o presiune asupra tamponului de 2- 5 minute;

- Agităm lent vacutainerul.

Îngrijirea pacientului:

- Se aşează pacientul în poziţie comodă;

- Se aplică un plasture peste tampon;

- Se verifică locul puncţiei;

- Se observă faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului;

Notarea procedurii:

- Data şi ora recoltării;

- Se notează eventualele manifestări ale pacientului.

Pregatirea produsului pentru laborator:

- Se etichetează recipientul tubului vacuette;

- Se completează fişa de laborator;

- Transportăm imediat produsul la laborator.

55
 Evaluarea eficacităţii procedurii:

Rezultate aşteptate/dorite:

- Puncţia se desfăşoară fără incidente;

- Pacientul exprimă stare de confort;

- Sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează, nu apare hematom.

Rezultate nedorite:

- Perforarea venei şi apariţia hematomului;

- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotemie;

- Se produce coagularea sângelui;

- Se produce hemolizarea sângelui;

- Verificăm dacă s-a respectat raportul dintre sânge şi anticoagulant, dacă s-

au respectat condiţiile de recoltare.

Recoltarea sângelui pentru VSH:

Obiectivele procedurii: determinarea rapidităţii cu care se produce

sedimentarea (aşezarea progresivă) a hematiilor pe fundul eprubetei din sângele
necoagulabil lăsat în repaus.

Pregatirea materialelor:

 tavă medicală/cărucior;
 seringă de 2 ml, ac steril sau holder şi ac dublu acoperit cu cauciuc;
 anticoagulant soluţie citrat de Na 3,8% sau tub vacuette cu anticoagulant
steril (capac negru);
 stativ cu eprubete curate, uscate;
 soluţie dezinfectantă;

56
 mănuşi de unică folosintă;
 garou, taviţă renală;
 recipiente pentru colectarea deşeurilor.

Pregatirea pacientului:

 Psihică :
 se informează şi se explică pacientului procedura;
 se obţine consimţământul informat;
 se încurajează şi se susţine pacientul.
 Fizică :
 se atenţionează pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus;
 se verifică dacă a respectat recomandările;
 se poziţionează pacientul în decubit dorsal/ şezând cu membrul superior
sprijinit de pat/ scaun ca pentru puncţie venoasă;
 se alege vena cea mai uşor abordabilă.

Efectuarea procedurii:

 prin metoda clasică:

 se spală mâinile cu apă şi săpun;
 se dezinfectează mâinile cu alcool;
 se îmbracă mănuşi de protecţie;
 se aspiră în seringă 0,4 ml citrat de Na 3,8%;
 se acoperă acul seringii cu capacul;
 se aplică garoul pentru puncţia venoasă;
 se puncţionează vena;
 se dezleagă garoul;
 se aspiră în seringă 1,6 ml sânge;

57
  se retrage acul,se aplică un tampon cu alcool, se exercită o presiune asupra
tamponului timp de 2-3 minute;
 se transferă amestecul de sânge/citrat în eprubetă şi se agită uşor;
 se aşează eprubeta în stativ.
 Prin metoda vacuette:
- Se spală mâinile/ dezinfectează/ se îmbracă mănuşile de protecţie;
- Se montează acul dublu la holder prin înşurubare;
- Se îndepărtează cauciucul de pe ac - partea superioară;
- Se aplică garoul;
- Puncţionăm vena;
- Se dezleagă garoul;
- Se fixează tubul vacuette destinat recoltării VSH;
- Umplem până la semn recipientul cu sânge;
- Se retarge acul după aplicarea tamponului cu alcool;
- Se exercită o presiune asupra tamponului de 2- 5 minute;
- Agităm lent vacutainerul.

Îngrijirea pacientului:

- Se aşează pacientul în poziţie comodă;

- Se aplică un plasture peste tampon;

- Se verifică locul puncţiei;

- Se observă faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului;

Notarea procedurii:

- Data şi ora recoltării;

- Se notează eventualele manifestări ale pacientului;

58
 - Se etichetează eprubeta/vacutainerul pentru laborator;

- Se completează fişa de laborator(toate datele de identificare ale pacientului,

secţia, salon).

