Kinetoprofilaxie Ichim Ene PDF

CUPRINS
INTRODUCERE 9
CAP.I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 11

Ce este kinetoprofilaxia 11
Ce este Kinesiologia 11
Ce este kinetoterpia 11
Obiectivele kinetoprofilaxiei 12
Obiective majore şi plan de activitate fizică pentru 13
diferite categorii de indivizi
Kinetoprofilaxia la sportivi 16
Kinetoprofilaxia la gravide 17
Kinetoprofilaxia la tinerele mămici 18
Kinetoprofilaxia la vârstnici 18
Kinetoprofilaxia la obezi 18
Tehnici akinetice 20
Tehnici kinetice 23
Întrebări recapitulative 27
CAP.II KINETOPROFILAXIA ÎN PATOLOGIA
28
SPORTIVĂ
Obiective 28
Aspecte particulare ale traumatologiei sportive 28
Factorii care determină producerea traumatismelor în 29
practica sportivă
Principii de profilxie a traumatismelor 29
Bazele kinetoprofilaxiei în sport – Abordarea
metodologică a factorilor de risc în traumatologia 30
sportivă
Kinesiologia sportului 30
Abordarea metodologicã multifactorială a producerii
33
accidentãrilor sportive. Consideraţii teoretice
Abordarea metodologicã multifactorială a producerii
34
accidentãrilor sportive. Consideraţii practice
Principii de masaj şi automasaj în practica sportivă 35
CAP.III KINETOPROFILAXIA LA OBEZI 37
Generalităţi 37
Factorii de risc pentru apariţia obezităţii la vârste tinere 38
Metode de măsurare a indicilor antropometrici şi a
39
compoziţiei corporale
Obezitatea la copii 40
3
Obezitatea la vârstnici 41
Celulita 43
Complicaţiile obezităţii 43
Principii în terapia obezităţii 44
Obiective în terapia obezităţii 44
Tratamentul obezităţii prin mişcare şi exerciţiu fizic 45
Efectele exerciţiului fizic la nivelul aparatelor şi
45
sistemelor
Efectele pozitive ale mişcării fizice 46
Forma fizică 47
Nivelul şi tipul de activitate fizică 47
Activităţi fizice consumatoare a 150 kc 48
Aspecte metodologice ale exerciţiului-efortului fizic la
48
vârstnicii obezi
Exemple de activităţi fizice controlate uşor de aplicat
49
afară sau în casă
Tratament recuperator fizio-kineto-balneoclimatic în
49
obezitate
Contraindicaţii şi limite ale tratamentului recuperator al
52
obezităţii
CAP.IV KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI 54
Introducere în geriatrie 54
Evidenţa efectelor exerciţiilor de antrenament şi
54
activitate fizică la personae în vârstă
Efectele asupra sistemului cardiovascular şi celui
55
respirator
Efectele asupra sistemului muscular şi celui osos 55
Efectele asupra sistemului nervos 56
Efectele asupra sistemului endocrin 56
Efectele căzăturilor sau leziunilor cauzate de acestea 56
Efectele asupra funcţiilor psihice 57
Orientări bazate pe dovezi cu privire la rolul şi tipurile de
57
evaluare
Principii de examinare şi evaluare 57
Beneficii psihologice şi cognitive ale activităţii pentru
60
oamenii vârstnici
Îndrumare pe bază de dovezi în privinţa antrenamentului
60
pentru persoanele vârstnice
Prevenirea leziunilor 71
Individualizarea activităţii 71
Suprasolicitarea progresivă 72
Adaptarea la sesiunea de structurare 72
Programe de exerciţii în grup versus cele făcute acasă 73
4
CAP.V KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE
75
CARDIO-VASCULARE
Generalităţi 75
Kinetoprofilaxia în cardiopatia ischemică 76
Rolul kinetoprofilaxiei în infarctul miocardic 77
Kinetoprofilaxia în angina pectorală stabilă de efort 80
Kinetoprofilaxia în revascularizarea miocardică 81
Kinetoprofilaxia aritmicilor 82
Kinetoprofilaxia în cardiopatia ischemică silenţioasă 82
Kinetoprofilaxia în insuficienţa cardiacă 83
Kinetoprofilaxia în hipertensiunea arterială 84
Kinetoprofilaxia în hipotensiunea arterială 85
Kinetoprofilaxia bolnavilor valvulari 86
Kinetoprofilaxia în arteriopatiile periferice 87
Kinetoprofilaxia în afecţiunile venoase 88
Kinetoprofilaxia în posttransplant cardiac 91
CAP.VI KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE
94
APARATULUI RESPIRATOR
Generalităţi 94
Metodele utilizate de kinetoprofilaxie în afecţiunile
95
respiratorii
Efectele exerciţiilor de respiraţie asupra organismului 99
Exerciţii de respiraţie 100
Beneficiile exerciţiilor de respiraţie 102
Indicaţiile gimnasticii respiratorii 103
Concluzii 103
CAP. VII KINETOPROFILAXIA GRAVIDEI –
105
GIMNASTICA PILATES
Metoda Pilates 105
Principiile de bază 105
Schimbări care se produc în corp în perioada sarcinii 105
Exerciţii pe timpul sarcinii 105
Primul trimestru de sarcină 105
Al doilea trimestru de sarcină 108
Al treilea trimestru de sarcină 109
Exerciţii post natale 111
Exerciţii pentru aplatizarea abdomenului 113
Exerciţii postnatale recomandate 114
Exerciţii Kegel postnatale pentru întărirea perineului 116
Metode de relaxare 117
5
CAP.VIII HIDROTERAPIA-HIDROKINETOTERAPIA 119
Generalităţi 119
Efectele hidroterapiei asupra organismului 119
Contraindicaţiile hidroterapiei 120
Tehnici de hidroterapie 121
Hidrokinetoterapia – Generalităţi 125
Beneficiile hidrokinetoterapiei 126
CAP. IX MASAJUL SUEDEZ 127
Generalităţi 127
Efectuarea masajului clasic 127
Principalele procedee de masaj clasic 128
Beneficii fizice şi emoţionale 131
Beneficiile masajului suedez 131
Efectele masajului terapeutic 132
Obiectivele masajului 133
CAP. X MASAJUL SHIATSU 135
Generalităţi 135
Shiatsu-Rol 135
Schiatsu-Indicaţii 135
Meridianele din Schiatsu 136
Autotratarea cu ajutorul tehnicii Schiatsu 138
Fazele unui masaj schiatsu complet 139
Autotratarea la nivelul diferitelor segmente ale corpului 140
Exerciţii de încheiere 143
CAP. XI REFLEXOLOGIA PLANTARĂ 145
Generalităţi 145
Reflexoterapia şi occidentul 145
Diferenţa dintre reflexologie, reflexoterapie şi
146
reflexodiagnostic
Zonele reflexe 147
Principiile reflexoterapiei 147
Avantajele reflexoterapiei 148
Reacţii posibile 148
Indicaţii 149
Contraindicaţii 149
Importanţa stării psihice 149
Sensibilitatea 150
Cauzele depunerilor toxice în zonele reflexe şi ce
150
reprezintă acestea
Şedinţele de schiatsu 151
Ordinea masării punctelor reflexe 151
6
Instrumente necesare pentru practicarea reflexoterapiei 152
Poziţia în reflexoterapie 152
Modul de masare a punctelor reflexe 153
Tehnicile de masare 153
Aspecte anatomo-fiziologice 154
Modalităţi de relaxare a picioarelor 157
Descrierea anatomică a sistemului nervos 161
Cartografia picioarelor 161
Descrierea zonelor reflexe şi acţiunea asupra lor 162
Asemănări şi deosebiri între reflexoterapie şi
165
presopunctură
CAP. XII REFLEXOLOGIA PALMARĂ 166
Definiţie 166
Scopul reflexologiei palmare 166
Cum acţionează reflexologia palmară 166
Beneficiile reflexologiei palmare 167
Cui se adresează reflexologia palmară 167
Cât durează o şedinţă de reflexoterapie 167
Reflexoterapia în timpul sarcinii 167
Harta cu punctele reflexogene 168
Traducerea cuvintelor din harta punctelor reflexogene 168
Avantajele reflexologiei palmare în comparaţie cu
169
reflexologia plantară
Indicaţiile reflexologiei palmare 169
Contraindiaţiile reflexologiei palmare 170
Metode şi tehnici de reflexologie palmară 171
CAP.XIII YOGA 173
Generalităţi 173
Etape în yoga 173
Indicaţii în efectuarea exerciţiilor 174
Antrenamentul fizic în yoga 174
Exerciţii de respiraţie yoga 184
CAP. XIV YUMEIHO 186
Terapia de corectare a coxalelor prin masaj şi
186
presopunctură
Generalităţi 186
Istoricul terapiei Yumeiho 187
Eficienţa curativă şi profilactică 187
Kinetoterapie şi terapie yumeiho 187
Teoria centrului de greutate al corpului uman în relaţie cu
188
afecţiunile coloanei vertebrale
7
Contraindicaţiile aplicării terapiei Yumeiho. 189
Indicaţiile aplicării terapiei Yumeiho 191
Tehnici utilizate în Yumeiho 193
CAP. XV JOGGINGUL 206
Generalităţi 206
Raţiuni pentru a alerga 206
Condiţii de practicare a joggingului 207
Recomandări 209
Refacerea 211
Supraantrenamentul 211
Alimentaţia 212
CAP. XVI FITNESS 213
Generalităţi 213
Fitness-ul cardio-vascular şi respirator 213
Componentele fitness-ului 213
Tipuri de fitness 213
Efectele fitness-ului 213
Încălzirea în fitness 214
Exerciţii de încălzire (Imagini) 215
Fitness la sală (Imagini) 220
Nu abandonaţi 225
CAP.XVII STRETCHING 226
Definiţie 226
Metodele de stretching 226
Avantajele stretching-ului 227
Beneficiile stretchingului 227
Stretching şi respiraţie 228
Tipuri de stretching 229
Exerciţii de stretching 231
Stretching-ul şi munca sedentară 233
Concluzii 234
BIBLIOGRAFIE TEXT 237

