FARMACOTERAPIA DIABETULUI ZAHARAT TIP 2

Insulinorezistența și disfuncția beta-celulară sunt elementele fiziopatologice principale în apariția

diabetului zaharat tip 2. Deficitul hormonilor incretinici (GIP, gastric inhibitory polipeptide și GLP-1, glucagon
like peptide-1), deficitul de amilină și hiperfuncția sistemului endocanabinoid reprezintă alte verigi
fiziopatologice în diabetul zaharat tip 2, care contribuie la deficit insulinosecretor, exces plasmatic de glucagon
și hiperglicemie postprandială.
Țintele controlului glicemic (reflectate prin HbA1c) în diabetul zaharat trebuiesc individualizate, iar
obiectivele terapeutice ar trebui stabilite în funcție de vârstă, condițiile socio-economice, factorii educaționali,
suportul familial, prezența sau absența complicațiilor cronice, afecțiunile medicale concomitente, durata
diabetului, starea de graviditate, opțiunile individuale ale pacientului etc. Opțiunile terapeutice în diabetul
zaharat tip 2 sunt multiple, iar intervenția terapeutică trebuie să fie precoce, multifactorială și intensivă pentru
obținerea țintelor terapeutice (glicemice și nonglicemice).
Tratamentul diabetului zaharat tip 2 include:
1. Optimizarea stilului de viață (terapia nutrițională medicală și activitatea fizică).
Este necesar un program complex privind optimizarea stilului de viață, pentru a promova pe termen lung
scăderea în greutate, menținerea și prevenirea creșterii în greutate. Beneficiile scăderii moderate în greutate (5-
10% din greutatea inițială) au rol în prevenția primară a bolilor metabolice și a bolilor cardiovasculare. Terapia
non-farmacologică a stilului de viaţă ameliorează controlul metabolic. Exercițiul fizic are numeroase efecte
benefice: îmbunătățește controlul glicemic pe termen lung; crește sensibilitatea la insulină; îmbunătățește
profilul lipidic (colesterol, trigliceride); duce la redistribuția țesutului adipos; reduce efectul stresului asupra
organismului; scade tensiunea arterială; reduce dimensiunea placii de aterom.
2. Farmacoterapia multifactorială (tratamentul cu antidiabetice orale - ADO, insulină). Ocupă locul cel mai
important în managementul diabetului zaharat.
3. Terapia comportamentală.
Obiectivele glicemice trebuiesc atinse pentru optimizarea calității vieții, pentru prevenirea complicațiilor
cronice, dar și pentru suprimarea simptomatologiei specifice hiperglicemiei.
Diferitele clase de medicamente au eficiență variabilă asupra reducerii nivelelor glicemice, iar criteriile
de selectare ale unei anumite strategii terapeutice depind de mai mulți factori:
 Eficiența hipoglicemiantă
Când nivelele glicemice sunt apropiate de țintele terapeutice (ex. HbA1c<7,5%), medicația cu eficacitate
hipoglicemică mai mică și/sau cu acțiune mai lent instituită poate fi luată în considerare.
Când nivelele glicemice sunt crescute (ex. HbA1c>8,5%), clasele de medicamente cu eficacitate hipoglicemică
mai mare și acțiune mai rapidă sau inițerea timpurie a unei combinații terapeutice sunt recomandate; totuși
pacienții cu debut recent al diabetului răspund bine la intervenții terapeutice mai puțin intensive decât cei cu
istoric lung de boală.
a. reducerea hemoglobinei glicozilate – Gradul reducerii HbA1c depinde de vechimea diabetului, terapia
anterioară, gradul dezechilibrului glicemic la inițierea tratamentului și nu în ultimul rând de complianța
pacientului. Modificarea stilului de viață determină reducerea HbA1c cu 1-2%, ca și administarea de
sulfonilureice sau metformin.
b. glicemia pre/postprandială - Țintirea concomitentă atât a glicemiei postprandiale cât și bazale reprezintă
o strategie importantă pentru obținerea unui control glicemic optim; hiperglicemia postprandială și post-
încărcare cu glucoză reprezintă factori de risc independenți pentru boala macrovasculară. Hiperglicemia
postprandială este asociată cu risc crescut de retinopatie, cu indice de grosime intimă-medie (IMT)
carotidian crescut, cu volum și flux sanguin miocardic scăzut, cu risc crescut de cancer și cu alterarea
funcției cognitive la vârstnicii cu diabet tip 2; de asemenea determină stres oxidativ, inflamație și
disfuncție endotelială. Glicemia postprandială la două ore ar trebui să nu depăsească 140-180 mg/dl,
atâta timp cât sunt evitate hipoglicemiile; eficacitatea regimurilor terapeutice ar trebui monitorizată cât
de frecvent este necesar pentru ghidarea terapiei către atingerea obiectivelor glicemiei postprandiale.