- Se transportă imediat produsul la laborator.

Pregatirea produsului pentru laborator:

- Se etichetează recipientul tubului vacuette;

- Se completează fişa de laborator;

- Transportăm imediat produsul la laborator.

Evaluarea eficacităţii procedurii:

Rezultate aşteptate/dorite:

- Puncţia se desfăşoară fără incidente;

- Pacientul exprimă stare de confort;

- Sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează, nu apare hematom.

Rezultate nedorite:

- Perforarea venei şi apariţia hematomului;

- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotemie;

- Se produce coagularea sângelui;

- Se produce hemolizarea sângelui;

- Verificăm dacă s-a respectat raportul dintre sânge şi anticoagulant,

dacă s-au respectat condiţiile de recoltare.

 Recoltarea sângelui pentru examene biochimice

Obiectivele procedurii:

59
 Determinarea componentelor biochimice ale sângelui în vederea aplicării

măsurilor competente în timp util în cazul modificărilor patologice.

Pregatirea materialelor:

- Tavă medical / cărucior;

- Seringi şi ace sterile adecvate sau holder cu ac dublu (special) acoperit cu

cauciuc;

- Tuburi vacuette unele cu gel care ajuta la separarea mai rapidă a serului;

- Stativ, eprubete curate, uscate;

- Soluţie dezinfectantă (alcool);

- Tampoane de vată;

- Manuşi de unică folosinţă;

- Garou, muşama;

- Taviţă renală;

- Recipiente speciale pentru colectarea deşeurilor.

Pregatirea pacientului:

 Psihică:

Informăm şi explicăm pacientului procedura.

Obţinem consimtământul informat.

Încurajăm şi susţinem pacientul.

 Fizică:
 Atenţionăm pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus fizic cel putin 12
ore;

60
  Poziţionăm pacientul în funcţie de starea sa (sezând sau decubit dorsal) cu

mâna sprijinită ca pentru puncţie venoasă;

 Alegem vena cea mai turgescentă.

Efectuarea procedurii:

 Prin metoda clasică:

- Spălăm mâinile cu apă şi săpun, le dezinfectăm;

- Îmbrăcăm mănuşi de unică folosinţă;

- Fixăm acul la seringă;

- Aplicăm garoul;

- Puncţionăm vena;

- Recoltăm 5 - 7 ml de sânge;

- Dezlegăm garoul;

- Retragem acul după aplicarea tamponului cu alcool;

- Se exercită o presiune moderată asupra tamponului 2 -3' fără ca pacientul

să îndoaie cotul (rugăm pacientul eventual să fixeze tamponul);

- Repartizăm sângele în eprubetă conform protocolului de recoltare;

- Se aşează eprubeta în stativ.

 Prin metoda vacuette:

- Se spală mâinile/se dezinfectează / se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

- Se montează acul acul special la holder prin înşurubare;

- Se îndepărtează cauciucul de pe partea superioara a acului;

- Se aplică garoul;
61
 - Se puncţionează vena;

- Se fixează tubul vacuette destinat recoltărilor pentru examene biochimice

(glicemie,creatinina, uree, acid uric, calcemie, TGP,TGO,etc);

- Se umple până la semn recipientul cu sânge (5 - 7 ml);

- Se retrage acul după aplicarea tamponului cu alcool şi se exercită presiune

asupra acestuia 2-3 minute.

Îngrijirea pacientului:

- Se aplică o bandă adezivă non alergică deasupra tamponului;

- Se aşează pacientul în poziţie comodă;

- Se observă faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului.

Notarea procedurii:

- Se notează data, ora efectuării procedurii în foaia de observatie.

Pregatirea produsului pentru laborator:

- Se etichetează eprubeta/ vacutainerul pentru laborator;

- Se completează fişa de laborator cu datele pacientului;

- Se transportă imediat produsul la laborator în condiţii de siguranţă.