BIBLIOGRAFIE POZE 240
8
INTRODUCERE
Analizând definiţia kinetoprofilaxiei constatăm că ea foloseşte toate
metodele kinetoterapiei pentru conservarea şi ameliorarea sănătăţii, precum
şi pentru a preveni complicaţiile şi sechelele consecutive unei patologii.
Pentru a surprinde cât mai clar aceste două componente, lucrarea
noastră a fost structurată în două mari părţi.
În prima parte, pe lângă definirea termenilor, s-au trecut în revistă
categoriile mari de populaţie, respectiv cei sănătoşi, dar şi cei aflaţi sub
incidenţa unei patologii specifice, asupra lor intervenind kinetoprofilaxia
primară, secundară sau terţiară.
În partea a doua a materialului au fost prezentate mai multe metode
kinetoterapeutice.
Materialul s-a dorit un suport de curs, iar în acest sens nu putem
emite pretenţia că în fiecare capitol s-a reuşit tratarea în detaliu a fiecărui
element.
Considerăm însă, că datele furnizate, într-o formă pe care ne-am
dorit-o explicită, vor furniza celor interesaţi, toate elementele importante
pentru fiecare dintre subiectele abordate.
S-a considerat că folosirea imaginilor într-un număr mare va facilita
asimilarea procedeelor sau procedurilor.
Consemnăm aportul deosebit al studenţilor de la specializarea
kinetoterapie, care s-au implicat cu toată energia, atât în structurarea
textului, cât, mai ales, în ilustrarea acestuia. Astfel s-a reuşit, considerăm
noi, realizarea unui material atractiv, accesibil şi acceptat ca un instrument
de lucru indispensabil formării profesionale primare.
Acest demers, constituie şi un experiment reuşit, vizând cooptarea şi
implicarea studenţilor în proiecte clare, motivate şi în acelaşi timp
motivante.
Rămânem deschişi oricăror sugestii, ştiut fiind faptul că în urna
realizării unui astfel de „produs”, rămân încă multe informaţii de consemnat.
Autorii
9
10
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
CE ESTE KINETOPROFILAXIA
Kinetoprofilaxia este acea ramură a Kinesiologiei care, folosind
mijloacele Kinetoterapiei*, studiază procesul de optimizare a stării de
sănătate, prevenirea îmbolnăvirilor, complicaţiilor sau sechelelor acestora şi
se adresează persoanelor sănătoase dar al căror activităţi, medii în care
trăiesc, factori ereditari, vârstă etc. cresc factorul de risc şi predispoziţia lor
la îmbolnăviri sau persoanelor bolnave pentru a nu se agrava starea lor de
boală şi pentru a preveni instalarea sechelelor. Cu alte cuvinte,
Kinetoprofilaxia se adresează tuturor persoanelor.
Kinetoterapia se împarte în kinetoprofilaxie primară, secundară
şi terţiară.
Kinetoprofilaxia primară este acea ramură a kinetoprofilaxiei care
are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor, adică menţinerea stării de sănătate
utilizând diferite mijloace (jogging-ul, gimnastica aerobică, plimbările cu
bicicleta, mersul pe jos etc.). Deci, kinetoprofilaxia se aplică omului
sănătos.
Kinetoprofilaxia secundară are rolul de prevenire a complicaţiilor
îmbolnăvirilor, adică se aplică omului deja bolnav.
Kinetoprofilaxia terţiară se adresează persoanelor bolnave, care
suferă de afecţiuni cronice şi se aplică acestora în scop de prevenire a
instalării sechelelor care pot rezulta în urma acestor afecţiuni.
Datorită faptului că Kinetoprofilaxia operează cu obiectivele
Kinetoterapiei, unii consideră că Kinetoterapia este un domeniu mai vast
care cuprinde şi Kinetoprofilaxia.
Conform celor spuse mai sus, Kinetoprofilaxia este una din ramurile
kinesiologiei. Dar ce este Kinesiologia şi care este cealaltă ramură a acesteia
care împreună cu kinetoprofilaxia o definesc?
CE ESTE KINESIOLOGIA
Kinesiologia este o ştiinţă biologică interdisciplinară care se ocupă
cu studiul mişcării corpului omenesc, a elementelor funcţionale care concură
la realizarea acesteia şi a modalităţilor de compensare a perturbărilor
reversibile, parţial reversibile şi ireversibile. Kinesiologia are două ramuri.
Aceste sunt: Kinetoprofilaxia şi Kinetoterapia.
CE ESTE KINETOTERAPIA
Kinetoterapia este o formă de terapie prin mişcare care are ca scop:
11
• Îmbunătăţirea capacităţii generale de mişcare
• Îmbunătăţirea capacităţii generale a marilor funcţii ale organismului
• Corectarea funcţiilor segmentului sau părţilor corpului implicate în
afecţiune
• Prevenirea formării unor deprinderi compensatorii defectuoase
• Stimularea capacităţii de cooperare şi de menţinere a unui potenţial
psihic ridicat pe tot parcursul procesului de recuperare.
OBIECTIVELE KINETOPROFILAXIEI
Ele sunt de două tipuri: generale şi specifice
După Zenovia Stan, obiectivele generale ale kinetoprofilaxiei
sunt:
• menţinerea mobilităţii articulare, forţei şi rezistenţei
musculare
• menţinerea posturii corecte
• creşterea capacităţii de efort
• dezvoltarea coordonării şi abilităţii mişcărilor
Obiectivele specifice se adresează persoanelor care sunt supuşi unui
risc mai mare pentru apariţia deviaţiilor coloanei vertebrale.
De exemplu, femeile în situaţie de maternitate sau persoanele care
lucrează în construcţii. Ambii, solicită intens coloana vertebrală, datorită
apariţiei forţelor care dezechilibrează corpul.
În acest sens, obiectivele kinetoterapeutului sunt:
• să cunoască ce mijloace din Kinetoprofilaxie, adică din
Kinetoterapie, trebuie să utilizeze pentru fiecare caz în parte în
scopul asigurării sănătăţii acestui individ
12
• să poată selecta cele mai uzitate metode şi mijloace în
cazuri mai speciale (femei însărcinate, persoane
vârstnice, copil mic etc.)
• să fie capabil pentru a realiza programe kinetice complete
pentru orice categorie de oameni
Un kinetoterapeut trebuie să aplice unele mijloace în vederea
optimizării stării de sănătate a indivizilor cărora se adresează. Aceste
mijloace le aplică în funcţie de fiecare caz în parte. La selecţionarea
mijloacelor cu care va opera în procesul de întreţinere sau refacere, un rol
important are experienţa kinetoterapeutului. Deoarece de această experienţă
nu dispun proaspeţii absolvenţi şi practicanţi, mai jos avem unele
recomandări care trebuie luate în considerare în selecţionarea mijloacelor
dacă vrem să avem rezultatele dorite.
Elementele ce trebuie luate în considerare sunt: vârsta pacientului şi
starea patologică.
OBIECTIVE MAJORE ŞI PLAN DE ACTIVITATE FIZICĂ

PENTRU DIFERITE CATEGORII DE INDIVIZI
COPII (1-14 ANI)
Obiective majore ale antrenamentului la efort
• creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă
• dezvoltarea psihică normală
• dezvoltarea interesului şi a priceperilor pentru formarea
unui stil de viaţă activ ca adult
• reducerea factorilor de risc în bolile cardiovasculare
13
Planul de activitate fizică
Tip: bazat pe mase mari musculare, exerciţii dinamice, câteva exerciţii
rezistive grele şi exerciţii de asuplizare
Intensitate: moderată spre viguroasă
Durată: în total mai mult decât 30 de minute pe zi într-o şedinţă sau în mai
multe şedinţe
Frecvenţă: în fiecare zi.
ADULT TÂNĂR (15-24 ANI)

• creştere şi dezvoltare fizică optimală
• dezvoltare psihică normală
• reducerea factorilor de risc în bolile cardio-vasculare
• dezvoltarea interesului şi priceperilor pentru un stil de viaţă activ ca
adult

Tip: exerciţii dinamice efectuate cu grupe mari musculare, exerciţii de forţă
şi mobilitate
Intensitate: moderată spre viguroasă
Durată: în total mai mult de 30 de minute pe şedinţă
Frecvenţă: cel puţin o dată la 2 zile
ADULT (25-65 ANI)

• prevenirea şi tratamentul bolilor cardiovasculare
• prevenirea şi tratamentul diabetului de tip II
• menţinerea unei compoziţii corporale optimale
• îmbunătăţirea stării psihice
14
• păstrarea integrităţii musculo-scheletale

Tip: accentul pe exerciţii dinamice cu grupe mari musculare, câteva
exerciţii rezistive grele şi exerciţii de mobilitate
Intensitate: moderată
Durată: în total mai mult de 30 de minute pe şedinţă
Frecvenţă: cel puţin o dată la 2 zile
ADULT BĂTRÂN (PESTE 65 ANI)

15
• menţinerea capacităţii funcţionale generale
• păstrarea integrităţii musculo-scheletale
• îmbunătăţirea stării psihice
• prevenirea şi tratamentul bolilor cardiovasculare şi a diabetului de
tip II
Tip: accentul pe exerciţii dinamice şi câteva exerciţii rezistive grele (fără
încărcare sau uşurate cu progresie lentă)
Intensitate: moderată
Durată: în funcţie de capacitatea individuală mai mult de 60 de minute pe
zi în mai multe şedinţe
Frecvenţă: o dată pe zi
În general, kinetoprofilaxia se adresează tuturor categoriilor de
vârstă indiferent de sex, nivel de pregătire fizică şi psihică, stare de sănătate
etc. Totuşi, noi am încercat să le grupăm, acest lucru ajutându-ne să
depistăm cu uşurinţă pericolul la care este expusă mai mult sau mai puţin
fiecare grupă, şi după cum urmează să concepem cele mai potrivite
programe, utilizând cele mai eficiente mijloace de întreţinere sau de
refacere.
Drept consecinţă, putem spune că grupele persoanelor care pot
beneficia în mod special de kinetoprofilaxie, sunt:
• sportivii
• femeile însărcinate
• tinerele mămici
• vârstnicii
• obezii
• persoanele cu probleme cardiovasculare, respiratorii etc.
Aşa că ne putem întâlni cu:

