CONSTANTIN DÂRZAN

O viziune nouă asupra materiei, energiei și

timpului

2019

1
Orice opinie, concluzie sau recomandare din această carte sunt numai ale autorului.
ISBN: 978-0-359-98238-7
Copyright © 2019 Constantin Dârzan. Toate drepturile rezervate.
Această carte sau orice altă parte a acesteia nu poate fi reprodusă sau folosită în nici un fel fără
permisiunea scrisă expresă a editorului, cu excepția utilizării citate scurte într-o revistă de carte
sau într-o revistă științifică.
Suedia, Uppsala, Bonadsvägen 48, 7575

2
Cuprins
Prefață........................................................................................................................................................... 4
Introducere.................................................................................................................................................... 5
Capitolul 1. Ce este MATERIA ?................................................................................................................. 7
Capitolul 2. Ce este ENERGIA? ................................................................................................................ 28
2.1 Energia gravitațională....................................................................................................................... 31
2.2 Energia hidraulică............................................................................................................................. 39
Capitolul 3. Ce este TIMPUL? ................................................................................................................... 50
3.1 Timpul intern al tuturor lucrurilor și formelor de viață .................................................................... 52
3.2 Timpul, măsură a tuturor acțiunilor umane pe Terra și în Univers .................................................. 63
Capitolul 4. Materia, energia și timpul ca un tot ....................................................................................... 71
Luna .................................................................................................................................................... 71
Energia punctului zero........................................................................................................................ 73
Câmpul de torsiune ............................................................................................................................. 75
Concluzii .................................................................................................................................................... 88
Anexă ......................................................................................................................................................... 91
Sincronizarea câmpului informațional uman la câmpul informațional Terestru .................................... 91
Acțiuni, fapte din istoria omenirii, care ar trebui verificate ca veridicitate, sau cel puțin ca posibilitate
de a fi existat........................................................................................................................................... 94
REFERINȚE ............................................................................................................................................ 108
GLOSAR DE TERMENI ......................................................................................................................... 109

3
 Prefață

Ceea ce scriu în această carte poate șoca pe unii, sau pe alții îi va face să creadă că sunt bun
de dus la un spital de nebuni, sau poate că alții vor crede că mă bag unde este treaba oamenilor
de știință și nu a unui inginer. Nu mă aștept ca cineva să mă înțeleagă de ce am scris această
carte. Ceea ce fac este din convingere că fac bine și că se vor găsi persoane care vor avea
răbdarea să citească totul până la ultima filă, pentru că mesajul meu numai așa va fi înțeles.
Această carte am scris-o cu un efort deosebit, prin faptul că a trebuit să citesc și să înțeleg
foarte multe din domeniile ce nu au legătură direct cu domeniul meu, ca bază de pregătire.
Energetica, este cea care m-a ajutat efectiv să înțeleg și să pot să îmi răspund la foarte multe
întrebări, unele care păreau fără răspuns. În această carte se vor găsi unele din aceste răspunsuri.
Facultatea de Energetică pe care am absolvit-o la Iași, munca neobosită pe care am dus-o
în construcția și exploatarea centralelor hidroelectrice pe o perioadă de cca 21 ani, activitatea de
cercetare în cadrul diverselor proiecte mai mici sau mai mari pe o perioadă de 13 ani, toate în
România și 5 ani petrecuți în Suedia, m-au condus spre căutarea unor noi tărâmuri ale
preocupărilor.
Am lucrat și colaborat cu mii de oameni, cu pregătiri diverse: unii țărani simpli, alții
ingineri, doctori, psihologi, politicieni, muncitori, maiștri, lucrători în administrația publică etc.
și fiecare din aceștia, ori de câte ori apărea ocazia, ridicau diverse probleme legate de religie,
astronomie, meteorologie, teoria relativității, teoria corzilor, orice despre orice, numai despre
meseria lor, nu. Acolo, în meseria noastră toți suntem specialiști! La finele oricărei discuții
apărea obsesiv întrebarea: unde găsim răspunsul, în religie sau în știință?
În rândurile ce urmează încerc să răspund la aceste categorii de persoane, atât cât pot și la
unele din preocupările lor. Cercetătorii, fizicienii, oamenii de știință vor avea și ei de câștigat
ceva din această experiență, dacă vor dori să citească de la început până la sfârșit. Eu cred că și
pentru ei este o experiență pe care nu o vor uita, chiar dacă pentru moment vor crede că sunt
,,fabulații”. Multe din ,,fabulațiile științifice” au devenit realități științifice. Poate că și această
carte va trece din faza de ,,fabulație” la realitate.
Merită să citiți, deoarece concluziile mele au rezultat din cercetările fizicienilor, biologilor,
astronomilor și multor altor specialiști din lume.

4
 Introducere

Sunt multe întrebări pe care le auzim, uneori zilnic, iar despre altele citim sau învățăm că
știința nu a reușit să le găsească răspunsuri. Sunt întrebări pe care le pun oamenii de știință dar
există și preocupări ale oamenilor simpli să cunoască răspunsurile la astfel de întrebări.
Aceste genuri de întrebări le găsim grupate în diverse top-uri, cum ar fi: ”10 întrebări la
care oamenii de știință nu au găsit un răspuns”, sau ”125 Science Questions”[1] (125 întrebări
științifice), din care se dezvoltă primele 25 întrebări științifice, pe principii cunoscute doar de
acele reviste (site-uri).
Cine stabilește că una sau alta dintre întrebări este mai importantă sau mai relevantă?
O publicație online [2] scrie că cele mai importante întrebări la care oamenii de știință nu
au răspuns sunt: Există viață extraterestră? Vom călători vreodată cu viteza luminii? Cum putem
ști că mamiferele au un strămoș comun? De ce visăm? De ce funcționează efectul placebo? Este
matematica o caracteristică a Universului sau o creație a omului? Care este forma Universului?
De ce se petrece fenomenul de sonoluminescență sau cum poate sunetul sa creeze lumină? Vor
putea roboții să aibă sentimente? Cum de știm ceea ce știm?
Așa cum spuneam, un alt site sub titlul ”125 Science Questions”, face un top al celor 25
întrebări cele mai importante și relevante, pe baza consultării diverșilor oameni de știință : Care
este baza biologică a conștiinței? De ce oamenii au atât de puține gene? În ce măsură sunt legate
variațiile genetice și sănătatea personală? Legile fizicii pot fi unificate? Cât de mult poate fi
extinsă durata de viața a omului? Ce controlează regenerarea organelor? Cum poate o celulă a
pielii să devină o celulă nervoasă? Cum se transformă o singură celulă somatică într-o plantă
întreagă? Cum funcționează interiorul pământului? Suntem singuri în Univers? Cum și unde a
apărut viața pe Pământ? Ce determină diversitatea speciilor? Ce modificări genetice ne-au făcut
o specie umană unică? Cum sunt memorate și recuperate amintirile? Cum a fost posibil să
evolueze un comportament cooperant al speciilor? Cum se va deduce funcționarea sistemelor și
organismelor, ca un întreg, dintr-o mare de date biologice? Cât de departe putem împinge
obținerea de structuri complexe prin auto-asamblarea chimică? Care sunt limitele computerelor
convenționale? Ne putem închide selectiv sistemul imunitar? Principiile mai profunde se bazează
pe incertitudinea cuantică și non localizare? Este posibil ca vaccinul HIV să fie eficient? Cât de
fierbinte va fi Lumea în urma efectului de seră? Ce poate înlocui la un preț mic, petrolul și când?
Va continua teoria lui Malthus [GT1] să fie greșită?
Sunt aceste întrebări relevante și importante pentru prezentul și viitorul nostru ca omenire?
De unde știm ce este relevant și important pentru noi ca omenire ? Pentru mine ca un om din
miliardele de oameni de pe Terra este relevant, dar și important să știu ce rol am pe acest

5
pământ. Cum aflu răspunsul la această întrebare? Trebuie să aflu singur ? Cine mă poate ajuta ?
Este știința cea care trebuie să ne dea toate răspunsurile? Ce este știința ? Dacă știința nu este cea
care ar putea să ne dea toate răspunsurile cine ar putea să ne dea aceste răspunsuri?
Din foarte multe surse putem afla ce este știința, toate spun cam același lucru. Voi cita doar
o parte din descrierea științei, dată de Universitatea din California-Berkeley [3]:
”Știința se concentrează exclusiv asupra lumii naturale și nu se ocupă de explicații
supranaturale. Știința este o modalitate de a învăța despre ceea ce este în lumea naturală,
despre cum funcționează lumea naturală și cum lumea naturală trebuie să fie așa cum este ea.
Nu este doar o colecție de fapte; mai degrabă este o cale spre înțelegere.”
De la aceeași prestigioasă instituție aflăm și ce este naturalul dar și despre supranatural, în
accepțiunea științei :
”În cadrul științei, termenul natural se referă la orice element al universului fizic -
indiferent dacă este făcut de oameni sau nu. Aceasta include materia, forțele care acționează
asupra materiei, a energiei, a constituenților lumii biologice, a oamenilor, a societății umane și
a produselor acestei societăți….Entitățile naturale includ toate componentele universului fizic
din jurul nostru, cum ar fi atomii, plantele, ecosistemele, oamenii, societățile și galaxiile, precum
și forțele fizice care lucrează asupra acelor lucruri.”
”Entitățile, forțele și procesele supranaturale nu pot fi studiate prin metodele științifice”.
Dacă citim pe site-ul oficial al NASA [4] constatăm :
”Se pare că aproximativ 68% din univers este o energie întunecată. Materia întunecată
reprezintă aproximativ 27%. Restul - totul de pe Pământ, tot ceea ce sa întâmplat vreodată cu
toate instrumentele noastre, cu toată materia normală - se ridică la mai puțin de 5% din
univers.”
Înțelegem bine?! Știința se ocupă doar de maxim 5% din Univers? De restul cine se ocupă?
Religia? Dacă nici religia nu are răspunsuri, unde le căutăm?
În cele ce urmează voi încerca, nu știu dacă voi și reuși, să dau unele răspunsuri la aceste
preocupări ale omenirii din altă perspectivă.
În această ”Perspectivă” nu voi ține cont de agenda politică care face agenda omului de
știință și nici chiar de agenda omului de știință independent care are o agendă proprie (fără
ingerințe politice).
Pentru că punctele de vedere legate de definirea științei și de cum trebuie făcută aceasta
sunt aproape identice pe mapamond, mă voi folosi mai mult de citatele din site-ul Universității
din California-Berkeley cu mențiunea că nu diminuez sub nicio formă valoarea celorlalte
universități din lume, le respect pe toate la același nivel, cu recunoștință și cu certitudine mă
ghidez în tot ce fac pe principiile enunțate de acestea.

6
 Capitolul 1. Ce este MATERIA ?

Materia este definită în multe moduri, bibliografia este suficientă pentru a face ca noțiunea
de materie să fie din ce în ce mai controversată, dar cu toate acestea, în acest context, voi
surprinde o serie de aspecte importante pentru analiza pe care o voi face în continuare.
La începuturi ”masa” era considerată ca sursă a gravitației ”…conceptul de masă, care în
mod tradițional a fost considerată sursa câmpului gravitațional”[5].
Această idee (distincție) creând probleme tehnice semnificative oamenilor de știință, a fost
revizuită mai târziu de Einstein prin teoria generală a relativității. La baza acestei teorii sunt
ecuațiile lui Einstein, care descriu relația dintre geometria unei varietăți patru dimensionale,
pseudo-Riemanniene, reprezentând spațiu-timpul si energia-impulsul conținut in acel spațiu-
timp. Cu alte cuvinte, Paul Swenson spune ”…spațiul, timpul și materia devin părți ale
geometriei.”
În acest context se poate spune că în universul lui Einstein [6], spațiul și timpul nu mai sunt
plane (cum a presupus Newton), ci pot fi împinse și trase, alungite și deformate de către materie.
Gravitația se simte mai puternic unde spațiu-timpul este mai curbat, însă ea dispare unde spațiu-
timpul este uniform. Această afirmație este nucleul teoriei relativității generale a lui Einstein,
care este, de obicei, sumarizată în următoarele cuvinte: „materia dictează spațiu-timpului cum să
se curbeze, iar spațiul-timpul curbat dictează materiei cum să se miște”.
Aceste prime informații despre materie sunt prezentate de mine doar pentru a arăta
controversa istorică pe această temă, iar dacă sintetizăm informațiile și din alte surse despre
materie se pot spune următoarele:
- Materia este orice are masă și ocupă spațiu;
- Există șase faze sau stări cunoscute ale materiei: solide, lichide, gaze, plasmă și
condensatele Bose-Einstein, condensat al ionilor Fermi, materie într-o stare suprafluidă
la o temperatură apropiată de zero absolut (0 grade Kelvin). Principala diferență în
structurile fiecărui stadiu al materiei este în densitățile particulelor;
- Adăugarea energiei la materie cauzează o schimbare fizică - materia trece de la o stare
la alta. De exemplu, adăugarea de energie termică - căldură - la apa lichidă face ca
aceasta să devină abur sau vapori - un gaz. Eliminarea energiei determină, de asemenea,
schimbări fizice, cum ar fi atunci când apa lichidă devine gheață - solidă – în momentul
în care căldura este îndepărtată. Așadar schimbarea fizică poate fi cauzată de mișcare și
presiune;
- Atunci când un solid este transformat direct într-un gaz fără a trece printr-o fază lichidă,
procesul este cunoscut sub numele de sublimare. Sublimarea are loc atunci când energia
7
 cinetică a particulelor este mai mare decât presiunea atmosferică care înconjoară
eșantionul. Acest lucru se poate întâmpla când temperatura eșantionului crește rapid
dincolo de punctul de fierbere (vaporizarea tip bliț). Mai frecvent, o substanță poate fi
"uscată prin îngheț" prin răcirea acesteia în condiții de vid, astfel încât apa din substanță
să fie supusă sublimării și este îndepărtată din eșantion;
- Relația dintre termenii folosiți pentru a descrie anumite tipuri de materie (structura
internă) este rezumată, astfel: materia poate fi substanță pură sau un amestec. Materia
pură poate fi din elemente sau din compuși, iar amestecul poate fi: omogen sau
eterogen ;
- O caracteristică a materiei este energia termică internă a materiei: unde
T = temperatura absolută; m = masa ; C = capacitatea termică specifică (ridicarea
temperaturii determină creșterea energiei cinetice moleculare).
Din punct de vedere filozofic ”materia”, așa cum se vede mai sus, este o temă
controversată și nu voi intra în amănunte sau în descrieri pe care oamenii de știință le-au făcut cu
mare succes. Aș vrea să recomand cartea ” MATERIE-Von der Urmaterie zum Leben” (Materia
- de la materia primordială la viață) de Klaus Mainzer, unde K. Mainzer vorbește despre:
viziunea antică și medievală asupra lumii; de la materia primordială la pre-Socratică; materie și
creație în Evul Mediu; materia în viziunea mondială a fizicii clasice (materia în fizica modernă
timpurie; materia în mecanica clasică ; materie și materialism în secolul al XIX-lea); materia în
teoria relativității; materia în fizica cuantică; materia în termodinamică; materia în chimie;
materia și viața.
În analiza referitoare la materie, pe care o voi face, este important să aducem în discuție și
un alt termen și anume ”creație” amintit deja mai sus când făceam referire la K. Mainzer.
Conform Oxford Living Dictionaries, prin creație se înțelege ”Acțiunea sau procesul de a aduce
ceva în existență”, în engleză ” the action or process of bringing something into existence”, iar
conform Cambridge Dictionary ”Acțiunea de a crea ceva sau lucru care este creat,” în engleză
”the act of creating something, or the thing that is created” .
Pornind de la controversa asupra noțiunii de ”materie” sintetizată, mai sus, studiind și o
bibliografie (sau chiar literatura) destul de vastă din care nu lipsește și cartea sus amintită, se pot
face o serie de precizări, astfel:
1. Materia este analizată ca un ”întreg” în corelație cu spațiul (universul) și timpul, nu
ca o ”parte” din univers, materia fiind doar de 5% din univers;
2. În preocupările oamenilor de știință, energia apare in corelație cu materia ca sursă a
schimbării materiei sau ca influență a materiei asupra energiei; Potrivit lui Newton, o
masă este sursa unui câmp gravitațional. În schimb, conform tot lui Newton, câmpul

8
 gravitațional funcționează numai asupra maselor. Potrivit lui Einstein, materia este
doar o formă specială de energie și masă. În plus, conform lui Einstein, toate procesele
materiale sunt influențate de gravitație. Într-o teorie relativistă a gravitației, nu numai
masele, ci toate formele de materie ca energie trebuie să fie gravitaționale. Lumina nu
este influențată doar de gravitație, ci acționează și ca sursă de gravitație și, prin
urmare, curbură a spațiu-timp;
3. Materia este analizată în detaliu, prin prisma legilor care o guvernează, la nivel de
atom, celulă, ioni în corelație cu universul, încercând unificarea legilor fizicii, fizica
fiind alături de chimie o parte din știința materiei;
4. Pentru oamenii de știință multe întrebări rămân deschise: De ce este materia în
Univers atât de distribuită, în mod regulat la scări cosmice, așa cum se presupune în
principiul cosmologic? [GT2] De ce densitatea materiei este atât de aproape de
densitatea critică dincolo de care gravitația depășește expansiunea actuală și ar duce
la prăbușirea universului? De ce există exact acele valori ale constantelor fizice care
au permis o dezvoltare a vieții?
5. Elementele chimice care au constituit viața pe Pământ au evoluat în cadrul evoluției
cosmice. Diferite modele moleculare arată calea de la materia "neînsuflețită" la "viu"
în evoluția prebiotică. Procesele de creștere bazate pe gene sunt explicate biochimic și
deja aplicate în biotehnologie și inginerie genetică. Criteriile pentru viață care au fost
identificate pot fi specificate în termeni științifici și pot relativiza granița tradițională
dintre materia "vie" și "neînsuflețită". Cu toate acestea, există și întrebări la care nu se
poate răspunde în stadiul actual de cercetare.
Toate aceste aspecte enunțate mai sus, ca un rezultat a ce s-a scris până acum despre
materie, mă face să cred că oamenii de știință nu au reușit să clarifice cu exactitate ce este
materia. Mai mult, atât timp cât se susține că această materie este doar 5 % din univers, nu pot
înțelege cum studiind materia de pe Terra (fără a o înțelege perfect) mă pot gândi că trebuie să
găsesc legi care să unifice funcționarea universului și materia de pe Terra.
Pornind de la tot ce s-a scris până acum (sigur și ce am putut eu să citesc) nu pot să mă
abțin să nu propun și eu un concept și o viziune asupra materiei și anume: Materia este forma
de manifestare a energiei, într-un sistem de referință (evit conștient sistemul de referință
tridimensional), în urma unui proces de creație, care s-a realizat pe baza unui proiect.
Această viziune îmi este sugerată de bibliografia studiată și mai ales de faptul că pe măsură
ce cercetările despre materie devin din ce în ce mai aprofundate cu atât materia devine ceva mai
de neînțeles.

9
 Oricât ar încerca un fizician să mă facă să înțeleg definiția dată materiei eu mă încăpăținez
și spun că materia trebuie văzută separat de energie. Mă încăpăținez, nu pentru că nu înțeleg ce
vor să spună acești fizicieni, ci doar pentru faptul că din toate cercetările și experiențele acestora
rezultă că materia este o formă de manifestare a energiei.
Energia, indiferent de ce natură este ea, sau de unde vine, odată ce intră în contact cu
materia se reflectă într-o anumită cantitate, se refractă într-o anumită cantitate, se transformă în
interiorul materiei și o parte iese din materie. Sigur că materia va reacționa într-un fel sau altul în
funcție de natura acesteia (a materiei), dar și în funcție de natura energiei.
Tot din rezultatele cercetărilor oamenilor de știință constat că materia este creată, va fi
creată, sau a fost creată, deci este, va fi sau a fost supusă unui proces de creație și nu fac referire
la ceva supranatural, ci doar la limitele stabilite de știință.
Rezultatele cercetărilor acestor oameni de știință ne spun, de asemenea, că materia
existentă și studiată respectă reguli, legi, norme care dacă nu ar fi respectate întocmai, nimic nu
ar mai fi din ceea ce este, ar fi un dezastru, haos. Ca să creăm materie, așa cum o definește
știința, trebuie să respectăm reguli, legi, norme. Toate acestea nu pot să nu mă ducă cu gândul că
materia a fost, este și va fi creată numai pe baza unui ”proiect”.
În continuare voi face un exercițiu de imaginație și vom considera planeta Pământ ca un
beneficiar al energiei cosmice, fără a lua în calcul energia existentă (câmpul său magnetic) pe
aceasta planetă Pământ și vom face câteva ipoteze în pași diferiți:
1. Energia cosmică vine de undeva, din univers, spre Terra și ar putea fi vizualizată pe
acest traseu, sub diferite forme, astfel :
- unde electromagnetice care se deplasează în spaţiu cu viteza luminii. Aceste unde
transportă energie, iar fiecare undă are o anumită frecvenţă, direcţie şi polarizare,
fiecare reprezentând câte un mod de propagare a câmpului electromagnetic;
- energia particulelor care formează Radiația Cosmică. Aceste particule au originea în
procesele fizice ce au loc în Soare, în alte stele sau locuri îndepărtate, gen alte
galaxii;
- energia undelor scalare;
- orice alte forme de energie pe care oamenii de știință le-au descoperit sau le vor
descoperi.
2. Energia cosmică identificată pe acest traseu către Terra și estimată ca și valoare (sau alți
parametri) se apropie de Terra la o distanță de cca 25.000 Km, unde, actual, începe
prima centură externă de radiații (centura Van Allen) [7];
Consider că această centură nu există și în aceste condiții cred că ar trebui să ne întrebăm :
Se poate forma aici, la 25.000 Km de Terra, prima centură de radiații (adică materie) urmare

10
 acestei energii cosmice identificate care se deplasează spre Terra ? Ce fel de materie se poate
forma ? Ce se poate întâmpla cu această materie formată? Apare vreo centură de ioni, protoni,
electroni ? De ce la această distanță de Terra ar trebui să apară o primă centură de radiații și nu la
altă distanță?
3. Energia cosmică urmează deplasarea spre Terra și ajunge la distanța de cca 10.000 Km
(unde actual există a doua centură Van Allen);
Consider că această centură nu există și cred că ar trebui să ne întrebăm : Se poate forma o
nouă centură ? În ce condiții ? De ce la această distanță de Terra ar trebui să apară o nouă centură
de radiații ?
4. Energia cosmică se apropie la distanța de 120 Km de Terra, unde începe Ionosfera,
continuă prin mezosferă, nu întâlnește stratul de ozon (considerăm că nu este format),
continuă prin zona actuală a stratosferei și troposferei și ajunge pe Terra;
Pentru acest penultim pas al energiei cosmice trebuie să ne întrebăm: Terra fiind
,,îmbrăcată” în această energie cosmică, există posibilitatea să apară câmpul magnetic al Terrei și
cum ? Sau mai este nevoie de ceva in interiorul Pământului ? Poate să apară stratul de ozon la
45-50 Km de suprafața terestră ? Pot să apară centurile Van Allen abia acum când energia
cosmică a sosit pe Terra și s-a format câmpul său magnetic (dacă s-a format!), sau când energia
cosmică trece la distanțele , enunțate mai sus, față de Terra?
5. Energia Cosmică odată ,,sosită” pe Terra, va fi captată, transformată în alte diverse
energii, stocată sub diverse forme de energii, refractată și reflectată din nou în atmosfera
terestră sau dincolo de aceasta în contactul cu materia existentă pe Terra.
În acest ultim pas când energia cosmică este pe Terra cred că trebuie să ne întrebăm:
Poate să apară apa, dar oxigenul? (excludem teoria cu asteroizii și comete) ? Se poate forma
petrolul, gazul metan și celelalte resurse energetice și cum și în ce timp ? Adică putem lega
formarea acestor resurse naturale ale Terrei de energia cosmică ? Care sunt energiile cosmice fără
de care nu ar apare sau nu ar exista viața pe Pământ ? Este energia cosmică sursa (a se citi cauza)
formării materiei pe Terra ? Ce mai trebuie să existe pe Terra pentru ca energia cosmică să poată
genera formarea materiei pe Terra ? Poate energia cosmică să fie cauza apariției vieții pe Pământ
sau doar o condiție ? Putem să spunem că energia atomică este o parte din energia cosmică stocată
în atomi urmare procesului de captare, transformare, etc ? Cum se poate stoca fiecare tip de
energie cosmică și ce utilitate putem să îi dăm ?
În acest exercițiu de imaginație, cred că ar fi de bun simț tehnic, să nu credem că cele două
centuri de radiații și stratul de ozon s-ar forma la aceste distanțe, enunțate mai sus, în condițiile
în care Pământul nu are câmpul său magnetic, câmp magnetic care poate să apară după ce
energia cosmică a sosit, s-a stocat, transformat, reflectat. Dar e complicat să credem (de

11
asemenea, din același bun simț tehnic) și că Pământul va avea propriul său câmp abia după ce
energia cosmică a sosit pe acesta.
Eu simt că în acest exercițiu de imaginație lipsește ”ceva”. Cred că acel ceva lipsă este
tocmai câmpul magnetic al Pământului (exclus în acest exercițiu de imaginație) care trebuie să
se ”asocieze” cu energia cosmică.
Dacă câmpul magnetic al Pământului trebuie să existe ca să justifice tot ce enumeram în
pașii de mai sus (centuri de radiații, strat de ozon etc), dacă citim multitudinea de întrebări la
care oamenii de știință nu au găsit răspunsuri și dacă analizăm manifestările și proprietățile unei
”găuri negre” ce a constituit și constituie subiectul multor cercetări, înseamnă că Pământul s-a
format în jurul unei , ”găuri negre”[8]. Pare o nebunie să credem acest lucru ? Eu cred că nu.
Logic, ar părea, că lucrurile au mers astfel: s-a format o ”gaură neagră” în sistemul nostru
solar ( la un moment dat când sistemul solar era în formare); s-a format planeta Pământ în jurul
acestei ”găuri negre” prin depunerea de praf (și nu numai) din Univers; s-au format cele două
centuri de radiații (urmare proprietății ”găurii negre” de a emite radiații); s-a realizat un echilibru
al forțelor gravitaționale între planetele existente și Soare pe de o parte și planeta Pământ pe de
altă parte.
Se pare că pentru menținerea acestui echilibru, se impune uneori și apariția unei a treia
centuri, conform descoperirilor cercetătorilor de la NASA. Forma centurilor de radiații diferă în
funcție de poziția Pământului față de Soare și sunt de regulă deformate (alungite) în zona opusă
Soarelui și aplatizate spre zona expusă direct la Soare (figura 1). Cea mai expusă influenței
Soarelui sau Planetelor este centura exterioară de radiații, cealaltă centură interioară de radiații,
așa cum constată oamenii de știință este mult mai stabilă.

Figura.1. Centurile de radiații Van Allen (sursa: NASA)

Centurile de radiații ale Terrei descoperite de NASA, sunt de fapt ”aglomerări de materie”
de-a lungul liniei de câmp magnetic ale Terrei, așa cum se distribuie pilitura de fier pe liniile de
câmp magnetic ale unui magnet permanent (exercițiul bine cunoscut de la școala elementară -
magnet sub hârtie și pilitura de fier pe hârtie), figura 2.

12
 Figura 2. Pilitură de Fe distribuită pe liniile de câmp magnetic ale unui magnet permanent

Prin cei 5 pași ai exercițiului de imaginație de mai sus încercam să sugerez că energia
cosmică (așa cum este ea definită) este necesară, dar nu și suficientă pentru formarea planetei
Pământ, deci a materiei din care este format Pământul. De asemenea încerc să sugerez că
oamenii de știință sunt foarte aproape de realitate. Această realitate se pare că ar fi următoarea:
există un proiect de realizare a universului, din care face parte și Terra; procesul de creație are
etape bine definite și are un scop; materia ia forma și starea impusă de proiect prin creație urmare
manifestării energiei; universul în cvasitotalitatea lui este materie în diverse stări în funcție de
energia care a acționat sau acționează asupra ei.
Mai jos, figura 3, prezint o imagine captată la polul Nord de un satelit NASA, în 2012, iar
în figura 4, imaginea unei ”găuri negre” descoperită de satelitul Chandra în 2019 în Centru
galaxiei M87, Sursa : NASA.

Figura 3. Imagine captată la Polul Nord de satelit NASA în 2012

13
 Figura 4. Gaură neagră descoperită de satelitul Chandra în 2019 în Centrul galaxiei M87, Sursa : NASA

Respectăm proporțiile (galaxia M87 față de Terra) și tot ne întrebăm cum poate să fie o
asemănare așa de mare între cele două fotografii realizate de NASA, una pe Pământ și una într-o
altă galaxie.
În aceeași carte, amintită mai sus, dar la pagina 130, Stephen W. Hawking spune că
”astfel de găuri merită cu greu calificativul de negre : în realitate ele sunt alb incandescente și
emit energie …”.
Dacă preluăm și reprezentarea găurilor negre de la același autor Stephen W. Hawking ) și
poziționăm gaura neagră între Polul Nord și Polul Sud ale planetei Pământ și schițăm un corp
incandescent (un soare cenușiu, deoarece un corp incandescent nu poate emite lumină ca
Soarele) în această ”gaură neagră” (figura 5), am putea să ne imaginăm că: radiațiile Van Allen
sunt determinate de această ”gaură neagră” (așa cum spuneam mai sus); gravitația planetei este
determinată de energia acestei găuri negre; aurora boreală are drept sursă ”soarele cenușiu” din
această ”gaură neagră” (o explicație a acestui soare va fi prezentată mai târziu); toate planetele
au luat naștere în jurul unei ”găuri negre”; galaxia noastră ca și alte galaxii este formată din stele,
planete ce au luat naștere în jurul ”găurilor negre”; în interiorul ”găurii negre” poate fi viață
(sigur la un nivel vibrațional foarte înalt); nu suntem singuri în univers etc.

Figura 5. ”Gaura neagră” (reformatare fig.6.1 din

Stephen W. Hawking ; Scurtă istorie a timpului de
la BIG BANG la găurile negre, Ed. Humanitas, pag
107)

14
 Dacă dăm frâu liber imaginației, sigur între limite impuse de rezultatele multor cercetări,
observații, experimente, putem presupune că planeta noastră arată așa cum se vede în figura 6, și
cu detaliere în figura 7, după cum urmează : în centrul pământului o ”gaură neagră”, formată
din materie la o frecvență de oscilație ridicată, orientată N-S; în jurul acestei ”găuri negre”,
atomii de hidrogen și oxigen au format apă (oceane de apă) care împreună cu praful cosmic,
existent la diverse momente ale formării planetei, provenit din diverse materiale (substanțe), a
format o zona mediană a Terrei de o densitate medie, cu caverne cu gaz, petrol, lavă, posibil și
caverne goale, care vibrează la o frecvență medie, mai mică decât frecvența ”găurii negre”;
urmează apoi o zonă de densitate mare de praf cosmic spre suprafața Terrei cu o frecvență de
oscilație mai mică decât a zonei mediane a Terrei.

Figura 6. Posibilă poziționare a ”găurii negre” în interiorul Terrei

Dacă aceasta este structura planetei Pământ după lungi perioade de timp de formare a
acesteia, înseamnă că putem presupune și alte aspecte și anume: există un circuit intern al apei în
Pământ care închide circuitul apei în natura exterioară a acestuia; zonele de la poli aferente
”găurii negre” sunt accesibile doar dacă frecvența de oscilație a celor care vor să intre este
rezonantă cu frecvența de oscilație a ”găurii negre”, adică Pământul este ,,gol la interior” doar
pentru acei ce au frecvența de rezonanță a acestui spațiu; zona polilor aferentă ”găurii negre” nu
este înghețată datorită radiaților emise de ”gaura neagră”; există floră, faună și poate ființe
umanoide, deci există materie de o frecvență înaltă în ”gaura neagră” în interiorul Pământului;
ființele umanoide ce trăiesc în interiorul Pământului pot vedea în anumite momente stelele de pe
cerul acestuia; frecvența de oscilație a cavității ”suprafață Terra-Ionosferă”, adică rezonanța
Schuman, este dată de frecvența de oscilație a ”găurii negre” și de grosimea straturilor de pământ
până la suprafața Terrei. Asupra unora din aceste ipoteze voi reveni.
15
 Figura 7. Configurația posibilă a structurii Terrei

Mai trebuie făcute niște precizări legate de posibila configurație a structurii Terrei,
prezentate în figura 7, și anume: apa nu umple golul interior al planetei, gol format în afara
”găurii negre”, datorită forței centrifuge (determinată de rotația Pământului) care determină
mișcarea apei spre poli ci o lipește de peretele exterior al cavernei formate și prin cavernele ce
fac legătura cu oceanul sau marea de la suprafața planetei se întregește circuitul de apă interior-
exterior; magma este figurată lângă apă, dar distanța reala între acestea poate să fie de zeci sau
sute de Km având în vedere raza Pământului; inelele de la poli formate între raza exterioară a
”zonei cu frecvență de oscilație medie” și raza exterioară a ”găurii negre” corespund cu zonele în
care apare permafrostul [GT3]; frecvența de oscilație a energiei din ”gaura neagră”determină
comportamentul întregii planete prin: topirea calotei glaciare, creșterea nivelurilor mărilor și
oceanelor; topirea permafrostului; fenomene meteorologice extreme etc, toate acestea ca urmare
a modificărilor echilibrelor energetice la nivel planetar prin majorarea (variația) frecvenței de
oscilație a energiei ”găurii negre” pe care s-a format planeta. De asemenea în construcția

16
,,posibilei structuri a Terrei” am ținut cont și de niște fenomene bizare și fenomene, care nu sunt
catalogate ca fiind științifice, cu toate că există o serie de dovezi (probe) și chiar martori. Este
vorba de ”Obiecte Subacvatice Neidentificate”. Dacă aceste fenomene sunt reale, înseamnă că
ființe inteligente locuiesc în cavernele din interiorul planetei și din bazele construite acolo, pot
ieși la suprafață prin apele ce fac legătura din interiorul și exteriorul planetei.
Dacă în exercițiul de imaginație mai sus expus, piesa care lipsește este faptul că Pământul
s-a format pe o ”gaură neagră”, este posibil ca oamenii de știință să poată găsi răspunsurile la
multe întrebări care îi preocupă, precum și la întrebările puse de mine în acest exercițiu de
imaginație (preocupările sunt sugerate de cercetările existente). De asemenea ne putem gândi și
la preocupările celor de la NASA de a obține unele răspunsuri la întrebări de genul: care procese
fizice produc evenimente de intensificare a centurii de radiație Van Allen, care sunt mecanismele
dominante, determinante care duc la pierderea relativă a energiei electrice din aceste centuri și
nu în ultimul rând, cum afectează comportamentul centurilor de radiații procesele curente și
geomagnetice pe pământ, elemente sesizate de NASA în procesul de monitorizare a centurilor de
radiații Van Allen (figura 8).