 Veriga patogenică pe care acționează

a. stimularea secreției beta-celulare (sulfonilureice, glinide);

b. insulinorezistență (biguanide, tiazolidindione);

c. prezervarea funcției celulelor beta-pancreatice (tiazolidindione, inhibitori DPP-4 – sitagliptin, exenatid,

insulină);

d. deficitul incretinic (exenatid, liraglutid);

e. deficitul de amilină (pramlintide).

 Condiții fiziologice speciale

a. Vârsta – copii și vârstnici; la copii cu diabet zaharat tip 2 se folosește metforminul și insulina; la vârstnici
tratamentul antihiperglicemic trebuie să țină cont de afecțiunile cognitive sau psihiatrice, complicațiile
diabetului, statusul funcțional și complexitatea regimului alimentar.

b. Sarcina și lactația – în cursul sarcinii și lactației cel mai indicat tratament este insulina.

c. Menopauza – riscul de fracturi (vezi TZD).

  Comorbidități asociate - afecțiuni renale, afecțiuni hepatice, afecțiuni cardiovasculare, alte
afecțiuni în care tratamentul trebuie reconsiderat, funcție de individualitățile fiecărui caz în parte;
boli respiratorii severe, neoplazii, afecțiuni hematologice, statusul pre/postopertor etc.

 Cost – complicațiile cronice alte diabetului sunt asociate cu creșterea costurilor de îngrijire, astfel
că prevenirea acestora prin optimizarea echilibrului glicemic este esențială.

 Efecte nonglicemice – efecte benefice pe factorii de risc cardiovascular, precum obezitatea,

dislipidemia, hipertensiunea arterială, statusul proinflamator.

CLASE DE ANTIDIABETICE ORALE (ADO)

Tratamentul farmacologic al diabetului zaharat tip 2 se adresează principalelor verigi fiziopatologice:

insulinorezistența și scăderea secreției de insulină. Sulfonilureicele și glinidele stimulează direct secreția de
insulină, biguanidele și tiazolidindionele cresc insulinosensibilitatea, inhibitorii de alfa-glucozidadă încetinesc
absorbția carbohidraților, reducând astfel glicemia postprandială, iar inhibitorii de DPP-4 și analogii de GLP-1
stimulează secreția de insulină dependentă de glucoză.
1. SULFONILUREICELE (SU)
SU stimulează secreția endogenă de insulină din celulele beta-pancreatice și scad astfel HbA1c cu 1-2%,
glicemia bazală cu 50-70 mg/dl și glicemia postprandială cu 15-30 mg/dl.
Clasificare
 SU de generația întâia – Tolbutamid și Clorpropamid – au o utilitate restrânsă.
 SU de generația a doua – eficiență glicemică mai mare decât cele din generația întâia și cu
efecte adverse mai reduse (Glibenclamid, Gliclazid, Glipizid, Gliquidonă).
 SU de generația a treia – eficiență glicemică similară cu acelea de a doua generație, dar au și
efect de diminuare a insulinorezistenței (Glimepirid).
Mecanism de acțiune
La nivel pancreatic
Secreția de insulină este reglată prin intermediul canalelor de K + ATP dependente, localizate la nivelul celulei
beta-pancreatice.
SU sunt metabolizate în ficat și sunt excretate pe cale urinară (glipizidul 80%, gliclazidul 75%, glimepiridul
60%, glibenclamidul 50%, gliquidona 5%) și biliară (glipizidul 20%, gliclazidul 25%, glimepiridul 40%,
glibenclamidul 50%, gliquidona 80%).
Indicații
Tratamentul cu SU se indică pacienților cu DZ tip 2, care prezintă deficit de insulină semnificativ, dar cu
prezervarea parțială a funcției beta-celulare. În tratamentul DZ tip 2 SU reprezintă a doua sau a treia linie de
tratament. Dintre SU, gliclazidul MR și glimepiridul sunt preferate la pacienții vârstnici. La pacienții cu afectare
renală se preferă gliquidona.
Contraindicații: diabetul zaharat tip 1; cetoacidoza; sarcina și alaptarea; dezechilibrul metabolic important
(glicemii peste 300 mg/dl, HbA1c peste 10%); insuficiență hepatică, renală (clearance creatinină sub 30
ml/min); intervenții chirurgicale majore, traumatisme majore; hipersensibilitatea la SU.
Reacții adverse
1. Cel mai frecvent efect advers este hipoglicemia (cel mai des la glibenclamid), în special la vârstnici și la cei
cu afectare hepatică sau renală.
2. Tratamentul cu SU se asociază cu creștere ponderală;
Sunt evidențe că glipizidul (formula GITS – gastrointestinal therapeutic system), gliclazidul și glimepiridul au
efect neutru pe greutate.