KINETOPROFILAXIA LA SPORTIVI
Efortul depus de către sportivi în timpul antrenamentelor şi
competiţiilor creşte riscul accidentării şi îmbolnăvirii acestora, datorită
solicitărilor intense, apropiate de limitele funcţionale ale organismului. În
acest context apare ca fundamentală activitatea preventivă, de depistare a
cauzelor şi mecanismelor accidentelor. Trebuie reţinut faptul că prevenirea
accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le
determină. Trebuie subliniat faptul că kinetoprofilaxia nu este independentă
de antrenamentul sportiv. De exemplu, când un sportiv este predispus de o
accidentare a gleznei datorită unei fracturi care a avut loc cu câtva timp în
urmă, el va avea grijă la antrenament se întărească această articulaţie şi în
acelaşi timp să o protejeze mai bine. De asemenea, veriga în care are loc
16
revenirea organismului după efort, este un fel de kinetoprofilaxie, deoarece
prin revenirea marilor funcţii la starea obişnuită, organismului i se asigură
echilibrul necesar.
Începutul....
Dupa 20 de ani:
KINETOPROFILAXIA LA GRAVIDE (GIMNASTICA

PRENATALĂ)
Cunoscut este faptul că coloana vertebrală suferă modificări în
timpul sarcinii conducând la dureri în zona lombară. Unul din obiectivele
gimnasticii prenatale ar trebui să fie întărirea musculaturii paravertebrale.
Alte obiective sunt: pregătirea psihosomatica a gravidei, tonifierea
musculaturii planşeului pelvin care susţine fătul şi care este important in
momentul expulsiei fetale, tonifierea musculaturii abdominale, educaţie
17
respiratorie prin diferenţierea respiraţiei abdominale de cea toracală,
stimularea circulaţiei venoase de întoarcere şi circulaţiei limfatice, etc.
KINETOPROFILAXIA LA TINERELE MĂMICI

(GIMNASTICA POST NATALĂ)
Are ca scop refacerea rapidă a organismului după suprasolicitările
din timpul sarcinii si naşterii. Aceasta poate începe la o săptămână după
naşterea normală şi la o perioadă mai lungă după operaţia de cezariană, in
funcţie de recomandările medicului, exerciţiile fiind adaptate fiecărei
persoane in parte.
KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI
Vârstnicii sunt persoane la care fenomenele de decondiţionare şi-au
făcut deja apariţia. La ei se pune în special problema de o kinetoprofilaxie
secundară. Efectele exerciţiilor fizice la vârstnici sunt numeroase: tonifierea
musculaturii, lărgirea diametrului vaselor sanguine, înlăturarea stresului,
stimularea organelor interne, îndepărtarea stărilor depresive, stimularea
scăderii colesterolului, îmbunătăţirea fluxului sistemului limfatic etc.
18
KINETOPROFILAXIA LA OBEZI
Obezitatea este cea mai frecvent întâlnită dereglare de nutriţie care a
apărut odată cu modernismul. Kinetoprofilaxia este foarte importantă în
prevenirea acesteia dar şi în prevenirea afecţiunilor care pot apărea în urma
acesteia. Exerciţiile fizice cu care operează kinetoprofilaxia reglează nivelul
glicemiei, cresc aportul energetic la nivel celular, contribuie la optimizarea
stării de sănătate. Nivelurile de energie ridicate pot duce la o noua creştere a
rezistenţei la efort, deci la o activitate fizica mai intensă conducând încet-
încet la scăderea greutăţii corporale.
TEHNICI UTILIZATE ÎN KINETOTERAPIE

Ele se clasifică în două mari categorii:
• Tehnici akinetice.
• Tehnici kinetice.
19
TEHNICI AKINETICE
Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază: absenţa
contracţiilor musculare voluntare şi absenţa mişcării segmentului.
Din această categorie fac parte:
- Imobilizarea
- Posturarea
Imobilizarea:
Este acea tehnică prin care corpul în întregime sau un anumit
segment se menţine imobilizat pentru o anumită perioadă de timp cu sau
fără ajutorul unor instalaţii sau aparate.
În funcţie de scopul urmărit ea poate fi:
- de punere în repaus
- de contenţie
- de corecţie
Imobilizare de punere în repaus este indicată proceselor ce
determină algii intense de mobilizare şi are loc prin utilizarea a diferitelor
aparate şi suporturi.
Imobilizare de contenţie constă în menţinerea "cap la cap" a

suprafeţelor articulare sau a fragmentelor osoase.
20
Imobilizare de corecţie constă în menţinerea pentru anumite
perioade de timp a unor poziţii corecte, corective sau hipercorective în
vederea corectării unor atitudini deficiente
Posturarea poate fi:

- corectivă
- de facilitare
Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. În

multe cazuri se recomandă preventiv
în boli a căror evoluţie este previzibilă. Posturările corective se adresează
doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi influenţat. Uneori se
recomandă ca postura să fie adoptată după o încălzire prealabilă a
respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă.
Un mare interes în recuperarea funcţională îl reprezintă posturările
care se fixează cu orteze. Se consideră că noaptea este cel mai potrivit
interval pentru posturări – imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv
sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate prin kinetoterapia din
timpul zilei. Posturările corective solicită intens articulaţia, de aceea se
folosesc în special pentru articulaţiile mari. Menţinerea nu trebuie să
depăşească 15-20 de minute.
Din punct de vedere tehnic, posturările corective pot fi:

- libere: Atitudini impuse pacientului şi adoptate voluntar de acesta
pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare.
21
- liber-ajutate: Se realizează manual, prin suluri, perne etc.
- fixate: Realizate cu ajutorul unor aparate sau instalaţii. Ele

restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăţi directe sau indirecte.
22
Posturări de facilitare
Sunt posturări care induc efecte de facilitare asupra organelor
interne. În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală,
poziţionarea corpului într-o anumită postură poate reprezenta un tratament
de mare valoare.
Ele sunt:
1. Posturările cu efectasupra aparatului cardiovascular
- Antideclive (proclive) facilitează circulaţia de întoarcere venoasă
şi limfatică la nivelul extremităţilor si au rol profilactic sau curativ în
edemele de stază.
- Declive (antigravitaţionale) facilitează circulaţia arterială în
capilare si se obţin prin menţinerea extremităţilor în sens gravitaţional.
2. Posturările cu efect asupra aparatului respirator

- Profilactice – previn instalarea unor afecţiuni pulmonare secundare
care se datoresc scăderii ventilaţiei bazelor pulmonare şi zonelor hilare.
- Terapeutice, de drenaj bronşic – favorizează eliminarea secreţiilor
bronşice din lobii şi segmentele pulmonare afectate.
TEHNICI KINETICE
Ele sunt:
- Tehnici kinetice statice (contracţia izometrică, relaxarea
musculară)
- Tehnici kinetice dinamice (active, pasive)
23
Tehnicile kinetice statice
Se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să se
determine mişcarea segmentului:
Contracţia izometrică reprezintă o contracţie musculară în care
lungimea fibrei musculare rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară
atinge valori maxime, prin activarea tuturor unităţilor motorii ale grupului
muscular respectiv. Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea
segmentelor, contra unei rezistenţe egale cu forţa maximă a muşchiului
respectiv sau când se lucrează contra unei greutăţi mai mari decât forţa
subiectului, dar imobile.
Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracţie a

muşchiului respectiv scade, muşchiul se decontractează. Relaxarea
reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atât
stării de tensiune musculară crescută, cât si stării psihice tensionate, vizând
o reglare tonico-emoţională optimală. Relaxarea musculară poate fi:
- generală: proces în legătură cu relaxarea psihică
- locală: se referă la un grup muscular.
24
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală
Tehnicile kinetice dinamice

Ele pot fi:
- Active, dacă se realizează prin contracţia propriei musculaturi a
segmentului ce se mobilizează
- Pasive, dacă se realizează fără contracţie musculară
Tehnicile kinetice dinamice active pot fi reflexe sau voluntare
Mişcarea activă reflexă: Este realizată de contracţii musculare
reflexe, necontrolate şi necomandate voluntar de pacient. Mişcările apar ca
răspuns la un stimul senzitivo-senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii.
Contracţia reflexă se poate produce prin reflexe medulare şi supramedulare.
Mişcarea activă voluntară: Caracteristica acestei tehnici este

mişcarea voluntară, comandată, ce se realizează prin contracţie musculară şi
consum energetic. În mişcarea voluntară contracţia este izotonică, dinamică,
muşchiul modificându-şi lungimea prin apropierea sau depărtarea capetelor
de inserţie.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară, sunt:
- Creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii
- Creşterea sau menţinerea forţei musculare
- Recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare
Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt

următoarele:
- Mobilizarea liberă (activă pură)
- Mobilizarea activă asistată
- Mobilizare activo-pasivă
- Mobilizare pasivo-activă
- Mobilizarea activă cu rezistenţă
Mobilizarea pasivă se utilizează în kinetoterapie şi se realizează

fără contracţia musculaturii proprii a segmentului utilizat.
Modalităţile tehnice de realizare ale mişcării pasive sunt:
Tracţiunile: constau în întinderi ale părţilor moi ale aparatului