Evaluarea eficacitatii procedurii:

Rezultate aşteptate/dorite:

- Prelevarea se face fără incidente, pacientul este colaborant;

- Pacientul prezintă stare de confort.

Rezultate nedorite:

- Hematom prin infiltrarea ţesutului paravenos;

62
 - Ameţeli, paloare accentuată, posibilă lipotimie;

- Sânge hemolizat.

Recoltarea materiilor fecale pentru examente de laborator

Definiţie: Cultivarea şi identificarea pe medii speciale de cultură a

germenilor prezenţi în materiile fecale.

Scop:

- Examinarea macroscopică, biochimică, bacteriologică şi parazitologică.

- Stabilirea diagnosticului bolilor infectioase gastrointestinale

- Depistarea persoanelor purtatoare de germeni patogeni.

Pregatirea pacientului:

 Psihică:

- se informează pacientulul sau / şi familia despre procedura pentru a obţine

colaborarea şi pentru a preveni o eliminare necorespunzatoare;

- se obţine consimţământul informat.

 Fizică:

- se asigură intimitatea pacientului;

- se instruieşte pacientul să-şi facă toaleta perianală ca în cazul recoltării

coproculturii.

Recoltare și transport:

 cantități de 1-2 ml de scaun sunt suficiente pentru diagnostic prin

cultivare și detecție de toxină.

63
 Examinări :

1. Coprocitograma: se evidenţiază polimorfonucleare neutrofile în proporţie

de 75-90% la examenul microscopic al materiilor fecale.

2.Coprocultura însămânţarea se face pe medii selective (Istrati-Maitert,

Leifson, mediul BTB cu albastru de brom tymol, etc.) şi de diferenţiere.

Identificarea germenului parcurge mai multe etape:

 identificare culturală: coloniile de Shigella flexneri emană un miros acrişor,

uşor de identificat;

 metode serologice: aglutinare cu antiseruri specifice pentru fiecare serotip

circulant;

 metode biochimice fermentative.

Coproculturile au rata de pozitivare cea mai mare în perioada acută, rata

scăzând pe măsura învechirii bolii, astfel că există posibilitatea ca o singură
coprocultură să dea rezultate negative.

În forme clinice suspecte cu coproculturi negative se practică rectoscopia.

3. Test intradermic cu un extract antigenic de Shigelle (''Dysenterin'') care

permite identificarea excretorilor cronici, precum şi a formelor atipice de
boală.

64
 PREZENTAREA CAZURILOR

CAZUL I

A. Culegerea datelor

Nume : T.

Prenume : A.

Vârsta: 24 ani

Ocupaţia: şomer

Domiciliul : Râmnicu Vâlcea

Naţionalitate: română

Data internării / externării: 10.02.2017 / 17.02.2017

Diagnostic:

-la internare: obs. dizenterie

-la externare : dizenterie cu Shighella Sonnei – forma medie

Antecedente heredocolaterale : familie sănătoasă

Antecedente personale:

-patologice – pneumopatie virală la vârsta de 18 ani

B. Motivele internării:

65
 Se internează în data de 10.02.2017, ora 11, prezentând următoarele
simptomele: scaune semiconsistente cu striuri sangvinolente, febră, nu se poate
alimenta, vărsături.

C. Istoricul bolii:

Debut insidios în cursul dimineţii cu scaune apoase cu striuri sanguinolente,

febră.

D. Starea prezentă a pacientului la internare:

Tegumente şi mucoase – normal colorate, turgor prezent, elasticitate păstrată

Sistem osteoarticular – integru

Aparat respirator – torace normal conformat, murmur vezicular înăsprit

bilateral

Aparat cardio-vascular – zgomote cardiace ritmice, bine bătute.

Aparat digestiv – apetit diminuat, faringe, amigdale, limba – saburală,

abdomen suplu, splina în limite normale, tranzit intestinal – scaune semiconsistente
cu mucus şi sânge – 8-10 / 24 ore.