Figura 8. Monitorizarea centurilor de radiații Van Allen către NASA

Cred că dacă acești pași de analiză propuși precum și ipotezele enunțate ar fi verificate prin
efortul comun (voluntar) al mai multor cercetători din mai multe domenii s-ar putea să devină
posibila identificarea ”Proiectului” de realizare a materiei pe Terra și în univers.
În accepțiunea noastră, ca locuitori a acestei planete, procesele unui proiect sunt: de
iniţiere; de planificare; de execuţie; de control; de închidere. Nu știu dacă Universul în crearea sa
a parcurs aceste procese, dar cel puțin putem să intuim că nu a putut fi realizat la întâmplare
deoarece există niște legi ale acestui univers (extrase sau deduse tot din cercetările oamenilor de
știință), cum ar fi: Legea modelului unic: microcosmosul și cosmosul sunt construiți pe baza unui
model unic cu o armonizare perfectă a asemănărilor și deosebirilor, fiecare (microcosmos și
macrocosmos) fiind întreg și complet; Legea reflectării: ceea ce este în microcosmos este și în
macrocosmos și invers; Legea vibrației: tot ce există în univers se află într-o continuă stare de
17
vibrație (mișcare oscilatorie); Legea atracției: corpurile materiale a căror frecvență de oscilație
este într-un domeniu relativ apropiat se atrag, celelalte se resping; Legea schimbării: singurul
lucru constant în univers este schimbarea; Legea polarității: existența unei componente a
materiei este determinată de existența opusului acestei componente; Legea ritmului: totul se
desfășoară într-o anumită, ordine, pe o anumită traiectorie, cu un anumit ritm (periodicitate);
Legea cauzei și a efectului: oricărei cauze îi corespunde un efect și oricare efect devine cauză
pentru un alt efect.
Am enumerat aceste legi doar cu scopul de a face cel puțin suspicioși, pe oricare dintre
persoanele interesate de domeniu, că universul și oricare din părțile sale este făcut pe baza unui
”Proiect”, deoarece tot ce este în jurul nostru respectă reguli și legi, adică așa cum toată materia
realizată (creată) de om pe Terra, putem spune că, se realizează pe baza unui proiect.
Dacă există un proiect pentru fiecare element al universului fizic din Univers, acesta se
poate materializa (implementa) doar dacă există energia necesară realizării lui.
Cu alte cuvinte materia este o formă de manifestare a energiei, într-un sistem de
referință, în urma unui proces de creație, pe baza unui proiect.
Soarele și celulele sunt compuse din aceleași ”lucruri” și operează cu aceleași capacități și
procese, deși pe scări de mărime diferite. Plantele au o inteligență și o mai mare stăpânire a
forțelor elementare decât ne dăm seama. Totul există decât dacă există energie.
Aceasta înseamnă că trebuie făcută o diferență clară între materie și energiei. Energia o
găsim înainte de formarea materiei, o găsim în materie sub diverse forme ca urmare a captării și
transformării acesteia, sau o găsim după formarea materiei ca un rezultat distinct.
Astfel că, dacă omenirea continuă să încerce să analizeze în detaliu componentele
individuale ale oricărei forme, procese sau sisteme de viață naturale, fără a le vedea ca o
consecință în cadrul unui întreg integrat, adică ca parte din Univers, care a fost creat ca o ”ființă
organică vie”, nu vom discerne niciodată cauza de efect, efectul de cauză, realitatea universală
dincolo de ”realitatea imaginată de noi cu documente științifice”.
Voi cita din nou site-ul Universității din California-Berkeley cu privire la argumentele
științifice ce trebuie aduse acestui concept despre materie :
”Argumentele științifice implică trei componente: ideea (ipoteza sau teoria), așteptările
generate de această idee (numite în mod frecvent predicții) și observațiile reale relevante
acestor așteptări (dovezile). Aceste componente sunt întotdeauna legate în același mod logic: Ce
ne-am aștepta să vedem dacă această idee ar fi adevărată (adică, care este observația noastră
așteptată)? Ce observăm de fapt? Așteptăm rezultatele noastre la observațiile noastre?”
Pornind de la aceste cerințe se impun o serie de clarificări:

18
 1. Ideea este că materia trebuie văzută și analizată separat de energie; Energia este cauza,
materia este efectul și în același timp materia este cauza pentru alte efecte;
2. Așteptările legate de această idee sunt:
 Sistemul Solar trebuie văzut ca un Sistem Energetic Solar (generatoare de energie,
transformatoare de energie, căi de transport și distribuție, consumatori de energie);
 Particulele purtătoare de energie din cele două sau uneori trei centuri de energie
”Van Allen”, ale Terrei provin din interiorul acesteia (Terra are in interior o”gaură
neagră” care se comportă ca un magnet puternic cu caracteristici și de generator de
energie nucleară);
 Vântul solar este cel care completează cu diverse particule (în situații de instabilitate
a acestei centuri) și stabilizează centura exterioară a Terrei, când aceasta pierde
particule prin zona centurii ce nu este expusă Soarelui, prin interacțiunea
electromagnetică cu celelalte centuri ale diverselor planete în funcție de poziția
acestora față de Soare;
 Există un singur circuit al apei în interiorul și exteriorul planetei;
 Toate planetele, cu excepția Mercur - o planetă mică și aproape de Soare - au un
magnet (gaură neagră) în interiorul acestora care creează în mod similar centuri
energetice care interacționează cu celelalte centuri a celorlalte planete și cu Soarele;
 Soarele este doar unul din generatoarele de energie pentru Sistemul Energetic Solar
alături de alte stele, galaxii, ”magneți” din interiorul planetelor etc.;
 Prima centură energetică a fiecărei planete (centură destul de stabilă) împreună cu
magnetul (gaura neagră) din interiorul fiecărei planete generează forța de gravitație
pe planeta respectivă. Gravitația este de natură electromagnetică; Cred acest lucru
deoarece numai așa s-ar putea explica stabilitatea relativă a forței gravitaționale a
planetei la nivelul suprafeței sale și nu numai (voi reveni asupra acestui aspect);
 Dispozitivele care vor măsura, înregistra undele de tip whistler (chorus waves) ale
fiecărei planete vor fi capabile să pună la dispoziția oamenilor de știință EKG –ul
(electrocardiograma fiecărei planete), respectiv ”vremea cosmică” pentru fiecare
planetă în parte; Fac aici trimitere la Dr. Herbert König, care a demonstrat o legătură
între Rezonanța Schumann și ritmurile creierului uman.
3. Observațiile reale relevante a acestor așteptări sunt reliefate de cercetările oamenilor de
știință în lucrările lor științifice. Aceste observații trebuie doar redirecționate,
reformulate și puse în noul context: materia este o formă de manifestare a energiei.
Iată un exemplu din lucrarea ”Dynamics of Eath’s Radiation Belts and Inner
Magnetosphere” de Danny Summers, Ian R. Mann, Daniel N. Baker, Michael Schulz, unde

19
autorii răspund la o serie de întrebări precum: ”Care procese fizice produc evenimente de
intensificare a centurii de radiație? Care sunt mecanismele dominante pentru pierderea relativă
a energiei particulelor? Cum afectează procesele curente și geomagnetice comportamentul
centurii de radiații?”.
Dacă aceste răspunsuri extrem de solide și cu dovezi, la aceste întrebări, ar fi puse în
contextul enunțat mai sus sunt convins că oamenii de știință vor găsi și răspunsurile la întrebările
la care nu au răspuns și care îi frământă zi de zi, iar rezultatele așteptărilor legate de ideea de
bază enunțată mai sus, vor apare cât de curând.
Dacă acceptăm că materia este o formă de manifestare a energiei și că energia ori de
unde ar veni ea este caracterizată de o frecvență de oscilație, înseamnă că materia asupra căreia
acționează energia poate intra și ea în oscilație (parțial sau total), sau chiar în rezonanță cu sursa
energiei.
Dacă frecvența de oscilație a materiei este în domeniul vizibil (lungimea de undă este între
380÷750nm) înseamnă că materia este vizibilă, adică tangibilă.
Dacă frecvența de oscilație a materiei este în afara domeniului vizibil, înseamnă că materia
devine intangibilă.
Atunci, dacă ”o ființa” care face parte din materie (vezi definiția actuală a materiei) are o
frecvență de oscilație în afara spectrului vizibil înseamnă că ea este invizibilă, intangibilă. In
astfel de condiții înseamnă că toate planetele sunt locuite, sau chiar și pe Terra printre noi pot fi
ființe invizibile. Putem noi să credem că suntem singurele ființe în sistemul nostru solar?!
Merg mai departe și amintesc că oamenii de știință au început să înregistreze și decodifice
gânduri [9], ”Am arătat că, cu tehnologia potrivită, gândurile acestor oameni ar putea fi
decodificate și înțelese de orice ascultător” spunea Nima Mesgarani, Ph.D., de la Universitatea
Columbia și Mortimer B. Zuckerman de la Mind Brain Behavior Institute.
Dacă au putut să decodifice gânduri înseamnă că omul poate emite ”unde” fie ele unde
electromagnetice, scalare sau de altă natură. Dezvoltăm mai departe ideea și anume: dacă omul
emite unde, înseamnă că energia acestor gânduri, transformate în unde, deci energie, acționează
asupra materiei și o modifică, creând o ”nouă materie” (cel puțin putem emite o teorie).
Atunci, viziunea mea asupra materiei ca fiind ”o formă de manifestare a energiei, într-
un sistem de referință, în urma unui proces de creație, pe baza unui proiect” este corectă?
Eu cred că da, elementele de mai sus fiind edificatoare. Rămâne de făcut totuși o precizare că
raportarea la ”sistemul de referință tridimensional” poate fi valabilă deoarece curentul electric,
undele electromagnetice, și nu numai, sunt invizibile și totuși ele se pot raporta la sistemul
tridimensional. Exemplu: cel puțin teoretic, o ființă invizibilă care se află printre noi o putem
identifica prin înregistrarea energiei proprii la acel moment în acel loc.

20
 O provocare pentru toți cercetătorii din întreaga lume și din toate domeniile, inclusiv
domeniul medical, ar fi să își redirecționeze cercetările pentru a găsi răspunsuri la mulțimea de
întrebări la care nu au putut să răspundă până acum, pornind de la ipotezele:
- Planeta Pământ s-a format în jurul unei ”găuri negre”;
- Materia este o formă de manifestare a energiei, într-un sistem de referință, în urma unui
proces de creație, pe baza unui proiect.
Dacă răspunsurile la întrebările chinuitoare de până acum încep să apară însemnă că
ipotezele de mai sus sunt reale.
Revin asupra noțiunii de ”gaură neagră”. Aceasta este definită de specialiști ca ,,o regiune
în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic — nici măcar particulele și
radiația electromagnetică ca lumina — nu poate scăpa odată intrat în ea”[10]. Teoria
relativității generale prezice că o masă suficient de compactă poate deforma spațiul și timpul
astfel încât să formeze o ”gaură neagră”. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate
scăpa este numită orizontul evenimentelor (figura 5). Chiar dacă orizontul evenimentelor are un
efect enorm asupra sorții și circumstanțele unui obiect care trece prin aceasta, nici o
caracteristică aparentă nu poate fi observată. Specialiștii, de asemenea, spun că ”în multe moduri
o gaură neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc. Mai
mult, teoria cuantică a câmpurilor în spațiu curbat prevede că orizonturile de eveniment emit
radiații Hawking, cu același spectru ca un corp negru de temperatură invers proporțional cu
masa sa. Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius în cazul găurilor negre de
masă stelară, făcându-le, esențial, imposibil de observat.” Tot specialiștii spun că: ” În ciuda
interiorului invizibil, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea acesteia cu
materia și prin radiația electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă. Materia care intră într-o
gaură neagră poate forma un disc de acreție [GT4], exterior încălzit de frecare, formând unele
dintre cele mai luminoase obiecte din univers.”Acest ultim aspect din citatul de mai sus, precizat
de specialiști, cu privire la ”gaura neagră” m-a determinat să spun că în interiorul acesteia se
formează un ”soare cenușiu”- adică un ”..disc de acreție încălzit de frecare....”
Această regiune spațiu-temporal, așa cum este descrisă ea, pare a fi malefică, ea înghite tot:
lumină, corpuri, praf și chiar stele (Cercetătorii de la Universitatea Pennsylvania și Centrul
Harvard-Smithsonian cred că exploziile surprinse de telescopul Swift NASA ar putea fi
rămașițele unei stele sfâșiată când s-a apropiat prea mult de gaura neagră - eveniment 2019).
Istoric vorbind[10] ”...despre corpuri a căror câmp gravitațional este suficient de puternic
încât lumina nu poate scăpa de atracția acestora s-a vorbit pentru prima dată în secolul al
XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon Laplace. În 1916 Karl Schwarzschild elaborează
prima soluție modernă a relativității generale care ar putea caracteriza o ”gaură neagră”,

21
chiar dacă interpretarea sa ca o regiune din spațiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima
dată publicată de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult timp considerate o
curiozitate matematică; a fost în timpul anilor 1960 când munca teoretică a arătat că acestea au
fost o predicție a teoriei relativității generale.”
Din cele relatate mai sus, care reprezintă un extras din spusele specialiștilor, se poate spune
că o ”gaură neagră” este o formă de manifestare a energiei într-un sistem de referință (sistem
solar, galaxia x etc), în urma unui proces de creație ( ”gaura neagră” nu a fost totdeauna acolo ci
a apărut, deci s-a creat) pe baza unui proiect (forma găurii negre este cilindrică, cu dimensiuni
cum ar fi: lungimea..., diametru... – doar nu ocupă tot universul, energia acesteia este de
intensitatea..., de frecvență....etc).
Dacă planeta Pământ, celelalte planete cât și stelele s-au format în jurul unor astfel de
”găuri negre” înseamnă că: aceste regiuni spațio-temporale nu sunt chiar negre, nu sunt chiar
malefice sau poate nu sunt deloc malefice. Poate că după o sută de ani de când s-a intuit prezența
acestor regiuni, zise ”găuri negre”, ar fi cazul să recentrăm, reorientăm și să redirijăm activitățile
de cercetare în acest context în care materia ni se prezintă ca o formă de manifestare a energiei,
într-un sistem de referință, în urma unui proces de creație, pe baza unui proiect, context în care
materia trebuie văzută diferit de energie.
La scară microscopică fizicienii au identificat 3 familii de particule, caracterizate prin
aceea că particulele dintr-o familie au proprietăți identice, dar mase diferite. Familia 1 de
particule este formată din electron, neutrinul electronic, cuarcul up și cuarcul down. Familia 2
este formată din mion, neutrinul mionic, cuarcul charm și cuarcul strange. Familia 3 este formată
din particulele tau, neutrinul taonic, cuarcul top și cuarcul bottom.
De asemenea în ultimul secol fizicienii s-au pus de acord că milioanele de interacții dintre
diverse obiecte materiale pot fi reduse la patru forțe fundamentale: forța gravitațională, forța
electromagnetică, forța tare și forța slabă.
O explicație [11] a celor două forțe tare și slabă, pe înțelesul tuturor este următoarea:
”Forțele slabe și cele tari ne sunt mai puțin familiare, pentru că tăria lor scade rapid când este
depășită scara subatomică; ele sunt forțele nucleare. Acesta este motivul pentru care aceste
forțe au fost doar de curând descoperite. Forța tare este cea care ține cuarcii strâns ,,lipiți” în
interiorul protonilor și neutronilor și menține protonii și neutronii ,,înghesuiți” în interiorul
nucleelor atomice. Forța slabă este în general cunoscută ca fiind responsabilă pentru
descompunerea radioactivă a unor substanțe, cum ar fi uraniul și cobaltul”.
Celor patru forțe fundamentale, fizicienii le-au asociat două caracteristici comune: (1)
fiecărei forțe îi corespunde câte o particulă; la gravitație îi corespunde particula graviton, la forța
electromagnetică fotonul, la forța tare gluonul și în sfârșit la forța slabă bosonul de etalonare

22
slabă; (2) masa sau sarcinile acestor particule determină modul în care acestea sunt afectate de
forțele respective. Cu această ocazie trebuie remarcat că fizicienii au stabilit că doar bosonii au
masă celelalte particule având masa zero. În această situație ne punem întrebarea, dacă ,,Materia
este orice are masă și ocupă spațiu” atunci cele trei particule fără masă, gravitonul, fotonul,
gluonul sunt materie? Dacă nu sunt materie, ce sunt?
În acest moment fizica modernă se bazează pe două teorii fundamentale: teoria generală a
relativității a lui Einstein, care oferă o înțelegere a Universului (macrocosmosului) la cea mai
mare scală de dimensiuni: stele, galaxii, etc; mecanica cuantică care oferă o înțelegere a
Universului (microcosmosului) la cea mai mică scală de dimensiuni: molecule, atomi, electroni
etc.
Brian Greene în carte sa Universul Elegant remarca: ”În cursul multor ani de cercetări,
fizicienii au confirmat experimental, cu o precizie inimaginabilă, practic toate predicțiile făcute
de fiecare din aceste teorii. Însă aceste sisteme teoretice duc inexorabil la o concluzie
tulburătoare: în actuala lor formulare, teoria generală a relativității și mecanica cuantică nu
pot fi amândouă corecte”.
În anul 1980 apare o schimbare radicală de opinie privind materia, Burt Ovrut, profesor la
Universitatea Statului Pennsylvania din University Park, Pennsylvania, USA spune: ”Încă de
când a luat naștere fizica s-a crezut că materia este făcută din particule. Acum ne-am schimbat
acest punct de vedere. Acum credem că materia este făcută din coarde mici.”
Așa a apărut, în fizică, un nou concept teoretic căruia i se spune Teoria Corzilor. Pentru a
deveni excitate, aceste corzi trebuie sa fie întinse sub tensiune, fără ca acestea să fie prinse de un
suport, ele plutind în spațiu-timp. Corzile pot fi închise (sunt ca o bucată de sfoară sub formă de
cerc) sau deschise (ca o bucată de sfoară care are capetele libere), cele deschise se pot închide si
ele devenind închise. Aceste corzi interacționează unele cu altele în spațiu și timp rezultând
particule elementare. Diferitele forme de interacțiune dintre corzi dau proprietățile fizice ale
particulei.
Cred că Burt Ovrut s-a grăbit spunând că materia este făcută din coarde mici, cred că
adevărul este cu totul altul. Eu cred în continuare că materia este făcută din particule, numai că
particulele subatomice vibrează la o anumită frecvență datorită energiei undelor care lovesc
aceste particule. Iată o altă ipoteză asupra cauzei vibrației particulelor subatomice: energia
cosmică vine de undeva, din Univers (sub forma unor unde electromagnetice de o anumită
frecvenţă, direcţie şi polarizare, sau sub formă de particulelor care formează Radiația Cosmică
etc.) și lovesc diverse particule din Univers. Aceste particule vibrează fiecare la frecvența undei
care a ,,lovit”, adică particula subatomică intră în rezonanță cu această undă care o lovește.

23
 Conform acestei logici, în figura 9 se prezintă patru unde care lovesc 4 particule
subatomice (ex. electron, neutrin, cuarc up, cuarc down) și fiecare particulă va intra în rezonanță
pe frecvențele f1, f1, f1, f4 ale acestor unde. Mai multe particule subatomice la frecvențe f1, f2, f3,
f4 (exemplu) vor forma un atom de materie cu anumite proprietăți fizice de energie E5 și
frecvență f5 fiind energia și frecvența undei formate din cele 4 particule (în realitate problema
este mai complexă dar prezentarea este doar pentru a sugera un principiu).
Dimensiunea și forma acelei particule subatomice (electron, cuarc etc) lovită de o undă,
permite formarea unei unde de rezonanță cu lungimea de undă , frecvență fi și energie Ei.
Aceasta undă de rezonanță se manifestă ca o buclă unidimensională și a fost denumită de
fizicieni ,,coardă”.

a) ,,Lungimi” de corzi egale

b) ,,Lungimi” de corzi inegale

Figura 9. Ipoteză de formare a corzilor

Deci, în cadrul acestei ipoteze, fiecare particulă subatomică, în limita dimensiunii și formei
acelei particule, vibrează la o frecvență f și are o energie E dată de unda care a ,,lovit”, unda de
24
rezonanță fiind denumită coardă. Aceste particule subatomice care intră în rezonanță cu sursa
vibrației, formează atomi, molecule, materie la o frecvență de oscilație dată de însumarea tuturor
frecvențelor de oscilație a particulelor (corzilor) ce o compun și o energie echivalentă procesului
chimic ce are loc.
Aceste corzi nu sunt constituenți ai vreunui atom, dar nici nu sunt ”atomi” adică acei
constituenți indivizibili în cel mai pur sens, așa cum grecii antici și-au imaginat.
În realitate la interacția moleculelor cu un fascicol de radiații pot să aibă loc mai multe
fenomene cum ar fi: absorbția radiației, emisia de radiații și difuzia radiației sau difuzia
combinată a radiației (efectul Raman). În figura 9 se prezintă, de fapt, o descriere generală de
absorbție a radiațiilor.
Ca un caz particular de absorbție a radiațiilor putem da exemplul nucleotidei, ce reprezintă
unitatea de bază a ADN-ului. Nucleotida este o macromoleculă organică compusă din: o glucidă
de tip pentoză; o bază azotată heterociclică de tipul pirimidinei, sau o variantă a acesteia
condensată, numită purină; și un rest de acid fosforic. Două dintre bazele heterociclice azotate
ale ADN-ului sunt purinice (Adenina și Guanina), iar celelalte două sunt pirimidinice (Citozina
și Timina). În ARN Uracilul înlocuiește Timina. Se cunoaște că Citozina absoarbe radiațiile
infraroșii (IR) care au lungimea de undă între 400÷700 nm, Timina (Uracilul) absoarbe radiațiile
din domeniul vizibil care au lungimea de undă între 300÷660 nm; Guanina absoarbe radiațiile
din domeniul ultraviolet (U.V) care au lungimea de undă între 10÷380 nm și Adenina absoarbe
radiațiile X care au lungimea de undă între 0,01÷10 nm. Astfel că Citodina, Timina, Uracilul,
Guanina și Adenina absorb separat undele spectrului electromagnetic și împreună tot spectrul,
făcând astfel posibil transferul undelor electromagnetice din natură în celula vie. În acest caz
codul genetic (ADN-ul) este o forma de manifestare a energiei cosmice (a se vedea partea a doua
a Anexei).
Din spectrometria moleculară se știe că în urma absorbţiei de energie se poate modifica
direcţia sau mărimea momentului de dipol electric al moleculei care interacţionează și că au loc
tranziţii între stări energetice de rotaţie, vibraţie sau electronice, al căror studiu constituie baza
spectrometriei.
În cadrul emisiei de radiaţii se știe că din stările excitate apărute în urma interacţiei
moleculelor cu radiaţii electromagnetice, o parte dintre acestea pot reveni la stări cu energie mai
mică prin emisie de energie. Acesta constituie fenomenul de fluorescenţă şi fosforescenţă.
Spre deosebire de absorbţie şi emisie, difuzia radiaţiei [12] nu implică tranziţii între stări
cu energie cuantificată ale unei particule. Dacă un fascicul de radiaţii electromagnetice vine în
contact cu o particulă (atom, ion sau moleculă) care este mică în comparaţie cu lungimea de
undă a radiaţiei, aceasta va fi supusă unei perturbaţii puternice, determinată de câmpurile

25
oscilante, magnetic şi electric ale radiaţiei. În timp ce radiaţia trece, particula se va găsi într-un
câmp puternic a cărui polaritate alternează cu frecvenţa oscilaţiei. Dacă particula este
polarizabilă, sarcina indusă va oscila de asemenea. Dipolul oscilant indus în particulă va
produce un câmp propriu care oscilează cu aceeaşi frecvenţă cu cea a radiaţiei incidente. Acest
câmp acţionează el însuşi ca o sursă de radiaţii, astfel că o radiaţie de aceeaşi lungime de undă
ca a celei incidente este emisă într-o direcţie aleatoare (radiaţiile difuzate fiind emise în toate
direcţiile posibile). Acest tip de împrăştiere se numeşte difuzie (împrăştiere) Rayleigh şi este
caracteristică pentru particule de dimensiuni mici, ca de exemplu atomi şi molecule.
Cu această ocazie trebuie să subliniez că actuala teorie a corzilor (supercorzilor) are două
inconveniente: (1) incapacitatea de a încorpora forța gravitațională; (2) nu există o explicație
pentru detaliile construcției modelului standard al teoriei: ce motiv a dus la selectarea
particulelor din lista familiilor de particule expusă mai sus? De ce acele particule au masa pe care
o au? etc. Se pare că nici această teorie nu este ,,teoria ultimă” a naturii.
Faptul că undele de o anumită energie care lovesc particulele subatomice conduc la
formarea de elemente chimice distincte cu un anumit număr de protoni într-un atom, cu o
anumită configurație electronică și cu anumite proprietăți chimice înseamnă că acest proces de
creație respectă un proiect. Din exemplul de mai sus cu privire la formarea nucleotidei se poate
spune că ADN, respectiv ARN este un ,,Proiect”.
Deci modul cum se formează materia este descrisă de un proiect, iar finalizarea materiei în
urma unor procese chimice adecvate este tocmai procesul de creație, materia fiind astfel forma
de manifestare a energiei.
În acest context, amintesc spusele lui Brian Greene în cartea sa Universul elegant, citez:
”Protonii înghesuiți în nucleele atomice se resping electromagnetic unul pe altul; din fericire,
forța tare care acționează asupra cuarcilor constituenți anihilează această respingere și menține
protonii strânși legați. Dar o schimbare relativ mică în tăria relativă a acestor două forțe ar
perturba echilibrul existent și ar face ca majoritatea nucleelor atomice să se integreze. Mai
mult, dacă masa electronului ar fi doar de câteva ori mai mare decât este în realitate, electronii
și protonii s-ar combina formând neutroni, devorând nucleele de hidrogen și împiedicând, astfel,
formarea elementelor mai complexe.”
După cum se observă aceste observații ale fizicienilor sunt de natură să se cadă de acord
că tot ce este în jurul nostru este realizat (creat) pe baza unui proiect.
”Mecanismul” din spatele creației, este clar un ,,Proiect”. Problema este că trebuie
clarificate mai multe aspecte legate de proiect sau proiecte, de exemplu:
a) câte proiecte sunt la nivel planetar sau la nivelul sistemului nostru solar; dacă există sau
nu un număr finit de proiecte;

26
 b) cine stabilește sau a stabilit tema proiectului sau proiectelor; dacă proiectele sunt o
necesitate a Universului;
c) dacă sunt identificabile scopurile acestor proiecte;
d) dacă proiectele sunt ,,scrise” folosind un alfabet specific corzilor; dacă ADN-ul, ARN-
ul uman și resursele naturale de pe planetă pot fi proiecte scrise cu un astfel de alfabet;
e) cum se stabilesc resursele necesare realizării proiectelor;
f) dacă natura și modul de realizare a proiectelor poate constitui unificarea tuturor legilor
fizicii.
Acestea sunt doar câteva exemple. Fizicienii și oamenii de știință vor ști cel mai bine să
identifice aceste aspecte.

27
 Capitolul 2. Ce este ENERGIA?

Noțiunea de energie este la fel, dacă nu mai controversată decât noțiunea de materie.
Richard P. Feynman în 1965 în unul din cele 6 cursuri renumite ale sale ”Conservarea energiei”
spunea: ”E important să înțelegem că fizica zilelor noastre nu ne spune ce este energia”. Tot în
acest curs Feynman spunea: ”...energia are un mare număr de forme diferite, și există o formulă
pentru fiecare. Acestea sunt: energia gravitațională, energia cinetică, energia calorică, energia
elastică, energia electrică, energia chimică, energia radiantă, energia nucleară, energia masei”.
De atunci și până acum nu s-au făcut mari progrese. Dacă Feynman vorbea de forme de
energie, acum se recomandă folosirea expresiei forme de transfer energetic. Aceste forme de
transfer energetic, în funcție de diverse criterii [13], fac ca energia să fie clasificată astfel:
” Din punct de vedere al sistemului fizic căruia îi aparține:
- energie hidraulică, care, la rândul ei, poate proveni din energia potențială a căderilor
de apă și mareelor, sau din energia cinetică a valurilor;
- energie nucleară, care provine din energia nucleelor și din care o parte poate fi
eliberată prin fisiunea sau fuziunea lor;
- energie de zăcământ, care este energia internă a gazelor sub presiune acumulate
deasupra zăcămintelor de țiței;
- energie chimică, care este dat de potențialul electric al legăturii dintre atomii
moleculelor,
- energie de deformație elastică, care este energia potențială datorită atracției dintre
atomi;
- energie gravitațională, energia potențială în câmp gravitațional.
După sursa de proveniență, poate fi: energie stelară, solară, a combustibililor, hidraulică,
eoliană, geotermală, nucleară.
În funcție de faptul că urmează sau nu un ciclu se clasifică în: energie ne regenerabilă,
adică energia obținută din resurse epuizabile, cum sunt considerați combustibilii fosili și cei
nucleari; energie regenerabilă, prin care se înțelege energia obținută de la Soare, energie
considerată inepuizabilă, sub formă de energie electrică (conversie directă), termică (încălzire
directă), hidraulică, eoliană, sau cea provenită din biomasă.
După modul de manifestare al energiei se vorbește despre energie mecanică, energie
electrică, energie luminoasă.
După purtătorul de energie se numește energie termică. ”

28
 Fiecare formă de energie este analizată, studiată de oameni de știință, cercetători,
tehnologi, astronomi etc. în concordanță cu necesitățile fiecărei etape de dezvoltare a societății
prin prisma materialelor și tehnologiilor ce pot fi folosite pentru obținerea acestora.
În contextul în care la mijlocul anilor 1970 multe organizații de mediu și specialiști în
domeniul energiei au prezis un viitor sumbru al societății umane cauzat de lipsa de energie și de
creșterea continuă a costurilor cu combustibilii fosili, în anul 2001 a apărut cartea ”Macmillan
encyclopedia of energy” în 3 volume, cu peste 1280 pagini, având peste 170 autori. Această
enciclopedie este o lucrare interdisciplinară prin faptul că energia este abordată sub diverse
aspecte ale fizicii, chimiei, biologiei, geofizicii și ingineriei, precum și istoriei, economiei,
psihologiei, sociologiei și eticii.
În anul 2004 apare Enciclopedia Energiei al cărei redactor șef Cutler Cleveland de la
Universitatea din Boston, Statele Unite, spune că ” Energia este legată de dezvoltarea umană în
trei moduri importante: ca motor al creșterii economiei, ca principală sursă de stres asupra
mediului, și ca o condiție prealabilă pentru a răspunde nevoilor umane de bază.”
În acest context peste 400 de autori, din care academicieni, oameni de știință, consultanți,
persoane din agenții guvernamentale, persoane din diverse corporații etc., din peste 40 țări, scriu
această Enciclopedie a Energiei în 6 volume cu peste 4800 pagini. Această enciclopedie
abordează în mod unic formarea, distribuția, extracția și atributele energiei, iar acoperirea ei este
destul de cuprinzătoare (termodinamică, generare de energie electrică, schimbări climatice,
stocare de energie, surse de energie,cererea de energie, istorie, societate, antropologie, public,
politică, relații internaționale, om și ecosistem, sănătate, economie, tehnologie, fizică, geologie,
ecologie, managementul afacerilor, mediu, știință și tehnologie etc).
În perioada 22-24 februarie 2006 la Institutul de cercetări din domeniul cosmic din
Kashiwa, Japonia a avut loc un Workshop internațional cu tema: ”ENERGY BUDGET IN THE
HIGH ENERGY UNlVERSE” , workshop ce reprezintă al patrulea din seria ”Sisteme cuantice
extreme şi simetriile lor”. Acest Workshop a avut drept scop stadiul cunoașterii în domeniul
”energiilor înalte din univers”. Cu această ocazie au fost elaborate 30 de recenzii și 21 de lucrări
de cercetare în acest domeniu.
S-a scris mult, s-a discutat extrem de mult legat de energie, dar constatarea lui Feynman
din anul 1965 rămâne și acum valabilă: ”...fizica zilelor noastre nu ne spune ce este energia”.
Nicăieri în aceste materiale elaborate de specialiști sau oameni de știință, enumerate mai sus, sau
și în altele la care nu am făcut referire dar s-a analizat energia, nu ni se spune ce este energia. Se
vorbește de energie ca ,,fiind un dat” și se analizează fiecare detaliu legat de fenomenele în care
este implicată aceasta (transformare, distribuție, conservare etc).

29
 În cartea ”GRAVITATIONAL WAVES – Unde gravitaționale” tipărită în anul 2001 de
Ignazio Ciufolini din cadrul Departamentului de inginerie al Universității din Lecce, Vittorio
Gorini, Ugo Moschella din cadrul Departamentului de Chimie, Matematică și Fizică al
Universității din Como și Pietro Fré din cadrul Departamentului de Fizică al Universității din
Turin se spune că: ”La 85 de ani de la prezicerea undelor gravitaționale de către Einstein,
singura dovadă a existenței lor reale este indirectă și provine din observarea pierderii de
energie din sistemul binar [GT5] pulsar PSR 1913 + 16, descoperit în 1974 de Hulse și
Taylor”.
În aceeași idee și context menționez spusele lui Richard P. Feyman în cursul său din
1965 ”Gravitația”: ”Este însă această lege (legea gravitației - n.a) atât de simplă? Ce putem
spune despre mecanismul ei? Tot ce am făcut este să descriem cum se mișcă Pământul în jurul
Soarelui, dar nu am spus nimic despre ce anume face ca legea să funcționeze. Newton nu a
făcut ipoteze în privința aceasta; el s-a mulțumit să găsească ce face gravitația, fără a intra în
mecanismul ei. Nimeni nu a explicat până acum mecanismul. Este tipic pentru legile fizicii
faptul că ele au acest caracter abstract.”
Cu toate acestea despre energia gravitațională (energia undelor gravitaționale) se
vorbește, se studiază și se analizează.
Dacă studiați tot ce s-a scris până acum despre toate formele de energie enunțate mai sus,
nu o să găsiți nicăieri ”mecanismul” din spatele acestor energii. Pentru a afla acest mecanism din
spatele oricărei ”forme de energii” (termen mai adecvat decât formele de transfer energetic)
trebuie să ne punem o serie de întrebări și să aflăm: Care este sursa acestor forme de energii?
Cum a ajuns această sursă de energie să ia această formă? Prin ce stări (transformări) a trecut
această energie până să ajungă la această formă de energie?
Pentru început voi aborda într-o nouă perspectivă gravitația la nivelul planetei și gravitația
între planete și Soare, pornind de la sursă, adică de la presupunerea existenței unui ”mecanism”
din spatele fiecărei energii.

30
 2.1 Energia gravitațională
În capitolul anterior vorbeam de ipoteza în care Pământul s-a format în jurul unei ”găuri
negre” și că centurile de radiații Van Allen sunt generate de această ”gaură neagră”.
În această ipoteză că Pământul s-a format în jurul unei ”găuri negre”, în figura 10 se
prezintă liniile câmpului magnetic creat de ”gaura neagră” în fiecare din planurile paralele care
secționează planeta Pământ, perpendicular pe axa de rotație a câmpului magnetic (axă care este
înclinată față de axa geografică cu 11,50). Se folosesc următoarele notații: raza R0 este raza
planetei la ecuator, raza Ri este raza Terrei în emisfera nordică, iar R-i este raza Terrei în
emisfera sudică (0≤ i ≤ n). Inducția magnetică - , în punctul ”i” de la suprafața Pământului va
avea sensul liniilor de câmp.
Dacă se respectă principiile enunțate în fizică aceste linii de câmp vor fi mai dese în
apropiere de ”gaura neagră” și mai rare spre suprafața exterioară a planetei. Aceasta ar însemna
că ”Zona cu frecventă de oscilație medie” fig.7, s-ar justifica prin acest câmp magnetic puternic
din preajma ”găurii negre”.
Considerând că inducția magnetică Bi, corespunzătoare razei Ri a planetei Pământ, într-un
punct la suprafața planetei, face un unghi drept cu vectorul de poziție și cu vectorul densitate
de sarcină (a găurii negre în secțiunea de raza Ri) se poate scrie formula inducției, în modul cel
mai general și simplist, astfel :

unde:
A - aria ,,găurii negre” in secțiunea ,,i”; Ri - raza Terrei în secțiunea ,,i”; j - densitatea de
sarcini electrice a ,,găurii negre” în secțiunea ,,i”; - permeabilitatea vidului; -
permeabilitatea structurii planetei Pământ ca o medie de la marginea orizontului evenimentului
,,găurii negre” la suprafața planetei, în secțiunea ,,i”.
În această formulă a inducției, elementele variabile sunt: densitatea de sarcini electrice a
găurii negre; permeabilitatea mediului prin care se propagă câmpul magnetic, datorită structurii
diferite a planetei de-a lungul razei sale de la interior spre exterior.
Cum densitatea de sarcini electrice a ”găurii negre” și permeabilitatea structurii planetei
Pământ variază în diverse secțiuni ,,i” sau ”-i”aceasta înseamnă că inducția magnetică la nivelul
planetei nu este aceeași peste tot, dar nici constantă într-un anumit loc. Se poate menționa și
faptul că inducția poate fi diferită în diverse puncte de pe glob și datorită faptului că aria ”găurii
negre” poate varia de-a lungul axei sale de la un pol magnetic la celălalt.