2. GLINIDELE
Glinidele sau analogii de meglitinide (repaglinida și nateglinida) stimulează secreția de insulină prin
mecanisme similare SU; diferența între cele două clase constă în rapiditatea și durata stimulării
insulinosecreției. Pot fi utilizate ca monoterapie sau în combinație cu biguanidele, tiazolidindionele sau insulina
bazală. Datorită timpului scurt de acțiune, reduc glicemia postprandială și trebuiesc administrate înainte de
fiecare masă principală.
Mecanism de acțiune
Glinidele stimulează secreția beta-pancreatică de insulină printr-un mecanism dependent de nivelul glucozei;
glinidele închid canalele de potasiu ATP-dependente; acest fapt determină depolarizarea membramei și
deschiderea canalelor de calciu voltaj dependente și creșterea influxului de calciu intracelular urmată de
elibererea de insulină.
Indicații
Glinidele se recomandă pacienților cu DZ 2 cu un program flexibil, cu orarul meselor variabil sau la cei care nu
tolerează SU.
Contraindicații - sunt aceleași ca și la SU.
Reacții adverse
Cel mai frecvent efect advers este hipoglicemia, în special la vârstnici și la cei cu afectare hepatică sau renală.
Creșterea ponderală asociată tratamentului cu repaglinidă este mai mică comparativ cu SU.

3.BIGUANIDELE
METFORMINUL
Administrarea metforminului se face mai ales postprandial, datorită efectelor secundare digestive.
Mecanisme de acţiune
Mecanismul de acţiune al metfominului a fost studiat extensiv, cu descrierea multor ipoteze mai ales in vitro şi
pe modele animale, dar locul molecular şi biochimia acţiunii acestuia încă nu au fost elucidate complet.
Metforminul exercită câteva efecte care contribuie la scăderea glicemiei prin combaterea insulinorezistenţei şi
ameliorarea sensibilităţii la acţiunea periferică a insulinei, dar acest mecanism este prezent doar la persoanele
diagnosticate cu diabet zaharat tip 2. Mecanismele implicate la nivel celular se presupune că ar fi:
- prezervarea funcţiei beta-celulare,
- potenţarea primei faze de secreţie a insulinei (efect controversat),
- creşterea captării de glucoză mediată de insulină la nivelul musculaturii,
- amplificarea sintezei de glicogen la nivel hepatic, scăderea glicogenolizei,
- reducerea neoglucogenezei hepatice, prin acţiune la nivel mitocondrial,
- reducerea concentraţiei şi a oxidării acizilor graşi liberi,
- reduce concentrația trigliceridelor și moderat a LDL-colesterolului,
- inhibarea lipolizei cu scăderea lipotoxicităţii,
- descreşterea apetitului cu o scădere consecutivă în greutate (2-3 kg) şi reducerea
- ţesutului adipos visceral,
Scăderea glicemiei este de aproximativ 50 mg/dl (HbA1c scade în medie cu 1,5%), clasic nu dă hipoglicemie și
e numit medicament antihiperglicemiant.
Indicaţii
Conform ghidurilor actuale de tratament, metforminul constituie prima indicaţie de tratament în diabetul zaharat
tip 2.
Administrarea metforminului se face inițiindu-se terapia cu 1-2x500 mg metformin, seara și dimineața la mese
sau numai la prânz. Ulterior se poate ajunge, titrându-se doza în funcție de glicemiile preprandiale, până la 3000
mg/zi. Doza optimă recomandată variază între 2000-2500 mg/zi, în trei prinze, cu un maxim de eficiență și
reacții adverse intestinale minime la 2000 mg/zi.
Metforminul a dovedit efecte pozitive și în prevenția diabetului zaharat tip 2 la persoanele cu risc crescut.
Noțiunea de „risc crescut” este definită de ADA în 2010 și se confundă des în clinică cu noțiunea de
„prediabet”, definită de aceeaşi asociaţie profesională din 2009.
Asocierea metforminului cu optimizarea stilului de viață la aceşti pacienţi s-a dovedit superioară intervenției
nutriționale singulare, cu o reducere a progresiei spre diabet zaharat de aproximativ 31%. Metforminul se poate
utiliza în asociere cu toate clasele de antidiabetice orale sau insulină.