E. Starea pacientului la internare:

H = 1,64 cm G = 60 kg

Temperatura = 39,7 0 C

Epicriza:

Bărbat în vârstă de 20 ani, se internează în prima zi de boală pentru febră,

scaune semiconsistente cu mucus şi sânge, vărsături, refuzul. Din coprocultură s-a
izolat Shighella Sonnei. Sub tratament cu colemicină 1.00.00 u.i / 12h, i.v., 5 zile,

66
furazolidon, carbonat de calciu, metroclopramid. Evoluţia este favorabilă, dar
reapar scaunele semiconsistente.

Bărbatul solicită externarea contrar indicaţiilor medicului . Se recomandă:

- regim dietetic alimentar;

- respectarea regulilor de igienă.

67
68
69
70
71
CAZUL II

A. Culegerea datelor

Nume : V.

Prenume : O.

Vârsta: 2 ani

Ocupaţia: ------

Naţionalitate: română

Domiciliul – Râmnicu Vâlcea

Data internării / externării: 19.03.2017 / 25.03.2017

Diagnostic:

- la internare: Obs. Dizenterie

- la externare : Dizenterie cu Shighella flexneri– forma severă

Antecedente heredocolaterale : familie sănătoasă, 4 copii în familie, sora sa

geamănă internată concomitent cu aceleaşi simptome.

Antecedente personale:

- fiziologice – copil provenit din sarcină gemelară, greutate la naştere 2600g, al

11- lea copil la părinţi, alimentat artificial.

B. Motivele internării:

Se internează în data de 19.03.2017 ora 9, cu simptomele: febră, vărsături,

scaune diareice cu mucus, verzi, 7-8- / zi.

72
 C. Istoricul bolii:

Debutul bolii în urmă cu o săptămână prin febră, vărsături, scaune diareice

cu mucus, verzi, 7-8 / zi. Nu a primit regim alimentar şi nici tratament. Simptomele
s-au menţinut. Copilul a fost consultat la Spitalul de Copii şi trimis spre internare
împreună cu sora sa geamănă.

D. Starea prezentă a pacientului la internare:

Tegumente şi mucoase – palide, discret edem palpebral bilateral

Ţesut ganglionar limfatic – micropoliadenopatie generalizată

Sistem osteoarticular – integru

Aparat respirator – torace normal conformat, murmur vezicular înăsprit la

nivelul ambelor arii pulmonare

Aparat cardio-vascular – zgomote cardiace ritmice, bine bătute

Aparat digestiv – apetit diminuat, faringe, amigdale, limba – normal colorat,

abdomen suplu cu elasticitate uşor diminuată, ficat la 2 cm. sub rebord costal,
splina nepalpabilă, tranzit intestinal – scaune diareice, verzi cu mucus, 7- 8 / zi

Aparat uro – genital – normal

Sistem nervos - normal

E. Starea pacientului la internare:

H = 82 cm G = 13.500g

temperatura = 38,6 0 C

Epicriza: 23.01.2015

73
 Copil provenit din sarcină gemelară, se internează pentru febră, scaune
diareice, frecvente, sindrom de deshidratare acută. În clinica noastră se stabileşte
diagnosticul de dizenterie Shighella flexneri şi anemie carenţială.

Primeşte tratament primele 4 zile pentru rehidratare şi regim alimentar.

Starea generală şi sindromul diareic se ameliorează. Copilul a prezentat şi
stomatită micotică pentru care a primit tratament cu stamicin şi soluţie pentru
badijonaj bucal. De subliniat că sora sa geamănă a fost internată concomitent cu
acelaşi diagnostic.

74
75
76
77
78
 CAZUL III

A. Culegerea datelor

Nume: F.

Prenume : V.

Vârsta: 48 ani

Ocupaţia: economist

Naţionalitate: română

Domiciliul : Rm. Vâlcea

Data internării / externării: 18.04.2017 / 25.04.2017

Diagnostic: - la internare: Obs. Dizenterie

- la externare : Dizenterie cu Shighella Sonnei – forma medie

Antecedente personale:

- patologice - viroze respiratorii, dischinezii biliare

B. Motivele internării:

Se internează în data de 18.04.2017, ora 10, cu simptomele: cefalee fronto-

occipitală, senzaţie de vomă, inapetenţă, greţuri, dureri abdominale, scaune
diareice apoase, cu mucus și sânge.