31
 Fig. 10 Liniile câmpului
magnetic creat de ”gaura
neagră” la diverse raze ale
planetei, în fiecare din
planurile paralele care
secționează planeta Pământ

La analiza inducției magnetice într-un punct ”i” sau ”-i” de pe Pământ vom lua, acum, în
calcul și influența primei centuri de radiații (centura din interior) Van Allen.
Dacă, în figura 10, la câmpul magnetic creat de ”gaura neagră”adăugăm și influența
primei centuri de radiații a Pământului dată de sensul de deplasare a sarcinilor electrice (protoni,
electroni) din această centură de radiații, vom obține figura 11. Influența acestei primei centuri
de radiații constă în faptul că aceasta creează un câmp electromagnetic care trece prin fiecare
punct de pe Pământ ( am reprezentat în figura 10 doar liniile de câmp pentru i=0, adică raza
Pământului la ecuator, R0). Astfel că într-un punct de rază R0, vom avea inducția magnetică a
Pământului datorată ”găurii negre”- Bi și o inducție BI datorată primei centuri de radiații a
Pământului. Aceste două inducții au același sens, deoarece sensurile de deplasare a sarcinilor în
”gaura neagră” este opus sensului de deplasare a sarcinilor din centura de radiații. Într-un punct
de raza Ri de pe Pământ, rezultă astfel o inducție B=Bi+BI.
Inducția magnetică datorată primei centuri de radiații - BI, depinde de variația densității de
sarcini electrice a acestei centuri și permeabilitatea mediului prin care se transmite acest câmp
electromagnetic de la centura de radiații la suprafața Pământului.
Cu alte cuvinte câmpul magnetic terestru este variabil în fiecare punct de pe Planetă și
depinde de structura planetei, dar și de modul cum variază sarcinile electrice din ”gaura neagră”
în jurul căreia s-a format planeta, precum și de variația sarcinilor electrice din prima centura de
radiații Van Allen.

32
 Fig.11 Aportul primei centuri de radiații a Pământului la câmpul magnetic terestru

Referitor la câmpul magnetic al Pământului prof. Olsen de la Universitatea Tehnică din

Danemarca a spus: ”Câmpul magnetic se schimbă într-o manieră haotică și nu știm de ce se
schimbă în modul în care face și nici cum va evolua în viitor”, ”Nu există un comportament
periodic și, prin urmare, este destul de dificil, dacă nu imposibil, să prezicem cum evoluează
câmpul magnetic în timp”.
Acest fenomen este confirmat și de NASA. Pe baza datelor de la SWARM (sursa NASA),
imaginea din figura 12 prezintă valoarea medie a câmpului magnetic al Pământului la suprafață
(măsurată în nano tesla) între 1 ianuarie și 30 iunie 2014. În a doua imagine, figura 13, se arată
schimbări ale aceluiași câmp magnetic în aceeași perioadă. Deși culorile din a doua imagine sunt
la fel de strălucitoare ca prima, se observă că cele mai mari schimbări au fost plus sau minus 100
nano tesla într-un câmp care ajunge la 60.000 nano tesla.

Figura 12. Câmpul magnetic al Pământului in perioada 1 ianuarie-30 iunie 2014

33
 Figura 13. Schimbări ale câmpului magnetic în perioada 1 ianuarie-30 iunie 2014

Caracterul aperiodic de variație a câmpului magnetic terestru este pus în evidență și de

National Centers for Environmental Information din cadrul NOAA ( National Oceanic and
Atmospheric Admitration) - SUA printr-un soft de estimare a câmpului magnetic al Pământului
[14].
În figura 14, ca exemplificare a acestui fenomen, prezint variația câmpului magnetic la
locuința mea în perioada 2016-2019.

Figura 14. Estimarea câmpului magnetic și variația acestuia la un punct fix de pe Planetă (locuința mea)

Și de data aceasta susțin că oamenii de știință sunt foarte aproape de adevăr. Adevărul
parțial (dacă se poate spune așa) este că acest câmp magnetic este variabil în timp și spațiu la
nivelul Pământului, dar nu se cunoaște ”mecanismul” din spatele acestui fenomen.
Chiar dacă această ipoteză pare incredibilă, cred că ar trebui verificată, dependența
variației câmpului magnetic terestru de influențele ”găurii negre” în jurul căreia s-a format
34
Pământul și de variația densității de sarcini electrice din prima centura de radiații Van Allen, așa
cum am arătat mai sus.
De la Electrodinamică ( o componentă a fizicii) știm că forța electrică apare când
sarcina electrică este în repaus (în raport cu un sistem de referință) într-un câmp electric de
intensitate . Dacă însă particula q se mișcă cu o viteză față de același sistem de referință, în
afară de forța electrică mai apare o forță magnetică .
Astfel că dacă într-o regiune din spațiu există simultan câmpurile electric și magnetic
asupra unei particule q punctiformă care se mișcă cu viteza acționează o forță electromagnetică
.
Știm că toate lucrurile de pe planetă, inclusiv oamenii, sunt alcătuite din atomi. De
asemenea toate aceste lucruri sunt formate din multe tipuri de elemente, hidrogenul, oxigenul şi
carbonul sunt trei dintre cele mai importante elemente din corpul uman. De fapt, celulele din
corpul uman sunt alcătuite predominant din apă, ceea ce înseamnă că fiecare individ este alcătuit
în proporţie de 85% de apă. Pe de altă parte, atomii sunt construiţi din particule numite protoni,
neutroni şi electroni. Mai mult, la rândul lor, protonii şi neutronii sunt formaţi din ceva şi mai
mic numit quarci. Deci suntem formați din particule, pe care generic le numim q.
Dacă suntem formați numai din particule q înseamnă că asupra noastră ca și asupra altor
lucruri de pe Pământ, acționează o forță electromagnetică , prezentată în figura 11. Această
forță este determinată de ”gaura neagră” peste care s-a format Pământul și de prima centură de
radiații Van Allen. Această forță ne ține la suprafața planetei și cred că ea este Forța de
gravitație care este o forță electromagnetică.
Cred că și aici, oamenii de știință sunt foarte aproape de adevăr. Trebuie schimbat doar
contextul: gravitația pe Pământ (gravitația terestră) este dată de câmpul magnetic creat de ”gaura
neagră” peste care s-a format Pământul și prima centura (centura interioară) de radiații Van
Allen; gravitația terestră este de natură electromagnetică; forța de gravitație dintre planete și
soare (gravitația interplanetară) are altă sursă decât gravitația terestră.
Ideea existenței a două tipuri de forțe de gravitație a rezultat din cercetările oamenilor de
știință și rezultatelor diverselor măsurători (monitorizări) realizate de NASA asupra centurilor de
radiații, după cum urmează:
a) prima centură (centura interioară) este relativ stabilă și favorizează apariția gravitației
terestre cum s-a explicat mai sus;
b) centura exterioară se modifică urmare influenței Soarelui (prezentată în figura 1);
c) centura exterioară se modifică și atunci când planetele se apropie de Pământ sau
Pământul se apropie simultan de alte planete și de Soare ca în figura 15.

35
 Figura 15. Pozițiile planetelor față de Pământ și Soare, care au influență asupra centurii de radiații
exterioare

Faptul că centura interioară este relativ stabilă și ea este foarte puțin afectată de planete și
Soare se induce ideea formării gravitației terestre în această cavitate formată de această centură
interioară și Pământ.
Deoarece în anumite situații când centura interioară este instabilă apare și o altă centură
intermediară, în condiții neelucidate până acum, acest fapt poate să ne inducă ideea că centura
intermediară este asigurată tot de ”gaura neagră”, care vine cu un aport de particule care să
asigure pentru centura interioară a Pământului un ”scut suport de particule” în scopul asigurării
gravitației terestre.
Această ipoteză a formării gravitației terestre este într-un fel justificată și de anomaliile
gravitaționale [GT6] puse în evidență de satelitul NASA, GRACE (Gravity Recovery And
Climate Experiment), figura 16. Caracterul dinamic al acestei centuri interioare, ca răspuns la
activitatea solară, dar și al ”găurii negre”, determină anomalii gravitaționale ca o consecință a
acestor fenomene.

Figura 16. Harta anomaliilor gravitaționale la un moment dat puse in evidență de satelitul GRACE

36
 Faptul, că centura exterioară ia forme diferite în funcție de poziția Pământului față de
planete și Soare, se aplatizează mereu spre Soare, dar se alungește spre planetele ce se apropie,
este de natură să inducă ideea că gravitația interplanetară este diferită de gravitația terestră.
Practic, Pământul în sistemul solar ca și celelalte planete se comportă ca niște ,,Sarcini
Electrice”, sarcini formate de centurile de radiații exterioare ale acestor planete.
Sarcina electrică a Pământului în corelație cu celelalte planete și Soare este dată de centura
de radiații exterioare așa cum este ea prezentată de NASA (raza centurii interioare 2,5 Rp și raza
centurii exterioare 4,9 Rp, unde Rp este raza Pământului sunt poziționate de autor) , vezi figura
17. Centura exterioară (zona albastră din figura 17) impune un comportament interplanetar al
Pământului ca o ,,Sarcină Electrică”, alături de celelalte sarcini electrice formate în jurul
celorlalte planete.

Figura 17. Centurile de radiații din jurul Pământului, sursa NASA

Astfel că, la modul general si simplist forța de gravitație interplanetară ce acționează

asupra unei planete ”P”este de forma:

unde:
- este forța care acționează asupra planetei ”P”;
- m este planeta ”m” ce acționează asupra planetei ”P”;
- este sarcina electrică a planetei ”m”;
- este distanța de la planeta ”m” la planeta ”P”;
- este vectorul de poziție al planetei ”P” față de planeta ”m”;
- este numărul de planete ce acționează asupra planetei ”P”.
Deci, sursa forței gravitației interplanetare o reprezintă centuriile de radiații exterioare
ale fiecărei planete, iar fiecare planetă este formată în jurul câte unei ”găuri negre”.

37
 Formula de mai sus a forței de gravitație interplanetare nu contrazice cele 3 legi ale lui
Kepler pe care le voi enunța în continuare: fiecare planetă se mișcă în jurul Soarelui pe o elipsă,
cu Soarele într-unul din focare; raza vectoare [GT7] de la Soare la planetă mătură arii egale în
intervale de timp egale; pătratele perioadelor [GT8] oricăror două planete sunt proporționale

cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor lor respective, , unde a - axa mare a elipsei.
Ceea ce se modifică este legea gravitației interplanetare și anume: ”fiecare obiect din
univers atrage fiecare alt obiect cu o forță care este proporțională cu masa fiecăruia și variază
invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele” , care devine ”fiecare obiect din

univers atrage fiecare alt obiect cu o forță care este proporțională cu sarcina sa electrică și
variază invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele” .

Dacă aceste ipoteze se acceptă și anume că există o gravitație terestră (respectiv planetară)
și una interplanetară înseamnă că energia gravitațională planetară va trebui determinată pentru
un corp asupra căruia acționează câmpul electromagnetic format între Pământ și centura
interioară de radiații, iar energia gravitațională interplanetară va trebui determinată pentru o
planetă în raport cu toate forțele care acționează asupra acesteia (forțe din interiorul sistemului
solar din care face parte, dar și forțele din apropierea acelui sistem solar sau galaxia cea mai
apropiată). Putem extinde astfel noțiunea de gravitație și la gravitație intergalactică. Localizarea
celor două forme de gravitație (planetară și interplanetară) este prezentată în figura 18.

Figura 18.Localizarea gravitației planetare terestre și interplanetare (imagine de la

topbrainscience.com, prelucrată pentru explicitarea celor două forme de gravitație)

Dacă ”mecanismul” din spatele fiecărui tip de gravitație este diferit, cum am expus mai
sus, pentru a defini energia ca sursă, mai trebuie făcuți pași în cercetarea a ceea ce a fost înainte
de aceste mecanisme, dar și pași laterali spre alte forme de energie.
38
 2.2 Energia hidraulică
Apreciez că peste 60% din populația Pământului știe despre apă, cea mai comună substanță
întâlnită pe Pământ, cel puțin următoarele: apa este un compus chimic al hidrogenului și al
oxigenului, având formula chimică brută H2O; pe Pământ, apa există în multe forme și în cele
mai variate locuri de pe acesta, sub formă de apă sărată în oceane și mări, sub formă de apă dulce
în stare solidă, în calotele polare, ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și ca precipitații solide, sau
ninsoare. De asemenea există apă, sub formă de apă dulce în stare lichidă, în ape curgătoare,
stătătoare, precipitații lichide, ploi, și ape freatice sau subterane. În atmosferă, apa se găsește sub
formă gazoasă alcătuind norii sau fiind difuzată în aer determinând umiditatea acestuia. Astfel că
pe întreaga planetă, apa se găsește continuu în mișcare și transformare, evaporare și condensare,
respectiv solidificare și topire alternând continuu.
Substanța, care ne însoțește în fiecare clipă din viața noastră, de unde a venit? Cine a adus-
o și de ce? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, cel puțin până acum. În Scriptură apa
este mai mult decât o substanță fizică, este un concept care este conectat într-un anumit mod
special cu viața însăși. Nicio substanță nu este mai lipsită de duritate, mai flexibilă și mai
maleabilă decât apa și cu toate acestea ea erodează substanțe extrem de dure găsite în calea ei. Se
presupune că acum pe Pământ este același volum de apă ca și la începutul formării acestuia și
apare astfel întrebarea evidentă, cum este posibil acest lucru?
Pentru început voi aminti câteva informații [15] despre molecula apei: Există în prezent
trei izotopi [GT9] cunoscuți ai hidrogenului: 1H (protiu, stabil); 2H (deuteriu, stabil); 3H(tritiu,
radioactiv). Tritiul este radioactiv cu un timp de înjumătățire plasmatică între 12-5 ani. Izotopii
de oxigen 14O, 15O, 16O, 17O, 18O și 19O sunt de asemenea radioactivi, dar au o durată scurtă de
viață și nu apar semnificativ în apa naturală. Teoretic ar trebui să fie 19 tipuri de molecule de
apă, dar în realitate se cunoaște apa obișnuită H2O formată din izotopii 1H și 18O, iar celelalte
tipuri de apă se află în procente foarte mici, exemplu apa grea ”D2O” se află în procentul de
numai 0,01666%.
În situația ipotetică dacă unim doi atomi de hidrogen și unul de oxigen (toți în starea lor
de bază energetică, vibrațională, rotativă și translațională, proces ce are loc la 00K), energetica
formării moleculei de apă va arăta astfel:
; ΔE= -57·102 Kcal mol-1 , din căldura de ardere;

O ; ΔE= -58·983 Kcal mol-1 , din căldura spectroscopică de disociere;

; ΔE= -103·252 Kcal mol-1 , din căldura spectroscopică de disociere.

39
 Semnul negativ indică că formarea moleculei este însoțită de o scădere netă a energiei. De
asemenea a fost necesar să se precizeze temperatura de 00K deoarece la orice temperatură mai
ridicată, energia de formare are o valoare negativă mai mare, datorită diferenței de
energii translaționale ale atomilor și energiilor de rotație și de translație combinate ale
moleculei.
Atomii constituenți ai moleculei de apă se găsesc în același plan, legăturile covalente O-H
au o dimensiune de cca 0,99 Å (ångström [GT10]), iar unghiul dintre ele este 104,50, figura 19.

Figura 19. Schema unei molecule de apă

Din cauza caracterului mult mai ”electronegativ” al oxigenului comparativ cu al

hidrogenului, densitatea de sarcină negativă este maximă în vecinătatea oxigenului, astfel încât
poziția centrului de greutate al sarcinii negative nu coincide cu cea a sarcinii pozitive, ca
urmare molecula de apă este o moleculă polară. Polaritatea moleculei de apă permite separarea
în ioni și formarea de legături puternice cu alte substanțe polare, precum alcoolii și acizii, astfel
dizolvându-le. Legăturile de hidrogen sunt motivul pentru multe proprietăți speciale ale apei,
după cum urmează:
Având molecula puternic polară, apa este un bun solvent, capabil sa funcționeze ca donor
de electroni. În stare lichidă şi de gheață, moleculele de apă sunt asociate prin legături de
hidrogen, a căror existență face ca apa să prezinte unele proprietăți anormale în raport cu masa
moleculară. Astfel, densitatea apei în loc să scadă continuu cu temperatura, aşa cum se întâmplă
la majoritatea lichidelor, are valoarea maximă la 277 K, ρ=1,000 kg·dm-3 deoarece la această
temperatură numărul legăturilor de hidrogen este maxim. La 273 K, apa se solidifică şi volumul
crește cu 9%, iar la 373 K apa trece în stare de vapori, mărindu-și volumul de aproximativ 1700
ori. Intervalul de temperatură anormal de mare, în care apa se află în stare lichidă (273÷373 K)
este datorat tot legăturilor de hidrogen. Valoarea mare a căldurii specifice (4,18kJ ·kg-1) face ca
temperatura apelor să se schimbe mai lent decât a solului. De asemenea, căldura latentă de
vaporizare este anormal de mare 43,8 kJ ·kg-1·mol-1. Apa ionizează foarte puțin și din această
cauză are o conductibilitate electrică foarte mică, Kω=1,04·10 -1 la 298 K.
Dintre proprietățile chimice ale apei amintesc:
- se comportă ca oxidant la temperatura obișnuită cu substanțe care prezintă afinitate
față de oxigen și care au temperaturi de formare a oxizilor sau hidroxizilor mai mari
40
 decât ale apei; elementele sunt oxidate, iar din reacție rezulta H2; cu cât afinitatea
pentru oxigen a substanței elementare este mai mare, cu atât temperatura la care se
petrece reacția este mai joasă;
- se comportă ca reducător cu substanțe care prezintă afinitate față de hidrogen;
- reacționează cu sărurile provenite din acizi tari si baze slabe, acizi slabi si baze tari,
acizi slabi si baze slabe cu hidrurile, halogenurile, sulfurile, azoturile, fosfurile,
carburile ionice;
- reacționează cu oxizii bazici si acizii formând hidroxizi si oxiacizi;
- apa are proprietatea de a cataliza numeroase reacții, cum sunt cele ale halogenurilor
cu oxigenul, a hidrogenului sulfurat cu oxizii de azot, apa hidrogenată cu clorul la
lumină si altele.
Apa se încadrează într-o clasă de lichide complexe despre care se știe că are un
comportament anormal în comparație cu lichidele simple, lista comportamentelor anormale [16]
este incompletă și pare a fi în continuă creștere pe măsură ce studiile despre apă avansează.
Proprietățile anormale ale apei sunt cele în care comportamentul apei lichide este complet diferit
de ceea ce se găsește la alte lichide. Apa este substanța cea mai studiată de pe Pământ, dar este
remarcabil să constatăm că știința din spatele comportamentului și funcției sale este atât de slab
înțeleasă (sau chiar ignorată), nu numai de oameni în general, ci și de oamenii de știință care
lucrează cu ea în fiecare zi. Proprietățile unice ale apei lichide și natura cameleonică par să se
încadreze în mod ideal în cerințele vieții, așa cum nu poate avea nici o altă moleculă. S-a afirmat
că viața depinde chiar de aceste proprietăți anormale ale apei [17].
Bernd-Helmut Kröplin profesor la ”Statics and Dynamics of Aerospace Structures of the
University of Stuttgart” în cartea sa Die Geheimnisse des Wassers: Neueste erstaunliche
Ergebnisse aus der Wasserforschung (Secretele apei: cele mai recente rezultate uimitoare din
cercetarea apei) spune: ” Apa este un mediu care nu este pe deplin înțeles de fizică și chimie.
Latura materială a apei este într-adevăr cercetată și descrisă și de fizică. Cu toate acestea, pe
lângă proprietățile fizice și chimice, „apa” joacă rolul de „memorie” și „informație” și astfel
formează o punte între lumea imaterială și cea materială. Aceste fenomene subtile dau naștere la
neînțelegeri și până acum nu pot fi nici explorate și nici dezvăluite pe deplin prin metodele
experimentale tradiționale.” De asemenea el mai spune ”Rezultatele noastre sugerează că apa
are „memorie” și că există o comunicare între diferite tipuri de apă. Ambele par esențiale
pentru înțelegerea proceselor din celulele vii, care sunt aproximativ 70% apă, precum și pentru
înțelegerea comunicării apei în lume. Această cunoaștere justifică nevoia de a vorbi despre o
nouă dimensiune în calitatea și sănătatea planetei noastre Pământ.”

41
 Știința l-a privit cu scepticism, ca un nou „caz Benveniste” din anii 1988 din Franța, când
imunologul a afirmat că este capabil să dovedească un fel de „memorie a apei” - o afirmație care
a dus la ani de lupte, făcând pe Benveniste persona non grata în știință.
Medicul japonez Masaru Emoto susține că cristalele apei pot face distincția între muzica
bună și cea rea și reflectă dispozițiile oamenilor. În laboratorul său Masaru Emoto a realizat
diverse experiențe și spune în cartea sa ”Mesajul apei” că dacă țineți o bucată de hârtie cu
cuvântul „Hitler” în fața unui pahar cu apă, ar rezulta înghețarea doar a unor cristale mizerabile;
cu toate acestea, dacă cineva scrie pe hârtie numele zeității japoneze Amaterasu Omikami, se
dezvoltă forme frumoase de cristal. Și acest caz a fost considerat de oamenii de știință,
pseudoștiință.
Cine are dreptate? Să credem că apa este singurul fluid cu cel mai anormal comportament,
cum spun oamenii de știință, sau să începem să înțelegem apa ca substanța cea mai specială de
pe Pământ?!
Se știe că Pământul este unic printre planetele stâncoase din Sistemul Solar prin faptul că
este singura planetă cu oceane de apă lichidă pe suprafața sa. Această apă lichidă, necesară vieții,
continuă să existe pe suprafața Pământului și ocupă o suprafață de peste 70% din suprafața
totală. Dar care este originea apei pe Pământ? Care este ”mecanismul”din spatele formării apei
pe Pământ?
Originea apei pe Pământ este subiectul unor cercetări deosebite în domeniile științei
planetare, astronomiei și astrobiologiei, dar nici până acum nu se poate răspunde la aceste
întrebări.
Până acum există două teorii privind originea apei pe Pământ: a) teoria endogenă, care
susține că moleculele de apă s-au format din moleculele de hidrogen si de oxigen dar s-au
combinat in interiorul Pământului timpuriu si au ieșit la suprafață sub forma aburilor din erupțiile
vulcanice. Aceasta teorie este atacată de susținătorii celeilalte teorii cu argumentul că, la acea
vreme, temperaturile erau prea ridicate iar apa s-ar fi evaporat in spațiu, așadar, apa de pe
Pământ nu poate proveni doar de la procesele primordiale; b) teoria exogena, care susține că
moleculele de apă ar fi putut ajunge pe Pământ cu ajutorul cometelor si asteroizilor, acestea fiind
formate în mare parte din gheață, fapt ce ar putea explica de unde provine o mare parte a apei de
pe Pământ. Conform acestei teorii, mă întreb: la câtă apă este pe Pământ, câte milioanele de
comete și asteroizi ar fi trebuit să lovească Pământul? După aceste puternice lovituri, Pământul
ar mai exista, acum?
Apa constituie obiectul mai multor științe din care voi aminti doar hidraulica și hidrologia.
Hidraulica se ocupă cu studiul mișcării și stării de repaus (echilibru) a fluidelor (deci a lichidelor
si gazelor), precum si cu studiul rezistențelor opuse de un corp fix într-un fluid în mișcare.

42
Cuvântul ”hidraulică” provine din cuvintele grecești ὕδωρ (hydor sau hidro - în românește
„apă”) și αὐλός (aulos - „țeavă” sau „conductă”), ilustrând astfel că transportul apei prin
conducte era o preocupare încă din antichitate.
Hidrologia este ramura geografiei fizice care se ocupă de studiul proprietăților generale ale
apelor de la suprafața scoarței terestre, ale mișcării și distribuției apei pe pământ, în timp și
spațiu, cu proprietățile biologice, fizice și chimice și interacțiunea apei cu mediul înconjurător,
inclusiv lumea vie, legile generale care dirijează procesele din hidrosferă, atmosferă, litosferă și
biosferă, precum și prognoza evoluției elementelor hidrologice, în vederea folosirii raționale a
acestora în economie.
Hidrologia are mai multe ramuri: oceanologia care se ocupă de apele oceanice;
hidrometeorologia care se ocupă de apele atmosferice; potamologia care se ocupă de apele
curgătoare (râuri); limnologia care se ocupă de lacuri și bălți; criologia care se ocupă de gheață
și zăpadă; hidrogeologia care se ocupă de apele subterane; hidrografia care studiază hidrosfera
sau o parte a ei, respectiv se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune (râuri, fluvii,
lacuri, mări, oceane), cu descrierea și reprezentarea acestora pe hartă.
Energia hidraulică, în mai multe lucrări din domeniu, este definită în general astfel:
energia hidraulică reprezintă capacitatea unui sistem fizic (apă) de a efectua un lucru mecanic
la trecerea dintr-o poziție dată în altă poziție (curgere). Lucru mecanic este o mărime ce
caracterizează schimbarea stării dinamice a sistemului. Mai jos se prezintă câteva efecte ale
energiei hidraulice, prin ”schimbarea stării dinamice a sistemului”(figura 20 și figura 21):

a.Valuri mici care încântă b.Inundații în urma ploilor

privirea. de scurtă durată.

c.Valuri până la 30 m produse de tsunami. d.Valuri peste 30 m produse de tsunami.

43
 e.Alunecări de teren cu f.Producerea de energie
antrenarea caselor din electrică în microhidrocentrale
vecinătatea pădurilor.

g.Producerea de energie electrică în h.Navigație pe fluvii, mări și oceane.

hidrocentrale

i.Producție energie electrică

prin folosirea curenților marini

Figura 20. Efectele energiei hidraulice

Figura 21. Circulaţia apei [18] în cadrul bazinelor oceanice

44
 De ce apar aceste fenomene? Ce ”mecanism” stă în spatele fiecărei forme de manifestare a
acestei energii hidraulice? De ce predicțiile anumitor fenomene nu se potrivesc cu realitatea?
Așa cum spunea Feynman, cunoaștem toate formele de energie, nu știm ce este energia dar avem
câte o formulă pentru fiecare formă de energie. Aceste formule ne ajută să luăm măsuri de
prevenție împotriva fenomenelor meteorologice periculoase, ne ajută să calculăm amenajări
hidroenergetice și puterile instalate ale acestora, ne ajută să calculăm investițiile pentru folosirea
energiei curenților marini etc. Pentru că toate efectele acestor forme de energii hidraulice, de pe
Pământ, prin modul lor de manifestare pe apă și uscat sunt coroborate și legate cauzal, apare
ideea existenței unei legi de conservare a energiei hidraulice la nivel planetar. Dacă la nivelul
exterior al planetei se observă efectele manifestării energiei hidraulice (a lucrului mecanic),
ENERGIA ca suma a tuturor acestor energii hidraulice de unde vine?
Emanuel Mazor în ”Dinamica globală a apei. Apele subterane și adânci, Hidrologie
petrolieră, lichide hidrotermale (2004)” spune: ”Apa a avut un rol dominant în transformarea
peisajului Pământului, jucând rolul sculptorului terestru, propulsat de două surse gigantice de
energie: (1) energia internă activă în împingerea plăcilor tectonice și în construirea munților și
(2) a soarelui care pompează apa din oceane plasând-o în peisaj. Drept urmare, apa scurge și
erodează peisajul, dar forțele terestre interne creează noi reliefuri. Pe parcursul acestui ciclu
nesfârșit de activitate erozivă, sedimentele s-au acumulat în băile subdirecționate și sub oceane,
iar în ele sunt prinse ape conectate pe care le întâlnim în puțuri adânci, adesea în strânsă
asociere cu depozitele de petrol. Toate aceste procese sunt părți ale ciclului global al apei.”
Într-adevăr apa de-a lungul timpului a creat, prin cioplirea sau modelarea terenului de la
suprafața Pământului, imagini artistice ce nu puteau fi imaginate, niciodată, de vreun artist
plastic. Instrumentele acestui ,,sculptor terestru” sunt moi, flexibile și elastice. Cum a putut face
acest lucru? Ce ”mecanism” stă în spatele acestor opere de artă?
Nu am o obsesie pentru acest cuvânt ”mecanism”, dar prin folosirea acestuia încerc să
atrag atenția tuturor cititorilor, fizicienilor, specialiștilor, cercetătorilor că în orice fel de
activitate este necesar să căutăm mecanismul, din spatele a ceea ce ne frământă, până ajungem la
,,sursă”.
Știința ne spune că sunt două teorii privind apariția apei pe Pământ și că forța acesteia
rezidă în energia plăcilor tectonice care au creat munții și în energia Soarelui, dar nimic nu este
clar și unanim acceptat.
În ipoteza în care Pământul s-a format în jurul unei ”găuri negre”, teoria endogenă care
susține că moleculele de apă s-au format din moleculele de hidrogen si de oxigen, dar s-au
combinat in interiorul Pământului timpuriu, este mult mai credibilă. De asemenea în această

45
ipoteză pot fi formulate mai multe răspunsuri la întrebări la care oamenii de știință nu au putut
răspunde până în prezent.
Este cazul să se revadă teoria privind formarea munților, să se răspundă la întrebarea: de ce
apele izvorăsc mai totdeauna din munți și mai rar din podișuri sau câmpii etc. Trebuie cercetat
dacă și ponderea râurilor din diverse continente este corelată cu ponderea de acoperire a
suprafețelor de uscat de către munți cum ar fi: aproximativ 52% din Asia, 36% din America de
Nord, 25% din Europa, 22% din America de Sud, 17% din Australia și doar 3% din Africa.
În cadrul teoriei endogene de apariție a apei pe Pământ, completată cu teoria formării
planetei în jurul unei ”găuri negre”, apa formează oceane și mări intraterestre, figura 22. Spre
”gaura neagră” aceste oceane și mări au o suprafață liberă, iar cealaltă suprafață a acestora
(fundul oceanelor sau mărilor) este spre exteriorul Pământului pe roci formate de-a lungul
timpului. Așa se poate explica ”sursa” tuturor formelor de energie hidraulică de la exteriorul
Pământului?

Figura 22 Oceane și mări intraterestre

Poate fi fezabilă această ipoteză: Oceanele și mările intraterestre sub acțiunea câmpului
magnetic terestru și a forței centrifuge a planetei crează curenți maritimi cu energii cinetice mari
spre polul nord și prin caverne spre exteriorul Pământului, iar condițiile externe de la suprafață
determină curgeri normale, sau fenomene meteorologice periculoase, astfel încât ”ENERGIA”
apelor din interiorul Pământului să determine ”schimbarea stării dinamice a sistemului de la
exteriorul planetei” până când energiile formelor de energie hidraulice create la suprafață să
echivaleze ”ENERGIA” din interior. Exemplu: dacă la suprafața planetei dispare o anumită
suprafață de pădure, rolul acesteia în dinamica globală a apei (ridicarea apei în atmosferă prin
transpirație) dispare. În acea zonă probabil apare secetă, dar pe de alta parte surplusul de apă care
46
ar fi trebuit să se ridice în atmosferă, în cazul existenţei pădurii, poate crea inundații (energia
hidraulică mereu în echilibru).
Aportul forței centrifuge, determinată de rotirea Pământului, face posibilă, ca prin
cavernele formate spre poli și prin cele care fac legătura cu uscatul și cu oceanele sau mările de
la suprafața Pământului, întregirea circuitului global (interior-exterior) al apei pe Pământ. Apa va
avea sensul de circulație de la polul sud la polul nord datorită câmpului magnetic terestru (dat de
,,gaura neagră”) și spre munți și zone unde forța centrifugă este mai mare, figura 23, cunoscut
fiind faptul că forța centrifugă este determinată de viteza de rotație ω (radiani/sec) și raza de la
centrul de rotație la punctul de calcul al forței.

Figura 23. Forța centrifugă la nivelul unui vârf de munte și la nivel de câmpie

Ca un simplu cetățean, din miliardele de cetățeni de pe Pământ, îmi cer dreptul de a face
niște predicții despre cea mai controversată substanță și anume apa:
1. Privind originea apei pe Pământ, teoria endogenă, care susține că moleculele de apă s-au
format din moleculele de hidrogen si de oxigen dar s-au combinat in interiorul
Pământului timpuriu, este teoria reală;
2. În interiorul Terrei există oceane și mări a căror apariție poate fi explicată prin teoria
endogenă de apariție a apei pe Pământ, completată cu teoria formării planetelor în jurul
unor ”găuri negre”;
3. Oceanele și mările de la suprafața Pământului și cele intraterestre formează dinamica
globală completă a apei la nivelul Terrei;
4. Energia hidraulică are drept ”sursă” energia asociată ”găurii negre” ce acționează asupra
oceanelor și mărilor intraterestre și forța centrifugă ce acționează asupra acestora ca
urmare a rotației Pământului;

47
 5. Toate formele de manifestare ale naturii care au legătură directă sau indirectă cu apa
sunt determinate de necesitatea conservării energiei hidraulice la nivel global;
6. Conform legii modelului unic: ”microcosmosul și cosmosul sunt construiți pe baza unui
model unic cu o armonizare perfectă a asemănărilor și deosebirilor, fiecare
(microcosmos și macrocosmos) fiind întreg și complet”. Pe baza acestui principiu, Terra
și Omul sunt construiți pe același model unic: conținutul de apă la nivelul Terrei
(interior și exterior) din total volum este la fel ca în orice ființă, adică cca 70%; volumul
de apă din interiorul Pământului raportat la volumul total al acestuia este de cca 85% ca
și cantitatea de apă din creierul uman;
7. Apa, la nivel planetar, este un vehicul informațional. Apa conține informații de la
formarea Pământului până în prezent, despre orice activitate ce s-a desfășurat în
interiorul sau exteriorul acestuia, secundă de secundă. Structura unui cluster de apă
peste un minut nu mai este structura de acum, repetabilitatea și reproductibilitatea
măsurătorilor unui experiment asupra apei este un nonsens;
8. Codificarea informației în apă are la bază ,,coarda vibrantă”. Descoperirea alfabetului
pe bază de ”corzi” (alfabet energetic) reprezintă calea spre cunoaștere; Actuala teorie a
supercorzilor nu are niciun viitor. Trebuie recentrată, redirijată în ipoteza în care materia
este forma de manifestare a energiei;
9. Redarea informațiilor din ”memoria apei” (decodificarea) se poate face dacă există o
sincronizare a timpului, în fiecare moleculă de apă, în fiecare punct de pe Terra și doar
prin holograme (călătoria în timp trecut). Asupra acestui aspect revin în paginile ce
urmează;
10. Legătura dintre lună și maree (în condițiile existenței a două și uneori trei centuri de
radiații ce înconjoară Pământul în integralitatea sa) facilitează sincronizarea bazei de
date informaționale de pe Terra cu baza de date din sistemul solar prin intermediul
Lunii.
Am abordat până acum două forme de energie: energia gravitațională și energia hidraulică,
încercând de fiecare dată să ajung la ”sursă ” și să precizez un eventual ”mecanism” ce stă în
spatele acelei forme de energie. La fel pot fi abordate și celelalte forme de energie: energia
nucleară, energia de zăcământ, energia chimică, energia de deformație elastică.
La fiecare formă de energie probabil o să descoperim o nouă ”sursă” și un nou mecanism,
dar rămâne o întrebare fără răspuns: ce este energia? Dacă mergem mai departe și cercetăm ce a
fost înainte de ”sursa” fiecărei forme de energie, ce descoperim?
La cele două forme de energie analizate, energia gravitațională și energia hidraulică găsim
drept cauză (sursă ) primordială, energia ”găurii negre” în jurul căreia s-a format Pământul.