Contraindicații
- Hipersensibilitate la metfomin sau la excipienţii folosiţi,
 - Ciroza hepatică, insuficienţa hepatică sau hepatopatiile severe cu un nivel al citolizei hepatice ce
depăşeste de 3x valoarea normalului,
- Insuficienţa renală cu un nivel al creatininei serice peste 1,4 mg/dl la femei şi 1,5 mg/dl la
bărbaţi şi un clearance al creatininei calculat mai mic de 30 ml/min,
- Insuficienţa cardiacă de clasă III/IV NYHA şi boli obstructive severe ale arterelor periferice,
- Insuficienţa respiratorie,
- Retinopatie diabetică medie/severă.
Contraindicaţii relative pot constitui următoarele situaţii, când se recomandă precauţie în administrare: stări
hipoxice, stări cu catabolism crescut, consum de alcool, deficit de vitamina B12.
Reacţii adverse
La începutul tratamentului, la aproximativ 5-20% dintre pacieţii trataţi apar reacţii adverse gastro-intestinale,
cum sunt greaţa, balonările, vărsăturile, durerile abdominale, flatulenţa, scăderea ponderală, diareea, disgeuzia
(gust metalic). În general nu este necesară întreruperea tratamentului, deoarece aceste tulburări dispar chiar dacă
doza nu este modificată.

4. TIAZOLIDINDIONELE (TZD)
Tiazolidindionele acționează în principal inducând scăderea insulinorezistenței periferice prin creșterea
insulinosensibilității periferice (țesut adipos, țesut muscular, ficat) și prin prezervarea funcției beta-pancreatice.
TDZ nu îmbunătățesc producția de insulină și nu determină hipoglicemie. TDZ scad HbA1c cu aproximativ 1-
2% și glicemia à jeun cu 50-70 mg/dl. Mecanism de acțiune
 Efecte glicemice ale TDZ:
1. cresc preluarea și utilizarea de glucoză mediată de insulină
2. scad hiperglicemia la pacienții cu diabet zaharat tip 2 cu insulinorezistență
3. prezervă masa beta celulară
 Efecte nonglicemice:
- Pe profilul lipidic
1. convertesc particulele mici și dense de LDL în particule mari
2. cresc HDL plasmatic
3. scad trigliceridele plasmatice dacă sunt crescute (peste 200 mg/dl)
4. cresc adipogeneza
5. scad nivelul acizilor grași liberi
- La nivel vascular
1. îmbunătățesc disfuncția endotelială
2. reduc rezistența vasculară periferică
 3. reduc microalbuminuria
Indicații
1. prima linie de tratament - pacienți cu diabet zaharat tip 2 și insulinorezistență prezentă, care nu tolerează
metforminul;
2. se pot utiliza alături de metformin în treapta a doua de tratament; se pot utiliza și alături de SU sau
insulină.
Contraindicații: diabet zaharat tip 1; sarcină, lactație; afecțiune hepatică activă (transaminaze de 2,5-3 ori
normalul); insuficiență cardiacă cls III/IV NYHA; pacienți cu risc cardiovascular crescut (peste 15% pe baza
softului UKPDS); prezența unui episod coronarian acut în antecedente; hipersensibilitate la produs.
Reacții adverse
1. Creșterea ponderală – S-a observat o creștere de 1,5 kg la doze reduse și 3,5-4 kg la doze maximale;
creșterea ponderală se asociază cu redistribuția țesutului adipos prin scăderea adipozității viscerale.
2. Retenția de fluide – Edeme periferice ușoare și moderate pot să apară la 4-5% din pacienții cu TZD în
monoterapie; acest procent crește la 6-8% la pacienții tratați cu SU și TZD și ajunge până la 15% la pacienții cu
TDZ și insulină.
3. Insuficiența cardiacă – Incidența IC a fost mai mare la pacienții tratați cu TDZ comparativ cu alte clase de
ADO (1,5-1,7% din pacienții tratatați cu rosiglitazonă).
4. Hepatotoxicitatea – Acest efect advers este destul de rar (0,25% pentru pioglitazonă și 0,2% pentru
rosiglitazonă); totuși se recomandă urmărirea atentă a profilului hepatic la pacienții la care s-a inițiat tratament
cu TZD (la fiecare 2 luni în primul an de tratament).
5. Fracturile osoase – Tratamentul cu TZD determină un risc adițional crescut de producere a fracturilor prin
reducerea ratei de formare a țesutului osos și creșterea apoptozei osteoblastelor și osteocitelor.