C. Istoricul bolii:

Debutul bolii este brusc în urmă cu 3 zile prin cefalee fronto-occipitală,,

senzaţie de vomă, inapetenţă, greţuri, dureri abdominale, scaune diareice apoase,
cu mucus și sânge. Ambulator a urmat regim alimentar şi tratament simptomatic
dar simptomele persistă şi se adaugă dureri lombare.

79
 D. Starea prezentă a pacientului la internare:

Tegumente şi mucoase – palide.

Ţesut ganglionar limfatic - nepalpabil

Sistem osteoarticular – aparent integru

Aparat respirator – torace normal conformat, murmur vezicular fiziologic,

fără raluri.

Aparat cardio-vascular –zgomote cardiace ritmice, bine bătute, AV= 68 /

min, TA=110/70 mmHg. R= 22 r/min.

Aparat digestiv – apetit diminuat,greţuri, faringe, amigdale normal colorate,

limba – saburală, abdomen uşor meteorizat, sensibil la palpare, ficat la 2 cm. sub
rebord costal, splina palpabil polul inferior, tranzit intestinal – scaune
semiconsistente.

Aparat uro-genital: loje renale dureroase, manevra Giordanni pozitivă

bilateral

E. Date antopometrice: H = 1.64 m, G = 68kg.

Bolnavul se internează pentru greţuri, inapetenţă, febră, dureri abdominale şi

lombare, scaune diareice cu mucus și sânge. Pe baza datelor clinice şi paraclinice
s-a stabilit diagnosticul de Dizenterie cu Shighella sonnei, pielonefrită acută. şi
anemie hipocromă. Sub regim igieno-dietetic şi tratament cu ciprofloxacină şi
vitamine, simptomatic evoluează favorabil.

Se externează cu recomandarea de a respecta regimul alimentar și regulile

elementare de igienă conform indicaţiilor, cură de diureză de 2 l / zi.

80
Examene de laborator. Examene paraclinice
Analiza efectuată Rezultatul obţinut Valoarea normală

Globule roşii (GR) 3.990.000 /mm3 4,5 – 5,5 mil /

mm3
Hemoglobină (Hb) 12 g% 14-16 %
Hematocrit (Ht) 37% 37-54%
Leucocite (GA) 5.800 / mm 3 5000-10000 /
mm3
Neutr. Segm (Ns). 39% 54 – 62%
Limfocite (L) 58% 25 – 33%
Monocite (M) 3% 3 – 7%
Plachete (Tr) 141.000 / mm3 150.000 –
300.000/mm3
Viteza de sed. a 14 mm/h 2 – 8 mm/h
hematiilor (VSH)
Fibrinogen (Fg) 316 mg% 200 – 400 mg%
Uree 30 mg% 20-40 mg%
Creatinina 0,60 mg% 0,6 – 1,2 mg%
Rez. Alcalină (RA) 27 mEq / l 50-60m Eq / l
Natriu (Na) 141 mEq / l 140 - 150 mEq / l
Potasiu (K) 3,5 mEq / l 4,5 – 5,6 mEq / l
Colesterol 1,4 % 2–3%
TGP 15 UI 20-25
Bilirubina 8 mg% 0,5 – 1,2 mg%
Sumar urină Alb, glucoză – absent Alb, glucoză -
Sediment – frecvente absent
leucocite Sediment – rare
leucocite
Examen CD / CS – Shighella sonnei Negativ

81
 coprologic MFOP– negativ
– Radiografie pulmonară – cord pulmonar normal
DATE PRIVIND TRATAMENTUL RECOMANDAT LA CAZUL III
Medicament Mod de prezentare Acţiune Reacţii
şi de administrare terapeutică adverse
- posibile-
Smecta Plic – III – oral Normalizează Foarte rar
tranzitul intestinal constipaţie
dizolvat în apă sau
ceai neîndulcit
Sol Ringer Soluţie 500 ml, PEV Rehidratare
parenterală