48
Astfel apare necesitatea unei noi întrebări: ce ”mecanism” stă în spatele formării acestei ”găuri
negre”?
Cu siguranță putem da un răspuns general și care ar putea fi acceptat: ”gaura neagră” a
apărut ca o necesitate în sistemul nostru solar (era necesar să apară planeta Pământ, era un
proiect). Proiectul de creare a Pământului putea fi doar o fază a creării sistemului nostru solar.
Resursa principală necesară ,,creării” Pământului a fost energia cosmică. Astfel deducem că
energia nu este altceva decât ”sursa” creației pe baza unui proiect. Forma și parametri acestei
”surse” depind de natura materiei ce trebuie creată și de etapele necesare formării acesteia.
Mai trebuie văzută natura proiectantului și a creatorului, dacă sunt unul și același. Dacă
mergem pe ipoteza că pe Pământ apa este elementul principal fără de care nu ar fi viață, ar fi
natural să ne întrebăm dacă pe alte planete există un alt element fără de care viața locuitorilor
acesteia nu ar exista, de exemplu bioxidul de carbon. Spun acest lucru deoarece numai pe
planeta noastră este apă, ca și cum aici pe Pământ ar fi un experiment de genul: umanoizi care să
fie creați din 70% apă și să locuiască pe o planetă cu 70% apă, care sunt ținuți la sol de centuri
de radiații.
Pe de altă parte de ce cerem sau să ne imaginăm că toate ființele umanoide să fie după
chipul și asemănarea noastră. Cine suntem noi să cerem acest lucru?
În această ipoteză e posibil ca proiectanții și sau creatorii sistemului nostru solar să fie
civilizații mult mai avansate ca știință și tehnologie (dar fără să aibă legătură cu bioxidul de
carbon, ci cu nivelul de cunoștințe), domeniul lor de acțiune fiind universul și nu o planetă.

49
 Capitolul 3. Ce este TIMPUL?

În dicționare, timpul este definit ca mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al

evenimentelor care survin într-o succesiune după toate constatările ireversibile din trecut, prin
prezent, spre viitor [19,20].
În Fizică timpul este definit diferit în funcție de ramurile și /sau subcategoriile acesteia.
Brian Green în cartea sa ”Universul elegant” spunea că ”e dificil să dai o definiție abstractă a
timpului - încercările de a face acest lucru se încheie de regulă tot prin invocarea cuvântului
,,timp” sau se fac tot felul de acrobații lingvistice doar cu scopul de a evita cuvântul. În loc să
procedăm în felul acesta, vom adopta un punct de vedere pragmatic și vom defini timpul ca fiind
ceea ce măsoară ceasul. Astfel, bineînțeles povara definiției cade asupra cuvântului ceas... ”
Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită fie pe baza unei mișcări
uniforme (rotirea Pământului etc) fie pe baza unui fenomen repetitiv (circuitul rezonant LC etc.).
Prin aceste metode timpul există doar pentru punctul din spațiu în care este plasat ,,ceasul”.
Pentru alte puncte din spațiu, două evenimente ce au loc în puncte diferite din spațiu sunt
simultane sau nu, dacă respectă un anumit criteriu de „simultaneitate la distanță.”
În mecanica clasică simultaneitatea a două evenimente, ordinea cronologică și duratele
fenomenelor sunt proprietăți independente de observator sau experimentator.
În ,,teoria relativității” a lui Einstein, simultaneitatea, duratele și ordinea cronologică a
evenimentelor depind de observator.
În astronomie există câteva noțiuni de „timp”[21], numite colectiv, timp astronomic. Acești
„timpi” sunt definiți ca unghiuri între repere de pe Pământ și repere legate de alte corpuri cerești.
Ei sunt echivalenți cu timpul (fizic) doar în măsura în care viteza de rotație a Pământului poate fi
considerată constantă. Există:
- timpul sideral, definit ca unghiul orar al punctului vernal [GT11]. Este dependent de
longitudinea observatorului considerat;
- timpul solar adevărat, definit ca unghiul orar [GT12] al Soarelui. Este dependent de
observatorul considerat și curge neuniform în timpul anului;
- timpul solar mijlociu, definit pe baza timpului solar adevărat dar mediind variațiile din
cursul anului ;
- timpul civil, definit ca timpul solar mediu minus 12 ore (pentru ca ziua să înceapă la
miezul nopții, nu la amiază);
- timpul universal, definit ca timpul civil al Observatorului din Greenwich.
Timpul a fost un subiect fascinant nu numai pentru știință, dar și pentru filosofie, poezie și
artă. Importanța înțelegerii timpului este controversată din cele mai vechi ,,timpuri” până astăzi.

50
 Eva Brann în cartea sa de 237 pagini ”What, Then, Is Time?- Ce este, atunci, timpul ?” în
prima parte a cărții sale trece în revistă punctele de vedere asupra ,,timpului” a celor mai
reprezentative personalități ale lumii științifice, astfel : Platon și Einstein – timpul ca un ceas;
Hegel and Bergson – timpul în afara spațiului; Aristotel și Kant: Sufletul numărătorii; Kant -
Sensibilitate: spațiu și timp; Plotinus și Heidegger: legătura timpului cu Pământul; Augustin și
Husserl - Întinderea minții (Creația-Timpul); Husserl - Fenomenologia conștiinței timpului
intern. În partea două a cărții Eva Brann vine cu o serie de reflecții asupra timpului, cum ar fi:
Fazele timpului - dimensiunea umană; Timp-patologii - fixarea fazelor; Ce nu este timpul? Ce
este, atunci, timpul?
Carlo Roveli în cartea sa ”Ce este timpul? Ce este spațiul” când vorbește de ,,Relativitatea
specială” afirmă: ”Cea mai vizuală modalitate de a ilustra relativitatea timpului este efectul
numit „paradox twin”. Doi gemeni călătoresc cu o viteză mare departe unul de celălalt, iar când
se întâlnesc din nou au vârste diferite. Unul este mai în vârstă, unul mai tânăr. Aceasta se
numește paradox, dar nu este un paradox; este pur și simplu consecința modului în care este
făcută lumea. Singurul aspect paradoxal al situației este că nu suntem obișnuiți să observăm
aceste fenomene.”
Paul S. Wesson în cartea sa ”Spațiu-Timp – Materie” afirmă și demonstrează că multe
fenomene din cosmologie, astrofizică, electromagnetism etc. depind de timp.
Octavio Paz în cartea ”In Light of India” capitolul „The Contraptions of Time”, afirmă:
”Fiecare civilizație este o viziune a timpului. Instituții, opere de artă, tehnologii, filozofii, tot ce
facem sau visăm este o țesătură a timpului. O idee sau sentimentul trecerii timpului nu este o
simplă succesiune; pentru toate culturile este un proces care are o direcție sau se îndreaptă
spre un sfârșit. Timpul are o semnificație. Sau, mai precis: timpul este sensul existenței, chiar
dacă credem că existența nu are niciun sens. Atitudinile opuse ale hindușilor și creștinilor față
de condiția umană - karma și păcatul original, moksha și mântuirea - sunt, de asemenea,
evidente în viziunile lor diferite ale timpului. Ambele sunt manifestările și consecințele
succesiunii temporale: ele nu numai că există în timp și sunt făcute din timp, dar sunt și un efect
al unui eveniment care determină timpul și direcția acestuia. Acest eveniment, în cazul
creștinismului, a avut loc înainte de începutul timpului: Adam și Eva și-au comis păcatul într-un
loc care anterior era imun la schimbare: Paradisul. Povestea umanității începe cu expulzarea
din Eden și cu căderea noastră în istorie. În cazul hinduismului (și al budismului), cauza nu este
anterioară, ci mai degrabă inerentă timpului în sine. În creștinism, timpul este copilul Păcatului
originar și, astfel, viziunea sa asupra timpului este negativă, deși nu în totalitate așa: omul, prin
sacrificiul lui Hristos și prin exercitarea libertății sale, care este un dar al lui Dumnezeu, este
capabil de salvare. Timpul nu este doar o propoziție pe viață, ci este și un test. Pentru hinduși,

51
timpul în sine este rău. Prin natura sa impermanentă și în schimbare, este iluzoriu. Este timpul,
este māyā: o minciună cu o înfățișare fermecătoare, care nu este altceva decât suferință, eroare
și, în sfârșit, moartea care ne condamnă să renaștem în ficțiunea oribilă a unei alte vieți la fel de
dureroase și ireale.”
Iată că și ,,timpul” este un subiect controversat, el fiind definit în funcție de context,
domeniu și rezultatele ce se doresc a fi atinse în diverse experimente, toate fiind, practic, definiții
subiective ale ,,timpului”.

3.1 Timpul intern al tuturor lucrurilor și formelor de viață

În continuare voi prezenta câteva noțiuni specifice și elementare legate de curentul electric
alternativ și de un sistem energetic. Aparent, noțiunile tehnice ce se vor prezenta nu au legătura
cu subiectul acestui capitol, dar ne vor ajuta să ajungem la înțelegerea noii viziuni asupra
,,timpului”.
Curentul electric din reţeaua electrică a fiecărui consumator, casnic sau nu, este un curent
alternativ. ,,Alternativ” înseamnă că valoarea curentului se schimbă din pozitivă în negativă într-
un mod repetitiv, ca în figura 24.

Figura 24. Curentul electric alternativ pe o perioadă cu o durată de 20 de milisecunde

Dacă durata unei perioade a curentului electric alternativ este de 20 ms, înseamnă că într-o
secundă această perioadă se repetă de 50 ori, adică frecvența curentului electric alternativ este de
50 Hz, figura 25.

Figura 25. Curentului electric alternativ la o frecvenţă de 50 Hz în timpul unei

secunde
52
 Trebuie menționat faptul că sunt state în care frecvența rețelei electrice este de 60 Hz, cum
ar fi Mexic, S.U.A, Canada, Japonia de vest.
Un sistem energetic [22] reprezintă acea parte a macrosistemului energetic, care cuprinde
activităţile din domeniul producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice. Structura
unui sistem energetic indiferent de frecvența curentului electric este: sursele de energie primară
(apă, vânt, soare, cărbune, combustibil nuclear etc.), sursele de energie electrică (generatoare
electrice), stațiile de transformare, rețelele de transport, rețele de distribuție și consumatorii.
Un generator electric trifazat este caracterizat din punct de vedere electric de trei tensiuni
de fază și trei tensiuni de linie (între două faze) și un ,,nul” [GT13], figura 26 a.
Diagrama fazorială a amplitudinilor complexe [GT14] a tensiunilor de fază şi de linie este
reprezentată în figura 26 b, în care, pentru simplificare grafică, s-a presupus că faza iniţială a
tensiunii de fază este nulă, respectiv ɸ=0.

a.schema tensiunilor

b. Diagrama fazorială a tensiunilor de fază şi de linie ale unui sistem trifazat (generator electric)
Figura 26. Generator electric sincron trifazat

53
 În figura 27 se prezintă schema de cuplare a unui generator sincron trifazat la sistemul
energetic printr-un transformator de putere cu conexiunea stea-triunghi.

Figura 27. schema de cuplare a unui generator sincron trifazat la sistemul energetic

In vederea evitării șocurilor mecanice si electrice, sau chiar a distrugerii echipamentelor

electrice și mecanice (în funcție de puterea instalată a generatorului) trebuie ca in momentul
închiderii intrerupătorului, care conectează generatorul la rețea (figura 26), să fie îndeplinite
următoarele condiții:
 Valorile efective ale tensiunilor la bornele generator si rețea sa fie egale (egalitatea se
asigură prin reglarea curentului de excitație generator) ;
 Succesiunea fazelor la generator si la rețea să fie aceiași (în figura 26 fazele sunt
prezentate cu aceleași culori) ;
 Egalitatea frecventelor la generator si rețea (egalitatea se asigură prin reglarea cuplului
motor la mașina de antrenare generator);
 In momentul cuplării generatorului la sistemul energetic, fazorii corespunzători tensiunilor de
pe fazele omoloage sa se suprapună (figura 28).

Figura 28. Fazorii corespunzători tensiunilor la

bornele generatorului și la sistemul energetic în
momentul cuplării generatorului

54
 Reglarea parametrilor necesari cuplării generatoarelor, din diverse centrale electrice, la
sistemul energetic, precum și asigurarea parametrilor de funcționare se face, de regulă, cu ajutorul
unei unități centrale de procesare (UCP, în engleză Central processing unit, CPU). De asemenea și
la nivelul sistemului energetic al unui stat, reglarea parametrilor de funcționare a acestuia se face
prin intermediul unei UCP, care poate fi interconectată cu CPU (dispecerate zonale sau locale)
de la fiecare componentă a sistemului energetic: centrale electrice, rețele de transport, rețele de
distribuție și uneori chiar cu CPU de la nivelul unor consumatori mari sau foarte mari.
În urma acestei expuneri legate de curent electric și sistem energetic, trebuie reținute
următoarele idei :
- În orice sistem energetic din lume curentul electric necesar dezvoltării activităților
economice de la orice nivel este ,,alternativ” și valoare sa se schimbă din pozitivă în
negativă într-un mod repetitiv. Durata (timpul) unei perioade a curentului electric
alternativ este de 20 ms (milisecunde) pentru sistemele energetice care au frecvența de
50 Hz și 16,67 ms (milisecunde) pentru sistemele care au frecvența de 60 Hz ;
- Curentul electric alternativ este, de fapt, progresul continuu nedeterminat al existenței
duratei ,,perioadei curentului electric de 20 ms sau de 16,67 ms” și al evenimentelor din
trecut, prezent ( variația acestei durate în limite foarte mici ca urmare a variației
frecvenței sistemului în funcție de consum ) și viitor privite ca un întreg (figura 24) ;
- Durata perioadei curentului electric dintr-un sistem energetic reprezintă ,,timpul intern”
al acestuia;
- ,,Timpul intern” al sistemului energetic este urmărit și reglat prin intermediul unei UCP
(creier electronic) care acționează pentru asigurarea unor ,,parametri de intrare” în
diverse subsisteme ale sistemului energetic ( curent de excitație, cuplu motor, etc);
- ,,Timpul intern” al unui subsistem (parte componentă) a sistemului energetic și chiar a
sistemului energetic, ca ansamblu, este condiție de funcționare a acestora;
- Sistemul energetic prin subsistemele sale și el ca ansamblu se comportă ca o ,,ființă
vie”, pulsul său fiind ,,durata unei perioade a curentului electric alternativ”.
Voi muta, acum, atenția asupra unui alt aspect, sau fenomen, numit în literatura de
specialitate ”Rezonanța Schumann”. Rezonanța Schumann a fost studiată de mai bine de
jumătate de secol. Un număr mare de publicații pot fi găsite în literatura de specialitate, cea mai
importantă colecție fiind prezentată într-o secțiune specială de rezonanță Schumann a revistei
Radio Science în 2007. Totuși, publicațiile respective nu pun la dispoziție informațiile despre
cum să se organizeze măsurători și să înceapă observațiile de rezonanță electromagnetică
globală.

55
 Alexander Nickolaenko și Masashi Hayakawa în cartea [23] ”Schumann Resonance for
Tyros, Essentials of Global Electromagnetic Resonance in the Earth–Ionosphere Cavity” din
2014, asigură toate datele necesare într-o singură ediție, pentru a descrie cerințele echipamentelor
necesare, precum și impactul interferențelor industriale și naturale și pentru a demonstra
rezultatele și obstacolele tipice întâlnite adesea în măsurători. Autorii nu numai că furnizează
rezultate reprezentative, dar descriu și semnale radio neobișnuite în banda cu frecvență extrem de
joasă (ELF) și analizează semnalele în intervalele de frecvență adiacente.
Pentru analiza noastră se rețin doar câteva elemente importante, cum ar fi :
- Planeta Pământ este acoperită de o ,,atmosferă” dielectrică subțire de aproximativ 30
Km, cu mult mai mică decât raza Pământului care este 6400 Km și include aproximativ
99% din masa atmosferică ;
- Conductivitatea aerului devine vizibilă la altitudini de câțiva zeci de kilometri deasupra
solului și crește cu șase ordine de mărime sau mai multe la intrarea în ionosferă și
plasmă spațială ;
- O creștere rapidă a conductivității atmosferice permite tratarea stratului de aer ca un
strat dielectric poziționat între doi conductori relativ buni. Cel inferior este solul, iar
cel superior este plasma ionosferică ;
- Astfel, se formează o cavitate sferică în care undele radio se propagă în diferite benzi
de frecvență. Densitatea plasmatică a ionosferei controlează frecvența superioară de
propagare radio;
- Ionosfera devine transparentă când frecvența radio depășește 10-20 MHz. Limita de
frecvență inferioară este egală cu zero: undele electromagnetice se propagă în
cavitatea Pământ - Ionosferă pornind de la frecvențe mici arbitrare. La frecvență zero
(curent continuu), se vorbește despre condensatorul sferic, Pământ - Ionosferă.
„Electrodul” superior (ionosfera) are un potențial de +250 kV în raport cu solul, iar
câmpul electrostatic de aproximativ 100 V / m și este observat în apropierea solului ;
- Ținând cont de înălțimea mică a cavității, Schumann a obținut celebra sa formulă
pentru frecvențele proprii din cavitatea Pământ-Ionosferă unde :
este numărul undei spațiale libere ; a - este raza Pământului ; c - viteza luminii

în vid ; este viteza unghiulară în funcție de frecvență ; n - numărul de

armonici sferice. Produsul este așa-numita constantă de separare a
polinoamelor Legendre, care este determinat de forma sferică a cavității Pământ-
Ionosferă;
- Formula de mai sus este ușor transformată în formula Rezonanței Schumann, pentru
cavitatea cu granițe perfect conductoare, astfel: = ;
56
 - Prin substituirea numerelor relevante n în ecuația de mai sus se obține următoarea
succesiune de frecvențe de rezonanță: 10,6 ; 18,3 ; 26,0 Hz , rezultate ce au fost
contrazise de niște experiențe ulterioare;
- În perioada 1960-1962 Balser și Wagner au analizat spectrele de putere ale zgomotului
natural radio, în banda de frecvență, de la câțiva Hz la câteva zeci de Hz și au dovedit
existența rezonanței Schumann obținând următoarea succesiune de frecvențe de
rezonanță în jurul valorilor de 8, 14, 20, 26, 33, 39 și 45 Hz etc.
Dacă rezonanța Schumann are frecvența de 7,83 Hz înseamnă că durata unei perioade a
undei de rezonanță este de 127,71 ms și că într-o secundă această perioadă se repetă de
aproximativ 8 ori, figura 29.

a.perioada undei de rezonanță Schumann

b. Unda de rezonanță Schumann la o frecvență de 7,83 Hz timp de o secundă

Figura 29. Unda de rezonanță Schumann în cavitatea formată de Pământ și Ionosferă

În anul 2013, Ioana Miler, cercetător independent, publică un articol [24] despre corelațiile
dintre sănătatea oamenilor și rezonanța Schumann, în acord cu cercetările lui Lewis Hainsworth,
Pitkanen și Sidorov. Cei trei, în cercetările sale, postulează că Rezonanța Schumann poate fi

57
substratul unui mecanism de percepție extrasenzorial de tip radar, comun tuturor organismelor.
Tot ei susțin că Rezonanța Schumann formează un fel de sistem global de orientare pentru viață
și că majoritatea undelor cerebrale se încadrează în primele cinci frecvențe din succesiunea de
frecvențe de rezonanță din domeniul (0-35 Hz). De asemenea spun că absorbția frecvențelor
amplifică semnalele slabe, chiar și în prezența altor câmpuri statice și oscilante puternice și că
acest lucru este vital în comunicarea ,,creier cu celulă” și ,,celulă cu celulă”.
Ioana Miler, în acest articol, face o serie de precizări după cum urmează:
- Rezonanța fundamentală Schumann este o undă permanentă în atmosferă în jurul
valorii de 8 Hz. Undele cerebrale umane sunt antrenate către acest puls care emite
frecvențe theta și alfa [GT15] în aceeași regiune a câmpului electromagnetic. Sistemul
reciproc (rezonanța Schuman-creier) funcționează ca o buclă blocată în fază [GT 16]
(phase-locked loop-PLL) ;
- Recent Toomey și Polk au descoperit următoarea succesiune de frecvențe de rezonanță
Schuman : 7,83 ; 14,1 ; 20,3 ; 26,4 și 32,5 Hz ;
- Prima frecvență din succesiunea de frecvențe de rezonanță are o valoare medie de 7,83
Hz, cu un interval tipic diurn de la 7,2 până la 8,8 Hz, iar a doua frecvență are o
valoare medie de 14,1 Hz și un interval de la 13,2 la 15,8 Hz. Acestea se potrivesc
frumos ritmului undelor creierului și ritmului beta. Intervalul gol între cele două
frecvențe este o potrivire foarte rezonabilă cu intervalul de frecvență normal al ritmului
alfa uman, între 8 și 12 Hz sau cicluri ;
- Aceste unde din cavitatea geomagnetică sunt necesare pentru creșterea și dezvoltarea
mamiferelor și meta-motoarele proceselor biologice, homeostaziei și adaptării. Nu
putem să ne dezvoltăm fără ele;
- Celulele răspund între 3 - 25 Hz. Frecvențele în afara acestui interval au un efect mic
sau deloc. Membranele celulare oscilează sau rezonează pentru a crea o „fereastră
biologică”. Fiecare „fereastră” are frecvență și amplitudine măsurabile și definibile și
o fază care are intervale discrete proiectate pe diferite caracteristici ale undei.
„Ferestrele” active facilitează transferul informațiilor și activitățile adaptative.
Modificarea ferestrelor creează modificări funcționale numite schimbare de fază care
ne ajută să ne adaptăm la schimbările de mediu ;
- Creierul este un sistem electromagnetic sincronizat de semnalul de rezonanță
Schumann, acela care stabilizează continuu activitatea undelor cerebrale. Frecvențele
undelor cerebrale EEG coincid cu gama de activitate a rezonanței Schumann.
Blackman în anul 1990 a stabilit că semnalele ELF electromagnetice externe (the
extremely low frequency) induc modificări ale ionilor de calciu ale neuronului în țesutul

58
 creierului. Sincronizarea stabilă a sistemelor electromagnetice ale creierului stă la
baza gândirii, emoției, memoriei și inteligenței. Semnificativ, unda hipocampală, care
exercită o influență decisivă asupra funcției creierului și a memoriei pe termen lung,
are aceeași frecvență ca prima frecvența din succesiunea de rezonanță Schuman -
7,83Hz. Rezonanța Schuman modulează punctele stabilite ale conștiinței și biologiei
noastre. Țesuturile vii detectează, absorb și folosesc semnale electromagnetice în
anumite intervale de frecvență și ignoră complet alte frecvențe întâlnite în mod natural
în spectrul frecvențelor. Suntem „în ton” cu rezonanțele Schumann care conduc
modelele ELF ale undelor creierului într-o serie setată de frecvențe grupate ;
- Cercetările au arătat că rezonanțele Schumann pot modula indicatorii de sănătate
umană, cum ar fi tensiunea arterială, bolile cardiace și neurologice, timpul de reacție,
sensibilitățile neuroendocrine, violența și războiul (Oschman) ;
- În afara câmpului magnetic al pământului pentru perioade îndelungate, cosmonauții au
pierdut prematur 80% din densitatea lor osoasă. Michael Persinger a dezvoltat
generatoare de unde Schumann (7,83 Hz) pentru zboruri spațiale care au eliminat acest
efect secundar ;
- Existența acestor semnale naturale și relația strânsă a frecvențelor lor de oscilație cu
ritmurile umane cheie nu au fost cunoscute neurologilor și specialiștilor în sănătate
mintală în anii 1975. Însă, în ultimii ani, s-a observat o creștere a interesului pentru
geofizică atât în sectorul public, cât și în cel academic; inclusiv efectele sale asupra
psihobiologiei noastre.
Ar fi important să se analizeze și influența rezonanței Schuman asupra Tensiunii Arteriale
[25]. Până de curând erau tabele în care se dădeau limitele tensiunii arteriale pe limite de vârstă,
de la cea mai fragedă vârstă - de la o lună, până la 64 ani, apoi nimic. Acum se specifică de către
unitățile spitalicești că hipertensiunea arterială [GT17] nu ține cont de vârstă. În tabelul 1 se
prezintă clasificarea tensiunii arteriale la persoanele peste 18 ani.

Categoria Sistolic (mmHg) Diastolic (mmHg)

Normală <120 <80
Prehipertensiune 120-139 80-89
Hipertensiune stadiul 1 140-159 90-99
Hipertensiune stadiul 2

Tabelul 1. Clasificarea tensiunii arteriale la persoanele peste 18 ani.

59
 Ioana Miler în articolul său, sus menționat, preciza, citez : ”Prima frecvență din
succesiunea de frecvențe de rezonanță are o valoare medie de 7,83 Hz, cu un interval tipic diurn
de la 7,2 până la 8,8 Hz”, ceea ce înseamnă că perioada undei de rezonanță variază între 138,888
ms ÷ 113,636 ms. Să fie vreo legătură dintre pulsul (durata) perioadei undei de rezonanță și
tensiunea arterială (tabelul 1) ? Specialiștii din acest domeniu pot lămuri acest lucru, mai ales că
acum sunt metode de determinare a acestei rezonanțe Schumann.
În urma acestor informații legate de rezonanța Schuman, prezentate mai sus, coroborat și
cu celelalte informații prezentate în acest capitol, trebuie reținute următoarele idei:
- Unda de rezonanță Schumann este progresul continuu nedeterminat al existenței duratei,
,,perioadei undei de rezonanță de 127,71 ms” și al evenimentelor din trecut, prezent
(variația acestei durate în limite diverse determinate de condițiile electromagnetice din
cavitatea Pământ - Ionosferă ) și viitor privite ca un întreg (figura 28) ;
- Durata perioadei undei de rezonanță reprezintă ,,timpul intern planetar”;
- ,,Timpul intern planetar” se autoreglează prin intermediul fenomenelor
electromagnetice specifice cavității Pământ - Ionosferă;
- Planeta Pământ se comportă ca o ,,ființă vie”, având pulsul său în jurul valorii de 127,71
ms, adică ,,durata unei perioade a undei de rezonanță Schuman”;
- Toate formele de viață de pe Pământ care formează biosfera interacționează, sau sunt
supuse acțiunii undei de rezonanță Schuman, fiind ,,cuplate” la Pământ prin această
frecvență de rezonanță;
- Prin similitudine cu sistemul energetic de la nivelul național al unei țări, sau continent,
putem spune că Pământul se comportă ca un ,,sistem energetic” a cărei energie este
preluată (consumată) de formele de viață existente pe acesta. Resursa primară de
energie a Pământului ca ,,sistem energetic” este asigurată de Soare. Transportul și
distribuția energiei către toate formele de viață (consumatori) se face prin intermediul
câmpului electromagnetic din cavitatea Pământ - Ionosferă la frecvența de 7,83 Hz;
- Racordarea tuturor formelor de viață la acest ,,Sistem Energetic – Pământ” cu frecvența
de 7,83 Hz, va trebui să se realizeze în anumite condiții prealabile (ca și la sistemul
energetic creat de om, descris mai sus): frecvență, potențial electric, să aibă aceeași
tendință de oscilație ca Pământul, să aibă variații mici ale parametrilor față de cele ale
Pământului. Practic omul a creat un sistem energetic pentru necesitățile sale, respectând
cerințele de funcționare ale naturii, dar frecvența este alta decât cea naturală;
- Dacă frecvența de exploatare a unui sistem energetic național, sau continental este de 50
Hz, sau 60 Hz și frecvența de oscilație a materiei în cavitatea Pământ – Ionosferă este de

60
 7,83 Hz, ne - am putea gândi că un astfel de sistem energetic este gândit și realizat
,,împotriva legilor naturii”;
- În contextul de mai sus, ne putem gândi că la nivelul planetei Pământ reglarea
parametrilor necesari asigurării condițiilor de viață a tuturor formelor de viață, derularea
tuturor fenomenelor ce au legătura cu viața acestor ființe se realizează cu ajutorul a câte
unei ,,unități centrale de procesare - UCP” pentru fiecare formă de viață, care poate fi
ADN-ul;
- În afara câmpului electromagnetic al pământului pentru perioade îndelungate, este nevoie
de un generator de unde cu frecvența de 7,83 Hz, în caz contrar apar probleme serioase de
sănătate;
- În cavitatea Pământ –Ionosferă, în afară de formele de viață existente, mai găsim și mările
și oceanele a căror volum de apă depășește 75% din volumul total al planetei. Aceasta
înseamnă că și moleculele de apă vor rezona pe această frecvență 7,83 Hz. Cu alte
cuvinte, dacă informațiile istorice legate de interiorul Pământului sunt asociate cu mările
și oceanele din interiorul Pământului care comunică cu cele de afară, înseamnă că apele
de la suprafața Pământului preiau și informațiile din cavitatea Pământ - Ionosferă, prin
rezonanță, la frecvența de 7,83 Hz. Înseamnă că ipoteza privind ,,redarea informațiilor
din ”memoria apei” (decodificarea) se poate face dacă există o sincronizare a timpului,
în fiecare moleculă de apă, în fiecare punct de pe Terra și doar prin holograme” poate fi
extrem de reală;
- Dacă toate se întâmplă așa, înseamnă că ,,Timpul intern planetar” este un timp comun
pentru planeta Pământ și pentru toate formele de viață de pe această planetă, adică un
CEAS unic, iar apa din interiorul și exteriorul planetei precum și atmosfera dielectrică
subțire de aproximativ 30 Km care ,,îmbracă” Pământul reprezintă un vehicul
informațional;
- Acest CEAS va trebui să aibă ca cea mai mică unitate de măsură a timpului ,,Timpul
intern planetar” în engleză ,,the planetary internal time- PIT” de ,,127,71 ms”, unitate
care va înlocui ,,secunda”. O secundă va avea, astfel, 7,83 PIT; Acest PIT este necesar
pentru ,,sincronizarea timpului” la nivel planetar ;
- Acest timp (PIT) există în toate lucrurile și formele de viață de pe planetă, dar el nu este
observat de om, decât atunci când ,,ticăitul ceasului intern” este încetinit sau accelerat
(hipertensiune arterială sau hipotensiune arterială).
Faptul că apa și atmosfera dielectrică subțire de aproximativ 30 Km care ,,îmbracă”
Pământul reprezintă un vehicul informațional, este confirmată de Edward Osborne Wilson
(numit „părintele sociobiologiei” și „tatăl biodiversității”) într-una din cărțile [26] sale, citez:

61
 ,,Peste 99% din speciile de animale, plante, fungi și microbi se bazează exclusiv sau
aproape exclusiv pe anumite substanțe chimice (feromoni) pentru a comunica cu membrii din
aceeași specie. Alte substanțe chimice (alomoni) sunt folosite pentru a recunoaște diferite specii
de potențiale prăzi, prădători, sau parteneri simbiotici.”
,,Semnalele audiovizuale ale lumii vii ne provoacă emoție și, de-a lungul istoriei, au
inspirat mari opere de artă, tot ce e mai bun în muzică, dans, literatură și arte vizuale. Dar toate
astea sunt meschine în comparație cu ce se petrece în lumea feromonilor și alomonilor.”
,,În ultimii cinzeci de ani, cercetătorii (din rândul cărora am făcut și eu parte în tinerețe,
petrecând ceasuri minunate cu studiul comunicării la furnici) au descoperit că feromonii nu sunt
emiși în aer și în apă numai pentru ca alții să-i detecteze, ci, de fapt, sunt îndreptați cu precizie
către anumite ținte. Cheia înțelegerii comunicării feromonale este ,,spațiul activ.”
,,Să ne gândim la femela unui fluture de noapte care cheamă masculii din specia ei prin
aerul nopții. Cel mai apropiat mascul s-ar putea afla la un Kilometru distanță, echivalentul a 80
de Kilometri, când convertim totul ținând seama de dimensiunea fluturelui raportată la cea a
corpului omenesc”.
Acest ,,spațiu activ” format de apă și aer, la care face referire Edward Osborne Wilson, se
pare că este chiar o parte din ,,Câmpul Akashic”[GT18]. Voi reveni asupra acestui aspect.

62
 3.2 Timpul, măsură a tuturor acțiunilor umane pe Terra și în Univers

În continuare voi descrie o posibilă istorie adevărată [27] a modului cum a apărut, de la
începuturile lumii, anul format din 365 zile, ziua formată din 24 ore, ora din 60 minute și minutul
din 60 secunde.
Toată această istorie este legată de sistemul de numerotație [GT19]. În lumea de astăzi
folosim pe scară largă sistemul zecimal [GT20], motivul presupus fiind că oamenii au zece
degete la cele două mâini. Cu toate acestea egiptenii și babilonienii, care au împărțit pentru
prima dată ziua în părți mai mici, au folosit sistemul numeric duodecimal (baza 12) și
sexagesimal (baza 60). Motivul pentru care au folosit acest sistem este chiar structura degetelor
noastre de la mâini. Numărul de articulații de deget pe fiecare mână (cu excepția degetului mare)
face posibilă numărarea până la 12 folosind numai degetul mare.

Figura 30. Numărarea articulațiilor degetelor de la o mână cu ajutorul degetului mare

De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de a măsura timpul cu diverse dispozitive.
Unul dintre cele mai vechi dispozitive folosite pentru măsurarea timpului este cadranul solar.
Funcționarea lui depindea, de mișcarea de rotație a soarelui, prin faptul ca, pe măsură ce soarele
se deplasa de la est la vest, umbra lăsată în urmă indica ora cu destul de mare precizie.
Printre primii care au utilizat acest instrument se numărau egiptenii, care în jurul anilor
5000 î.Hr., concepuseră ceea ce se numea atunci “gnomonul” – un pilon vertical, înfipt în
pământ, a cărui umbră proiectată pe pământ, pe un cadran gradat, arăta ora din zi. Apoi mult mai
târziu între anii 2500 si 2000 î.Hr, egiptenii construiesc obeliscuri (monumente zvelte, conice, cu
patru laturi). Umbrele acestora, în mișcare datorită luminii Soarelui, formau un cadran solar
primitiv, care permitea împărțirea zilei în două unități de timp – înainte și după ora prânzului.
Obeliscul mai ajuta și la determinarea celei mai lungi, dar și a celei mai scurte zi din an. Mai
târziu, pe măsura dezvoltării civilizației, pe sol au fost adăugate diviziuni care permiteau

63
împărțirea și mai amănunțită a zilei în ore. La început au împărțit ziua în 10 ore, apoi au adăugat
câte o oră la fiecare capăt (unul pentru crepuscul și unul la sfârșitul zilei). Ulterior, au realizat o
bară în formă de T, care a fost calibrată pentru a împărți timpul dintre răsărit și apusul soarelui în
12 părți.
Cu toate acestea, absența luminii solare a îngreunat împărțirea timpului pe perioada nopții
și s-a trecut la diviziunea timpului nocturn pe baza observațiilor realizate asupra stelelor. În acele
timpuri străvechi, fără a avea vreo tehnologie, au ales 36 de grupuri de stele (mici constelații)
numite „decans” [GT21], care se ridicau consecutiv la orizont în timp ce pământul se rotea.
Fiecare ,,decans” apărea înainte de răsărit și marca începutul unei perioade de 10 zile. Un total de
36 de ,,decans-uri” au dus astfel la 360 zile dintr-un an. De la un amurg la altul, 18 dintre aceste
decanuri erau vizibile. Cu toate acestea, fiecare perioadă de amurg a avut 3 dintre aceste
,,decans-uri” alocate, lăsând 12 pentru perioada de întuneric complet (s-a aplicat sistemul
duodecimal). Astfel, creșterea fiecărui ,,decans” a marcat o oră, așa că s-a ajuns cu 12 ore în
fiecare noapte.
De asemenea, la acel moment, orele nu aveau o durată fixă iar astronomilor de atunci le-a
fost greu să gestioneze calculele cu aceste metode. Apoi, Hipparchus [GT22] a oferit „orele
echinocțiale” propunând împărțirea unei zile în 24 de ore egale.
După împărțirea zilei în mod egal la 24 de ore, a urmat sistemul sexagesimal (baza 60) al
Babiloniei pentru calcule astronomice. Pentru că acest sistem de numerotație era la îndemâna
babilonienilor s-a convenit împărțirea în continuare a orei în 60 de minute și fiecare minut în 60
de secunde.
După foarte mult timp, în secolul al XIII-lea, apar primele ceasuri în Europa, mai ales, în
mânăstiri și în piețe publice. Perioada dintre secolele al XIV-lea și al XVI-lea este o perioadă de
glorie a marilor ceasuri astronomice din Europa, niște construcții masive decorate ca niște opere
de artă, cu fețe multiple, figuri în mișcare, ornamente sculptate și cifre vizibile.
Cele mai vechi ceasuri astronomice din lume sunt: orologiul Lundsense din Lund, Suedia
(figura 30) - 1380; ceasul catedralei Welss, Anglia – 1380; Gros Horloge din Rouen, Normandia,
Franța – 1389; ceasul astronomic din Praga, Cehia -1410; ceasul astronomic din Rostock,
Germania – 1472; ceasul astronomic San Marco din Veneția, Italia – 1499; ceasul astronomic din
Berna, Elveția – 1527; Ceasul astronomic Torrazzo, Cremona, Italia – 1588; ceasul astronomic
din Catedrala Notre - Dame, Strasbourg, Franța – 1843; ceasul din Catedrala Besançon,
Besançon, Franța- 1860; ceasul din turnul Zimmer, Lier, Belgia - 1928.