5.INHIBITORII DE Α-GLUCOZIDAZĂ
Dintre inhibitorii de α-glucozidază se folosesc: acarboza, miglitolul și vogliboza.
Mecanism de acțiune – Leagă enzimele alfa glucozidazice la nivelul intestinului subțire și astfel duc la
scăderea absorbției glucozei la nivel intestinal și scad glicemia postprandială. Au efect neutru pe greutate sau
determină ușoară scădere ponderală.
Indicații
Diabetul zaharat tip 2 în monoterapie sau asociat metforminului, TZD sau insulinei și la pacienți cu DZ tip 2 cu
glicemii bazale în ținte și glicemii postprandiale crescute.
Contraindicații: DZ tip 1; sarcină, lactație; copii; afecțiuni gastrointestinale (boală Crohn, rectocolită
ulcerohemoragică, ulcerații cronice); ciroza hepatică; boala renală cronică (clearance-ul creatininei sub 25
ml/min, creatinina peste 2 mg/dl).
Efecte adverse: tulburări gastrointestinale precum flatulență, dureri abdominale, diaree.
 6. INCRETINELE
(ANALOGII DE GLP-1 ȘI INHIBITORII DIPEPTIDIL-PEPTIDAZEI-4)
 Analogii de GLP-1
Dintre analogii de GLP-1 se utilizează exenatida și liraglutidul.
Mecanism de acțiune
Principala acțiune a GLP-1 (glucagon like peptide) este aceea de stimulare a secreției de insulină dependentă de
glucoză; acest efect rezultă din interacțiunea GLP-1 cu receptorii specifici de la nivelul membranei celulare
beta-pancreatice. De asemenea analogii de GLP-1 inhibă secreția de glucagon dependentă de glucoză,
încetinesc evacuarea gastrică și cresc senzația de sațietate. La nivelul celulei beta-pancreatice GLP-1
ameliorează funcția secretorie și stimulează proliferarea celulelor beta și previne apoptoza acestora.
Indicații
DZ tip 2 necontrolat suficient prin modificarea stilului de viață și metformin; se poate asocia și cu metformin și
SU sau metformin și TZD.
Contraindicații: diabet zaharat tip 1 sau cetoacidoza diabetică; sarcină și alăptare; istoric de pancreatită; boală
renală cronică (clearance-ul creatininei sub 30 ml/min); hipersensibilitate la produs.
Efecte adverse: greață; vărsături; diaree, hipoglicemie.
 Inhibitorii dipeptidil-peptidazei-4
Mecanism de acțiune
Sitagliptina, saxagliptina și vildagliptina sunt inhibitori al DPP-4 utilizați în prezent. DPP-4 este o enzimă
responsabilă de inactivarea incretinelor endogene. În plus, sitagliptina și vildagliptina cresc sensibilitatea celulei
beta-pancreatice la acțiunea insulinei.
Indicații
DZ tip 2 necontrolat suficient prin modificarea stilului de viață și metformin; se poate asocia și cu metformin și
SU sau metformin și TZD.
Contraindicații: sarcina și alăptare; DZ tip 2 la copil; diabet zaharat tip 1 sau cetoacidoză diabetică;
hipersensibilitate la produs.
Efecte adverse: cefalee; sensibilitate crescută pentru infecții de căi aeriene superioare.