locomotor. Se fac în axul segmentului sau articulaţiei, putându-se executa
manual sau prin diverse instalaţii.
Ele pot fi:
- Continue
- Discontinue
Mobilizarea forţată sub anestezie: este o tehnică executată în
25
general de către specialistul ortoped. Prin anestezie generală se realizează o
bună rezoluţie musculară, care permite, fără opoziţie, forţarea redorilor
articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi. Această tehnică se execută
în etape succesive, la un interval de câteva zile, fiecare etapă fiind urmată de
fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea nivelului de amplitudine
câştigat.
Mobilizarea pasivă pură asistată: este cea mai obişnuită tehnică de
mobilizare pasivă executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce
pacientul îşi relaxează voluntar musculatura. Kinetoterapeutul iniţiază,
conduce si încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente,
pentru a ajunge la limitele reale ale mobilităţii. Mişcările pasive cu tensiuni
finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările active.
Mobilizarea pasivă mecanică: ea utilizează diverse sisteme
mecanice de mobilizare tip Kineteck - adaptate pentru fiecare articulaţie şi
tip de mişcare în parte. Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, sau
realizează mişcarea prin motoraşe electrice sau prin manevrarea de către
kinetoterapeut.
Mobilizarea autopasivă: prezintă mobilizarea unui segment cu
ajutorul altei părţi a corpului, direct sau prin intermediul unor instalaţii (de
obicei scripeţi). Această autoasistenţă este o bună metodă de aplicat de către
bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre şedinţele de kinetoterapie
organizate la sală.
Mobilizarea pasivo-activă: denumită si “mobilizare pasivă asistată
activ” de bolnav, pentru a o diferenţia de “mobilizarea activă ajutată”, sau

pe scurt, “mobilizarea activo-pasivă”, prezentată în cadrul mobilizării
active. Metoda este utilizată pentru reeducarea forţei musculare, ca şi pentru
reeducarea unui muşchi transplantat, în vederea perfecţionării noului rol pe
care îl va deţine în lanţul kinetic. În cazul unei forţe musculare de valoare
26
sub 2, când muşchiul se contractă fără să poată deplasa segmentul, eventual
doar în afara gravitaţiei, mobilizarea pasivo-activă se indică pentru a ajuta
efectuarea unei mişcări sau a întregii amplitudini de mişcare, conservând
capacitatea de contracţie pentru un număr mai mare de repetiţii.
Manipularea: in principiu, este o formă pasivă de mobilizare, dar
prin particularităţile de manevrare, de tehnică, este considerată ca făcând
parte din grupul metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale.
În afara acestor tehnici de bază, există tehnici speciale sau tehnici
combinate, cum ar fi: tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de
facilitare neuromusculară
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
Ce este kinetoprofilaxia?
Care este diferenţa între kinetoprofilaxia primară-secundară-
terţiară?
Care sun grupele persoanelor care beneficiază în mod deosebit
de kinetoprofilaxie?
Care sunt obiectivele kinetoprofilaxiei?
Care sunt obiectivele kinetoterapeutului?
Clasificaţi tehnicile kinetice de bază.
Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol:
Acriş Crinuţa
Ursu Gheorghiţa
27
CAPITOLUL II
KINETOPROFILAXIA ÎN PATOLOGIA SPORTIVĂ
OBIECTIVE
În toate ramurile sportive performanţele se îmbunătăţesc de la un an
la altul încât ele reprezintă o activitate psihomotrică de limită implicând din
partea competitorilor un efort maxim de viteză, forţă, rezistenţă, capacitate
de concentrare în condiţii de stres.
Un alt obiectiv este şi creşterea riscului accidentării şi îmbolnăvirii
sportivului, tocmai datorită solicitărilor intense, apropiate de limitele
funcţionale ale organismului. În acest context apare ca fundamentală
activitatea preventivă, de depistare a cauzelor şi mecanismelor accidentelor
(prevenirea activă urmăreşte obţinerea stării de vitalitate sportivă).
Prevenirea accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele
care le determină. În studiile privind incidenţă şi expunerile la accidentări,
precum şi mecanismele accidentărilor, se arată că ¾ din totalul accidentelor
sunt probabil evitabile.
ASPECTE PARTICULARE ALE TRAUMATOLOGIEI

SPORTIVE
Cauzele şi mecanismele de producere ale traumatismelor sunt

specifice practicării sporturilor, depinzând de sportivi, de antrenor, de
28
greşelile de organizare a competiţiilor, de carenţe alimentare, defecte de
echipament sportiv, etc.
Scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrală
anatomică şi funcţională a sportivului spre deosebire de indivizii nesportivi
care pot rămâne cu mici deficienţe care să se corecteze în timp.
Timpul de vindecare trebuie să fie mult redus, având în vedere că
orice întrerupere mai mare a pregătirii sportive scade simţitor potenţialul şi
capacitatea de efort.
Repausul general este indicat numai în cazuri excepţionale,
folosindu-se frecvent repausul segmentar.
Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie exactă, complexă şi rapidă
pentru a se putea aplica un tratament specific, complex şi intensiv în vederea
recuperării grabnice a sportivului.
Recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică nu numai
vindecarea perfectă a segmentului lezat ci şi refacerea întregii capacităţi de
efort, acestea realizându-se numai printr-o colaborare strânsă între
kinetoterapeut şi antrenor.
FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCEREA

TRAUMATISMELOR ÎN PRACTICA SPORTIVĂ
Ei se împart în:
după rolul lor în producerea traumatismului:
- factori predispozanţi
- factori dedasanţi
- factori favorizanţi
după originea lor: cauze care pot fi legate de:
- sportivul accidentat de adversar
- de condiţiile mediului exterior în care s-a efectuat
- antrenamentul sau concursul, ori de deficienţele
organizatorice
PRINCIPII DE PROFILAXIE A TRAUMATISMELOR
Profilaxia traumatismelor poate fi clasificată ca:
- primară
- secundară
- terţiară
Exemple de profilaxie primară includ bandajarea profilactică
indiferent de traumatismele survenite anterior.
Profilaxia secundară este reprezentată de diagnosticul precoce al
unui traumatism şi intervenţia calificată în scopul prevenirii instalării unei
dizabilităţi şi reducerii incidenţei reapariţiei traumatismului, în timp ce
profilaxia terţiară se axează asupra recuperării în scopul corectării
dizabilităţilor existente şi considerate a fi factori favorizanţi în apariţia unui
29
traumatism.
BAZELE KINETOPROFILAXIEI ÎN SPORT - ABORDAREA

METODOLOGICĂ A FACTORILOR DE RISC ÎN
TRAUMATOLO-GIA SPORTIVĂ
30
Rolul factorilor de risc traumatic, în relaţia cu incidenţa şi
localizarea traumatismelor
S-a constatat o legătură directă între frecvenţă şi natura accidentelor
pe deoparte şi metodele de antrenament pe de altă parte. Acest fapt a dus la
concluzia că apariţia unei serii de modificări în aceste metode de
antrenament, respectiv adăugarea în cadrul procesului de antrenament a
metodelor de gimnastică articulară, masaj, stretching, gimnastică pentru
creşterea forţei musculare, reduce substanţial accidentările prin
suprasolicitare. Într-un studiu realizat determinarea cauzelor accidentărilor
s-a făcut prin cumularea informaţiilor de la examenul şi testele
precompetiţionale precum şi din examinarea şi interogarea jucătorilor
accidentaţi. Au fost descoperiţi următorii factori etiologici:
- factori individuali
- echipament
- teren de joc
- reguli de joc
- alti factori
KINESIOLOGIA SPORTULUI
Ţinând cont de faptul că fiecare sport realizează stresuri unice
kinesiologice şi biomecanice asupra lanţului kinetic implicat în realizarea
mişcărilor specifice, respectarea metodelor de optimizare a mecanismelor
sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor. Este important să fie
identificate leziunile specifice pentru o anumită activitate sportivă şi să fie
amplificat în funcţia lanţului kinetic legată de părţile corpului cu risc de a fi
traumatizate.
31
În imaginea de mai sus, se observă starea precară a terenului de joc,
care poate influenţa accidentarea rugbystului.
Măsuri preventive
- îngrijirea atentă şi intensivă a traumatismelor minore, recuperarea
supravegheată medical pentru a fi completă
- îngrijirea activă a entorselor acute de mână, gleznă şi genunchi
pentru a preveni o indisponibilitate prelungită
- bandajarea profilactică a gleznelor mai ales la jucătorii cu entorsă de
gleznă în accidente
- introducerea în procesul de antrenament a exerciţiilor de gimnastică
articulară, masaj, stretching, - şi gimnastică pentru creşterea forţei
musculare
- o disciplină sportivă cât mai bună.
Efectele cumulative ale factorilor de risc extrinseci şi intrinseci

asupra performanţei sportive
Cunoaşterea cauzelor sau a factorilor care favorizeazã apariţia
traumatismelor sportive precum şi înţelegerea mecanismelor ce stau la baza
producerii lor, are o deosebită importanţă:
- pentru precizarea corectă a diagnosticului
- pentru identificarea unor măsuri care să prevină posibilitatea
producerii lor
Factorii de risc sunt în mod clasic divizaţi în două mari categorii:
- interni sau intrinseci - legaţi de sportiv
- externi sau extrinseci - legaţi de factorii de mediu
32
Factorii de risc extrinseci
- erori de antrenament
- condiţii climaterice neadecvate
- terenul de antrenament/competiţii
- echipamentul şi măsurile de protecţie
- kinesiologia sportului
Factori de risc intriseci

- malaliniament/variaţii anatomice
- asimetrii ale forţei musculare
- flexibilitatea redusă
- dezechilibrele musculare
- factori constituţionali - relaţia dintre statură şi greutatea
corporală
- vârsta
- sexul
ABORDAREA METODOLOGICĂ MULTIFACTORIALĂ A