64
 Figura 31. Orologiul Lundsense din Lund, Suedia, fotografie realizată de Håkan Dahlström, Suedia

Revin la câteva noțiuni de timp definiți de astronomie, insistând doar asupra unor elemente
esențiale pentru continuarea analizei legate de ”timp”.
Spuneam că timpul sideral este definit ca unghiul orar al punctului vernal și este dependent
de longitudinea observatorului considerat. Mai exact, timpul sideral este timpul necesar unei
rotații complete a Pământului în jurul axei sale, față de stele sau față de un reper inerțial [GT23],
sau ziua siderală este perioada scursă între două treceri la meridian, succesive, ale punctului
vernal, ca în figura 32. Ziua siderală are o durată de aproximativ 23 ore 56 de minute 4 secunde.
Durata zilei siderale variază însă datorită mai multor factori: neuniformitatea vitezei de rotație a
Pământului datorită redistribuirii masei în interiorul Pământului; frânarea rotației Pământului
datorită mareelor; nutația [GT24] și neuniformitatea precesiei.

Figura 32. Detalii explicative pentru definirea timpului sideral

65
 Spuneam că timpul solar adevărat (ziua solară adevărată) este definit ca unghiul orar al
Soarelui și este dependent de observatorul considerat și curge neuniform în timpul anului. Mai
precis timpul solar adevărat este timpul scurs între două culminații superioare succesive ale
Soarelui, durata zilei solare fiind de 24 ore.
Datorită mișcării de revoluție a Pământului, ziua solară [28] este cu aproximativ patru
minute mai lungă decât ziua siderală. În termeni de poziții aparente pe sfera cerească, ascensia
dreaptă a Soarelui crește cu aproximativ 1° pe zi; ca urmare, timpul sideral al culminației
superioare a Soarelui crește cu aproximativ 4 minute de la o zi la alta. De menționat este că ziua
solară începe la culminația superioară a Soarelui, adică la amiază, iar timpul solar este 0h la
amiază și 12h la miezul nopții.
În trecutul îndepărtat și până în secolul XIII timpul era ceva ce nu se vedea și cu toate
astea era bine conturat în mintea oamenilor. La început ce conta pentru oameni era alternarea
zilei cu noaptea, trecerea de la un anotimp la altul, timpul muncii și timpul odihnei, timpul
semănatului și cel al recoltei. În lumea antică și medievală, a existat doar o minoritate de oameni
cu adevărat interesată de măsurarea timpului. Cu toate aceste cuvântul „timp“ își are originea in
cuvântul grecesc „temenos“[GT25] și cel latinesc „temperare“ [GT26], ambii termeni
însemnând acțiunea de a diviza un anumit lucru într-o anumită ordine și măsură.
Astăzi, timpul, reprezintă repere pentru sumele de bani care trebuie strânși, succesul pe
care trebuie să îl ai, obiectivele care trebuie îndeplinite, idealurile care trebuie atinse. Uneori
succesul, obiectivele și idealuri sunt măsurate tot în bani. Expresia ,,Time is money” [GT27]
este mai actuală ca oricând. Percepția asupra banilor este extrem de diversă și subiectivă, însă
poate cea mai cunoscută dintre toate este aceea că banii fac viața mai ușoară.
În fond, timpul, este o convenție stabilită cu secole în urmă, în care un an are 365 de zile,
ziua are 24 ore, ora are 60 minute și minutul 60 secunde, la care ,,s-au atașat” termeni în
corelație cu nivelul atins de știință, cum ar fi: timpul atomic internațional – TAI [GT28], timpul
terestru - TT [GT29]. Dacă se folosea numai sistemul de numerotație duodecimal (12) ziua avea
28 ore, ora 12 minute și minutul 12 secunde ceea ce însemna că toate definițiile și modul de
stabilire al timpului ar fi fost altul.
Pornind de la această convenție, timpul a fost inclus direct sau indirect (începând cu anul
2019) în multe, dacă nu toate, unitățile de măsură cu care lucrăm: metrul (pentru lungime)
[GT30], kilogramul (pentru masa) [GT31], amperul (pentru curentul electric) [GT32], joul
(pentru energie) [GT33], watul (pentru putere) [GT34] etc.
Cu alte cuvinte 1 Kg, 1m, 1 joul sau 1wat etc. poate depinde de: durata de rotație completă
a Pământului în jurul axei sale, sau de timpul scurs între două culminații superioare succesive ale

66
Soarelui. Mai mult noi ,,judecăm” toate evenimentele din univers pornind de la modul de
definire a timpului pe Pământul unde trăim.
Unui observator astronomic de studiere a universului, voi asocia un sistem de referință,
localizat la nivelul Pământului (caz ipotetic), în punctul de intersecție al unui meridian (poate fi
ca referință și meridianul Zero - meridianul Greenwich) [GT35], cu ecuatorul, ca în figura 33 și
voi reprezenta o planetă, să zicem Venus, pentru a face unele comentarii.

Figura 33. Sistemul solar, realizat de topbrainscience.com, completat cu două sisteme de referință: unul pe
planeta Venus și unul pe planeta Pământ

Planeta Venus se caracterizează prin: a doua planetă ca distanță față de Soare, Pământul
fiind a treia planetă ca distanță față de Soare, rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă,
durează 243,0185 de zile (pământene) și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația
celorlalte planete, viteza medie pe orbită 35,02 Km/s, față de Pământ care are 29,78 Km/s,
diametrul planetei Venus este de 12,092 km (cu numai 650 km mai puțin decât cel al
Pământului), ecuatorul planetei Venus se rotește cu 6,5 km/h, în timp ce cel al Pământului are
circa 1.674,4 km/h. Orbita planetei Venus este cea mai apropiată de forma circulară, cu o
excentricitate mai mică de 0,01, pe când 0rbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă
puțin turtită cu o excentricitate de 0,0167086.
Aflându-ne în acel observator ipotetic din figura 32 și scrutând planeta Venus, toate
fenomenele pe care le vom observa, le vom judeca față de sistemul tridimensional ales pe
Pământ. Vom calcula viteza pe orbită, durata de rotație în jurul Soarelui (în zile pământene),
caracteristicile orbitei (semiaxa mare, semiaxa mică, excentricitate etc), distanța maximă și
minimă față de Soare și de alte planete etc. Trebuie să observăm că planeta Venus se rotește
invers decât Pământul, orbita planetei Venus diferă de a Pământului, totul este mișcare, iar

67
distanța dintre Pământ și Venus fiind în medie de 41 milioane Km. Să amintim și faptul că viteza
luminii este în Km/s (Km și secundă pământeană), timpul este o convenție.
În toate aceste analize, pe care le fac cercetătorii, trebuie să se accepte o serie de
aproximări și dacă apar anomalii față de teorie, atunci se opresc, reanalizează formulele, teoria și
câteodată anomaliile persistă, fără a avea răspuns cel puțin câțiva ani iar în alte cazuri decenii sau
sute de ani.
Cu ce seamănă acest mod de a analiza și interpreta fenomenele din Univers? Seamănă
cumva cu teoria cosmologică numită Geocentrism? De ce trebuie să analizăm Universul numai
din perspectiva Pământului și poziției acestuia în sistemul solar? Nu observăm că pe acest drum
avem multe întrebări la care nu se poate răspunde?
Observăm că legile mișcării elaborate de Newton continuă să fie valabile în condițiile de la
suprafața Pământului, iar fenomenele din univers nu pot fi încadrate în aceste concepții clasice.
Spațiul pare a fi mai mult decât un receptor pasiv, iar timpul nu curge în mod echitabil prin tot
universul. Spațiul și timpul au fost unite de Einstein într-un continuum tridimensional și acest
continuu interacționează cu particulele de materie și lumină, care se mișcă în el. Revoluția
relativității lui Einstein a avut loc în prima parte a secolului XX, și apoi vreo douăzeci de ani mai
târziu, a apărut o altă revoluție, revoluția cuantică. Acest moment a fost la fel de fundamental ca
cel declanșat de Einstein. Teoria relativității a eliminat spațiul și timpul ca fundal pentru
mișcarea deterministă a punctelor de masă, dar a păstrat descrierea fără ambiguitate a entităților
de bază ale universului fizic. Teoria cuantică, pe de altă parte, a eliminat căile de mișcare lipsite
de ambiguitate (particulele nu mai păreau să se miște într-un singur mod determinat, ci păreau să
se miște într-un mod care să permită o alegere între mișcări alternative) și a introdus un nivel de
libertate (sau aleatoriu) în determinarea exactă a căii ce ar urma o particulă. Trebuie spus că
toate aceste ,,revoluții” au avut loc în contextul ,,Geocentrismului” de a analiza Universul.
Iată ce spune Ervin Laszlo în cartea sa ,,Science and the Akashic Field an Integral Theory
of Everything”: ”Se pare că viziunea asupra lumii, pe care cei mai mulți o consideră științifică
este una inadecvată și în multe cazuri învechită. Totuși, acest lucru poate fi remediat. Elementul
cheie este acumularea de foarte multe anomalii pe care paradigma actuală nu le poate
clarifica. Acest lucru determină comunitatea oamenilor de știință să caute mai multe
feluri de abordare a fenomenelor cu anomalii față de teorie...O cale este deschisă inovării
teoriei fundamentale către o schimbare de paradigmă. Schimbarea este determinată de
acumularea de observații care nu se potrivesc teoriile acceptate și nu pot fi făcute pentru a se
potrivi prin simpla extensie a acestor teorii. Este posibil să se stabilească etapa pentru o
paradigmă științifică nouă și mai adecvată, dar această paradigmă trebuie descoperită mai
întâi.”

68
 În aceeași carte E. Laszlo face o serie de constatări a anomaliilor din diferite domenii și
ajunge la o concluzie: ”Universul în ansamblu manifestă corelații bine ajustate care sfidează
explicațiile obișnuite; există corelații uimitor de strânse la nivelul cuantei: fiecare particulă care
a ocupat vreodată aceeași stare cuantică ca și o altă particulă rămâne corelată cu ea într-un
mod misterios, mod non energetic, teoria evolutivă post - darwiniană și biologia cuantică
descoperă în mod similar, corelații nedumerite în cadrul organismului și între organism și
mediul său; corelațiile care ies la lumină în limitele mai îndepărtate ale cercetării conștiinței
sunt la fel de ciudate: sunt sub formă a „conexiunilor transpersonale” dintre conștiința unei
persoane și mintea și corpul alteia. Când trecem în revistă aceste anomalii de conexiune și
corelație, noi ajungem la o concluzie remarcabilă: rețelele de conexiune care creează un cosmos
în evoluție coerentă, pentru înțelegerea cuantei, pentru conexiunea instantanee între organisme
și mediu și între conștiințele ființelor umane diferite și chiar îndepărtate, au una și aceeași
explicație. Nu există numai materie și energie în univers, ci și un element mai subtil, dar real, un
câmp informațional sub formă de „informație” activă și eficientă. Informația de acest fel
conectează toate lucrurile în spațiu și timp - într-adevăr, leagă toate lucrurile prin spațiu și
timp.”
Apreciez, că pentru descoperirea paradigmei, la care făcea referire Ervin Laszlo, pentru
fiecare disciplină științifică, în parte, trebuie să se aibă în vedere următoarele:
- Timpul, să rămână o măsură a tuturor acțiunilor umane doar pe Terra, așa cum
spuneam, doar ca repere pentru sumele de bani care trebuie strânse, succesul pe care
trebuie să îl ai, obiectivele care trebuie îndeplinite, idealurile care trebuie atinse;
- Cel care contează, ca timp este ”timpul intern planetar” ce reprezintă ,,timpul intern al
tuturor lucrurilor și formelor de viață”. Acesta este esența conexiunilor și corelațiilor
din microcosmos și macrocosmos (legea modelului unic); El, timpul intern planetar,
poate sincroniza evenimentele din univers;
- Teoria corzilor trebuie continuată prin recentrarea, reorientarea și redirijarea activităților
de cercetare, în contextul în care materia ni se prezintă ca o formă de manifestare a
energiei, într-un sistem de referință la nivelul elementului studiat, în urma unui proces
de creație, pe baza unui proiect, context în care materia trebuie văzută diferit de energie;
- Extinderea cercetărilor în domeniul comunicării diverselor specii în așa zis ,,spațiu
activ” al lui Edward Osborne Wilson, în contextul în care acesta ar putea fi o parte a
câmpului Akashic, enunțat de Ervin Laszlo;
- Studierea câmpului Akashic ca vehicul și bază de date informațională pentru fiecare
disciplină științifică;

69
 - Studierea Universului folosind acest câmp Akashic ca instrument intermediar. În acest
caz mutând analiza și studiul chiar la obiectul de studiu, anomaliile științifice vor
dispare;
- Reanalizarea legilor, teoriilor, aplicaţiilor teoriilor, preferinţelor instrumentale,
ipotezelor, presupoziţiilor filosofice şi metodologice etc. din toate științele în contextul
existenței acestui câmp Akashic;
- Redefinirea științei și a supranaturalului;
- Regăsirea sensului existenței umane.
În încheierea acestui capitol voi cita pe Edward O. Wilson cu privire la sens, din cartea sa
”Sensul existenței umane”:
”În utilizarea sa comună, cuvântul ,,sens” presupune intenție, intenția presupune proiect,
iar proiectul presupune un proiectant. Orice entitate, orice proces, sau chiar definiția oricărui
cuvânt sunt puse în joc ca urmare intenției proiectantului. Aceasta este esența viziunii filozofice
despre lume în religiile constituite, și mai ales în miturile lor despre creație. Ele presupun că
omenirea există într-un anumit scop. Oamenii se află pe Pământ cu un scop. Atât omenirea cât
și oamenii au sens.
Cuvântul ,,sens” e folosit, însă, și într-alt fel, mai cuprinzător, implicând o viziune despre
lume mai diferită. Anume, că sursa sensului o reprezintă accidentele istoriei, nu intențiile
proiectantului. Nu există un plan premergător, ci doar rețele suprapuse de cauze și efecte fizice.
Desfășurarea istoriei se supune numai legilor generale ale Universului. Fiecare eveniment este
întâmplător, dar influențează probabilitatea evenimentelor ulterioare. În timpul evoluției vieții
organice, de exemplu, apariția unei adaptări prin selecție naturală face ca apariția altor
adaptări să fie mai probabilă. Acest concept al sensului, în măsura în care aruncă o lumină
asupra omenirii și asupra restului vieții, este viziunea despre lume a științei.”
Din fericire, această viziune a științei despre lume, este tot mai combătută chiar de unii
oamenii de știință, care înțeleg că lucrurile nu sunt tocmai așa și cred că tocmai această atitudine
va duce la schimbarea paradigmei, la care făcea referire E. Laszlo.

70
 Capitolul 4. Materia, energia și timpul ca un tot

Pentru înțelegerea conceptului de ,,materie, energie și timp ca un tot” este nevoie de o serie
de informații specifice despre Lună, Energia Punctului Zero, Câmpul de Torsiune și aspecte
inedite legate de halourile galaxiilor, precum și ”câmpurile vieții” ale profesorului de anatomie
și cercetător în bioelectricitate, Harold Saxton Burr, de la Facultatea de medicină, Universitatea
Yale, pe care le voi expune în continuare. Aceste informații vor sta la baza acestui concept, ca un
liant, între toate informațiile oferite de mine despre materie, energie și timp. Informațiile sunt
luate din surse credibile, sau oficiale și sunt prezentate la finele fiecărui subcapitol.
Luna
Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit
natural permanent.
Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el,
partea vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile dintre
zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe Pământ, este al
doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare.
Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km, sau 1,28 secunde-lumină. Această
valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul Pământului, mărimea
aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă Soarele
aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare. Această potrivire de aparență vizuală nu va
continua în viitorul îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.
Câmpul gravitațional al Lunii a fost măsurat prin urmărirea deplasării Doppler a
semnalelor radio emise de o navă spațială de pe orbită. Gravitația lunară prezintă masconi
[GT36], mari anomalii gravitaționale pozitive asociate unora dintre craterele de impact,
produse în parte de fluxul mai dens de lavă bazaltică din mări care umple aceste cratere.
Anomaliile influențează mult orbita navelor în jurul Lunii. Există și câteva enigme: fluxul de
lavă nu poate explica de unul singur întreaga signatură gravitațională, și există masconi care nu
sunt puși în legătură cu vulcanismul din mări.
Luna are un câmp magnetic extern de circa 1–100 nano tesla, de peste o sută de ori mai
mic decât cel al Pământului. Actualmente, nu are un câmp magnetic dipolar global, ci doar o
magnetizare a scoarței, dobândită probabil în istoria timpurie, când încă mai funcționa ca
dinam. O parte din magnetizarea rămasă până acum ar putea proveni și de la câmpurile
magnetice temporare generate în timpul unor mari evenimente de impact prin extinderea unui
nor de plasmă generat de impact în prezența unui câmp magnetic ambiental. Această ipoteză

71
este susținută de aparenta poziționare a celor mai mari magnetizări ale scoarței la antipozii
celor mai mari cratere de impact.
Luna efectuează o orbită completă în jurul Pământului în raport cu stelele fixe o dată la
fiecare 27,3 zile (perioada sa siderală). Întrucât Pământul se deplasează și el, în același timp, pe
orbita sa în jurul Soarelui, durează puțin mai mult până când Luna ajunge în aceeași fază în
raport cu Pământul, adică circa 29,5 zile (perioada sa sinodică). Spre deosebire de majoritatea
sateliților altor planete, orbita Lunii este mai aproape de planul ecliptic decât de planul
ecuatorial al planetei. Orbita Lunii este perturbată subtil de Soare și Pământ cu influențe mici,
complexe și în interacțiune reciprocă. De exemplu, planul orbitei Lunii se rotește treptat o dată
la fiecare 18,61 de ani, ceea ce afectează alte aspecte ale mișcării acesteia. Aceste efecte sunt
descrise matematic de legile lui Cassini.
Pe lună apar ,,vârtejurile lunare” care sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe
suprafața Lunii, și sunt caracterizate printr-un albedo mare, care apar optic imature (adică au
caracteristicile optice ale unui regolit relativ tânăr), și de multe ori, prezintă o formă sinuoasă.
Forma lor curbilinie este adesea accentuată de regiunile de albedo [GT37] scăzut care
meandrează în jurul vârtejurilor strălucitoare.
Distanța dintre Lună și Pământ variază de la circa 365.400 km la 406.700 km la perigeu
și, respectiv, apogeu. La 14 noiembrie 2016, s-a aflat mai aproape de Pământ la lună plină
decât a mai fost vreodată după 1948, cu 14% mai aproape decât cea mai îndepărtată poziție la
apogeu.
Prezența lunii se manifestă și prin așa zis ,,efect mareic”. El este explicat astfel: atracția
gravitațională pe care o exercită masele una față de cealaltă scade invers proporțional cu
pătratul distanței între cele două mase. Ca urmare, atracția puțin mai puternică exercitată de
Lună asupra părții Pământului aflată mai aproape de ea în comparație cu cea opusă conduce la
forțele mareice. Forțele mareice afectează atât scoarța Pământului, cât și oceanele.
Cel mai evident efect al forțelor mareice este formarea a două umflături pe oceanele
Pământului, una pe partea de Pământ dinspre lună, cealaltă pe cea opusă Lunii. Aceasta
conduce la o creștere a nivelului mărilor, numită maree oceanică. Cum Pământul se învârte în
jurul propriei axe, una dintre aceste umflături oceanice (fluxul) ridică apa de „sub” Lună, în
timp ce cealaltă este exact invers. Ca urmare, există două fluxuri și două refluxuri în circa 24 de
ore. Întrucât Luna orbitează Pământul în aceeași direcție ca și rotația Pământului, fluxurile au
loc la distanțe de 12 ore și 25 de minute; cele 25 minute se datorează timpului pe care îl petrece
Luna pe orbita Pământului. Soarele are același efect mareic asupra Pământului, dar forțele sale
de atracție sunt doar 40% din cele ale Lunii; combinația de forțe dată de pozițiile relative la
Pământ ale Lunii și Soarelui este responsabilă pentru mareele vii și mareele moarte. Dacă

72
Pământul ar fi o planetă de apă (fără continente) ar produce o maree de doar un metru, foarte
previzibilă, dar mareele oceanice sunt modificate puternic de alte efecte: cuplarea prin frecare a
apei cu rotația Pământului prin intermediul fundului oceanului, inerția mișcării apei, bazinele
oceanice care sunt mai puțin adânci spre țărm, trecerea apei dintr-un bazin oceanic în altul. Ca
urmare, temporizarea mareelor în diferitele puncte ale Pământului este în primul rând
determinat empiric și explicat teoretic. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Luna )
Energia punctului zero
Energia punctelor zero este marea de energie care pătrunde în tot spațiul, adesea numit de
oamenii de știință, „vidul fizic”. Nu numai că este mare, dar energia sa depășește densitățile de
energie nucleară. Ce este? Este „energia cinetică reținută de moleculele unei substanțe la o
temperatură de zero absolută.” Totuși, majoritatea oamenilor nu sunt siguri care este această
„energie a punctului zero” (ZPE) și dacă poate fi utilă pentru nevoile energetice ale
omului.(Thomas Valone, Zero Point Energy, The Fuel of the Future).
În mecanica clasică, toate particulele pot fi gândite ca având o anumită energie formată
din energia lor potențială și energia cinetică. Temperatura, de exemplu, apare din intensitatea
mișcării aleatoare a particulelor cauzată de energia cinetică (cunoscută sub numele de mișcare
browniană). Deoarece temperatura este redusă la zero absolut, s-ar putea crede că toată
mișcarea încetează și particulele se opresc complet.
De fapt, însă, energia cinetică este reținută de particule chiar și la cea mai mică
temperatură posibilă. Mișcarea aleatorie corespunzătoare acestei energii cu punct zero nu se
stinge niciodată ca urmare a principiului incertitudinii mecanicii cuantice. Principiul
incertitudinii afirmă că nici un obiect nu poate avea vreodată valori precise de poziție și viteză
simultan. Energia totală a unui obiect mecanic cuantic (potențial și cinetic) este descrisă de
Hamiltonianul său, care descrie, de asemenea, sistemul ca un oscilator armonic, sau funcție de
undă, care fluctuează între diferite stări energetice (vezi dualitatea undă-particulă). Toate
sistemele mecanice cuantice suferă fluctuații chiar și în starea lor de repaus, o consecință a
naturii lor asemănătoare undelor. Principiul incertitudinii impune ca fiecare sistem mecanic
cuantic să aibă o energie fluctuantă în punctul zero mai mare decât minimul potențialului său
clasic. Acest lucru duce la mișcare chiar la zero absolut.
De exemplu, heliul lichid nu îngheață sub presiunea atmosferică indiferent de
temperatură, datorită energiei sale din punct de zero. Având în vedere echivalența de masă și
energie exprimată de Einstein, E = mc2, orice punct din spațiu care conține energie poate fi
gândit ca având masă pentru a crea particule. Particulele virtuale se aprind spontan în fiecare
punct al spațiului datorită energiei fluctuațiilor cuantice provocate de principiul incertitudinii.
Fizica modernă a dezvoltat teoria cuantică a câmpurilor (QFT) pentru a înțelege interacțiunile

73
fundamentale dintre materie și forțe, tratează fiecare punct al spațiului ca un oscilator armonic
cuantic. Conform QFT, universul este alcătuit din câmpuri de materie, ale căror cuanta sunt
fermii (adică leptonii și cuarcii) și câmpurile de forță, ale căror cuanta sunt bosoni (de exemplu
fotoni și gluoni). Toate aceste câmpuri au energie în puncte zero.
Multe efecte fizice atribuite energiei punctului zero au fost verificate experimental, precum
emisiile spontane, forța Casimir, efectul Lamb, momentul magnetic al electronului și
împrăștierea Delbrück. Aceste efecte sunt de obicei numite „corecții radiative”. În teoriile
nonliniare mai complexe (de exemplu, QCD), energia punctului zero poate da naștere unei
varietăți de fenomene complexe, cum ar fi stări multiple, ruperea simetriei, și apariția haosului.
Mulți fizicieni consideră că „vidul deține cheia unei înțelegeri depline a naturii” și că studiul
acesteia este esențial în căutarea teoriei tuturor. Domeniile active de cercetare includ efectele
particulelor virtuale, împletirea cuantică, diferența (dacă există) între masa inerțială și
gravitațională, variația vitezei luminii, un motiv pentru valoarea observată a constantei
cosmologice și natura energiei întunecate. (https://en.wikipedia.org/wiki/Zero-point_energy).
Efectul Lamb constituie o punere în evidenţă a existenţei particulelor virtuale rezultate
din fluctuaţiile vidului cuantic. Acest efect constă în apariţia unei diferenţe energetice între
nivelele cuantice ale hidrogenului ,2 şi 2
, diferenţă care se mai numeşte şi deplasarea
Lamb.
Efectul Delbrück reprezintă un alt fenomen fizic de manifestare a fluctuaţiilor vidului
cuantic. În esenţă, acest fenomen constă în împrăştierea fotonilor de înaltă energie în câmpul
coulombian al nucleului, ca o consecinţă a polarizării vidului. Împrăştierea Delbrück a fost
introdusă de fizicianul cu acelaşi nume, Max Delbrück, pentru a explica unele neconcordanţe
apărute între calculele teoretice şi rezultatele experimentale obţinute în urma împrăştierii
Compton pe atomi grei. Argumentul explicativ al lui Delbrück s-a bazat pe ecuaţia Dirac din
mecanica cuantică relativistă, conform căreia vidul cuantic este umplut cu perechi de electroni-
pozitroni virtuali cu care trebuie să interacţioneze suplimentar fotonii incidenţi.
Efectul Casimir este un alt fenomen care pune în evidenţă energia vidului cuantic, sau
energia punctului zero. Acest fenomen a fost prezis pentru prima oară de către fizicianul olandez
Hendrick Casimir, în 1948. Conform acestuia, două plăci conductoare, situate într-un mediu
vidat, la o foarte mică distanţă una de alta, sunt împinse una spre cealaltă de către o forţă
misterioasă. Această forţă apare din cauza fluctuaţiilor punctului zero, fluctuaţii care se
manifestă ca urmare a particulelor virtuale care apar şi dispar în acest spaţiu.
Datorită acestei fluctuaţii, particulele virtuale existente, acoperind un spectru larg de
lungimi de undă, acţionează asupra celor două plăci conductoare. Efectul care se observă
constă într-o uşoară reducere a lungimilor de undă între plăci, astfel încât acestea să se

74
potrivească între plăcile respective, spre deosebire de lungimile de undă din afara plăcilor.
Rezultă, deci, că densitatea de energie a fluctuaţiilor stării fundamentale dintre plăci, este mai
mică decât densitatea de energie din afara lor cu o cantitate finită. Această diferenţă dintre
densităţile de energie dă naştere unei forţe care împinge cele două plăci una spre alta, forţă
observată experimental.
Efectul Unruh: în cadrul teoriei relativităţii generale (unde câmpul de forţe
gravitaţionale este echivalent cu un câmp de acceleraţie), fluctuaţiile vidului pot servi la
determinarea acceleraţiei unui observator, deoarece un detector de particule, aflat în mişcare
accelerată, va reacţiona la fluctuaţiile vidului, ca şi cum acesta s-ar afla în repaus, într-un gaz
de particule cu o temperatură proporţională cu acceleraţia sa. Dacă detectorul nu este
accelerat, atunci acesta nu va reacţiona la fluctuaţiile vidului. Altfel spus, o aceeaşi stare
cuantică a câmpului, care este o stare fundamentală pentru observatorii din sistemele inerţiale,
poate fi acum privită ca o stare termică pentru un observator aflat într-o mişcare uniform
accelerată. Prin urmare, efectul Unruh înseamnă că vidul cuantic depinde şi de drumul
(traiectoria) observatorului prin spaţiu-timp, adică de linia de univers pe care acesta o
parcurge. (Spuma cuantică și anaximandru, Institutul Național de cercetare – Dezvoltare în
informatică, ICI, București)
Câmpul de torsiune
Crearea de către G. Șipov a teoriei fundamentale a câmpurilor de torsiune, teorie ce
permite demonstrarea posibilității unei manifestări intensive a câmpurilor de torsiune și, prin
urmare, posibilitatea de observare a unor efecte puternice, iar de aici posibilitatea rezolvării
unui spectru larg de probleme aplicative, a reprezentat una dintre laturile foarte importante ale
noii revoluții în domeniul fizicii. O parte componentă importantă a noii revoluții în fizică a fost
crearea în anii 80, în Rusia, pentru prima dată în lume, a generatoarelor de torsiune, care sunt
niște dispozitive ce generează câmpuri de torsiune statice și radiații ondulatorii de torsiune.
Generatoarele de torsiune elaborate formează două serii de dispozitive. În prima serie
intră generatoarele de torsiune care creează câmpuri de torsiune statice cu grad diferit de
intensitate, cu diferite configurații spațiale, cu periodicitate spațială diferită și cu rază diferita
de acțiune. În a doua serie intră generatoarele care creează radiații de torsiune ondulatorii cu
intensitate diferită, cu frecvențe diferite, cu spectre de frecvență diferite, cu diferite tipuri de
modulații, cu diferite moduri de adresare a informațiilor către diferite obiecte. Au fost elaborate
generatoare de torsiune universale care, pe lângă radiații ondulatorii de torsiune, pot crea
câmpuri de torsiune statice și curent de torsiune.