7. INDICAŢIILE INSULINOTERAPIEI ÎN DIABETUL ZAHARAT TIP 2

1. Hiperglicemii în ciuda dozelor maxime de agenţi hipoglicemianţi orali (ADO) - se introduce insulina, dar se
poate menţine şi terapia orală.
2. Episoadele de stres metabolic (infecţii, traumatisme acute) sunt însoţite de creşterea hormonilor de
contrareglare şi pacienţii devin insulinorezistenţi; în această perioadă este necesară trecerea tranzitorie de la
tratamentul cu ADO la insulină pentru atingerea ţintei glicemice. La pacienţii cu DZ tip 2 şi infarct miocardic
acut sau accident vascular cerebral se introduce insulina administrată intravenos în timpul fazei acute.
3. Intervenţii chirurgicale - stresul operator determină secreţie crescută de catecolamine şi glucocorticoizi, deci
iniţierea insulinoterapiei (care îmbunătăţeşte supravieţuirea şi reduce riscul complicaţiilor) pre- şi postoperator
este binevenită, urmând a se reveni ulterior la schema anterioară operaţiei.
4. Hiperglicemii la debut (glicemie peste 300 mg/dl) - pentru a învinge insulinorezistenţa ce însoţeşte
glucotoxicitatea este nevoie iniţial de doze crescute de insulină, ulterior putând opri insulina şi continua cu
ADO.
5. Insuficienţa organelor vitale (boli hepatice, boli renale) - deoarece ADO se metabolizează fie la nivel hepatic
fie renal, prezenţa acestor afecţiuni impune precauţii suplimentare şi, deci, cel mai prudent este trecerea de la
ADO la terapia cu insulină.
6. Alergia sau alte reacţii adverse importante la agenţii hipoglicemianţi orali impun insulinoterapie.
7. Sarcina şi lactaţia - insulina este singurul agent terapeutic acceptat în această perioadă.
8. Stări de deshidratare sau hipoperfuzie în tratament cu metformin - se impune întreruperea acestuia şi iniţierea
tratamentului cu insulină datorită riscului de acidoză lactică.

INSULINOTERAPIA

În ceea ce priveşte insulinoterapia există mai multe preparate ce pot fi utilizate; ca insuline bazale se pot
folosi insulinele intermediare şi lente (NPH, lente) şi cele cu durată lungă de acţiune (ultralente, glargin,
detemir), iar ca insuline prandiale, insuline cu durată scurtă de acţiune (regular) sau analogi cu acţiune rapidă
(lispro, aspartat, glulisin). Există mai multe regimuri folosite în tratamentul insulinic, alegerea acestuia fiind în
funcţie de valoarea glicemiei pre- şi postprandiale. Se pot folosi și preparatele cu insulină premixată în cazuri
bine selecționate.

Preparatele insulinice

 Insulinele clasice (convenţionale) desemnau preparate obţinute din pancreasul de porc (diferă de insulina
umană printr-un singur aminoacid) şi de bovine (diferă de insulina umană prin trei aminoacizi). Ele aveau
însă o purificare incompletă, motiv pentru care erau antigenice, declanşând în organism producţia de
anticorpi antiinsulinici sau împotriva altor contaminanţi proteici (glucagon, somatostatin etc.). Aceşti
anticorpi au fost incriminaţi în reacţiile de lipodistrofie la locul injecţiei, precum şi în inducerea unor
complicaţii cronice. Ca urmare în prezent nu se mai folosesc decât insulinele umane şi analogii de insulină.
 Unele preparate insulinice folosite în practica medicală