PRODUCERII ACCIDENTĂRILOR SPORTIVE –
CONSIDERAŢII TEORETICE
33
ABORDAREA METODOLOGICĂ MULTIFACTORIALĂ A
PRODUCERII ACCIDENTĂRILOR SPORTIVE –
CONSIDERŢII PRACTICE
Informaţiile detaliate privind traumatismele, clasificarea lor după

gradul de graviditate a făcut posibilă studierea consecinţelor accidentelor
Unele traumatisme minore au fost diferite ca tip şi localizare de
traumatismele majore care au urmat. Acest fapt sugerează ideea că un
traumatism minor insuficient recuperat influenţează nefavorabil coordonarea
jucătorului, făcându-l mai vulnerabil la recidive.
Apariţia leziunilor de tipul întinderilor şi rupturilor musculare este în

mare măsură condiţionată de o serie de factori favorizanţi, în rândul cărora
se înscriu:
- scăderea elasticităţii musculare
- greşeli metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor
34
grupe agoniste în detrimentul grupelor antagoniste
- lipsa de sinergism
- vârsta
- echipament sportiv necorespunzător
- excese şi viaţa nesportivă
- erori în refacere
PRINCIPII DE MASAJ I AUTOMASAJ ÎN PRACTICA

SPORTIVĂ: MASAJUL ÎNAINTE DE ANTRENAMENT,
MASAJUL INTRAEFORT, MASAJUL DE REFACERE,
RELATIA MASAJ - PERIOADA DE ANTRENAMENT
În procesul de antrenament, masajul deţine un rol foarte important,
întrucât:
favorizează adaptarea progresivă a organismului la efort
permite repetarea mai frecventă a probelor de mare intensitate sau
durată
apără pe sportiv de efectele dăunătoare ale oboselii, având un
important rol profilactic şi în cazul
accidentărilor prin creşterea elasticităţii structurilor musculo - ţendinoase ale
organismului
Masajul nu trebuie să lipsească din planul de antrenament al nici
unui sportiv, fie că este începător sau avansat. Şedinţele de masaj general nu
trebuie să se aplice cu mai puţin de 10 - 12 ore înainte de antrenamentul
următor.
În general masajul de antrenament, constă în procedee care se aplică

cu o intensitate medie, în anumite cazuri putând fi admise şi manevre mai
viguroase, dar niciodată nu vor fi permise manevre dure.
Masajul reprezintă prelucrarea metodică manuală sau mecanică a
părţilor moi ale corpului în scop fiziologic sau curativo-profilactic.
35
Totalitatea procedeelor manuale de masaj se numesc manevre şi
se clasificã în:
Fundamentale
Manevrele fundamentale de masaj sunt în număr de 5 şi de regulã nu
pot lipsi din aplicaţiile mai importante ale masajului.
- Netezirea (efleurajul)
- Fricţiunea
- Frământatul (petrisajul)
- Baterea (tapotamentul)
- Vibraţiile
Ajutătoare
Care sunt cauzele care determină producerea traumatismelor în

practica sportivă?
Pe ce se axează profilaxia terţiară?
Care sunt factorii favorizanţi apariţiei leziunilor?
Care sunt factorii de risc extrinseci şi intrinseci asupra performanţei
sportive?
Care este rolul factorilor de risc traumatic?
De ce deţine masajul un rol foarte important în procesul de
antrenament?
Boancă Iulia
Florea Ana Maria
Harapcea Larisa
36
CAPITOLUL III
KINETOPROFILAXIA LA OBEZI
GENERALITĂŢI
Epidemiologia obezităţii arată că trăim într-o perioadă paradoxală:
pe de o parte se afirmă că scad producţiile alimentare si că oamenii nu mai
au cu ce să se hrănească, iar pe de altă parte, in toate ţările lumii creşte
predominanţa obezităţii.
Obezitatea se defineşte convenţional prin “creşterea exagerată a

masei ţesutului adipos“ ce are drept consecinţă creşterea greutăţii corporale
cu un procent mai mare de 20% din greutatea normala alături de afectarea
condiţiei estetice, psiho-sociale şi biologice a bolnavului.
Obezitatea este un diagnostic convenţional. Ea este definită plecând
de la raportul greutate/înălţime. Indexul de masă corporală (BMI) este testul
cel mai uşor şi extrem de corelativ, pozitiv cu grăsimea corporala.
Termenul de obezitate provine din limba latină “ob edere”, ceea ce
înseamnă “a mânca peste” ceea ce este necesar: ob=peste, edere=a mânca.
Termenul “obesite” este acceptat de lumea medicală abia în anul 1611 şi a
fost propus în limba franceză.
Consumul energetic mai mic în raport cu aportul energetic reprezintă
cauza pentru care apare obezitatea. Relaţia dintre mecanismele generatoare
ale arderii aportului (genetice) şi mecanismele sociale ale aportului şi
consumului poate fi considerată baza genezei obezităţii.
37
FACTORII DE RISC PENTRU APARIŢIA OBEZITĂŢII LA
VÂRSTE TINERE
Factori materni şi fetali:
- diabet gestaţional
- factori de mediu
- părinţi needucaţi
- familii cu venit mic
- lipsa de acces la asistentă medicală
- lipsa de acces la o alimentaţie sănătoasa
- alimentaţie artificială vs sănătate
a. Tulburări congenitale
b. Factori parentali:
- amândoi părinţi obezi, şansa de obezitate 70%
- un părinte obez, şansa de obezitate 50%
- nici un părinte obez, şanse de obezitate 10%
c. Boli endocrine
d. Boli cardiovasculare cu indicaţie de reducere marcată a efortului
fizic.
e. Fumatul mamei.
Factori favorizanţi în apariţia obezităţii

a. Sedentarismul: scăderea efortului fizic al omului modern este factorul
din balanţa energetică care conduce la acumulări de ţesut adipos, ca
mecanism de stocare a energiei suplimentare obţinute. Televizorul este
un alt factor social de sine stătător care poate duce la obezitate. S-a
arătat că dacă un copil stă în faţa televizorului sau monitorului mai
mult de 4 ore pe zi, atunci el se îngraşă de două ori mai repede.
b. Lipsa NEAT (non-exercise activity thermogenesis): Termogeneza
prin activitate nesportivă este
legată de “cât de mult timp“ folosim pentru activităţi fizice (altele decât
sportive) in viaţa curentă.
c. Fumatul: este asociat puternic cu obezitatea, fiind un factor
independent în obezitate, în sensul
că marii fumători, mai ales bărbaţii, sunt mai graşi decât cei care nu
fumează. Astfel, BMI creşte corelativ cu numărul de ţigări fumate.
d. Factori genetici: cu toate că epidemiologia obezităţii arată că
hiperalimentaţia şi modificarea
seculară a stilului de viaţă al speciei umane sunt factori importanţi în
apariţia obezităţii, iar implicarea factorilor genetici nu poate fi înlăturată.
e. Medicamente proobezitogene: la efectele secundare ale multor
medicamente apare scris:
38
îngrăşarea. Au fost citaţi hormonii sexuali feminini, antidepresivele,
diureticele, betablocantele. Singurul medicament care stimulează, el însuşi,
îngrăşarea este INSULINA.
f. Stresul şi evenimente stresante sau neobişnuite: mulţi pacienţi
observă că au început să crească
in greutate după unele întâmplări pe care le-au pus pe seama stresului sau a
unor situaţii mai neobişnuite. Sarcina (cea mai frecventă perioadă a vieţii în
care se creşte brusc în greutate, şi apoi cu greu se mai scade), oprirea bruscă
a activităţilor sportive, depresia, renunţarea la fumat, munca de noapte.
g. Tulburări ale controlului aportului alimentar: pacienţii obezi au
un comportament diferit faţă de
percepţia modului în care mănâncă, atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ. Peste 70% din aceştia nu realizează că mănâncă neregulat şi mult.
La nivel hipotalamic se integrează şi alte aspecte de reglare neuronală
printre care şi gustul mâncărurilor.
h. Rolul factorilor emoţionali de răsplată: rolul factorilor
neuroendocrini este destul de amplu
studiat. Mai puţin investigat este rolul factorilor cognitivi zişi şi
“emoţionali” sau de “răsplată” la stimulii legaţi de mâncare. Din acest punct
de vedere supraalimentarea reprezintă realizarea unei “plăceri” şi nu a unei
necesităţi. Fenomenul senzitivity to reward: o altă cauză de alimentare
mai mult decât necesar, cu consecinţă-obezitatea, este aşa zisul fenomen
senzitivity to reward sau”sensibilitatea la răsplată”. Deseori se induce
răsplată pentru diferite acte de mâncare, fenomen frecvent întâlnit în diferite
familii cu precădere asupra copiilor.
i. Fumatul mamei înainte de sarcină şi în sarcină: influenţa
expunerii prenatale la ţigări a mamei
asupra fătului a sugerat că o treime dintre femei fumează cu un an înainte de
concepţie, iar peste 10% chiar în sarcină. Cu toate acestea chiar şi aşa, copii
acestor femei se ingraşă mai repede decât ceilalţi. Surprinzător expunerea
maternală la fumul de ţigară produce asupra copilului adipozitate centrală,
greutate mică la naştere şi hipertensiune arterială precoce.
METODE DE MĂSURARE A INDICILOR ANTROPOME-

