Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Organismul uman este un sistem foarte complex, pregătit prin evoluţie să facă faţă celor
mai diverse provocări din mediu. Deşi factorii de agresiune pot fi diferiţi, organismul
reacţionează prin inflamaţie, un răspuns fiziologic ce implică mai multe etape succesive.
Toate aceste etape au un singur scop: protecţia noastră. Inflamaţia prezintă unele
efecte benefice – localizează şi izolează ţesuturile afectate, neutralizează substanţele
toxice sau distruge microorganisme, dar uneori procesul inflamator poate deveni
dăunător pentru organism – produce durere intensă, se poate extinde la ţesuturile
sănătoase din jur sau poate conduce la diferite defecte de vindecare.
Inflamaţia acută
Inflamaţia acută este prima reacţie a organismului la agentul agresor şi poate dura de la
câteva ore până la câteva zile. Indiferent de natura factorului agresor, răspunsul
inflamator este similar şi se desfăşoară în două mari faze – faza vasculară şi cea
celulară.
Faza celulară
Modificările celulare încep prin migrarea „celulelor de luptă” din organism (leucocite) în
focarul inflamator. Raportat la dimensiunea acestor celule, organismul uman este un
imens câmp de luptă, astfel că aceste celule vor şti unde să ajungă prin chemotactism –
bacteriile sau celule proprii organismului vor elibera o serie de substanţe cu rolul de a
atrage aceste celule. Neutrofilele şi macrofagele sunt celulele caracteristice inflamaţiei
acute.
După cum a fost afirmat anterior, raportat la dimensiunea unei celule, corpul uman este
imens. Pentru a asigura protecţia acestuia, celulele secretă şi eliberează o serie de
substanţe ce vor atrage alte celule. Prezentate pe scurt, substanţele implicate în
producerea procesului inflamator sunt:
Unele dintre semnele inflamaţiei sunt foarte cunoscute – febra, datorată substanţelor
eliberate din neutrofile şi macrofage ce acţionează asupra centrului termoregulator din
talamus, influenţarea stării generale sau anorexie.
Efectele locale produse în timpul inflamaţiei sunt în general benefice – agentul agresor
este anihilat, locul va fi curăţat şi pregătit pentru regenerare şi vindecare. Uneori,
neutrofilele eliberează mai multe enzime din granule decât este necesar - astfel se va
produce digestia ţesutului sănătos; un alt efect negativ este reprezentat de edemul
produs în timpul inflamaţiei care poate bloca căile respiratorii sau în urma căruia se pot
produce reacţii inflamatorii anormale – astm alergic.
Dacă tot am urmărit modul de producere a unui focar inflamator, putem urmări şi
evoluţia focarului în cazul în care lucrurile evoluează spre rezoluţie şi nu intervin alţi
factori (inflamaţia acută se poate transforma în cronică). Rezoluţia focarului inflamator
presupune restabilirea funcţiei ţesutului şi este condiţionată de suprafaţa afectată,
localizarea focarului într-un ţesut cu capacitate regenerativă cât mai mare (în mod
fiziologic, un hepatocit este înlocuit la 500 de zile), neutralizarea şi îndepărtarea cât mai
rapidă a agentului agresor şi a exudatului format.
Uneori, focarul inflamator poate evolua spre producerea unui abces cu puroi.
Localizarea focarului inflamator într-un abces este benefică deoarece izolează agentul
agresor, dar face dificilă intervenţia în focar cu antibiotice. În timp, abcesul poate supura
şi elimină puroiul la exterior, dar dacă nu se poate stabili un traiect normal spre exterior,
se va forma o fistulă pentru drenarea puroiului. După golirea abcesului, acesta se va
organiza conjunctiv – apare o cicatrice şi se va pierde definitiv funcţia ţesutului. Dacă
agentul agresor nu poate fi eliminat, nici închis într-un abces, inflamaţia acută se va
transforma în inflamaţie cronică – un proces inflamator de lungă durată, în care locul
neutrofilelor este luat de limfocite, plasmocite şi macrofage.
Inflamaţia cronică
Plasmocitele sunt celule ce vor secreta anticorpi, iar eozinofilele, specifice şi inflamaţiei
cronice, intervin îndeosebi în reacţii parazitare. Deşi neutrofilele sunt caracteristice
inflamaţiei acute, în focarele cronice pot fi întâlnite fiind atrase de substanţele
chemotactice produse de unele „celule de luptă” sau de către bacterii.
Inflamaţia cronică nespecifică este reprezentată de ulcer. Ulcerul este format prin
eliminarea unei mase de ţesut necrozat cu formarea unui crater.
Zona în care poate apărea o ulceraţie este foarte diversă, de la piele până la mucoasa
tubului digestiv, dar caracteristic oricărei ulceraţii este prezenţa infiltratului inflamator
mononuclear (monocite, plasmocite) în baza craterului. În timp se va vindeca prin
înlocuirea ţesutului normal cu ţesut conjunctiv fibros şi pierderea funcţiei de dinaintea
acţiunii agentului agresor.
Clasificarea granuloamelor
Granulomul de corp străin se produce prin pătrunderea în organism a unui corp străin
ce nu poate fi eliminat. Organismul răspunde prin apariţia unei reacţii inflamatorii
granulomatoase ne-necrozante. Granulomul format are în interior corpul străin
înconjurat de macrofage şi fibroblaste în încercarea de a-l izola de restul organismului.