75
 Eficiența ridicată a tehnologiilor de torsiune, cât și simplitatea mijloacelor fizice și tehnice
care conduc la realizarea acestor tehnologii, sunt determinate, într-o mare măsură, de
caracterul neobișnuit al proprietăților câmpurilor de torsiune.
Voi enumera principalele proprietăți ale acestora, dar este important de subliniat faptul că
toate proprietățile câmpurilor de torsiune au fost deja anticipate teoretic și confirmate în mod
experimental:
1. Sursa de câmpuri de torsiune o reprezintă spinul clasic sau rotația macroscopică.
Câmpurile de torsiune pot lua naștere prin răsucirea spațiului sau ca urmare a
perturbării vidului fizic, care este de natură geometrică sau topologică, sau, de
asemenea, pot apărea ca o componentă inseparabilă a câmpului electromagnetic.
Câmpurile de torsiune se pot auto genera;
2. În toate cazurile indicate mai sus este vorba de câmpuri de torsiune care iau naștere la
nivelul substanței, al materiei. Însă, potrivit teoriei vidului fizic, există câmpuri de
torsiune primare, care sunt generate de către "Nimicul" Absolut. În același mod în care
materialul inițial al lumii materiei - particulele elementare - se nasc din vidul fizic, la
rândul său, vidul fizic se naște din câmpul de torsiune primar;
3. Cuantele câmpului de torsiune sunt reprezentate de către tordioni. Există argumente de
a considera ca tordionii reprezintă niște neutrino de joasa energie, având energia de
ordinul unităților eV. Aceștia reprezintă o clasă specială de neutrino;
4. Întrucât câmpurile de torsiune sunt generate de către spinul clasic, atunci în cadrul
acțiunii lor asupra diferitelor obiecte, la aceste obiecte, ca rezultat al acestei acțiuni, se
poate modifica doar starea de spin a acestora (starea spinilor nucleari sau atomici);
5. Spre deosebire de sursele de câmpuri electromagnetice și gravitaționale, care creează
niște câmpuri cu simetrie centrală, sursele de câmpuri de torsiune creează câmpuri cu
o simetrie axială;
6. Obiectul care se răsucește ("spinează") creează în două conuri spațiale o polarizare
care într-una din direcții corespunde câmpului de torsiune din stânga - SL, iar în
cealaltă direcție - câmpului de torsiune din dreapta - SR. În afara de aceasta, apare
zona câmpului de torsiune sub forma unui disc perpendicular pe axa de rotație. În
zonele indicate sub formă de conuri apare un câmp de torsiune axială (Ta), iar în disc -
un câmp de torsiune radială (Tr). Fiecare din aceste câmpuri de torsiune poate fi din
dreapta (TaR, TaL) și din stânga (TrR, TrL);
7. Spre deosebire de sarcinile electrice, sarcinile de torsiune de același semn, spinii
clasici de același semn (SRSR sau SLSL) se atrag , iar cele de semne diferite (SRSL) - se
resping;

76
8. Obiectul staționar care "spinează" creează un câmp de torsiune static. Dacă în obiectul
care "spinează" există o anumită neuniformitate, cum ar fi modificarea frecvenței
unghiulare de rotație, repartizarea neuniformă a masei față de axa de rotație, atunci un
asemenea obiect dinamic care "spinează" creează o radiație de torsiune turbionară;
9. Câmpul static de torsiune are raza finală de acțiune g0, în intervalul căreia intensitatea
câmpului de torsiune rămâne aproape constantă. Radiația de torsiune turbionară nu
este limitata de intervalul g0, iar intensitatea acesteia nu depinde de distanță;
10. Pentru câmpurile de torsiune potențialul este identic egal cu zero, ceea ce corespunde
caracterului ne energetic al acestora. Acesta este unul din factorii care determină
faptul de ce semnalele de torsiune se transmit informațional și nu energetic, adică fără
transferuri de energie și cu o viteză infinită.
11. Mediul prin care se propagă radiațiile de torsiune îl reprezintă vidul fizic. Față de
undele de torsiune vidul fizic se comportă ca un mediu holografic. În acest mediu
undele de torsiune se propagă prin portretul de fază al acestei holograme. Acesta este
cel de-al doilea factor fizic principal care explică caracterul informațional (și nu
energetic) de a transmite semnale, cât și o viteză infinit de mare de transmitere a
semnalelor;
12. Câmpurile de torsiune trec prin medii naturale fară a suferi pierderi. Acest fapt
reprezintă un factor natural, daca ținem cont că în calitate de cuante ale câmpurilor de
torsiune figurează neutrino;
13. Viteza undelor de torsiune din punct de vedere teoretic este egală cu infinit. Vitezele
mult mai mari decât cea a luminii nu reprezintă ceva neobișnuit pentru fizică. Acestea
au fost prezente în teoria gravitației a lui Newton. Vitezele mai mari ca a luminii au fost
observate experimental pentru prima dată de către N. Kozârev, mai târziu au fost
confirmate de către alti doi colegi, iar la nivel cuantic de către Zeilinger. Este util de
remarcat faptul că perturbațiile de spin într-un mediu de spin se propagă în așa fel,
încât ele nu pot fi ecranate. În acest caz apare posibilitatea de creare de comunicații
subacvatice și subterane, cât si de legături prin alte medii naturale;
14. Toate corpurile din natura vie și din cea moartă se compun din atomi, dintre care
majoritatea au spinii atomici sau nucleari clasici care nu sunt nuli. Ţinând cont că
toate corpurile se află în câmpul magnetic al Pământului, de prezența momentelor
magnetice ale atomilor și nucleelor, care reprezintă urmări ale prezenței spinilor și
sarcinilor clasice indicate, ia naștere o procesiune care generează radiația de torsiune
turbionară. În felul acesta, toate corpurile posedă câmpuri de torsiune (radiații)
proprii;

77
 15. Întrucât diferite corpuri au un ansamblu diferit de elemente chimice, un set diferit de
compuși chimici cu stereochimie diferită - cu repartizare spațială diferită în corpuri a
acestor atomi și a compușilor chimici, atunci toate corpurile posedă câmpuri de
torsiune strict individuale.
Oricât de neobișnuite ar fi proprietățile câmpurilor de torsiune, ele nu numai că trebuie să
fie acceptate, dar trebuie să ne ghidăm după ele în mod obligatoriu, întrucât aceste proprietăți
reprezintă realitatea obiectivă care ne este dată de către natură, ceea ce, în plus, este confirmat și
din punct de vedere experimental. (A. Akimov, Director al Institutului Internațional pentru Fizica
Teoretică si Aplicată al RAEN, Aсademician RAEN).
În cadrul simpozionului nr.100 cu titlul ”INTERNAL KINEMATICS AND DYNAMICS
OF GALAXIES SYMPOSIUM” organizat în perioada 9-13 august 1982 în Franța, astronomul
american Vera Florence Cooper Rubin, specialistă în rotația galaxiilor, face o serie de afirmații
pe care le consemnez, în continuare:
”Modelele dinamice ale fluxului Magellanic pretind ca galaxia noastră are un halou [GT
38] masiv până la ~ 70 kpc [GT39] dacă nu există forțe nongravitaționale pe acest flux.
Concluzia noastră finală este aceea că halourile galaxiilor spiralate conțin mai mult de jumătate
din masă, în limitele optice. Valorile locale ale materiei întunecate, din halou, se ridică la cel
puțin 102 din valori maxime pe distanțele galactocentrice [GT40], dar sunt aproape de constant
pe toată suprafața discurilor (halourilor).
De asemenea, referitor la înclinarea acestor discuri, spune: ”Sugestiile actuale pentru
originea înclinării discurilor galaxiilor găsesc dificultăți în a-și explica frecventele apariții și un
mecanism de acțiune externă pare a fi necesar pentru a menține aceste înclinații de lungă
durată. Un astfel de mecanism poate fi furnizat de un halou întunecat extins dacă, a) domină
gravitația la razele mari, în timp ce discul interior se auto gravitează, b) este ușor aplatizat și
devine mai plat la razele mai mari și c) este înclinat relativ spre discul interior.”
În fine, Harold Saxton Burr, în cartea sa ”Blueprint for Immortality, The Electric Patterns
of Life”- (Model pentru nemurire, Modelele electrice ale vieții), susține că, câmpurile electro
dinamice ale tuturor viețuitoarelor, pot fi măsurate și mapate cu voltmetre standard și se poate
controla dezvoltarea, sănătatea și și chiar buna dispoziție a fiecărui organism.
El a numit aceste câmpuri, ”câmpurile vieții sau câmpuri L”, citez:
”Deși aproape inconștient de complicate, „câmpurile vieții” sunt de aceeași natură ca și
câmpurile mai simple cunoscute de fizica modernă și ascultă de aceleași legi. Ca și domeniile
fizicii, ele fac parte din organizarea Universului și sunt influențate de forțele vaste ale spațiului.
Ca și domeniile fizicii, de asemenea, au calități de organizare și direcție care au fost dezvăluite
de multe mii de experimente.

78
 Organizare și direcție, opusul direct al întâmplării, implică un scop. Câmpurile vieții
măsurate cu instrumente electronice, oferă dovezi că omul nu este accident. Dimpotrivă, el este
o parte integrantă a Cosmosului, încorporată în atotputernicul său , sub rezerva legilor sale
inflexibile și a unui participant la destinul și scopul Universului.
Verificarea câmpurilor L se face cu voltmetre și electrozi speciali și poate a fi descris în
scurt timp - se dezvăluie diferite tipare sau gradații de tensiuni în diferite părți ale câmpului L.
Câmpurile L au fost detectate și măsurate nu numai la bărbați și femei, dar și în animale,
copaci, plante, semințe, ouă și chiar într-unul dintre cele mai joase scăzute forme de viață,
mucegaiuri. Mulți ani un copac de arțar în New Haven și un ulm în Old Lyme au fost conectați
continuu la voltmetre de înregistrare, lucru care, evident, nu poate fi făcut cu bărbați și femei.
Aceste înregistrări lungi au arătat că câmpurile L ale copacilor nu variază numai cu
lumina soarelui și întuneric, dar și cu ciclurile lunare, cu furtuni magnetice și cu pete solare.
Acești copaci robuști din Connecticut au ajutat să se răspundă la întrebarea pe care
filozofii au contestat-o timp de secole și pe care mulți o cer atât de neliniștiți și astăzi. Căci ei au
arătat că această viață de pe această planetă nu este izolată de Univers, ci o parte din acele
forțe irezistibile care își exercită influența pe distanțele vaste ale spațiului.”
Trebuie să menționez faptul că teoria lui Harold Saxton Burr a fost respinsă de
,,majoritatea oamenilor de știință”, conform celor spuse de Ruby Khoo de la New Straits Times.
Cu toate acestea munca lui H.S. Burr a fost continuată de Leonard J. Ravitz, un medic de la Yale.
Aceste informații, sunt doar o parte din cele care trebuie să formulăm niște concluzii, dar
reprezintă ,,coloana vertebrală” a conceptului ”materia, energia și timpul ca un tot”. Un rezumat,
a tot ce am spus în această carte despre materie, energie și timp, ar putea fi următorul:
a) Materia este o formă de manifestare a energiei, într-un sistem de referință, în urma unui
proces de creație, pe baza unui proiect. Sistemul de referință poate să fie sistemul solar când se
dorește realizarea (crearea) a ,,ceva - un proiect” la nivelul sistemului solar, sau planeta Pământ
dacă se dorește realizarea a ,,ceva - un proiect” la nivel Pământ, sau orice altă planetă sau galaxie
(Calea Lactee, Andromeda etc.), univers etc. Proiectele pot fi de geneză, dacă acestea vizează
modul cum se formează galaxiile, universul, sau universurile, ființele, sau pot fi de structură dacă
prin acestea se stabilesc relațiile dintre corpurile cerești, dintre corpuri cerești și universuri,
dintre multiverse [GT41] , dintre corpuri cerești și ființe etc. Numărul de proiecte este
determinat de scopul final, de obiective pe etape (exemplu: realizarea unei ”găuri negre” poate
avea mai multe scopuri) etc. Dacă există un proiect atunci trebuie să existe un proiectant.
Proiectantul poate să fie o formă de viață diferită de a noastră (non umanoidă), sau asemănătoare
nouă. Ideea că o ființă trebuie să fie ca noi și să aibă același mod de a trăi este falsă. Proiectantul
poate fi în universul nostru sau în oricare din multiverse. Tipul de proiecte și numărul acestora,

79
probabil, că sunt stabilite de un ,,administrator local, regional, sau general” în funcție de tipul de
proiect;
b) Planeta Pământ s-a format în jurul unei ”găuri negre”. Aceasta este o creație pe baza
unui proiect la nivelul sistemului nostru solar. La o creație nu există neapărat muncitori, ingineri,
utilaje. Există o tehnologie care se realizează pe baza legilor universului (macrocosmos și
microcosmos). Resursele realizării acestui proiect au fost în galaxia noastră, sistemul nostru solar
sau poate au ajutat și galaxiile apropiate galaxiei Calea Lactee;
c) Particulele purtătoare de energie din cele două sau uneori trei centuri de energie ”Van
Allen”, ale Terrei provin din interiorul pământului (”gaura neagră” care se comportă ca un
magnet puternic cu caracteristici și de generator de energie nucleară); Vântul solar este cel care
completează cu diverse particule (în situații de instabilitate a acestei centuri) și stabilizează
centura exterioară a Terrei, când aceasta pierde particule prin zona centurii ce nu este expusă
Soarelui, prin interacțiunea electromagnetică cu celelalte centuri ale diverselor planete în funcție
de poziția acestora față de Soare. Prima centură energetică a fiecărei planete (este o centura
destul de stabilă) împreună cu ”magnetul - gaura neagră” din interiorul fiecărei planete generează
forța de gravitație pe planeta respectivă. Gravitația terestră este de natură electromagnetică. Sursa
forței gravitației interplanetare o reprezintă centuriile de radiații exterioare ale fiecărei planete,
iar fiecare planetă este formată în jurul câte unei ”găuri negre”;
d) Există un circuit al apei în interiorul și exteriorul planetei Pământ. Teoria endogenă,
care susține că moleculele de apă s-au format din moleculele de hidrogen și de oxigen dar s-au
combinat în interiorul Pământului timpuriu, este teoria reală. În interiorul Terrei există oceane și
mări a căror origine poate fi explicată prin teoria endogenă de apariție a apei pe Pământ,
completată cu teoria formării planetelor în jurul unor ”găuri negre”; Oceanele și mările de la
suprafața Pământului și cele intraterestre formează dinamica globală completă a apei la nivelul
Terrei. Toate formele de manifestare ale naturii care au legătură directă sau indirectă cu apa sunt
determinate de necesitatea conservării energiei hidraulice la nivel global. Apa la nivel planetar
este un vehicul informațional. Apa conține informații de la formarea Pământului până în prezent,
despre orice activitate ce s-a desfășurat în interiorul sau exteriorul acestuia, secundă de secundă.
Codificarea informației în apă are la bază ,,coarda vibrantă” și /sau ,,tordionii”. Descoperirea
alfabetului pe bază de ”corzi” (alfabet energetic) reprezintă calea spre cunoaștere; Actuala teorie
a supercorzilor nu are nici un viitor. Trebuie recentrată, redirijată în ipoteza în care materia este
forma de manifestare a energiei; Redarea informațiilor din ”memoria apei” (decodificarea) se
poate face dacă există o sincronizare a timpului, în fiecare moleculă de apă, în fiecare punct de
pe Terra, în Univers și doar prin holograme (călătoria în timpul trecut - scurs). Legătura dintre
lună și maree (în condițiile existenței a două și uneori trei centuri de radiații ce înconjoară

80
Pământul în integralitatea sa) facilitează sincronizarea bazei de date informaționale de pe Terra
cu baza de date din sistemul solar prin intermediul Lunii, precum și updatarea permanentă a
acesteia din urmă;
e) Sistemul Solar în care ne aflăm este un ,,Sistem Energetic Solar local”, racordat la
Sistemul energetic regional-Calea Lactee”, care la rândul ei se racordează cu sistemele
energetice vecine;
f) Prin similitudine cu sistemul energetic de la nivelul național al unei țări, sau continent,
sau chiar cu ,,Sistemul Energetic solar” putem spune că Pământul se comportă ca un ,,sistem
energetic” a cărei energie este preluată (consumată) de formele de viață existente pe acesta.
Resursa primară de energie a Pământului ca ,,sistem energetic” este asigurată de Soare.
Transportul și distribuția energiei către toate formele de viață (consumatori) se face prin
intermediul câmpului electromagnetic din cavitatea Pământ - Ionosferă la frecvența de 7,83 Hz.
Racordarea tuturor formelor de viață la acest ,,Sistem Energetic – Pământ”, va trebui să se
realizeze în anumite condiții prealabile (ca și la sistemul energetic creat de om): frecvență,
potențial electric, să aibă aceeași tendință de oscilație ca Pământul, să aibă variații mici ale
parametrilor față de cele ale Pământului și alte elemente specifice în funcție de specie (vezi
Anexa la această carte). La nivelul planetei Pământ reglarea parametrilor necesari asigurării
condițiilor de viață a tuturor formelor de viață, derularea tuturor fenomenelor ce au legătura cu
viața acestor ființe se realizează cu ajutorul a câte unei ,,unități centrale de procesare-UCP”
pentru fiecare formă de viață, care poate fi ADN-ul, ARN-ul. Toate formele de viață de pe
Pământ care formează biosfera interacționează, sau sunt supuse acțiunii undei de rezonanță
Schuman, fiind ,,cuplate” la Pământ prin această frecvență de rezonanță de 7,83 Hz și nu numai.
g) Unda de rezonanță Schumann este progresul continuu nedeterminat al existenței duratei
,,perioadei undei de rezonanță de 127,71 ms” și al evenimentelor din trecut, prezent (variația
acestei durate în limite diverse determinate de condițiile electromagnetice din cavitatea Pământ -
Ionosferă ) și viitor privite ca un întreg. Durata perioadei undei de rezonanță reprezintă ,,timpul
intern planetar”. ,,Timpul intern planetar” se autoreglează prin intermediul fenomenelor
electromagnetice specifice cavității Pământ – Ionosferă. Planeta Pământ se comportă ca o ,,ființă
vie”, având pulsul său în jurul valorii de 127,71 ms, adică ,,durata unei perioade a undei de
rezonanță Schuman”. Dacă toate se întâmplă așa, înseamnă că ,,Timpul intern planetar” este un
timp comun pentru planeta Pământ și pentru toate formele de viață de pe această planetă, adică
un CEAS unic, iar apa din interiorul și exteriorul planetei precum și atmosfera dielectrică subțire
de aproximativ 30 Km care ,,îmbracă” Pământul reprezintă un vehicul informațional;
h) Energia punctelor zero este marea de energie care pătrunde în tot spațiul, adesea numit
de oamenii de știință, „vidul fizic”. Nu numai că este mare, dar energia sa depășește densitățile

81
de energie nucleară. Energia punctelor zero este „energia cinetică reținută de moleculele unei
substanțe la o temperatură de ,,zero absolută.”;
i) Crearea de către G. Șipov a teoriei fundamentale a câmpurilor de torsiune [GT42] este
certitudinea că o nouă paradigmă fizică a fost deja creată şi, la ora actuală, este în desfăşurare.
Sursa de câmpuri de torsiune o reprezintă spinul clasic sau rotația macroscopică. Câmpurile de
torsiune pot lua naștere prin răsucirea spațiului sau ca urmare a perturbării vidului fizic, care este
de natură geometrică sau topologică, sau, de asemenea, pot apărea ca o componentă inseparabilă
a câmpului electromagnetic. Câmpurile de torsiune se pot auto genera. Spre deosebire de sursele
de câmpuri electromagnetice și gravitaționale, care creează niște câmpuri cu simetrie centrală,
sursele de câmpuri de torsiune creează câmpuri cu o simetrie axială. Spre deosebire de sarcinile
electrice, sarcinile de torsiune de același semn, spinii clasici de același semn (SRSR sau SLSL)
se atrag , iar cele de semne diferite (SRSL) - se resping. Pentru câmpurile de torsiune potențialul
este identic egal cu zero, ceea ce corespunde caracterului ne energetic al acestora. Acesta este
unul din factorii care determină faptul că semnalele de torsiune se transmit informațional si nu
energetic, adică fără transferuri de energie și cu o viteză infinită. Mediul prin care se propagă
radiațiile de torsiune îl reprezintă vidul fizic. Față de undele de torsiune vidul fizic se comportă
ca un mediu holografic. În acest mediu undele de torsiune se propagă prin portretul de fază al
acestei holograme. Acesta este cel de-al doilea factor fizic principal care explică caracterul
informațional (și nu energetic) de a transmite semnale, cât si o viteză infinit de mare de
transmitere a semnalelor. Câmpurile de torsiune trec prin medii naturale fară a suferi pierderi.
Acest fapt reprezintă un factor natural, daca ținem cont că în calitate de cuante ale câmpurilor de
torsiune figurează neutrino. Perturbațiile de spin într-un mediu de spin se propagă în așa fel,
încât ele nu pot fi ecranate. În acest caz apare posibilitatea de creare de comunicații subacvatice
și subterane, cât și de legături prin alte medii naturale. Toate corpurile posedă câmpuri de
torsiune (radiații) proprii. Teoria câmpurilor de torsiune este calea spre cunoașterea câmpului
informațional - Câmpul Akashic;
j) Planetele și galaxiile au halou. Aceasta poate explica prezența câmpului informațional
de la toate nivelurile Universului, planetă, sistem solar, galaxie și Univers;
k) ,,Câmpurile vieții” descoperite de Harold Saxton Burr sunt părți din câmpul
informațional - ,,Câmpul Akashic”. Este momentul reconsiderării teoriei lui Harold Saxton Burr
ca și a altor mulți cercetători, aruncați din istorie, că nu au mers pe același drum cu cei mai
vechi, drum care nu s-a dovedit a fi mereu cel mai sigur și bun. Teoria conform căreia Universul
și tot ce este în el sunt doar accidente, trebuie abandonată. Savantul francez E. Cartan și G. Șipov
au creat o nouă paradigmă științifică care trebuie dezvoltată și continuată. Până la o nouă
paradigmă aceasta este soluția și este ultima;

82
 l) Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit
natural permanent (informație care se regăsește în toate manualele școlare și în toate lucrările
astronomice). Eu afirm că acest corp astronomic – Luna, este un satelit artificial și are un rol
decisiv în relația Pământului cu celelalte corpuri cerești, galaxii, univers, multiverse. Luna este în
rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Acest lucru este tot un
accident istoric sau un accident în evoluție? Mă îndoiesc. Luna are un câmp magnetic extern de
circa 1–100 nano tesla, de peste o sută de ori mai mic decât cel al Pământului⁠. Actualmente, nu
are un câmp magnetic dipolar global, ci doar o magnetizare a scoarței. De ce oare? Pe lună apar
,,vârtejurile lunare” care sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe suprafața Lunii, și sunt
caracterizate printr-un albedo mare, care apar optic imature și de multe ori, prezintă o formă
sinuoasă. Combinația de forțe dată de pozițiile relative la Pământ ale Lunii și Soarelui este
responsabilă pentru mareele vii și mareele moarte.
Dacă ipotezele și noua viziune despre materie, energie și timp, expusă, este corectă și
coroborat, cu toate rezultatele multor cercetări ce au fost arătate mai sus, se poate afirma că
lucrurile pot sta astfel:
Pământul este înconjurat de un câmp magnetic informațional ( o ,,coajă” de cca 30 Km), pe
care îl putem numi fie ,,spațiu activ” al lui Edward Osborne Wilson, fie câmpul Akashic
(concept născut în spiritualitatea orientală), câmp ce conține și toate ,,câmpurile vieții” ale lui
Harold Saxton Burr, figura 34.
Acest câmp, la rândul lui, este format din 7 câmpuri: (1) Câmpul etheric care este un fluid
imperceptibil, invizibil și imponderabil situat în spațiul dintre corpuri, în structura lor, menține
contactul cu fiecare mare, ocean și cu suprafața fiecărui continent indiferent de forma de relief.
Faptul că toate corpurile posedă câmpuri de torsiune (radiații) proprii, acest câmp etheric este
spațiul colector a tuturor informațiilor din interiorul și exteriorul Pământului. Informațiile de tip
,,caracteristici și acțiuni” sunt ,,depozitate” în acest câmp, restul fiind transmise către celelalte
câmpuri exterioare lui. Grosimea acestui câmp, presupun, că este variabilă, în funcție de formele
de relief, dar este undeva în jurul valorii 12 Km, distanță în care pot zbura și avioanele; (2)
Câmpul emoțional, este în continuarea câmpului etheric și primește, prin intermediul acestuia,
toate informațiile de tip ,,emoție” de la toți constituenții lumii biologice din interiorul și
exteriorul Pământului; (3) Câmpul mental se extinde dincolo de câmpul emoțional și împreună
cu primele două formează ,,Câmpul vieții”, câmp ce are legătura efectivă – directă cu materia.
Primele trei câmpuri reprezintă formele de manifestare ale materiei, materia fiind o formă de
manifestare a energiei astrale. Câmpul mental are o structura proprie care include forme mentale
create de procesele gândirii tuturor constituenților biologici: plante, oameni, animale etc, în
măsura în care fiecare din acestea au un proces de gândire; (4) Câmpul astral, este în continuarea

83
câmpului mental și la acest nivel sunt stocate toate informațiile legate de ansamblul tuturor
ideilor, concepțiilor, cunoștințelor, mentalităților ale tuturor colectivităților biologice (în măsura
în care toate colectivitățile biologice au așa ceva) și care reflectă condițiile de existență ale
acestora, precum și psihologia socială a lor. În acest câmp se conturează conștiința
colectivităților biologice, ca ansamblu, la nivelul astrului - Pământ; (5) Câmpul holografic este în
continuarea câmpului astral și este un ” mediu holografic” care conține în el proiectul formelor
care există sau au existat în planul fizic de la formarea Pământului ca astru. Aici are loc
sincronizarea acțiunilor din planul fizic terestru cu planul fizic (material) din Univers. Timpul
intern planetar aici își ,,spune” cuvântul. Fără o astfel de sincronizare, redarea evenimentelor
istorice la nivel Univers, din care face parte și Pământul, nu ar fi posibilă. Prin accesarea acestui
mediu holografic, se poate ști totul despre Univers (dacă a existat sau nu Bing Bang, cum arată
galaxiile sau anumiți aștri etc) deoarece acesta este conectat la mediul holografic al întregului
Univers; (6) Câmpul celest este în continuarea câmpului holografic și conține toate informațiile
legate de cunoștințele din toate domeniile existente la nivelul Universului. Aici sunt depozitate
atât cunoștințele de la nivelul Pământului, dar și cunoștințele de la nivelul întregului Univers, sau
Multivers. Acest lucru este posibil deoarece câmpul celest al Pământului este conectat la
câmpurile celeste din diverse Universuri, este sincronizat cu acestea și constituie ”baza de
inspirație” pentru toate ființele inteligente din Univers (nimeni nu pleacă de la zero în creația a
ceva”; (7) Câmpul cauzal este ultimul câmp, care închide Câmpul Akashic și în acesta sunt
depozitate toate informațiile care au legătura cu cauza, scopul existenței planetei, a tuturor
lucrurilor și constituenților biologici de pe acesta. Aici se găsesc informațiile despre ,,proiectul
general de creație” al Pământului și despre toate proiectele care au impus o creație de o formă
sau alta. Proiectele pot fi cele create de umanitate, dacă acestea au vizat viața pe Pământ, sau cele
realizate de ființele inteligente de orice formă și mod de viața care au avut sau au un interes pe
Pământ. Aici este depozitat și proiectul energetic, de asigurare a energiei, pe Pământ, dar și în
Univers.

84
 Figura 34. Câmpul informațional (Akashic) al Pământului

Urmare faptului că Pământul este format pe o ”gaură neagră” în zona polilor, primele trei
câmpuri ce sunt foarte apropiate de lumea fizică nu vor putea intersecta gaura neagră, deoarece
sunt câmpuri de natură fizică (materială) a căror nivele de vibrație sunt incompatibile cu vibrația
din imediata apropiere a ”găurii negre”. În jurul găurii negre, la poli vor fi doar inele ale
celorlalte 4 câmpuri superioare ca vibrație, figura 35.

Figura 35. Poziționarea câmpurilor în zona polilor

85
 Legătura dintre tot ce există în interiorul și exteriorul Pământului (materie), cu aceste
câmpuri ce formează ,,Câmpul Akashic”este asigurată de undele de torsiune, la baza cărora stă
energia de punct zero.
Legătura dintre aceste câmpuri de la nivelul Pământului, practic între câmpul Akashic al
Pământului și Univers se asigură prin intermediul satelitul artificial - Luna. Formele de
manifestare ale acesteia și fenomenele de la nivelul așa zis al ,,solului” justifică afirmația de mai
înainte. ,,Vârtejurile” de la nivelul Lunii pot fi aceste câmpuri de torsiune care împreună cu
forțele mareice pot fi factorii necesari asigurării informațiilor dinspre Pământ spre galaxia Calea
Lactee și apoi Univers și invers. În figura 36 se prezintă această legătură dintre câmpul Akashic
al Pământului și Calea Lactee, dar trebuie făcută mențiunea că sistemul solar este în interiorul
Căii Lacteei, schema prezintă doar fluxul informațional.

Figura 36. Continuitatea câmpului informațional (câmpului Akashic) la nivel galaxie

Astfel că, toate lucrurile și toate colectivitățile biologice din interiorul și exteriorul
Pământului, mărilor, oceanelor, practic toată materia de la nivelul planetei, este ,,cuplată” prin
intermediul ,,câmpurilor de torsiune” la câmpul Akashic.
Toate informațiile despre tot se vor ,,înmagazina” în cele 7 câmpuri (etheric, emoțional,
mental, astral, holografic, celest și cauzal) în funcție de natura materiei și de natura informației
ce caracterizează materia. Practic acest câmp Akashic reprezintă ,,baza de date informațională la
nivelul planetei” de la geneza (proiectul, sursa de energie, resursele energetice) fiecărui lucru,
fiecărei colectivități biologice, cu istoria fiecăruia sau fiecăreia până la momentul t, care curge
continuu, baza de date fiind sincronizată la un timp intern t0 universal.
Racordarea ,,bazei de date informaționale” de la nivelul Pământului la nivelul galaxiei și
mai departe la nivelul Universului se realizează, tot prin ,,câmpuri de torsiune” dar prin
intermediul satelitului artificial Luna, așa cum este prezentat în figura 36. Astfel că, la nivelul
unui Univers, există toate informațiile despre tot, materia, energia și timpul comportându-se ca
un tot, fără a exista secrete. Pentru a forma această bază de date, nimeni de pe această planetă nu

86
face nimic, este suficient să existe. Problema este cum se va accesa această bază de date și de
cine.
Dacă lucrurile sunt ,,așa de simple”, vor apare alte întrebări la care va trebui să răspundem:
Ce rol mai are Religia? Ce rol mai are Știința? Ce rol mai are politica în general și special? Mai
este nevoie de guverne să gestioneze activitățile unui stat? Care vor mai fi nevoile umanității?
Ce va mai fi omul? Este umanitatea pregătită pentru un astfel de salt?
Probabil că acestor întrebări și multor altele, pe care le poate imagina oricine, li se vor găsi
răspunsuri mult mai repede decât întrebărilor de acum din știință și la care nu există nici măcar o
anumită probabilitate să se răspundă vreodată.
Cred că, pentru început, Știința trebuie să accepte existența acestui ,,mecanism din spatele
a tot” și să găsească posibilitatea tehnică de a accesa aceste informații, să depisteze permisiunile
de acces pe nivele diferite, de cine depind aceste permisiuni etc. Cred că în afară de câțiva
oameni cu caracteristici speciale, de la nivel planetar, nu mai există ceva sau cineva care să ne
spună cum este în acest câmp informațional.
Rezultatele pe această direcție de cercetare au apărut și trebuie mai întâi recunoscute
oficial. Efortul pentru toate acestea va fi răsplătit tocmai de câmpul vast de informații, pentru
care nu va trebui să mai construim telescoape, sateliți artificiali, rachete cosmice, laboratoare etc.
Eu am speranța că 20 % dintre cercetătorii planetei (din toate domeniile) vor face 80% din
efortul necesar formării unei noi paradigme a științei care să deslușească misterul genezei tuturor
lucrurilor, al vieții, al scopului acesteia și nu în ultimul rând să demonstreze că tot ce este pe
planetă și în Univers nu există urmare unor accidente ale istoriei sau ale evoluției.

87
 Concluzii
Așa cum spuneam, la începutul acestei cărți, sunt multe întrebări la care nu avem
răspunsuri, iar știința este în impas. Uneori avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Mai
relevant pentru oamenii contemporani sunt faptele, fenomenele care produc rezultate, care
răspund așteptărilor lor, acum sub ochii lor, sau cel puțin, urmașilor lor imediați. Pe termen lung,
cei de acum sunt cu toții morți, dar aceștia vor să fie educați, să știe ce se întâmplă cu ei, de ce au
venit pe această lume, să afle răspunsuri, la diverse întrebări, înainte de a nu mai exista.
Actualele probleme ale omenirii reflectă procese noi care, în evoluțiile lor, nu mai pot fi
influențate, sau rezolvate, prin aceleași mijloace și același mod de a gândi.
Epuizarea diferitelor surse de materii prime și de energie, poluarea crescândă, explozia
demografică, penuria tot mai mare de alimente sunt pe cale de a declanșa o criză globală de
proporții. Acesta este un dezastru de care suntem cu toți responsabili și nu trebuie să căutăm
scuze, pentru că nu le vom avea, în fața celor ce ne urmează nouă.
Faptul că de sute de ani, unele domenii ale științei, nu reușesc să evolueze, să dea acele
răspunsuri de care are nevoie omenirea acum și în următorii ani, nu înseamnă că nu mai este
nimic de spus sau de descoperit. Cauza este că dimensiunea personalității umane a acestei elite
nu este cea care ar trebui ,,să îi califice” pentru obținerea de informații, așa cum prezint în prima
parte a anexei la această carte.
Să nu uităm că inventatorul dinamitei, care a fost pentru prima dată realizată în localitatea
Krümmel de lângă Hamburg în anul 1867 de către chimistul și cercetătorul suedez Alfred Nobel,
a fost numit de presa vremii ,,negustorul morții”. De asemenea, părintele bombei atomice care a
fost lansată la 6 august 1945 asupra orașului Hiroshima, directul științific la proiectului
Manhattan, Oppenhaimer, după lansarea acesteia a exclamat: ,,Am devenit Moartea,
distrugătorul lumilor”.
În acest context, prin cartea ,,O viziune nouă asupra materiei, energiei și timpului” încerc
să schimb atenția celor mai tineri cercetători și oameni de știință, spre un nou mod de a vedea
lucrurile, care să le permită deblocarea din proiectul lor actual de gândire și acțiune.
Materia trebuie văzută ca o forma de manifestare a energiei, într-un sistem de referință în
urma unui proces de creație, care s-a realizat pe baza unui proiect și indiscutabil separat de
energie.
Necesitatea de a delimita, manifestarea energiei, într-un sistem de referință, este
determinată de părăsirea ,,Geocentrismul” ce ne caracterizează acum. Nu putem judeca prin
aceleași mijloace de pe Pământ ceea ce se întâmplă dincolo de acesta. Eliminarea
geocentrismului din gândire va lumina cu siguranță calea spre o nouă dimensiune a științei.

88
 Energia este cea care a dus la crearea tuturor formelor de materie și va duce și în
continuare la crearea de noi forme de materie.
Ceea ce este în spatele fiecărei forme de energie este mai important decât materia însăși,
deoarece numai prin cunoașterea acestor mecanisme din spatele fiecărei forme de energie vom
ajunge la cunoașterea de care avem nevoie să înțelegem totul.
Legea tuturor lucrurilor care să unifice întreaga fizică, visul lui Einstein, nu mai trebuie
căutată. Ea există și se numește ”Legea Modelului Unic”: microcosmosul și cosmosul sunt
construiți pe baza unui model unic cu o armonizare perfectă a asemănărilor și deosebirilor,
fiecare (microcosmos și macrocosmos) fiind întreg și complet.
Conform acestei legi, Pământul și celelalte planete s-au format fiecare în jurul unei ”găuri
negre”. În interiorul acestor ”găuri negre” există un Soare (disc de acreație). Fiecare sistem solar
din Calea Lactee și probabil și din alte galaxii, este o ”gaură neagră”. Soarele, din fiecare din
aceste sisteme solare, este de asemenea un disc de acreație. Toate sistemele solare din galaxie se
rotesc în jurul unui centru galactic, formând la rândul lor o ”gaură neagră” și mai mare. O
imagine, care s-ar putea să întregească această idee este prezentată în figura 37.

Figura 37. Calea Lactee conform www.jonlomberg.com

Numele dat, acestui spațiu din cosmos, ca fiind o ”gaură neagră” este neadecvat
fenomenelor ce se întâmplă în acest spațiu și este și vulgar, la nivelul științei, care îl promovează.
Numele cel mai potrivit pentru acest spațiu, cu astfel de manifestări cunoscute parțial de
lumea științifică, este: Vortex Electromagnetic.
Astfel că, putem spune: 1) Pământul s-a format prin acumularea de materie în jurul unui
Vortex Electromagnetic; forța gravitațională terestră se manifestă doar între Pământ și prima
centură de radiații Van Allen, fiind de natură electromagnetică; între planete și Soarele din
89
sistemul nostru solar se manifestă forțe interplanetare de natură electrodinamică (sunt forțele
care se exercită între corpurile încărcate electric, așa cum am menționat în paginile anterioare);
2) toate planetele și Soarele (un disc de acreație) din acel sistem solar, formează un Vortex
Electromagnetic de Sistem Solar; 3) Toate sistemele solare, dintr-o galaxie, se rotesc în jurul
unui disc de acreație central și formează un Vortex Electromagnetic Galactic (figura 37).
Conform legii modelului unic, galaxia este o ”moleculă” al cărui nucleu este un disc de
acreație, în jurul căruia se rotesc diverse sisteme solare, adică ”atomi”. În cadrul fiecărui sistem
solar (vs. atom) există planete încărcate cu sarcini electrice diverse (electroni, pozitroni, etc) care
se rotesc în jurul unui nucleu (disc de acreație-soare).
Se știe că molecula este cea mai mică parte dintr-o substanță (vs. galaxia este cea mai mică
dintr-un univers) care păstrează compoziția procentuală și toate proprietățile chimice ale acelei
substanțe. O moleculă este definită ca un grup electric neutru, destul de stabil, format din cel
puțin doi atomi într-un anumit aranjament, legați împreună în conformitate cu legături chimice
foarte puternice.
Moleculele au o serie de caracteristici cum ar fi: au dimensiuni mari în comparație cu
distanțele dintre acestea; există spații intermoleculare foarte mari, în comparație cu dimensiunile
moleculelor; moleculele sunt stabile și neutre din punct de vedere electric; datorită imobilității
lor, se difuzează unele printre celelalte sau prezintă fenomenul de dizolvare pentru lichide sau
solide; moleculele se află într-o continuă mișcare.
Poate că datorită unor proprietăți comune moleculei și galaxiilor, Calea Lactee va difuza cu
Andromeda și în câteva mii de ani vor deveni o singură galaxie.
Aduc în atenția cititorului, prin anexa ce urmează, două elemente extrem de importante
pentru agenda cercetătorilor: 1) sincronizarea câmpului informațional uman la câmpul
informațional Terestru; 2) acțiuni, fapte din istoria omenirii, care ar trebui verificate ca
veridicitate, sau cel puțin ca posibilitate de a fi existat.
Aceste elemente trebuie privite ca și cum ar fi reale folosind în cercetarea acestora atât
metoda deducției de existență și de manifestare precum și metoda inducției, similară matematicii.
Dacă aceste afirmații se dovedesc a fi reale, viața întregii planete se va schimba în bine. Și
doar pentru acest lucru merită să fie studiate.