TRICI ŞI A COMPOZIŢIEI CORPORALE
Pentru aprecierea corectă, ştiinţifică a modificărilor corpului,
incluzând şi modificările induse de creşterea ţesutului gras, se folosesc
tehnici de biosomatologie. Ele sunt necesare şi pentru a pune diagnosticul
pozitiv de obezitate.
Antropometria: este metoda paraclinică de apreciere obiectivă
dezvoltării staturale, în stări de nutriţie, a armoniei sau proporţiilor de
dezvoltare a diferitelor segmente, pe baza măsurării unor repere şi
39
calcularea indicilor antropomorfi. Este important ca măsurătorile
antropometrice să se facă după un sistem unitar astfel încât valorile să poată
fi comparate între ele.
Cunoaşterea proporţiilor segmentare ale unei persoane este necesară
pentru a şti în ce măsură caracterele existente favorizează sau nu terapia de
mişcare a unui obez sau ce forme de mişcare trebuie prescrise cu precădere.
OBEZITATEA LA COPII
Studiile epidemiologice ale ultimilor ani arată creşteri importante de
prevalenţă a obezităţii la copii. Mai mult de 20% din copiii de 6-11 ani sunt
obezi. Diagnosticul nu se pune strict pe BMI , ci pe ajustarea cu vârsta a
percentilelor BMI.
Majoritatea pacienţilor cu obezitate au drept cauze modificări în
stilul de viată şi supraalimentare. Puţine cazuri au la bază cauze cunoscute
de boli endocrine sau genetice. Ele trebuie suspectate în următoarele
condiţii:
- copii foarte mici, preşcolari
- obezitate severă, cauza poate fi genetică sau monogenică copii
graşi şi mici ca înălţime (copiii graşi din cauza supraalimentării sunt înalţi).
Principalele consecinţe ale obezităţii la copil:
- impactul psihologic
- factori de risc cardiovascular
- astm
- inflamaţie cronică
- diabet zaharat
- anomalii ortopedice
- afectare hepatică
40
Profilaxie şi terapie precoce
Date recente sugerează că sunt copii care arată supraponderabilitate
de la vârsta de 2 ani. In aceste cazuri, profilaxia şi terapia obezităţii trebuie
începute atunci şi nu mai târziu.
Există 2 arii de intervenţie:

- monitorizarea precoce antenatală (femeile grase trebuie sfătuite să
slăbească dacă vor să rămână gravide şi să nască, iar cele care fumează să se
lase de fumat cu un an înainte de concepere).
- intervenţia asupra greutăţii de la naştere şi educarea copilului de a nu
mânca în exces, în sensul eliminării mediului obezitogen.
Interesant este că la copil nu trebuie urmarită scăderea în greutate ci

menţinerea ei în cursul dezvoltării naturale. Prin creşterea în înălţime BMI
se v-a ajusta corespunzător. Terapia fizică a fost şi ea cercetată de curând la
copil, efectele benefice se răsfrâng nu numai asupra greutaţii (scăderea) ci şi
asupra musculaturii care se dezvoltă adecvat. Acest aspect este esenţial în
profilaxia obezităţii la viitorul adult şi în integrarea socială.
OBEZITATEA LA VÂRSTNICI
Cu toate că studiile epidemiologice arată creşterea prevalenţei
obezităţii cu vârsta 33% la bărbaţi şi 39% la femei între 65-74 ani,
obezitatea cu debut la vârstnici este neobişnuită. Cele mai multe cazuri
reprezintă obezitatea reziduală a adultului.
Surprinzător şi paradoxal în acelaşi timp este faptul că problemele de
comportament alimentar la vârstnici nu sunt cele legate de obezitate, ci cele
legate de nealimentaţie şi aceasta pentru că la vârstnici apar numeroase
41
fenomene fizio-patologice care conduc către anorexie (lipsa poftei de
mâncare).
Cauze ce determină anorexia la vârstnici:
- SOCIALE - sărăcia şi izolare
- SENZORIALE - diminuarea gustului şi a mirosului
- PSIHICE ŞI PSIHOLOGICE - depresie , dementă
- MEDICALE - edentaţie, disfagie, golire gastrică lentă,
scăderea stimulării hormonilor gastro-intestinali
- FARMACOLOGICE - neuroleptice, antidepresive triciclice.
De altfel, la vârstnici foamea este mult diminuată faţă de adul i, iar
senzaţia de saţietate apare mult mai repede. Interesant este că majoritatea
celor care ating vârsta a treia fie nu au fost graşi fie au slăbit până atunci. De
aceea obezitatea la foarte mulţi vârstnici este ceva neobişnuit. Oricum la
vârstnici scade masa slabă, musculara, astfel că eventuala creştere a
ţesutului gras nu este observabilă în nivelul BMI, depistarea masei adipoase
se poate face cu DEXA.
Din punct de vedere al numărului şi dimensiunilor celulelor adipoase
au fost descrise două forme de obezitate :
- cu creşterea numărului de celule adipoase (obezitate
hiperplazică)
- cu creşterea dimensiunilor celulelor adipoase (obezitate
hipertrofică)
De asemenea au fost izolate două forme de morfotip: ginoid şi
android. Paternul android (tip “măr”) a fost descris ca obezitate a părţii
superioare a corpului, tronculară, abdominală sau viscerală, unii o denumesc
”obezitate centrală”.
42
Obezitatea ginoidă, denumită şi obezitate de joasă dispoziţie (tip
”pară”), gluteo-femurală sau “periferică”. Spre deosebire de obezitatea
ginoidă, cea androidă este mult mai frecvent asociată cu diabetul zaharat,
boala coroniană miocardică, guta şi litiaza renală cu pietre de tip unic.
CELULITA
Celulita reprezintă un proces patologic la nivelul ţesutului celular
subcutanat care, deşi în stransă legatură cu obezitatea, se poate întâlni în
anumite cazuri şi la persoane normo ponderale. Aceasta este o suferinţă
caracterizată prin creşteri (depuneri) în volum a ţesutului celulo-adipos
subcutanat la nivel local sau regional, fenomen însoţit de regulă de un dublu
disconfort: estetic şi dureros.
Cea mai mare parte dintre persoanele cu celulită (90%) o reprezintă
femeile.
Se disting patru stadii sau grade ale celulitei:
• STADIUL 1 sau celulita moale
• STADIUL 2 sau celulita edematoasă
• STADIUL 3 sau celulita fibroasă
• STADIUL 4 sau celulita mixtă
COMPLICAŢIILE OBEZITĂŢII
Numeroase afecţiuni au fost descrise în contextul obezităţii şi acestea
pot fi grupate în două categorii:
- efecte datorate creşterii în greutate şi dimensiune a masei adipoase,
unde intră modificările de mecanică osteoarticulară, apneea de somn prin
adipozitatea perifaringiană şi efecte secundare nedorite în cursul practicilor
operatorii chirurgicale (ex: eventraţii)
- efecte datorate modificărilor metabolice induse de ţesutul gras
Leziuni osteo-articulare
Obezitatea constituie unul dintre factorii predispozanţi majori pentru
suferinţele artrozice de genunchi şi de şold, mecanismul patogenic principal
incriminat fiind cel de supraîncărcare biomecanică, în special a acestor
articulaţii portante. De aceea cel mai redutabil efect al supragreutăţii la nivel
locomotor este suprasolicitarea articulaţiilor portante în special a
genunchilor.
Hipotrofia musculară
În sedentarism are loc hipo/subutilizarea grupelor musculare
implicate contractil predominant în menţinerea/redresarea poziţiei
ortostatice, inclusiv în timpul mersului şi mai ales al alergării.
Stenoza hepatică
Cea mai frecventă “metastazare grasă” este prezentă în ficat.
Acumularea de grăsimi în ficat cunoscută drept “steatoza hepatică”, poate
43
genera hepatită şi/sau ciroză hepatică considerând un continuum de la
steatoza spre steato-hepatită.
Alte afecţiuni
• Boli cardiovasculare - boli coronariene
- ateroscleroză
- insuficienţă cardiacă
- hipertensiunea
• Boli pulmonare
- astm bronşic
- bronhopatia cronică obstructivă
- apneea de somn
• Diabetul zaharat de tip 2
- hiperinsulinemia cu blocarea efectului receptorial
- rezistenţa la insulină
• Depresia
• Demenţa
• Cancerul
PRINCIPII ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII

Ţesutul gras este un important rezervor energetic, scopul general al
terapiei fiind acela de a creşte consumul energetic prin folosirea ţesutului
gras al organismului, prin inducerea acelor modificări metabolice care să
permită folosirea energiei acumulate în exces drept combustibil pentru
procesele de sinteză, osmoză etc. ale organismului şi nu folosirea glucozei
sau a glicogenului. De aceea trebuie create intervenţiile de dietă, mişcare şi
medicamentoase care să îndrume organismul spre lipoliză şi nu spre
glicoliză.
OBIECTIVE ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII

Cel mai important obiectiv în terapia obezităţii este controlul
aportului alimentar. Sub altă formă aceasta înseamnă absenţa foamei. S-a
dovedit că cei care au reuşit să slăbească şi apoi s-au menţinut la greutatea
normală au reuşit aceasta pentru că şi-au scăzut foamea sau şi-au crescut
saţietatea corelat cu scăderea aportului caloric sau inducerea expandării
energiei corpului.
Un alt obiectiv important în scăderea în greutate, plecând de la
observaţiile modificării comportamentale, este necesitatea de a preveni
recreşterea în greutate. Este ceea ce se numeşte prevenţie “secundară”.
Nivelele de slăbire: greutatea corpului tinde să se menţină relativ
stabilă pentru lungi perioade de timp. Dieta poate conduce la slăbiri de 5-
10% dar, la cei mai mulţi obezi , încercări de a forţa scăderi mai mari sunt
44
contracarate de reducerea în expenditura de calorii care produce şi creşterea
foamei.
Obţinerea unor proporţii dorite ale corpului: se referă la
construcţia sau refacerea acelor rapoarte anatomice adecvate în distribuţia
ţesutului adipos. În acest sens mai ales pacientele obeze solicită refacerea
diametrelor taliei şi şoldului, dar nu numai, pentru refacerea acelor indici de
”atracţie”.
TRATAMENTUL OBEZITĂŢII PRIN MIŞCARE ŞI
EXERCIŢIU FIZIC
Se afirmă că obezitatea este legată de sedentarism, în sensul că stilul
de viaţă sedentar conduce la suprapondere şi obezitate.
Mişcarea, în sensul de activitate musculară, este un stimul fiziologic
extrem de potent pentru lipoliza, de aceea, exerciţiul fizic conduce la
consumul energetic al organismului şi la negativarea balanţei calorice.
“Combustibilul” specific pe care îl utilizează fibra musculară este ATP
(adenozin trifosfatul) care prin scindare eliberează energia. Intensitatea şi
durata unei activităţi fizice este dependentă de cantitatea de energie
procesată, iar acest fapt se realizează la nivelul sistemelor energetice ale
organismului: sistemul adenozintrifosfat-fosfocreatina (ATP-PC), sistemul
glicolitic anaerob, sistemul aerob.
Sistemul ATP-PC: PC (fosfocreatina) este prima sursă energetică ce
intră în conversie în primele maximum 30 secunde ale oricărui exerciţiu
intens; arderea ei nu necesită O2.
Sistemul glicolitic anaerob: sursa energetică a acestui sistem este
glicogenul/glucoza ce intră în procesul de conversie chimică-mecanică
reprezentat de actul contractil, pentru a-l susţine în continuare, imediat după
primele 30 secunde de la începutul activităţii fizice având o durată de cca.
60 secunde.
Sistemul aerob: este sistemul energetic ce stă la baza
antrenamentului aerob. Sursele de energie ale acestui sistem sunt multiple:
carbohidraţi, lipide, proteine. Acesta este sistemul ce furnizează energie
musculaturii în activităţi prelungite (minute, ore), celelalte sisteme
acţionând pe durate scurte. Sistemul aerob necesită prezenţa O2. Exerciţiul
fizic aerob are ca primă consecinţă cererea crescută de energie si conduce la
producerea de “deşeuri” periferice (CO2, acid lactic) în cantităţi mai mari.
Oxigenul necesitat de exerciţiul anaerob este asigurat cantitativ de aportul
suplimentar circulator şi calitativ printr-o mai completă extracţie la nivel
periferic oxigenului din sângele arteriolo-capilar.
EFECTELE EXERCIŢIULUI FIZIC LA NIVELUL

APARATELOR ŞI SISTEMELOR
Răspunsul cardio-circulator: în cazul aparatului cardiovascular
45
activitatea fizică exercită efecte condiţionate de masa musculară antrenată în
exerciţiu şi de parametri metodologici durată şi intensitate. Aceştia sunt
direct corelaţi cu debitele cardiace, tensiunea arterială şi consumul maxim
de oxigen, astfel încât programul kinetic poate fi şi trebuie adaptat în funcţie
de capacitatea adaptativă cardio-circulatorie individuală. Efectele cardio-
circulatorii imediate sunt: vasoconstricţie generalizată, tahicardie, tensiune
arterială crescută, contractilitate miocardică mărită.
Răspunsul respirator: chiar de la început exerciţiului fizic,
amploarea ventilaţiei începe să crească rapid, până la acomodarea ei cu
valoarea efortului, după care intră în steady-state (stare de echilibru). Este
important de subliniat că acest început ventilator este acelaşi, indiferent de
masa musculară care v-a intra în exerciţiu şi chiar dacă exerciţiul este
predominant activ sau pasiv. De precizat că adaptarea ventilaţiei la
intensitatea efortului indus de exerciţiu fizic este extrem de importantă
pentru medic în alegerea parametrilor metodologici: intensitate, durată,
cadenţă în alternarea episoadelor de mişcare cu cele de pauză, tipuri de
exerciţii, adaptate stării biofuncţionale individuale.
Răspunsul aparatului osteo-articular-muscular: efortul fizic
supramaximal sau intens prelungit, generează fenomenul de
supracompensare sau acumulare. Prin efort fizic se eliberează intramiocitar
o cantitate de hormon metabolizant al glucozei, realizându-se o valoroasă
compensare a deficitului de insulină sistemică. Ca urmare, mişcarea duce la
scăderea glicemiei, se antagonizează efectul imuno-inflamator din diabetul
zaharat, unde se ştie că sarcolema este alterată morfologic, inclusiv ca
permeabilitate, astfel încât moleculele de insulină pătrund greu sau aproape
deloc în celulele musculare (unul dintre ţesuturile de primă importanţă în ce
priveşte utilizarea metabolică a glucozei).
EFECTELE POZITIVE ALE MI CĂRII FIZICE:

Scăderea şi menţinerea greutăţii: dacă scăderea în greutate nu pare
să fie importantă (0,6–3 kg), atunci când exerciţiul fizic este folosit, în
schimb menţinerea greutăţii în timp este importantă. Acest obiectiv este
frecvent atins de aceea este util exerciţiul fizic în faza de menţinere.
Scăderea ţesutului adipos: studiile au arătat că efortul fizic moderat
(2-5 zile/săptămâna) scade nivelul ţesutului adipos. În Japonia, un grup de
56 de vârstnici (cu media de 66 ani) a fost evaluat prin CT (computer
tomograf) după un program de exerciţiu fizic de intensitate redusă. Scăderea
în greutate (<BMI) este semnificativă, fiind înregistrate scăderi ale ţesutului
adipos total şi visceral. Concluzia că mişcarea prelungită conduce la
diminuarea ţesutului adipos de o manieră independentă de dietă. Ca efect
secundar scăderii ţesutului adipos, nivelul circulant al hormonilor adipoşi, în
principal leptina şi adiponectina, ar trebui să scadă, nu scad însă tot timpul,
46
nivelele circulante ale acestora par a fi mai corelate cu scăderi adipoase
consecutive exerciţiului fizic intens (maraton) şi nu mişcării medii sau
limitate.
FORMA FIZICĂ – FACTOR POZITIV ŞI INDEPENDENT DE

CREŞTERE A LONGEVITĂŢII
Persoanele de peste 60 ani care au dus o viaţă în care au făcut mult
exerciţiu fizic şi despre care se afirmă că se găsesc într-o bună formă fizică,
trăiesc mai mult decât persoanele sedentare, indiferent de BMI. În acest sens
se afirmă că cercetări anterioare au demonstrat că obezitatea si inactivitatea
fizică constituie factori importanţi de creştere a ratei mortalităţii la
persoanele adulte. O bună formă fizică e definită ca fiind mersul rapid de cel
puţin 30 minute zilnic. În plus, studiul arată că persoanele în vârstă, chiar şi
supraponderale şi obeze, dar care au o bună formă cardio-respiratorie
datorată unei vieţi active, au un risc de mortalitate mult mai redus decât
persoanele sedentare, chiar dacă acestea au o greutate normală. Aceste date
modifică raportul dintre obezitate şi mortalitate, sugerând importanţa
mişcării.
NIVELUL ŞI TIPUL DE ACTIVITATE FIZICĂ

Obiectivul major: adaptarea individuală
Un program profesionist de slăbire prin activitate fizică pentru
pacienţii graşi trebuie să includă adaptarea diagnostică la specificul fiecărui
pacient. În acest sens, timpul, forţa şi anduranţa mişcării trebuie bine
individualizate de către medic, mai ales din punct de vedere cardio-vascular,
dar şi mecanic, adică osteo-articular. Efortul fizic, ca şi totalitatea
procedurilor fizioterapice au şi o serie de limite sau constrângeri şi evident,
contraindicaţii. Plăcerea de a face mişcare este esenţială. Orice prescripţie a
exerciţiului fizic este bazată pe 5 variabile care pot fi modulate: intensitatea,
frecvenţa, durata, cadenţa în interiorul exerciţiului şi tipul.
• Intensitatea: este procentajul din capacitatea individuală
maximă obţinută
• Frecvenţa: se referă la numărul de antrenamente pe unitatea de
timp, în general pe săptămână
• Durata: reprezintă lungimea fiecărui antrenament
• Tipul exerciţiului: un parametru compus în care se regăsesc
elemente ale celorlalţi parametri
Studii recente arată că un mijloc de atracţie pentru a face activitate fizică
sunt “pedometrele” (aparate utilizate în măsurarea numărului de paşi).
Utilizarea lor a crescut motivaţia pentru mişcare şi sport cu aproximativ
27%, mai ales la vârstnici.
47
ACTIVITĂŢI FIZICE CONSUMATOARE A 150 KCALORII
ACTIVITATEA DURATA (ÎN MINUTE)

Spălatul maşinii 45-60
Spălatul geamurilor 45-60
Joc de volei 45
Deplasare în fotoliul rulant 30-40
Mersul pe jos 2,75 km (viteza 1,5 35
km/20min)
Mersul pe bicicletă 7 km 30
Dansul energic 30
Sexul 30-180
Joc de fotbal 10
Sărit coarda 15
Curăţatul zăpezii 15
Grădinărit 30-45
Greblat frunze 30
Urcat scări 15
Joc de tenis 15
Culturism 45
Schi (coborâre) 15-60
Împins un căruţ de copii pe o distantă 30
de 2,25 km
Gimnastică aerobică în apă 30
ASPECTE METODOLOGICE ALE EXERCIŢIULUI

/EFORTULUI FIZIC LA VÂRSTNICII OBEZI
Bătrânii sunt de regulă posesori ai mai multor afecţiuni,

vulnerabilitatea lor biologică de ansamblu şi sectorială augmentând, uneori
considerabil, riscurile kinetoterapiei. Se impun de aceea modulări
parametriale adecvate, ceea ce constituie elemente de măiestrie atât pentru
medic cât şi pentru kinetoterapeut. În acest context pot fi acceptate pentru
vârstnici si unele nivele minimale de efort fizic, bineînţeles cu rezultate
antiobezitate mai reduse.
Exerciţiile fizice la persoanele vârstnice prezintă ca factor major de
risc apariţia unor sindroame ce pot genera accidente coronariene sau/şi
cerebrale acute sau chiar exitus; aceasta deoarece capacitatea pompei
cardiace, reţelei circulatorii sistemice şi aparatului respirator sunt, la peste
70 de ani, reduse, în general şi în ansamblu aproximativ la jumătate faţă de
adulţi.
48
O concluzie esenţială bazată pe astfel de aspecte este:
- Intensitatea exerciţiilor fizice trebuie să fie redusă , important fiind
caracterul lor repetitiv, atât în cadrul unei şedinţe cât şi pe parcursul unei
zile iar practicarea lor să fie permanentă/sistemică şi bineînţeles controlată.
EXEMPLE DE ACTIVITAŢI FIZICE CONTROLATE UŞOR