Ser fiziologic Soluţie- 500 ml, PEV Rehidratare

parenterală

Piafen Tablete III, oral Analgezic

Ciprofloxacină Tablete II - oral Antibiotic

Algocamin Fiole II Analgezic

Scobutil Fiole II Analgezic

Luminal Tablete I Sedativ, hipnotic

Ser glucozat Soluţie – 500 ml, PEv Rehidratare

parenterală

82
83
84
85
86
 Prima sarcină a asistentei medicale este cunoaşterea bolnavului şi modul de
comportare în funcţie de gradul urgenţei, faza în care se găseşte acesta, modul
cum pacientul suportă suferinţa lui, ca şi problemele lui familiale sau profesionale.

Întrucât bolile organelor şi aparatelor se repercutează, în mod specific

asupra psihicului bolnavului, particularităţile de îngrijire ale bonavilor la secţiile de
specialitate privesc nu numai natura investigaţiilor şi tratamentelor curente, ci şi
unele particularităţi de comportare faţă de bolnav, care trebuie întotdeauna
individualizat.

I se vor arăta importanţa regulilor de igienă:

-aerisirea camerei

-tuşitul cu mâna la gură

-spălatul pe mâini cât mai des posibil.

Psihoterapia bolnavului va arăta că boala lui este vindecabilă, că trebuie

respectate întocmai regimul şi medicaţia prescrisă. I se va explica că trebuie să

87
evite medicamentele care produc inflamaţia mucoasei intestinale şi că trebuie să
adapteze alimentaţia în funcţie de perioada de evoluţie a bolii. Va ţine regim
hidrozaharat în perioada febrilă, urmat de o dietă îmbogăţită treptat.

În perioada de convalescenţă, bolnavul trebuie instruit asupra modului de

viaţă pe care va trebui să-l urmeze după externare.

El trebuie să fie lămurit privind modul de preparare a alimentelor permise,

asupra timpului de odihnă, cât şi ce fel de eforturi poate să execute.

La plecarea din spital , trebuie să cunoască modul de administrare a

medicamentelor, semnele preliminare de prezentare la control medical.

O bună educaţie sanitară în perioada de spitalizare reduce şansa unei noi

îmbolnăviri sau agravări.

În orice boală diareică la începutul bolii este obligatorie

suprimarea alimentaţiei obişnuite.

Dieta hidrică se va da în dispepsiile grave pe o perioadă de 24-48 ore, cu

soluţii perfuzabile (ser bicarbonat, ser Ringer lactat, ser fiziologic), iar per os
Gesol. Tratamentul cu antibiotice este obligatoriu mai ales la sugar şi
copilul mic deoarece scurtează evoluţia bolii şi diminuează fenomenele toxico-
infecţioase.

Boala are de obicei o evoluţie benignă, autolimitată, dar cu risc de portaj de

germeni pe o perioadă variabilă după vindecare.

Uneori boala poate evolua în forme severe sau toxice (la adulti) chiar letale,
doar în cazul dizenteriei cu Shigella dizenteriae. Exista posibilitatea evoluţiei către
forme cronice sau recidivante de boala în 3 - 4 % dintre cazurile netratate.

88
1. C. Borundel – Manual de medicină internă pentru cadre medii, Ed. ALL, Buc.
1997
2. Pr.dr. Mircea Chiotan – Boli infecţioase, Editura Naţional
3. N. Trifan – Puericultură şi pediatrie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1997
4. Baltă G, Stănescu M. O, Kyowski A, Titircă L – Tehnici speciale de îngrijire
a bolnavilor, Editura medicală, Bucureşti 1998
5. L. Titircă – Explorări funcţionale şi îngrijiri speciale acordate bolnavului –
pentru şcolile postliceale, Ed. Viaţa medicală românească, Bucureşti
6. Agenda medicală – Editura Bucureşti 1998
7. Prof.univ.dr.doc. Enescu L – Farmacologie, Editura “D. Cantemir”, Tg Mureş
1998
8. Mircea Iftimie, G. Niculescu – Compendiu de anatomie, Editura ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1988

89