90
 Anexă
Sincronizarea câmpului informațional uman la câmpul informațional Terestru
Informațiile din cele 7 câmpuri (etheric, emoțional, mental, astral, holografic, celest și
cauzal) ale omului se transferă în câmpul informațional al Terrei fără vreo cenzură, fiecare
informație, de la om, transferându-se la nivelul corespunzător al Terrei, figura 38. Aceasta
înseamnă că în cele 7 câmpuri ale Terrei, care formează câmpul Akashic terestru, vom găsi toate
informațiile, despre tot, pentru fiecare locuitor al Terrei. Toate aceste informații, la rândul lor,
vor fi conexate la câmpul Akashic al Universului.

Figura 38. Sincronizarea câmpului informațional la câmpul Akashic al Terrei

Fiecare din locuitorii acestei planete, credincios sau nu, și indiferent de pregătirea sa, își
dorește ceva anume, conform cu piramida nevoilor umane a lui Maslow [GT43]. Unii își doresc
doar satisfacerea necesităților fiziologice (hrana, apa, aerul, igiena, somnul și sex), alții poate își
doresc și securitatea casei și a familiei (nivelul doi al piramidei lui Maslow), alții poate că tind
spre celelalte nivele ale acestei piramide ale nevoilor umane. De asemenea fiecare din acești
locuitori ai planetei Pământ se caracterizează prin anumite temperamente, aptitudini, caractere,
inteligență și creativitate, ce împreună dau o anumită dimensiune a personalității sale umane,
personalitate care se poate încadra într-unul din nivelele ”Piramidei Dimensiunii Umane” a unei
colectivități locale, regionale sau naționale [29].
Dacă în câmpul Akashic al planetei Pământ, respectiv al Universului, găsim tot și despre
oricine dintre locuitorii acestei planete, se pune problema cum poate beneficia oricare dintre
acești locuitori de informațiile de care are ,,nevoie” și ce condiții trebuie să îndeplinească acesta

91
ca să poată beneficia de acele informații. Trebuie făcută precizarea că prin ,,informații de care
are nevoie” trebuie înțeles mai mult decât acele informații care vor duce la satisfacerea nevoilor
din piramida Maslow. Informațiile pot avea legătură cu preocupările noastre zilnice, cu
preocupările legate de activitatea de cercetare pe care o desfășori, cu viitorul copiilor tăi și multe
altele.
Pentru a avea acces la aceste informații fiecare om trebuie ,,să se califice”, adică să merite
să intre în posesia acestor informații. Nimeni în viață nu pleacă de la zero informații, fiecare ne
naștem cu un bagaj de informații pe care îl dezvoltăm pe măsură ce ne ,,calificăm” să le obținem.
În continuare, folosindu-mă de un instrument din trigonometrie, cercul trigonometric
[GT44], voi arăta cum are loc această ,,calificare” pentru a obține anumite informații de fiecare
dintre cetățenii acestei planete și cum are loc sincronizarea omului cu informațiile de care are
nevoie.
În cercul trigonometric din figura 39 a, punctul A de coordonate (cos t, sin t) îl voi numi
eveniment. Poziția punctului A față de origine va fi definită de un vector (caracterizat prin
amplitudine, direcție). Dacă acest vector se deplasează cu o anumita viteză unghiulară, în sens
trigonometric el devine fazor. De asemenea axa ,,cost t” va fi axa nevoilor umane din piramida lui
Maslow, iar axa ,,sin t ” va fi axa ,,dimensiunilor personalității umane” (figura 39 b).

a) Cerc trigonometric b) Sincronoscopul activității umane

Figura 39. Sincronoscopul activității umane

Să definim, acum, niște evenimente din viața unui oarecare om de pe această planetă și le
vom reprezenta în cercul trigonometric, figura 39 b, astfel: Evenimentul A – Obținerea unui
teren (imobil) prin șantaj; Evenimentul B – Sprijinirea unui copil orfan, pe toată perioada
studiilor; Evenimentul C – Injurii aduse unei persoane de culoare (acțiune rasistă); Evenimentul
D – Realizarea unei instalații de apă potabile care îl deservește pe acest om, dar și pe mulți alții.
Încadrarea vectorilor într-un cadran sau altul se face în funcție de încadrarea faptei în cele
două categorii: nevoi umane și ,,dimensiunea personalității umane” a omului ce este analizat.
92
Mărimea vectorului este dată de valoarea morală a acțiunii (evenimentului) omului analizat în
societatea în care trăiește.
Starea generală a persoanei analizate, ce urmează a fi calificată să se sincronizeze la
câmpul Akashic al Terrei, va fi dată de ,,mărimea, direcția și poziția” din cadranul III, al
cercului trigonometric, adică vectorul marcat cu roșu. Din analiza acestui vector, rezultă că starea
generală a acestei persoane este influențată în mare parte de o ,,dimensiunea negativă a
personalității sale umane” și mai puțin sau deloc de nevoile sale umane. Ca atare el nu poate fi
calificat pentru sprijin în obținerea de informații ce l-ar ajuta să prospere, să se dezvolte ca ființă
umană. Acest cerc trigonometric, din figura 39 b îl voi numi ,,Sincronoscopul vieții umane - S”.
Acest sincronoscop, în cazul persoanei analizate anterior, nu va cupla întrerupătorul din figura
38, iar persoana va fi izolată, până când, prin acțiunile sale, va putea fi ,,calificată”.
Urmare acțiunilor noastre zilnice, acest vector (marcat cu roșu) se va deplasa în sens
trigonometric sau nu, cu o anumită viteză, devenit astfel fazorul acțiunilor noastre. Când fazorul
va ajunge în cadranul I sau II al cercului trigonometric, sincronoscopul ne va conecta la câmpul
Akashic al Terrei și imediat vom avea revelații, inspirații, idei inovatoare, sprijin etc. care ne vor
lumina, ne vor bucura și ne vom mira de ce nu am știut aceste ,,chestii” până acum.
În momentul în care sincronoscopul – S, închide ,,întrerupătorul” ( aceasta înseamnă de
fapt acționarea câmpului de torsiune, explicat în capitolul anterior) informațiile necesare, din
câmpul Akashic terestru vor ajunge în creierul limbic, al persoanei în analiză. După furnizarea
informațiilor necesare ,,întrerupătorul” se deschide. În figura 38 am reprezentat, în secțiune,
capul persoanei unde se vede creierul limbic, și unde vor ajunge informațiile, iar în figura 40 se
prezintă o secțiune prin creierul uman. Creierul uman este mult mai complicat dar din punct de
vedere al funcțiunilor energetice el este format din 3 părți: rațional (neocortex), limbic
(emoțional), reptilian (arhaic), creierul reptilian (arhaic) fiind ca o supapa dintre creierul rațional
și limbic.

Figura 40. Creierul uman prin prisma funcțiunilor energetice ( www.anatomie.romedic.ro )

93
 Acțiuni, fapte din istoria omenirii, care ar trebui verificate ca veridicitate, sau cel
puțin ca posibilitate de a fi existat

Apariția, evoluția și dezvoltarea ființei umane s-a datorat unui cumul de influențe provenite
de la mai multe stele, configurații planetare și/sau sisteme solare. Fiecare corp ceresc acționează
mai mult sau mai puțin asupra dezvoltării sistemelor biologice, și aceasta se întâmplă permanent.
Înaintea omului, pe Pământ, au fost primatele [GT 45] care au apărut ca urmare a
intervențiilor ,,artificiale”, dar a căror evoluție s-a datorat atât influențelor naturale dar și
intervențiilor ,,artificiale”.
Influențele naturale pot fi legate de mediu în care au trăit aceste primate, dar și de influența
radiațiilor cosmice de la diferite Stele, care într-o anumită configurație specifică pot influența
structura ADN-ului a acestora.
Dacă radiațiile cosmice, generate de stele într-un anumit aranjament cosmic, bombardează
cei doi atomi de carbon de la adenină, una din cele 4 componente de bază ale ADN-ului, crește
probabilitatea ca atomul de Carbon să creeze mai multe tipuri de legături, deschizând astfel calea
către o nouă dezvoltare ADN-ului acelei primate (figura 41).

Figura 41. Influența radiațiilor cosmice asupra adeninei din cadrul ADN

Acest ,,atac” al radiației cosmice asupra celor doi atomi de carbon, este o influență naturală
doar sub aspectul că stelele fac parte din mediul natural al Universului, dar acest ,,atac”
reprezintă efectul unei sincronicităţi cosmice foarte importante şi semnificative, datorită
impactului energetic subtil care se creează pentru un anumit interval de timp, ce nu poate fi
ignorat. Acest interval de timp poate fi sute de ani sau mii de ani pământeni. Aceste
sincronicități, reprezintă de fapt aranjamente cosmice ale diverselor Stele, care pot avea loc la

94
intervale mari de timp, iar dacă aceste sincronicități au fost exploatate de alte civilizații
inteligente a devenit posibilă influența evoluției acestor primate (influența artificială).
Printr-o astfel de intervenție, putem spune că aceste civilizaţii extraterestre inteligente şi-au
asumat pe deplin conştient „formarea” şi dezvoltarea unor ființe preumane, ca o misiune
„parentală” și că aceste civilizații inteligente au devenit părinţii spirituali ai Pământului şi ai
omenirii.
Obținerea unei ființe superioare dintr-o primată nu s-a realizat doar prin intervenţii de
manipulare genetică, în speranţa că aceste ființe vor ajunge să devină „autonome” şi să aibă o
bună şi stabilă structură a macromoleculei de ADN, pentru a asigura succesul unei noi specii de
fiinţe inteligente. Cu alte cuvinte, nu a fost vorba despre o simplă clonare sau determinare
robotică pentru noua fiinţă, ci s-a luat în vedere integralitatea ei la toate nivelurile de existenţă
ale sale. Probabil, că cea mai bună metodă la acel nivel de evoluţie al primatelor de pe Pământ s-
a considerat a fi ajutorul subtil oferit de unele fiinţe extraterestre avansate, pentru a cizela acele
primate ajunse deja la un anumit grad de dezvoltare.
Acest lucru ar fi fost însă imposibil dacă nu ar fi existat acea intervenţie iniţială la nivelul
ADN-ului primatelor de pe Pământ, care să implice „modificarea” anumitor elemente în cadrul
macromoleculei de ADN, astfel încât să se genereze un nou lanţ molecular de ADN superior.
Intervenția ființelor extraterestre asupra primatelor în evoluție s-a realizat prin folosirea
câmpurilor de torsiune, la un anumit moment precis de timp şi spaţiu, pentru a se realiza astfel
modificările necesare în modul în care se creau legăturile în atomul de carbon respectiv. De aici
a apărut posibilitatea ca legăturile atomului de carbon cu alţi atomi şi „construirea” unui nou lanţ
de ADN superior să fie posibilă sub influenţa permanentă a energiei specifice configuraţiei
stelare respective. Mai apoi, „modificarea” mai profundă a implicat combinarea în etape a ADN-
ului primatelor de pe Pământ cu gene ale fiinţelor extraterestre care şi-au asumat rolul de părinţi
ai omenirii. În acest fel s-a iniţiat și dezvoltat procesul formării unei specii umanoide din
primate.
Sunt indicii că acest proces de formare a unei specii umanoide a început în jurul anului
430.700 î.Hr. A doua fază de dezvoltare a speciei umane a avut loc cu aproximativ 11.000 ani
mai târziu 419.300 i.Hr., când o anumită aliniere și conjuctură stelară a avut loc, iar după
această intervenție asupra dezvoltării ADN-ului primatelor, acestea aveau trăsături și
comportamente mai evoluate. O a treia intervenție, de data aceasta directă, a avut loc în jurul
anilor 370.600 î.Hr. când în apropierea Pământului a sosit o navă extraterestră uriașă, cu scopul
creării unei modificări profunde la nivelului ADN-ului unor primate, cu scopul evident de
dezvoltare și evoluție al speciei umanoide existente la acel moment pe Pământ.

95
 Între acea navă uriașă staționată în apropierea Pământului și alte specii umanoide
extraterestre a izbucnit un conflict cosmic armat, ceea ce înseamnă că erau interese comune
asupra planetei noastre din partea mai multor civilizații extraterestre. Care să fi fost interesul
comun al diverselor specii umanoide extraterestre?
Sunt indicii că această navă uriașă era însoțită de foarte multe nave mai mici care
transportau diverse minereuri, inclusiv aur, de pe Pământ, de undeva din peninsula arabică, în
această navă - mamă și că era nevoie de forța fizică a acestor primate la încărcatul acestor
minereuri în navele mici transportoare. Astfel că primatele beneficiau de un ajutor în dezvoltarea
lor, iar extratereștri de munca lor fizică.
Este momentul să amintesc descoperirile arheologice legate de mineritul din preistorie [GT
46], astfel: cea mai veche exploatare minieră este la Nazlet Sabaha, Garb, Egipt, datată
aproximativ 100.000 î.Hr.; Nazlet Khater din Egiptul de nord, datată 35.100 ÷30360 î.Hr.;
Quena, Egipt, Valea Nilului, datată 50.000 î.Hr.; Beit Allam din Beit Khallaf, Egipt, datat 60.000
î.Hr., toate aceste exploatări miniere fiind pentru silex; a doua exploatare minieră ca vechime
este Caverna Leului din regatul Zwaziland, actual Regatul Eswatini, datată între 110.000
÷70.000 î.Hr.; pe continentul Australia, Wilgie Mia, unde se exploata ocru roșu; în America de
Sud, mina San Ramon unde se exploata oxidul de fier, datată 12.000 î.Hr.; în America de Nord,
Michigan, datată 5.000 î.Hr.; Gava, regiunea Catalonia, Spania, datată în 6.000 î.Hr.;
Zalzkammergut, Austria, datată în 5.000 î.Hr.; Bulgaria, Varna, datată în perioada 5.500 ÷4200
î.Hr.; etc.
Revin asupra navei uriașe din apropierea Pământului cu precizarea că aceasta se numea
NIBIRU (NEIBERAU), era ceva mai mică decât Luna, era condusă de Tenekau și era populată
de o civilizație siriusiană ce provenea dintr-un sistem din constelația Centurii lui Orion. Această
navă se plasa într-o zonă sau alta din galaxia noastră astfel încât să creeze structuri necesare
pentru a implementa în faze succesive frecvenţa adecvată pentru a determina anumită modificare
în ADN-ul unor primate de pe Pământ.
Aceste influențe cosmice nu au generat modificări de ADN la toate primatele ci doar la
unele, celelalte rămânând imune. Această selectivitate pare să fi fost esenţială şi de la înălţimea
extraordinarului avans tehnologic şi spiritual pe care îl aveau acele fiinţe extraterestre care au
iniţiat procesul modificării ADN-ului în acele primate. Apoi a urmat un întreg lanţ de
transformări gradate, dar totuşi destul de rapide, la nivelul ADN-ului altor primate.
Trebuie subliniat că sosirea acestei nave nu a fost întâmplătoare și nici acest plan de
dezvoltare a unei ființe umanoide pe Pământ nu a fost întâmplător. Planul în legătură cu
Pământul a fost conceput cu mult timp înainte, la nivelul cauzal al câmpului Akashic al
Universului, de entităţi guvernatoare ale acestei galaxii şi ale universului în care trăim. S-a dorit

96
ca în această zonă să existe o anumită manifestare a vieţii, la un moment de timp viitor, dar într-
un mod prestabilit de anumite conjuncturi galactice. Tenekau a fost ales cu mult timp înainte
pentru acel rol fundamental, deoarece structura ADN-ului său rezona cu ceea ce se dorea să se
obţină din ADN-ul primatelor. El s-a născut pe nava Neiberau şi a fost îndreptat spre acel
moment unic în istoria omenirii, acea clipă în care a privit primatele şi a avut ideea de a le
transforma şi colabora cu ele, pentru a uşura munca la nivelul Pământului. El a fost încurajat
constant din dimensiunea foarte subtilă cauzală (câmpul cauzal) să dezvolte planul transformării
ADN-ului primatelor.
La 60.100 ani de la începerea procesului de formare a unei specii umanoide, sosirea acestei
nave Neiberau a fost un moment ce ar trebui numit ,,momentul Tenekau” , adică începutul
drumului pentru formarea omenirii, prima sclipire a ideii de transformare genetică a unor fiinţe
primitive într-o fiinţă umanoidă superioară cu un ADN superior care conține influențe proprii
ADN-ului lui Tenekau.
Apoi au urmat alte și alte influențe urmate de o dezvoltare de ființe cu biocâmpuri diferite
(ramura ENL și ramura ENK) în funcție de tipul de ADN obținute pe diverse primate, evoluate
de acum. A început și implicarea Lunii în dezvoltarea sexelor în cazul primatelor ce vor deveni,
în cursul evoluției lor, ființe umane.
În perioada 368.000 - 367.000 î.Hr., prin încrucișări repetate, un embrion dezvoltat natural
de o ființă feminină din ramura ENL a putut să fie compatibil cu corpul etheric al civilizației
siriusiene, și a apărut astfel prima fiinţă umană considerată perfectă, mitologia ezoterică şi cea
creştină ni-l prezintă sub numele de Adam.
„Naşterea” lui Adam reprezintă prima încarnare naturală a unui suflet evoluat (siriusian)
într-un corp provenit din „lut” (ramura ENL) - adică din „materia primă biologică” a planetei.
Chiar dacă Adam a fost creat, fiind o matrice perfectă a noii specii, el nu putea procrea. De
asemenea, nicio altă fiinţă, chiar născută natural din genele lui Adam, nu putea procrea la
început. Majoritatea fiinţelor născute, fiind hibridizate cu ADN-ul lui Adam, erau androgine. În
timp, prin creşterea numărului de fiinţe născute în acest fel, s-a reuşit diferenţierea sexuală. Eva a
reprezentat momentul splitării sexelor, în directă legătura şi deloc întâmplător cu unele
evenimente foarte speciale care au implicat Luna. Atunci s-a definit în noua fiinţă creată pe
Pământ caracterul enigmatic, misterios şi reflectant al feminităţii.
Se pare că nu a existat, de pildă, o fiinţă feminină „primordială”, care să fie Eva,
reprezentanta sexului feminin, ea fiind amintită doar în Biblie.
Din cele prezentate până acum - mai ales în legătură cu Adam - s-ar putea înţelege că omul
nu ar fi „o creaţie a lui Dumnezeu”, ci ar reprezenta doar un produs al operaţiilor ştiinţifice de
manipulare genetică şi clonare, că fiinţa umană şi implicit Adam nu ar fi decât un fel de

97
„experiment” aflat la discreţia unor civilizaţii extraterestre, care nu au altceva mai bun de făcut
decât „să se joace de-a stăpânul şi sclavul”.
Dacă am judeca așa, ar însemna să punem imediat întrebarea: Dar pe Extratereștrii cine i-a
creat și pentru ce scop?
Sunt indicii, de asemenea, că toate aceste acțiuni și fapte au început şi s-au dezvoltat în
zona de nord a Golfului Persic, cuprinzând în special arii din Irak şi mai puţin din Iran şi Arabia
Saudită.
Se pare că civilizaţia siriusiană care îşi asumase rolul de „părinte” al creării mai multor
fiinţe în galaxia noastră - printre şi al viitoarei fiinţe umane de pe Pământ - a colaborat cu alte
câteva civilizaţii foarte avansate, dintre care cea mai importantă a fost cea civilizația arcturiană.
Aceştia erau consideraţi „medicii” galaxiei, datorită cunoştinţelor lor excepţionale în domeniul
dezvoltării spirituale a genelor, a vieţii şi a evoluţiei ei.
Voi face un salt de mii de ani, undeva în perioada 120.000÷100.000 î.Hr., când existau
niște teritorii unde trăiau numai ființe din ramura ENL, care erau foarte evoluate din punct de
vedere spiritual. În acea perioadă nivelul de evoluție pentru cea mai parte din ființele din ramura
ENK era primitiv și ele preferau venerarea ,,zeilor”, care în marea lor majoritate erau ființe din
ramura ENL.
În aceste teritorii trăiau ființele caracterizate de frecvenţe înalte de vibraţie din ramura
ENL, alături de alte ființe care nu aveau nivelul de conştiinţă suficient de dezvoltat, cele din
ramura ENK, care apoi printr-un gen de „selecţie spirituală” s-au separat.
Mult timp, în aceste teritorii, au „coexistat” aceste ființe din ambele ramuri ENL și ENK,
deoarece frecvenţele generale ale celor două grupuri de ființe erau destul de apropiate mai ales
datorită existenţei unor hibridizări multiple între ramurile ENL şi ENK, pe diferite trepte de
spiritualitate, care au dat naştere aşa-zişilor „semi-zei”.
Frecvenţele înalte și mai elevate au constituit germenii de formare a ceea ce mai târziu
avea să devină „tărâmul Shambalei” situat în interiorul Pământului. În acest tărâm s-a dezvoltat o
latură spirituală sacră a Pământului, pentru că fiinţele ENL, care locuiau acolo, aveau un înalt
grad de înţelegere a spiritualităţii în aspectele ei profunde.
După câteva zeci de mii de ani, datorită călătoriilor subtile repetate în ,,tărâmul Shambalei”
(prin intermediul acelor „câmpuri de torsiune” despre care am spus în capitolele anterioare) s-au
creat anumite legături puternice de natură subtilă între diversele teritorii locuite de către fiinţele
ENK și acest tărâm deja locuit de o parte din ființele din ramura ENL.
Ca urmare a situaţiei tensionate şi declinului spiritualităţii la nivelul întregii planete -
datorate înmulţirii agresive a populaţiei de fiinţe ENK şi a diminuării gradate a numărului de
fiinţe ENL - la Marele Consiliu Planetar din jurul anilor 27.000 î.Hr.(prezidat de extratereștrii) s-

98
a decis ca zonele în care exista Shambala să fie delimitate şi separate de restul zonelor şi
frecvenţelor de pe planetă, astfel încât în Shambala să fie concentrate cele mai multe învăţături
spirituale şi cunoaşterea de pe Pământ. Mai apoi în jurul anilor 25.500 î.Hr. acest tărâm devine
,,Centru Spiritual de susţinere şi evoluţie a umanităţii pe Pământ”.
O altă perioadă din istoria omenirii care ar trebui amintită este cea a conflictului devastator
între diversele civilizații extraterestre care erau pe Pământ în jurul anilor 100.000 î.Hr, când au
început să-și dispute teritorii și puterea de influență. Datorită tehnologiilor foarte avansate şi a
naturii armamentului folosit, viaţa la suprafaţa planetei a avut foarte mult de suferit, iar în unele
zone, viața chiar a dispărut.
Principala sursă a neînţelegerilor a avut o natură complexă. Ea a implicat o rasă de fiinţe
malefice din galaxia noastră, cu trăsături reptiliene. În Universul nostru, reptilienii par să aibă un
destin special, căci ei apar în punctele-cheie ale evoluţiei unor rase sau civilizaţii, chiar dacă
acţiunile lor nu sunt conştiente în acest sens, ci îndreptate doar într-un scop egoist, de control şi
asuprire. Fiinţele reptiliene trăiesc mult şi, pentru a se dezvolta, ele caută să găsească un „teren”
propice din care să se „hrănească”, adică reptilienii malefici caută să cucerească planete şi
civilizaţii pe care să le exploateze şi să le folosească pentru a-şi împlini scopurile lor, dar astfel
încât să nu fie nevoiţi să se preocupe prea mult de ele. În cele mai multe cazuri reptilienii nu sunt
„prădători” brutali, ci lucrează la niveluri mai rafinate, prin hibridizare şi prin introducerea unor
gene cu frecvenţe de vibraţie joasă. Ei ştiu că, dacă ajung să corupă suficient de mult ADN-ul
unei rase, în cele din urmă aceasta va păstra „urma” lor specifică şi atunci vor avea mereu un
punct de sprijin şi de acţiune în acea civilizaţie. Cu cât această „urmă” specifică imprimată în
ADN-ul unei rase este mai mare, cu atât mai bine pentru reptilieni, căci atunci ei o vor putea
influenţa mai uşor în decizii şi acţiuni.
Mai târziu, în jurul anilor 70.000 î.Hr., siriusienii din sistemul Sirius A au decis să
întărească acea Alianţă Galactică destrămată de război, din care făceau şi ei parte. Ei nu au
intervenit armat în marele conflict din Alianţă, deşi ei erau cei care o patronau. Siriusienii au
jucat atunci doar rolul de mediatori.
Siriusienii nu au dorit niciodată escaladarea conflictelor, chiar dacă le-ar fi putut câştiga cu
uşurinţă, datorită avansului tehnologic extraordinar pe care îl aveau. Ei preferă alternativa păcii
şi a evoluţiei, ceea ce este în conformitate cu legile armoniei universale şi caută să respecte cât
mai mult cu putinţă liberul arbitru al civilizaţiilor cu care intră în contact; doar în condiţiile în
care sunt atacaţi şi sunt nevoiţi să se apere, ei îşi folosesc capacităţile de luptă foarte avansate. În
teribilul război spaţial extraterestru de acum aproximativ 100.000 de ani, ei s-au limitat doar la a
susţine calea diplomatică, mediind anumite relaţii între civilizaţiile extraterestre aflate în conflict.

99
 Întărirea Alianţei Galactice implica o mai strânsă colaborare şi întrajutorare între acele
civilizaţii care o formau. Era o alianţă eminamente benefică, formată din siriusieni, pleiadieni,
arcturieni şi alte câteva zeci de civilizaţii. Această alianță avea însă o contrapondere, în sensul că
reptilienii formau şi ei o alianţă cu mai multe civilizaţii orientate spre acţiuni de cucerire,
exploatare şi control al unor planete sau chiar sisteme stelare.
Prin urmare, era important să se împiedice ca una dintre civilizaţiile mai puţin dezvoltate
ale Alianţei Galactice să fie atrasă sau cucerită de reptilieni, ceea ce ar fi avut repercusiuni atât în
rândul Alianţei Galactice, cât şi în cel al „laboratorului” genetic de pe Pământ.
Un alt eveniment important din istoria omenirii este cel al războiul tars, care a avut loc în
jurul anilor 50.000 î.Hr. pe teritoriul actual al Europei.
Configuraţia uscatului în emisfera nordică, în acea perioadă era puţin diferită de ceea ce
ştim astăzi, în sensul că Suedia, Norvegia, Finlanda erau unite cu Europa. Civilizaţia tars trăia și
mai la sud, spre Polonia, Ucraina, România şi chiar puţin spre est, prinzând o parte din ţările
baltice de astăzi. Cu alte cuvinte, teritoriul pe care ea se răspândise era foarte întins.
În marea lor majoritate, tarșii erau fiinţe umane din ramura ENK, cu toate că cu multe mii
de ani înainte, adică prin 70.000 î.Hr., ei erau fiinţe din ramura ENL, dar datorită combinaţiilor
repetate cu fiinţele ENK mai primitive, ADN-ul lor a suferit transformări majore, cu puternice
accente ENK.
Cu timpul, însă, unele grupări ale populaţiei tarșilor au început să dorească o extindere a
teritoriului lor, multe dintre ele doreau chiar teritoriile Shambalei.
A fost un război cumplit, imens, devastator. O uriaşă armată, condusă de facţiuni ostile
Shambalei, a forţat unele intrări în Shambala, atacând prin mai multe zone de acces, situate în
zona de sud şi cea centrală ale Poloniei. Acolo s-au izbit însă de o puternică apărare a zonelor
comune de trecere între planul fizic şi planul de vibrații înalte. Zona de conflict s-a răsfirat apoi
pe teritorii imense, ca în mici evantaie, cuprinzând o parte din Ucraina şi nordul României, tot
teritoriul Poloniei, mergând până în partea de sud a Suediei, inclusiv.
Nici fiinţele din ramura ENL, care erau totuşi mai puţine în afara Shambalei, nu au stat
deoparte de acea teribilă confruntare, folosind însă tehnologii mult superioare, cum ar fi unele
nave aeriene de atac cu armament foarte avansat.
Conflictul a fost atât de violent, încât a zguduit profund moralul tuturor părţilor implicate,
ramurile ENL și ENK. A fost aşa de dureros şi de şocant, încât după încetarea lui, unii apărători
ai păcii din rândul fiinţelor ENL au decis că el trebuie „gravat” în memoria omenirii, pentru a
evita ca aşa ceva să se mai întâmple de atunci înainte.
Cei care au supravieţuit acelui război devastator, au rămas în acele zone şi gradat au pus
bazele unei noi civilizaţii, care a fost măreaţa şi puternica civilizaţie hiperboreană.

100
 Întocmai ca şi în cazul Shambalei, istoricii şi arheologii încadrează Hiperboreea în rândul
civilizaţiilor aşa-zis „mitice”, pentru că nu există aproape nicio dovadă materială clară despre
existenţa ei. În realitate, civilizaţia hiperboreană a reprezentat o realitate foarte vie a timpurilor
îndepărtate.
Hiperboreea cuprindea un teritoriu întins, ca o fâşie oarecum „verticală” de pământ, de la
Transilvania de astăzi - România, în sus spre ceea ce cunoaştem a fi vestul Ucrainei din prezent,
prinzând de asemenea şi o mică parte din vestul ţărilor baltice. O parte însemnată a teritoriului
era pe suprafaţa actuală a Poloniei, urcând până în sudul Suediei.
Populaţia din acea zonă a început să crească şi să se individualizeze, în sensul că ea a
devenit o civilizaţie de sine stătătoare, un fel de „administraţie” în care fiinţele ENL care erau
lideri, datorită nivelului spiritual înalt pe care îl aveau, au reuşit să unească toate tendinţele
populaţiei într-o civilizaţie puternică şi o orientare spirituală comună, mai ales pentru că în
trecutul îndepărtat al omenirii conducerea era eminamente spirituală. Pe atunci nu exista un alt
tip de conducere, căci liderul administrativ al unui teritoriu mai întins era în acelaşi timp şi
sacerdot, iar acest fapt dădea o forţa extraordinară populaţiei şi o orienta în mod pozitiv.
După războiul din 50.000 î.Hr. pe teritoriul Hiperboreei s-a dezvoltat o „pepinieră” de
ADN-uri, care a condus la popularea acelei zone cu o vastă paletă de rase, chiar mai diversificată
decât până atunci, noua populaţie hiperboreană era unită şi coerentă în aspiraţii şi gândire.
O parte din vechii tarși, care la început erau fiinţe ENL, dar şi după combinaţii de ENL şi
ENK sub forma de „semi-zei”, în urma numeroaselor combinaţii cu fiinţele ENK au devenit
majoritari ENK, fiind cunoscuţi în acele vremuri ca buni meşteşugari, în special de arme de
luptă. Ei apărau zona de sud a Hiperboreei, trăind în special pe teritoriul Transilvaniei de azi şi
mai spre nord, către Ucraina. Această genă a fost lăsată „moştenire” de către ramura ENK şi
transmisă mai departe. Ea s-a înmulţit foarte rapid, mult mai repede decât gena ENL după
sedimentarea ADN-ului aşa-zis „hiperborean”. Pe de altă parte, ramura de fiinţe ENL - al cărei
ADN era uşor de modificat - a continuat să se rafineze, „extensiile” sale au condus la numeroase
variaţii ale ADN-ului şi, implicit, a tipurilor de fiinţe ENL.
În jurul anilor 27.000 î.Hr., gena ENL evoluase aşa de mult, încât ajunsese cam la acelaşi
nivel cu cea a civilizaţiilor extraterestre avansate. Atunci când s-a ajuns la acel echilibru, s-a
creat o înţelegere între ramura ENL şi anumite civilizaţii extraterestre, pentru ca unele suflete
elevate din acestea să se reîncarneze în trupurile fiinţelor ENL, ca niște gesturi de colaborare şi
de susţinere reciprocă.
Aşadar, se poate spune că în Hiperboreea acelor timpuri a existat un fel de „pepinieră de
gene”, care a condus la o „flexibilitate” şi mai mare a ADN-ului uman.

101
 Civilizaţia hiperboreană, în starea ei activă, a continuat cam până prin 14.000 î.Hr., după
care s-a stins. Totuşi, rudimente ale acesteia au continuat să existe în anumite zone ale fostei
Hiperboreea, chiar şi mai spre nord, dar ele formau comunităţi foarte mici. Restul populaţiei a
migrat destul de repede mai ales spre Atlantida şi, de asemenea, spre sud, către Transilvania,
unde s-a stabilit în munţi și nu în ultimul rând spre Mediterana.
Realitatea a demonstrat că, deşi ramura ENK s-a dezvoltat mult mai încet, fiind lăsată în
voia legilor naturale, tocmai prin aceasta ea a dobândit o deosebită forţă vitală, fiind legată mult
de „pământ” şi de Natură. Totuşi, o parte dintre aceste fiinţe au fost hibridizate cu ADN
extraterestru, creând astfel o şi mai mare complexitate a însuşirilor şi capacităţilor lor, dar în cea
mai mare parte ramura ENK a fost lăsată să evolueze singură. Aşadar, ierarhia calitativă a
fiinţelor care existau la acea vreme pe planeta noastră avea la bază grupul mic de fiinţe ENK cu
ADN în majoritate siriusian. Acestea au reprezentat cumva „elita”, în sensul că structura lor
genetică era aşa de evoluată, încât la acea vreme nu se puteau combina decât cu un număr foarte
mic de alte fiinţe extraterestre, de asemenea foarte evoluate. Din grupul de fiinţe ENK au
provenit mai apoi, prin „specializare”, fiinţele rafinate ENL şi fiinţele ENK. Acestea din urmă au
evoluat în ritmul lor natural, deoarece la începuturi diferenţa de frecvenţă vibratorie între ENL şi
ENK era prea mare pentru a permite combinaţii naturale şi eficiente între indivizii acestor două
ramuri.
Prima recunoaştere la nivel înalt a evoluţiei fiinţelor ENK a avut loc în jurul anului 28.000
î.Hr. Atunci, „semizeii” au fost admişi în forul superior decizional al planetei, Marele Consiliu
Planetar, format din membri ai civilizaţiilor extraterestre avansate care se aflau pe Pământ,
precum şi din reprezentanţi ai ramurii ENL care s-a întrunit în acea perioadă, în locul pe care noi
îl numim acum Teotihuacan, în Mexic.
Mai târziu, în anul 26.000 î.Hr, Marele Consiliu Planetar de la Teotihuacan, ia decizii
surprinzătoare în sensul că practic va începe „retragerea” raselor superioare extraterestre din
implicarea în viaţa noii umanităţi.
Scopul principal al proiectului iniţial fusese crearea unei fiinţe umane superioare şi
popularea planetei cu această fiinţă nou creată. Întrucât ramura ENK dovedise o surprinzătoare
capacitate de fertilitate şi de adaptare la diferitele tipuri de influenţe exterioare, precum şi la
nivelul ADN-ului, ea dobândise cumva dreptul de a prelua planeta şi de a evolua liber aici.
Prin contrast, ramura ENL - deşi mai evoluată atât din punct de vedere spiritual, cât şi prin
alte caracteristici decât ramura ENK - era totuşi mai fragilă din punctul de vedere al structurii
genetice şi al vitalităţii, astfel încât ea nu ar fi putut susţine o dezvoltare continuă şi energică a
noii rase de fiinţe. De altfel, fiinţele din ramura ENL începuseră deja să se retragă din planul
fizic în Shambala, iar existenţa lor a fost gradat înlocuită de mituri şi legende.