Preparatul Firma Începutul Maximul Durata

producătoare acţiunii (ore) acţiunii (ore) acţiunii (ore)
I. Analogi Insuline Ultrarapide
Lispro (Humalog) Lilly minute 1-1,5 4-5
Aspart (Novorapid) Novo Minute 1-1,5 4-5
Glulisine (Apidra) Sanofi-Aventis minute 1-1,5 4-5
II. Analogi Insuline Lente
Glargine (Lantus) Sanofi-Aventis cca. 1h - 24
Detemir (Levemir) Novo cca. 1 h - 24
III. Insuline rapide (regular)
Actrapid HM
(umană) Novo 0,5 2-3 6-8
Humulin R
Lilly 0,5 2-3 6-8
(umană)
Insuman Rapid Sanofi-Aventis 0,5 2-3 6-8
(umană)
IV. Insuline intermediare
Insuman Bazal
(umană) Sanofi-Aventis 1-2 ~6-8 12-18
Humulin N
(umană) Lilly 1-2 ~6-8 12-18
Insulatard HM
(umană) Novo 1-2 ~6-8 12-18
V. Insuline premixate1
Humulin – M 1-5 Lilly 1/2 2-8 12-18
Mixtard 10-50 Novo 1/2 2-8 12-18
Sanofi-Aventis 1/2 2-8 12-18
Insuman Comb 25, 50
VI. Insuline premixate cu
analogi2
Humalog Mix 25, 50 Lilly minute 1-8 12-18
NovoMix 30 Novo minute 1-8 12-18
1 - Există 5 tipuri de de amestecuri între insuline regular şi lente în proporţii diferite (10%/90%, 20%/80%,
30%/70%,40%/60%) dar fixe;
2 – Sunt amestecuri de analogi de insulină cu acţiune rapidă (Humalog sau Novorapid) şi insulină NPH în
proporţii diferite (25%/75%; 50%/50%, respectiv 30%/70%).

 Insulinele umane (HM) au structura moleculei hormonului secretat de celulele β-pancreatice ale omului, dar
sunt obţinute fie semisintetic din insulina de porc, fie prin inginerie genetică. Obţinerea insulinei umane este
prima aplicare terapeutică importantă a ingineriei genetice, iar tendinţa actuală este de a renunţa complet la
insulinele animale, în favoarea celor umane.
 Analogii de insulină – rezultaţi din modificarea structurii aminoacidice a insulinelor umane, care le conferă
proprietăţi noi, cu aplicabilitate clinică. Actualmente în uz se află mai multe tipuri de analogi: Analogi de
insulină cu acţiune rapidă: lispro (Lilly), aspart (Novo) şi glulisin (Sanofi-Aventis), respectiv Analogi de
insulină cu acţiune lentă: glargine (Sanofi Aventis) şi detemir (Novo Nordisk).

Bibliografie selectivă
Lebovitz H. Therapy for diabetes mellitus and related disorders, Fifth edition, American Diabetes Association,
2009.

Cheta D (ed.). Vascular Involvement in Diabetes: Clinical, Experimental and Beyond, Editura Academiei,
București & S. Karger AG, Basel, 2005.

Hâncu N, Roman G, Vereșiu IA. Farmacoterapia diabetului zaharat. Editura Echinox, Cluj-Napoca, Ediția a II-
a, 2008.
American Diabetes Association. Executive Summary: Standards of Medical Care in Diabetes. Diabetes Care,
2010; 33 (Suppl 1): S11-S61.

David M. Nathan et al. Management of Hyperglycemia in Type 2 Diabetes: A Consensus Algorithm for the
Initiation and Adjustment of Therapy A consensus statement from the American Diabetes Association and the
European Association for the Study of Diabetes. Diabetes Care, 2006; 29:1963-1972.

Rodbard WH et al. Medical guidelines for clinical practice for the management of diabetes mellitus.
American Association of Clinical Endocrinologists. Endocrine Practice 2007; 13 (Suppl 1):16-50.

Chobanian A, Bakris G, Black H, Cushman W et al. The Seventh Report of the Joint National Committee on
Prevention, Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood Pressure, JAMA, 2003; 289: 2560-2572.

Khaw KT, Wareham N, Luben R, Bingham S, et al. Glycated haemoglobin, diabetes, and mortality in men in
Norfolk cohort of European prospective investigation of cancer and nutrition (EPIC-Norfolk). BMJ, 2001;
322:15–18.

http://care.diabetesjournals.org/content/33/Supplement_1 citat la 13.04.2010