102
 Cu toate acestea, supravegherea suverană a acestor civilizaţii extraterestre continuă să
existe, în special pentru a opri tentativele de autodistrugere a civilizaţiei prin războaie
devastatoare la nivel planetar sau prin utilizarea unor tehnologii teribile şi foarte avansate, atât de
către oameni, cât şi de către alte civilizaţii extraterestre care manifestau sau manifestă un anumit
interes pentru viaţa de pe această planetă.
Un alt eveniment deosebit de important în istoria omenirii este scufundarea continentului
Atlantida.
Atlantida era relativ mare, aproape ca un continent, ocupând centrul Oceanului Atlantic.
Partea de nord a insulei se afla în dreptul Philadelphiei de azi. Pe de altă parte, forma insulei era
mai pronunţat triunghiulară, așa cum este în desenul lui Athanasius Kircher. Tot în desenul lui A.
Kircher sunt reprezentate corect doar două insule în jurul marii insule continent, care a fost
Atlantida, dar nu sunt menţionate în acest desen şi cele din dreptul Africii, una dintre ele fiind
ceva mai mică decât actuala Sri Lanka.
Ulterior, după prima fragmentare a Atlantidei, în jurul insulei centrale au apărut câteva
şiraguri de insule, care puteau fi considerate ca „suburbii” ale ei. De pildă, Insulele Azore sunt
rămăşiţe din insulele „de sus” care au făcut parte din Atlantida, ca şi Insulele Capului Verde,
care sunt de fapt zone din insula ceva mai mare ce exista în dreapta Atlantidei. Totuşi, Insulele
Canare din prezent nu au avut legătură cu teritoriul Atlantidei.
Pe de altă parte, Insulele Bermude sunt în prezent fragmente din marea insulă din stânga
Atlantidei. În jurul unora dintre aceste insule, pe fundul oceanului, pot fi descoperite mai multe
vestigii. De pildă, în zona Bermudelor de azi au fost construite piramide uriaşe, iar în Azore era
un oraş dezvoltat.
În partea de nord-est a Atlantidei, spre Europa, exista chiar un „evantai” de insule mici,
care nu sunt redate în desenul lui Kircher, dar ele au existat. Dintre ele au mai rămas doar mici
fragmente (Insulele Azore), ce amintesc de marea civilizaţie de acum multe mii de ani.
Interesant este că, atunci când Atlantida era în perioada înfloririi ei creatoare, majoritatea
populaţiei şi a vieţii era concentrată pe coasta insulelor şi a „continentului”. În mijlocul
Atlantidei era foarte multă vegetaţie, care înconjura estetic marile piramide ridicate acolo,
”spaţio-portul” gigantic şi alte clădiri în formă de turnuri foarte înalte. Mare parte din activitate
era comasată însă în zonele de coastă ale insulei, unde „forfota” - atât pe sol, cât şi în aer - era
foarte mare.
Multe regiuni de pe marele continent erau circulare, cu „raze - tuburi” cu diametrul destul
de mare, ce duceau spre centrul insulei, probabil pentru facilitarea unui transport rapid.
Atlantida era cunoscută nu doar pentru civilizaţia foarte avansată şi cultura ei, ci şi pentru
faptul că ea reprezenta o zonă centrală de legătură între pământeni şi fiinţe de pe alte planete.

103
Acolo era un amestec complex între fiinţe de pe Pământ - aparţinând în exclusivitate ramurii
ENL – şi multe alte tipuri de fiinţe de pe alte planete din galaxia noastră.
În mijlocul insulei exista un ”spaţio-port” uriaş, cu o activitate foarte intensă a navelor
atlante şi extraterestre deopotrivă, de multe tipuri şi mărimi.
Pe o zonă destul de întinsă deasupra Atlantidei câmpul magnetic terestru prezenta multe
vortexuri, ceea ce făcea să pară că acolo ar exista un „al treilea pol” al planetei. Poate că de aceea
chiar şi în perioada modernă au fost menţionate fenomenele stranii care se petrec în zona
Bermudelor.
Existenţa acestui „al treilea pol” al câmpului magnetic terestru permitea intrarea şi ieşirea
navelor terestre şi extraterestre din atmosfera Pământului într-un mod foarte uşor.
Continentul Atlantida a început să se scufunde dramatic și să se fărâmițeze în insule în
jurul anului 12.700 î.Hr. Ultima scufundare din anul 11.500 î.Hr. a fost mai rapidă şi chiar
terifiantă datorită unor cutremure devastatoare, care nu s-au manifestat doar în zona
continentului atlant, ci şi în multe alte zone ale planetei. Ceea ce a mai rămas relativ intact din
vechiul continent, a fost partea lui dinspre Africa, însă restul s-a dispersat în insule mai mari sau
mai mici. Atlantida s-a transformat destul de repede într-o zonă insulară, pierzând astfel din
coeziunea de la început.
Forţele şi energiile implicate atunci au fost uriaşe şi ele au destabilizat profund structura
energetică a scoarţei terestre, provocând de asemenea mari perturbaţii la nivelul planului
energetic corespondent al Pământului. Scufundarea Atlantidei s-a datorat şi unor schimbări
majore ce au avut loc la nivelul scoarţei Pământului în acea perioadă.
După acea masivă rearanjare a scoarţei, care a avut loc în jurul axului ce trecea prin polul
ce exista în zona Atlantidei, vortexul magnetic foarte puternic ce caracteriza acel ax a scăzut în
intensitate şi, ca urmare, legătura cu câmpul etheric al Pământului s-a diminuat ca energie şi
posibilităţi.
Începutul ,,sfârșitului” continentului Atlantida începe cu separarea în două categorii
antagonice de gândire și simțire în rândul populației Atlantidei. Unii aparţineau unei pături înalte
a societăţii şi oamenilor de ştiinţă, iar alții reprezentau pătura înţelepţilor şi „categoriei
spirituale” a societăţii atlante.
După un timp, şi datorită anumitor influenţe subtile nefaste, o parte dintre acele fiinţe care
aparţineau unei pături înalte a societăţii şi oamenilor de ştiinţă, au început să „vireze” spre
acţiuni periculoase, urmărind interese personale şi în special acapararea puterii de conducere şi
de control a tehnologiilor foarte avansate. Au început astfel să realizeze încrucişări stranii între
specii, dar folosind pentru aceasta fiinţe ENK, pentru că ele erau considerate a fi subdezvoltate
şi, în concepţia lor, puteau servi pe post de „cobai” pentru acele hibridizări stranii.

104
 Realizând acele încrucişări şi experimente genetice foarte stranii, ,,răzvrătiţii” au rupt şi au
alterat de fapt anumite rezonanţe benefice în ADN-ul lor, deoarece acesta era în mod direct legat
de cel al fiinţelor ENK, pe care le considerau inferioare.
Datorită faptului că „răzvrătiţii” erau fiinţe ce posedau deja mari puteri şi o cunoaştere
avansată, acţiunile şi intenţiile lor negative au avut reverberaţii foarte puternice în întreaga lume.
Prin cumulare, s-a ajuns la un şoc teribil pentru civilizaţia umană, căci frecvenţa energiilor a
scăzut brusc. „Jocul” deloc inspirat al fiinţelor ENL deviate, cu fiinţele din ramura ENK, la care
s-au adăugat intenţiile egoiste de a acapara puterea în folos personal, au dezechilibrat balanţa
energiilor pe continentul Atlantida şi, în final, au provocat distrugerea completă a acestuia.
Cei cu adevărat înţelepţi au părăsit Atlantida din două motive: mai întâi, separarea de
atlanţii cu o viziune materialistă era necesară din raţiuni de „potrivire” sau rezonanţă a
frecvenţelor de vibraţie, iar pe de altă parte ei şi-au propus să ajute realmente populaţia de fiinţe
ENK să evolueze mai repede, să se dezvolte şi să progreseze, pentru că au prevăzut „sfârşitul
ramurii ENL”, limita resurselor ei de procreare şi de progres. Totodată, ei ştiau de sfârşitul
Atlantidei, care nu mai putea fi evitat şi doreau să prezerveze imensa cunoaştere pe care o
deţineau, trecând-o la populaţia ENK ce avea să rămână singura de pe Pământ.
Datorită faptului că diferenţa de evoluţie dintre ramura ENL şi cea mai mare parte a
fiinţelor ENK era imensă, înţelepţii atlanţi şi-au dat seama că, dacă nu vor acţiona în sensul
educării şi orientării active şi eficiente a ramurii ENK, omenirea pur şi simplu va rămâne la un
nivel primitiv de dezvoltare, deoarece singurii ei membri vor fi fiinţele ENK.
Scufundarea continentului Atlantida a fost „ultimul strigăt” al unei mari civilizaţii, care a
aparţinut ramurii ENL.
Imediat după scufundarea Atlantidei a avut loc o întrunire care semăna cu a Marelui
Consiliu Planetar, la care au participat ființe umane și ființe extraterestre, la solicitarea ființelor
din ramura ENL, scopul fiind eliminarea riscului ca Umanitatea să dispară în anonimat, sau se
,,autodistrugă”.
La acel consiliu a avut loc chiar un fel de „negociere” a zonelor de pe Pământ, care au fost
distribuite fiecărei civilizaţii extraterestre, pentru a fi „refăcute” astfel încât să existe o populaţie
ENK numeroasă în zona repartizată fiecăreia.
Multe dintre rezultatele obţinute până atunci pe calea evoluţiei rasei umane au fost aproape
anihilate de acel imens cataclism, care a avut repercusiuni negative la nivel global. Printre altele,
o întreagă civilizaţie ENL, civilizaţia atlantă fiind ultima de acest gen pe Pământ, excepţională
prin avansul ei tehnologic şi spiritual, dispăruse sub ape, împreună cu un număr mare de fiinţe
evoluate şi cu realizările uluitoare ale progresului ei. Cunoaşterea, experienţa şi avansul în toate
ştiinţele vremii fuseseră anihilate într-o perioadă relativ scurtă de timp. Resursele evolutive ale

105
omenirii deveniseră brusc foarte limitate, deoarece aproape toate fiinţele care mai populau atunci
planeta erau fiinţe ENK încă slab evoluate.
Totodată, „pepiniera” zestrei genetice a ADN-ului uman urma să fie îmbogăţită şi
îmbunătăţită prin hibridizări şi modificări genetice ale ADN-ului fiinţelor ENK. Aceasta era
necesar să se întâmple deoarece „moştenirea” fiinţelor ENL fusese în mare parte pierdută, atât
datorită cataclismului, cât şi retragerii lor progresive în Shambala. Noua repartizare a „zonelor de
influenţă” extraterestră pe Pământ urma să aducă un suflu proaspăt în structura ADN-ului
fiinţelor ENK, pentru a le permite să înţeleagă şi să refacă măcar o parte din cunoaşterea fiinţelor
ENL evoluate.
După scufundarea Atlantidei a fost necesar ca fiinţa umană ENK (homo sapiens) să
evolueze accelerat. Până atunci, şi în general vorbind, fiinţele ENK au fost lăsate să evolueze
liber, fără o direcţionare precisă. Ocazional, ele primeau câte un „impuls” prin felurite tipuri de
hibridizări extraterestre, care se dovedeau a fi mai mult sau mai puţin fericite. Complexitatea
ADN-ului fiinţelor ENK era mare, însă neexistând o ordonare sau o direcţionare calitativă,
ramura ENK a evoluat mai greu, doar prin proprie experienţă.
Atunci când distrugerea continentului atlant a devenit iminentă şi nu se mai putea face
nimic, înţelepţii şi o mică parte a clasei nobililor învăţaţi au părăsit zona, fie îndreptându-se spre
alte sisteme stelare cu care Atlantida avea legături comerciale şi diplomatice strânse, fie
retrăgându-se în Shambala, pentru a ajuta omenirea de la acel nivel, ori migrând spre câteva zone
ale planetei, mai ales către Egipt, America de Sud sau zonele de est şi de nord ale Europei. În
perioada scufundării Atlantidei, o mare parte din populaţie s-a retras în interiorul Pământului,
mai ales datorită deciziei de a lăsa ramurii ENK libertatea de a evolua liber. La început, acolo au
fost doar fiinţe ENL, dar mai apoi, în decursul miilor de ani ce au urmat, „cavitatea” interioară a
planetei s-a populat şi cu fiinţe ENK, primii care s-au retras acolo au fost „semizeii”, iar apoi,
gradat, au venit şi fiinţele ENK ce au evoluat suficient de mult.
După cataclismul Atlantidei cunoaşterea a început să fie împărtăşită oamenilor în diferite
părţi ale globului. Atunci au început să apară medicina, cunoştinţele astrologice, alchimia,
precum şi alte ştiinţe remarcabile, ce nu erau cunoscute înainte în rândul fiinţelor ENK. Toate
aceste cunoștințe au fost implementate încetul cu încetul, pentru a permite conştiinţei mai rigide
a fiinţelor ENK să asimileze totul în mod corect şi să folosească acea zestre mai departe în mod
eficient. Multe cunoştinţe au fost dăruite prin mituri şi legende şi multe evenimente celeste au
fost exprimate prin povestiri în care se vorbea de „zei” şi de „zeiţe”.
După dispariţia Atlantidei a fost necesar ca aceste domenii ale cunoașterii să se segmenteze
şi să se explice pe înţelesul ramurii ENK, pentru a fi mai aproape de specificul lor: unii aveau
tendinţa să studieze, alţii să se dedice artei, iar puţini dintre ei să abordeze ştiinţele ezoterice.

106
Tocmai de aceea înţelepţii atlanţi împreună cu cei ce reprezentau o parte dintre civilizaţiile
extraterestre ale Alianţei şi-au asumat, fiecare pe frecvenţa lor specifică de vibraţie, câte un
domeniu, pentru a-l implementa în cunoaşterea oamenilor, adică a fiinţelor ENK.
Toţi marii „zei” ce au urmat în tradiţia antică a Egiptului (Thoth, Ra etc.) au reprezentat
continuatori ai acestei ramuri spirituale de reformare a civilizaţiei umane, de susţinere spirituală
a ei. De altfel, prima civilizaţie antică ce a contat realmente în evoluţia fiinţelor ENK a fost
civilizaţia egipteană. Puţinele fiinţe superioare din ramura ENL care au rămas după căderea
Atlantidei şi care au cerut ajutor fiinţelor extraterestre avansate, au trebuit să menţină legătura cu
acestea şi au construit imensele piramide ce dăinuie şi astăzi. Pentru că, în realitate, cele trei mari
piramide din Egipt chiar asta sunt: centre de comunicare subtilă (folosind câmpurile de torsiune)
şi nicidecum varianta susţinută de unii istorici, egiptologi şi oameni de ştiinţă contemporani, care
se referă la ele ca fiind „construcţii megalomanice” ce au servit unui singur scop: înmormântarea
faraonului. Puţini dintre ei au curajul să afirme că atlanţii „refugiaţi” în Egipt şi în alte locuri de
pe Pământ, cum ar fi America Centrală şi de Sud, zona estică din Europa şi chiar China, au fost
ajutaţi de anumite civilizaţii extraterestre avansate în proiectarea şi realizarea acestor piramide.

Notă:
Pentru realizarea acestei Anexe la carte, nu sunt dovezi științifice și ea trebuie citită, doar
ca o posibilitate, cu o probabilitate mare de a fi așa.
Partea a doua de la Anexă ,,Acțiuni, fapte din istoria omenirii, care ar trebui verificate ca
veridicitate, sau cel puțin ca posibilitate de a fi existat” este preluată aproape în integralitatea sa
după o lucrare scrisă de o persoană foarte importantă, care activează într-o instituție de stat
secretă, care nu vrea să își dezvăluie încă identitatea (R.C).

107
REFERINȚE
1. https://www.cc.gatech.edu/~turk/science_125/
2. http://www.ziare.com/magazin/inedit/10-intrebari-la-care-oamenii-de-stiinta-nu-au-gasit-un-raspuns-
video-1239613
3. https://undsci.berkeley.edu/article/0_0_0/intro_01
4. https://science.nasa.gov/astrophysics/focus-areas/what-is-dark-energy
5. Space •Time • Matter Modern Kaluza-Klein- Paul Swenson Theory University of Waterloo, Ontario,
Canada and Hansen Physics Labs, Stanford University
6. https://www.scientia.ro/fizica/teoria-relativitatii/3624-einstein-si-spatiu-timpul-2.html
7. Dynamics of the Earth's Radiation Belts and Inner Magnetosphere, Danny Summers Ian R. Mann
Daniel N. Baker Michael Schulz-2012
8. Stephen W. Hawking ; Scurtă istorie a timpului de la BIG BANG la găurile negre, Ed. Humanitas, pag
101
9. https://techxplore.com/news/2019-01-brain-speech.html?fbclid=IwAR0nyXaA78ZapyF-
sikeicaC9D1bsr9rpiiN9hNdCYLbiWW86UGafby7KwY- Engineers translate brain signals directly into
speech
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gaur%C4%83_neagr%C4%83
11. Brian Greene, Universul Elegant, super corzi,dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime
12. Andrei Florin Dăneț, Analiză Instrumentală, partea I, Ed. Universității București, 2010
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Energie
14. https://www.ngdc.noaa.gov/geomag/calculators/magcalc.shtml#igrfwmm
15. THE STRUCTURE AND PROPERTIES OF WATER, D. Eisenberg; W. Kauzmann.
16. http://www1.lsbu.ac.uk/water/water_anomalies.html#r127
17. W. A. P. Luck, The influence of ions on water structure and on aqueous systems, in Water and Ions in
Biological Systems, eds. A. Pullman, V. Vasileui and L. Packer (Plenum: New York, 1985) 95-126
18. http://oceanclass.blogspot.com/2017/10/7-curentii-oceanici-i.html
19. Oxford Dictionaries:Time, https://www.lexico.com/en/definition/time ;
20. The American Heritage Dictionary of the English Language
https://ahdictionary.com/word/search.html?q=time ;
21. https://ro.wikipedia.org/wiki/Timp
22. http://www.tti.ieeia.tuiasi.ro/materiale/rce/curs/Cap%209%20-%20Sisteme%20energetice.pdf
23. Alexander Nickolaenko și Masashi Hayakawa, ”Schumann Resonance for Tyros, Essentials of Global
Electromagnetic Resonance in the Earth–Ionosphere Cavity” din 201;
24. ” Schumann Resonance, Psychophysical Regulation & Psi” în Journal of Consciousness Exploration &
Research| July 2013, Volume 4, Issue 6 , pp. 599-612;
25. https://www.cdt-babes.ro/articole/tensiune_arteriala.php
26. Edward Osborne Wilson, The Meaning of Human Existence (Sensul existenței umane), 2014;
27. https://www.scienceabc.com/eyeopeners/why-are-there-24-hours-in-a-day-and-60-minutes-in-an-
hour.html
28. https://ro.wikipedia.org/wiki/Timp_solar
29. Constantin Dârzan, Perspectives of the transition 17 sustainable development goals to be achieved
through a global partnership, 2018.

108
GLOSAR DE TERMENI
1. Malthusianismul este ideea că creșterea populației este potențial exponențială, în timp ce creșterea
ofertei de alimente este liniară. Aceasta derivă din gândirea politică și economică a reverendului Thomas
Robert Malthus, așa cum a fost prezentat în scrierile sale din 1798, Un eseu despre principiul populației.
Malthus credea că există două tipuri de "controale" care în toate timpurile și locurile au menținut
creșterea populației în conformitate cu creșterea ofertei de alimente: "controale preventive", cum ar fi
restricțiile morale (abstinența, căsătoria întârziată până când finanțele devin echilibrate); restricționarea
căsătoriei împotriva persoanelor care suferă de sărăcie sau percepute ca defecte și "controale pozitive",
care duc la moarte prematură, cum ar fi boala, foametea și războiul, rezultând în ceea ce se numește
catastrofă malthusiană;
2. Principiul cosmologic - Newton a stabilit că privind cosmosul la o scară suficient de mare, ceea ce noi
observăm este un model care se repetă oriunde în spațiu și prezintă aceleași proprietăți indiferent de
direcție, adică universul este omogen și isotropic. După teoria relativității a lui Albert Einstein nu se mai
consideră că universul are un centru. Acesta este principiul cosmologic. Mai nou, mai nonconformist, se
afirmă deasemenea că modelul pe care-l putem observa este nu doar oriunde în univers, ci și infinit de
mare și infinit de mic, unul în interiorul altuia, adică universul este un imens fractal. Deci principiul
cosmologic implică posibilitatea existenței vieții în alte locuri din univers unde ambianța noastră se
repetă. S-a raportat că doar în Calea Lactee sunt 11 miliarde de planete asemănătoare Terrei care
gravitează în jurul unui Soare asemănător celui pe care-l vedem ziua;
3. Permafrost este un termen care definește solurile înghețate tot timpul anului la o adâncime între 2 și 15
m. Regiunile de permafrost se află în ținuturile cu climat polar, unde temperatura medie anuală nu
depășește -1 °C și cantitatea medie anuală de precipitații este sub 1.000 mm. Regiunile de permafrost se
află în regiunea polară, regiunile munților înalți acoperite de ghețari, în aceste regiuni existând numai o
vegetație săracă de tundră. Ținuturile de permafrost ocupă un procent de 20-25 % din suprafața de uscat
a pământului. Regiunile unde domină solurile permanent înghețate se află în Groenlanda, 99 %, Alaska,
80 %, Rusia, 50 %, Canada, 40-50 % și China, 20 %. Permafrostul poate fi găsit atât pe uscat, cât și pe
fundul mării (permafrost submarin). Pe uscat temperatura permafrostului este de aproximativ -5 ° C.
Permafrostul în munți, pe latitudinile geografice medii și joase a munților, este mai cald, iar distribuția sa
este strâns legată cu formarea terenului. Permafrostul submarin menține temperatura apropiată de 0 ° C
și implică zone semnificative ale platoului continental arctic;
4. Disc de acreție - Fenomen fizic prin care un corp ceresc captează materie din spațiul cosmic;
5. Sistem binar - În astronomie un sistem binar este unul care include două obiecte în spațiul cosmic (de
obicei stele, dar, de asemenea și pitice cenușii, planete, galaxii sau asteroizi), care sunt situate atât de
aproape una de alta, încât interacțiunea lor gravitațională le face să orbiteze în jurul unui singur centru
(comun) de masă;
6. Anomalia gravitațională (terestră) este diferența dintre gravitația (terestră) observată și valoarea prezisă
de un model;
7. Raza vectoare este segmentul de dreaptă orienta dus de la Soare către un punct de pe orbita planetei;
8. Perioada unei planete - Intervalul de timp care îi trebuie unei planete pentru a efectua o rotație
completă pe orbită
9. Izotopul este specia de atom cu același număr atomic Z, dar cu număr de masa A diferit (adică aceleași
proprietăți chimice, dar proprietăți fizice diferite). Numărul atomic al unui element chimic reprezintă

109
 numărul de protoni din nucleul atomilor acelui element și se notează de obicei cu Z; Numărul de masă
reprezintă suma dintre numărul de protoni și numărul de neutroni din nucleul atomic, notat cu A;
10. Ångstrom - 1Å= m;
11. Punct vernal - punct de intersecție a eclipticii (calea pe care pare să o urmeze Soarele pe cer în decursul
unui an) cu ecuatorul ceresc, în care Soarele se află la echinocțiul de primăvară; În astronomie, ecuatorul
ceresc este un cerc mare trasat pe sfera cerească, care este proiecția ecuatorului terestru pe aceasta.
12. Unghiul orar al unui punct este unghiul format de:
- semiplanul delimitat de paralela la axa Pământului prin observator și conținând zenitul observatorului
- semiplanul delimitat de paralela la axa Pământului prin observator și conținând punctul dat.
13. Nulul rețelei - un punct median faţă de cele trei faze ale rețelei al cărui potenţial, de obicei, în regim de
funcţionare normal simetric şi sinusoidal, este egal cu potenţialul pământului ;
14. Notația în complex, este o formă de reprezentare a mărimilor alternative sinusoidale, cu ajutorul unor
vectori care variază în timp (vectori / fazori rotitori). Notația în complex a fost introdusă de Steinmetz, în
1893, în scopul simplificări analizei regimului permanent al circuitelor alimentate în curent alternativ;
15. Benzile de frecvență EEG brute includ gama (25-60 Hz); beta (12-25 Hz); alfa (7-12 Hz); theta (4-7 Hz);
și delta (mai puțin de 4 Hz). Domeniile lor se suprapun între ele de-a lungul spectrului de frecvență cu
0,5 Hz sau mai mult. Aceste frecvențe sunt legate de comportamente, stări de sentiment subiective,
corelații fiziologice, etc ;
16. O buclă blocată în fază (PLL) este un circuit electronic cu un oscilator de tensiune care se ajustează
constant pentru a se potrivi cu frecvența semnalului de intrare. PLL-urile sunt utilizate pentru a genera,
stabiliza, modula, demodula, filtra sau recupera un semnal de la un canal de comunicare „zgomotos”,
unde datele au fost întrerupte;
17. Tensiunea arterială (TA) reprezintă presiunea exercitată de coloana de sânge asupra peretelui vascular, in
special asupra tunicii interne-endoteliul în timpul contracției si relaxării ritmice a inimii. Există doua
componente ale presiunii sanguine :
- presiunea sistolică - este presiunea exercitată asupra pereților arteriali când inima se contractă (în
sistola) - cu valori normale intre 100 si 130 mm coloana de mercur (Hg);
- presiunea diastolică - este presiunea exercitată asupra pereților arteriali când inima se relaxează între
două contracții (in diastolă) - cu valori normale sub 85 mmHg.
Pre hipertensiunea arterială reprezintă o tensiune arterială ușor crescută, dar nu suficient pentru a fi
hipertensiune.
Hipertensiunea arterială (HTA) este tensiunea arterială ale carei valori tensionale sunt peste 140/90
mmHg, indiferent de vârstă.
18. Descoperirile recente în fizica vidului arată că acest câmp akashic este real și are echivalentul său în
câmpul științei care stă la baza spațiului în sine. Acest câmp constă dintr-o mare subtilă de energii
fluctuante din care apar toate lucrurile: atomi și galaxii, stele și planete, ființe vii și chiar conștiință.
Acest câmp Akashic, cu punct zero - sau „câmpul A” - este memoria constantă și de durată a universului.
Deține recordul a tot ceea ce s-a întâmplat vreodată pe Pământ și în cosmos și îl raportează la tot ceea ce
încă se va întâmpla. În știința și câmpul Akashic, filozoful și omul de știință Ervin Laszlo transmite
elementul esențial al acestui câmp informațional într-un limbaj accesibil și clar (Știința și câmpul
akashic o teorie integrală despre tot, de Ervin Laszlo, 2004); ERVIN LASZLO este titular al celui mai
înalt grad al Sorbonei (doctoratul de stat), este beneficiar de patru doctorate de onoare și numeroase

110
 premii și distincții, inclusiv premiul Goi din 2001 (Premiul Japonia pentru Pace). În 2004 a fost
nominalizat la Premiul Nobel pentru pace, precum și la Premiul Templeton;
19. Un sistem de numerație este un sistem lingvistic și un mod de notație matematică pentru reprezentarea
numerelor folosind în mod coerent un set de simboluri (cifre). Baza unui sistem de numerație reprezintă
numărul de semne distincte necesare scrierii unui număr. Teoretic, există o mulțime de baze de
numerație, dar numai câteva s-au impus și sunt folosite curent în viața de zi cu zi (baza de numerație
zecimală și hexa zecimală) sau în unele domenii specifice (baza de numerație binară, octală, hexa
zecimală);
20. Sistemul zecimal este un sistem de numerație pozițional, având baza 10. Este cel mai utilizat sistem de
numerație, motivul presupus fiind că oamenii au zece degete la cele două mâini. Termenul „zecimal”
provine din latină decimal (după zece);
21. Decans - Pentru a da o interpretare mai completă semnelor zodiacale, astrologii antici au împărțit fiecare
semn în perioade de aproximativ zece zile. Aceste diviziuni sunt cunoscute sub numele de „decans” sau
„decantes” și sunt oarecum arbitrare pentru a permite cele cinci (și uneori șase) zile suplimentare în an,
peste 360 de zile necesare pentru cele treizeci și șase decanuri;
22. Hipparchus din Nicaea - astronom, geograf și matematician grec. El este considerat fondatorul
trigonometriei, dar este cel mai renumit pentru descoperirea sa incidentală a precesiunii echinocțiilor.
Precesia este mișcarea axei de rotație a unui corp rigid prin care se produce deplasarea liniei nodurilor.
Singurele mișcări posibile ale unei axe de rotație sunt precesia și nutația. Așa cum nu poate exista
precesie fără rotație, tot astfel nu poate exista nutație fără precesie. Cazul particular al mișcării axei de
rotație a unui corp rigid în care nu există nutație se numește precesie regulată;
23. Sistem de referință inerțial este un sistem de referință față de care este respectată prima lege a lui
Newton: Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra
sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează asupra sa este nulă;
24. Nutația Pământului - Variația unghiului pe care îl face axa de rotație a Pământului cu axa de precesie
(perpendiculară pe ecliptică), are un ciclu de circa 18,6 ani și se consideră că își are originea în forța
gravitațională cu care Luna acționează asupra geoidului de rotație al Pământului;
25. τέμενος – tăiat;
26. Temperare - atenuare, redus;
27. Expresia ,,Time is money” este creditată lui Benjamin Franklin, care a folosit-o într-un eseu (Sfatul unui
tânăr negustor, 1748) dar în realitate ea a fost înregistrată în 1719 în revista The Free-Thinker;
28. Timpul atomic internațional, abreviat TAI (din franceză Temps Atomique International) este un standard
de timp obținut prin medierea măsurătorilor efectuate de ceasuri atomice din mai multe laboratoare de pe
Pământ. Pe baza timpului atomic internațional se determină timpul universal coordonat (UTC); acesta
din urmă este decalat cu un număr întreg, dar variabil, de secunde, pentru a-l menține în sincronism cu
rotația Pământului;
29. Timpul terestru, abreviat TT, este definit ca timpul perceput de un observator situat pe suprafața
geoidului terestru și fix față de Pământ. Materializarea timpului terestru este timpul atomic internațional.
Din motive istorice, originea (momentul zero) pentru cele două standarde este diferită, astfel că între TT
și TAI este o diferență fixă, TT = TAI + 32,184 s;

111
30. Metrul este o unitate de măsură pentru lungime. Un metru este distanța parcursă de lumină prin vid într-

un interval de timp de 1/299.792.458 dintr-o secundă ; Din 2019, 1m = ; -

frecvența atomului de cesiu, iar secunda este dată de formula : 1s= ;

31. Kilogramul este masa unui corp în repaus a cărui energie echivalentă este egală cu energia unei emisii de
fotoni ale căror frecvențe se ridică la [1.356392489652×1050] hertz ;

1Kg= ; unde: h = 6.62607015×10−34 kg*m2*s-1 este constanta lui

Planck;

32. 1 A= ;

33. 1j=1Kg*1m2*1s-2;

34. 1 W=

35. Meridianul Zero sau meridianul Greenwich este meridianul care traversează observatorul Greenwich
situat în apropierea orașului Londra, Anglia. El a fost determinat în anul 1884 la o conferință geografică
internațională, meridianul intersectează ecuatorul legând cele două poluri, el desparte emisferele de est și
vest. Meridianul are un rol deosebit în stabilirea coordonatelor geografice, ca și la stabilirea fusurilor
orare prin ora de Greenwich;
36. Mascon - o distribuție în exces a masei pe sau sub suprafața unui corp astronomic (în raport cu o anumită
medie adecvată);
37. Albedoul reprezintă mărimea care indică fracțiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz
de un corp. Albedo, în definiția sa curentă numit albedoul lui Bond, este o valoare cuprinsă între 0 și 1:
un corp negru perfect, care ar absorbi toate lungimile de undă fără să reflecte niciuna, ar avea un albedo
nul, în timp ce o oglindă perfectă, care ar reflecta toate lungimile de undă, fără să absoarbă niciuna, ar
avea albedoul egal cu 1;
38. Halou - O regiune aproximativ sferică de spațiu relativ fără praf care înconjoară o galaxie și care se
extinde dincolo de părțile vizibile ale galaxiei;
39. Kiloparsec 1 kpc =3.08567758 × 1019 metri;
40. Se referă la ,,Sistemul de coordonate galactice” care este un sistem de coordonate celeste în coordonate
sferice, cu Soarele ca centru, direcția primară aliniată cu centrul aproximativ al galaxiei Calea Lactee și
planul fundamental paralel cu o aproximare a planului galactic, dar compensat cu Nord. Folosește
convenția din partea dreaptă, ceea ce înseamnă că coordonatele sunt pozitive către nord și spre est în
planul fundamental;
41. Multiversul este o mulțime ipotetică de mai multe universuri posibile (inclusiv universul în care ne
aflăm) care împreună cuprind tot ceea ce există și poate exista: totalitatea spațiului, a timpului, materiei
și a energiei, precum și constantele fizice și legile care-l descriu;
42. Câmpuri de torsiune - La începutul secolului al XX-lea savantul francez E.Cartan a postulat existenţa în
natură a câmpurilor de torsiune, care reprezintă nişte câmpuri generate de momentul unghiular al rotaţiei.
Până la descoperirea spinului, natura câmpurilor de torsiune era legată de rotaţia obiectelor masive. În
cadrul unei astfel de abordări, câmpurile de torsiune sunt văzute ca o manifestare a câmpului
gravitaţional pentru obiectele masive cu rotaţie. Mai târziu, o dată cu descoperirea spinului - analogul
cuantic al momentului unghiular de rotaţie, s-a înţeles că aceste câmpuri de torsiune la nivel cuantic sunt
generate de către spin, spre deosebire de câmpul electromagnetic care este generat de sarcină şi câmpul
112
 gravitaţional care este generat de masă. De pe aceste poziţii, câmpurile de torsiune reprezintă nişte
fenomene fizice independente, ca şi câmpurile electromagnetic şi gravitaţional;
43. Piramida nevoilor umane Maslow - Deși toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice.
Astfel, nevoile cele mai puternice au fost așezate la baza piramidei trebuințelor. Cu cât o nevoie urca
spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică individului respectiv. Se observă astfel că
nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât și animalelor. Ele includ necesitățile fiziologice
(cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul și o temperatura relativ constantă a
corpului. Odată ce individul își satisface acest nivel de necesități, se poate concentra pe nevoile de
siguranță. Acestea au de a face cu stabilitatea și consistența într-o lume relativ haotică. Ele țin mai mult
de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei și a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranță
motivează unii indivizi sa devină religioși, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranță
printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranță sunt cruciale pentru copii. Urmează apoi nevoia, de iubire
și apartenență. În acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenență la un grup, sau de
implicare într-o relație intima non sexuală. La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât
recunoașterea venită din partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare,
etc) cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competență.
Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezulta în descurajare, și pe termen lung în complexe de inferioritate. O
nevoie pronunțată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admirație) are la bază nesatisfacerea unor
nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică. Nevoile de auto-actualizare vin din
plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce
mai bun. În eseul The Farther Reaches of Human Nature, Maslow scrie că oamenii care au atins starea
de auto-actualizare intră adesea într-o stare de transcendență, în care devin conștienți nu doar de
potențialul lor personal, ci și de întreg potențialul speciei umane. Deși acești indivizi trăiesc adesea o
bucurie extatică, simt totodată și o tristețe cosmică. Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile
așa-zise "deficiențe": o persoana nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un
disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creștere".
Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow ) ;
44. Cerc trigonometric - Un cerc trigonometric (de asemenea cunoscut si sub denumirea de cerc unitate sau
cerc unitar) este un cerc de rază egală cu unu. Este utilizat în trigonometrie (de unde provine numele
său), având centrul plasat în originea unui sistem de coordonate carteziene în planul euclidian;
45. Primatele sunt cele mai dezvoltate mamifere (din latinescul "prima" - prima/primul). După Feider et al.,
1976, primatele formează un ordin al infra clasei Eutheria. Primatele sunt mamifere plantigrade și cu
degetul mare opozabil, având la toate membrele câte cinci degete. Majoritatea primatelor au coadă.
Creierul este foarte dezvoltat. Aproape toate primatele trăiesc la tropice și sub tropice, în păduri. Se
împart în primate inferioare și primate superioare (https://ro.wikipedia.org/wiki/Primate );
46. Preistoria este prima epocă a istoriei, cea mai lungă, care începe odată cu apariția omului și se oprește la
apariția scrisului, aproximativ, 3200 î.Hr., datat prin descoperirea tăblițelor cu scris cuneiform atribuite
sumerienilor, în jurul orașului Uruk, Mesopotamia, Irakul de astăzi.

113
114