DE APLICAT AFARĂ SAU ÎN CASĂ
Trebuie precizat faptul că participarea cu regularitate a unui sport,
care necesită un efort fizic mai intens (înot, tenis, gimnastică aerobică,
ciclism) deşi foarte utilă în lupta contra obezităţii, nu este aplicabil la marea
majoritate a populaţiei. De aceea, se recomandă în schimb, mersul pe jos în
ritm alert timp de 30-60 minute, cu efecte foarte bune şi aderenţă
superioară.
Sub aspect metodologic, cura de mers pe jos se poate începe cu 10
minute pe zi, ceea ce ar echivala cu 1-1,5 km, cu creşterea la 15 şi chiar 20
minute pe zi, de la 2 apoi la 5 zile pe săptămână.
Dacă se adoptă exerciţii de tip stretching, atunci se începe cu o
perioadă de 3-5 minute de încălzire uşoară, după care se întind membrele
foarte uşor timp de alte 5 minute pentru ca întinderea maximală să fie după
10 minute de “oboseală”.
Dacă se doreşte aplicarea unui program de exerciţiu aerobic, atunci
încălzirea durează 10-15 minute, mişcarea maximală durează apoi tot 10-15
minute.
În orice caz, mişcarea de exerciţiu controlat nu trebuie să înceteze
brusc. După mişcare maximală, urmează 3-5 minute de mişcare de relaxare,
prin balansarea mâinilor şi picioarelor sau printr-un exerciţiu simplu de tipul
aplecare în faţă/spate.
TRATAMENT RECUPERATOR FIZIO-KINETO-BALNEO-

CLIMATIC ÎN OBEZITATE
Terapia propriu-zisă cuprinde: dieta hipocalorică, exerciţiu fizic şi
terapie comportamentală, la care se adaugă mijloacele procedurale
fizioterapice precum şi terapia medicamentoasă şi chirurgicală.
Educaţia ce presupune schimbarea stilului de viaţă reprezintă o
componentă activă a terapiei specifice.
Evaluare: În acest sens intervenţia fizio-kineto-balneoclimaterică
permite managementul corect al greutăţii, ce integrează acţiunile complexe
prin care se realizează cele trei obiective terapeutice de bază în obezitate:
scădere ponderală
menţinerea noii greutăţi
profilaxia reîngrăşării
Cure antistress, pro-fitness şi pentru starea de bine
49
Pentru realizarea obiectivelor generale de relaxare şi revigorare sunt
recomandate :
• cure de teren
• diverse tipuri şi forme prescrise individual de masaj
• proceduri de fizio-balneo-climatoterapie
• valorificarea profesională a factorilor fizico-chimici, terapeutici
naturali (nămol, parafango)
• asistentă nutriţională
• psihoterapie individuală şi de grup
• educaţie sanitară
• tratament biotrofic “de întinerire” mai ales pentru vârstnici
• agrementări procedurale alternative de tip: cromoterapie,
aromoterapie şi meloterapie.
Curele de teren
Au o largă paletă de indicaţii, putând fi folosite atât în cadrul
kinetoprofilaxiei cât şi în kinetoterapia de recuperare: fie pentru performarea
predominant aerobă a capacitaţii de efort fie pentru reantrenarea bolnavilor
cu disfuncţii cardio-respiratorii şi/sau ale aparatului neuro-mio-artro-kinetic.
Pentru vârstnici dar nu numai, este preferabil să se aleagă parcuri cu
alei umbrite eventual pajişti sau margini de pădure, mediul urban solicitând
uneori, în mod periculos, organismele vulnerabile. În consecinţă prescrierea
curelor de teren trebuie individualizate de către medicul specialist în
recuperare medicală, fizioterapie şi balneologie. Acesta stabileşte, secondat
de kinetoterapeut, în funcţie de starea clinico-funcţionala a pacientului,
distanţa de parcurs, timpul de parcurgere, viteza de mers, cadenţa şi durata
opririlor, precum şi dacă respectivele opriri sunt destinate repausului sau
efectuării unor exerciţii uşoare sau moderate de asuplizare relaxare. În acest
sens apare evident rolul staţiunilor balneoclimatice ca adevarate “nişe
ecologice” pentru efectuarea curelor antistress sau antisurmenaj.
Masajul
Este folosit în tratamentul fizio-kineto-balneo-climatic al obezităţii.
Se clasifică după:
- modalitatea fizico-procedurală prin care se administrează
- condiţiile metodologice prin care se acordă în funcţie de efectele
urmărite, acesta fiind important în terapia obezităţii
Masajul manual este cel mai folosit şi poate fi: masaj uscat şi masaj
umed (foloseşte ingrediente cu rol de lubrifiere, unele din acestea având şi
efecte terapeutice – antiinflamatoare).
Masajul instrumental poate fi executat şi mixt împreună cu cel
50
manual.
- duşul subacval
- vibromasajul
- aqua vibromasajul
- masajul pneumatic
- masajul prin vid
- electromasajul facial cosmetic
Remodelarea maselor adipoase: aplicarea directă a tehnicilor de
masaj exercită un efect mecanic cu angrenarea maselor adipoase favorizând
remodelarea acestora. Metodologia de execuţie a manevrelor de masaj cu
scop lipolitic, de remodelare a zonelor cu depuneri celulo-adipoase
excesive, se realizează cu intensitate presională moderată şi cadenţă lentă a
alternanţelor aplicării de presiuni/depresiuni. Mişcarea trebuie să fie
nedureroasă şi să nu genereze efecte adverse locale, în afara intensificării
reacţiilor fiziologice.
Curenţii electrici de înaltă/ultra-înaltă radio-frecvenţă: aceştia au
două acţiuni
- încălzirea marcantă în profunzime a ţesuturilor, nu şi a pielii
- stimularea selectivă la nivelul ţesutului conjunctiv
Răcirea tisulară: se realizează cu aparate laser şi exercită efecte
terapeutice de tip antiimflamator şi analgetic, vizează vasoconstricţia
circulatorie.
Mezoterapia: este un demers terapeutic pentru tratamentul regional
al obezităţii, în special al celulitei.
Mezoterapia clasică: se realizează “prin ac” şi se efectuează
infiltraţii în stratul mezodermic al pielii având două paliere de acţiune:
- neuroreflex
- farmacologic
Mezoterapia fizicală non-invazivă sau fără ac: se introduc trans
tegumentar unele substanţe biologic active asociate cu efecte foto şi
electrice. Efectele foto sunt fascicule laser emise în domeniile vizibil şi
infraroşu şi efectele electrice constau în electro-stimulare.
Electrostimularea musculaturii somatice: musculatura somatică
normoinervată răspunde excitator la electrostimuli cu bruscheţe mare cel
mai adesea de tip rectangular.
Proceduri hidrotermoterapice: pentru tratamentul obezităţii şi
celulitei se utilizează în principal nămolurile terapeutice (peloide sau fango)
parafina sau amestecul acestora (parafango, paragil).
Terapia combinată: este frecvent utilizată în tratarea obezităţii şi
constă în asocierea metodelor de termoterapie (parafango) cu cele generale
cum este aplicarea de radiaţii infraroşii.
Ultrasunetele: acestea au următoarele efecte
51
• reorganizarea structurală inclusiv ruperea aderenţelor fibroase,
cu refacerea elasticităţii ţesuturilor
• miorelaxare
• eliminarea retenţiei hidrice cu redistribuţia lichidelor
extracelulare, îmbunătăţirea metabolismului
• tisular şi accelerarea proceselor de detoxifiere
• ultrasonoforeza prin folosirea unor substanţe de contact cu
proprietăţi anticelulitice
Hidrokinetoterapia: se practică în bazine cu adâncime de imersie la
nivel toracic T10 are efect facilitator kinetic şi menajant scheletal al
descărcării de greutate şi aceasta favorizează exerciţiile adresate refacerii
mobilităţii articulare.
CONTRAINDICAŢII ŞI LIMITE ALE TRATAMENTULUI

RECUPERATOR AL OBEZITĂŢII
La vârstnici sunt aceleaşi contraindicaţii ca şi pentru adulti,
principala diferenţă că, mai ales după 75 de ani, trebuie cântărită cu
deosebită atenţie balanţa beneficii-riscuri. Această balanţă se înclină
semnificativ spre riscuri după vârsta de 80 de ani.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
52
Este obezitatea într-adevăr o boală ?
Se poate ea vindeca definitiv?
De ce acest paradox apare predominant la oamenii săraci?
Cristea Grigore
Sârbu Carmen
53
CAPITOLUL IV
KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI
INTRODUCERE ÎN GERIATRIE
Îmbătrânirea este un proces natural, universal, complex şi foarte
individualizat caracterizat de declinuri progresive în funcţiile marii
majorităţii a sistemelor fiziologice şi psihologice, care conduce la o creştere
a fragilităţii, la un declin al capacităţii de a răspunde la stres crescând
posibilitatea apariţiei bolilor şi chiar a morţii. Există o omogenitate foarte
scăzuta a populaţiei vârstnice cauzată de ratele diferite de îmbătrânire a
funcţiilor organismului, de genetică, de sex, stilul de viaţă şi influenţe socio-
economice. Înţelegerea cauzelor acestei omogenităţi scăzute este crucială în
determinarea intervenţiilor ce pot întârzia sau încetini procesele de
îmbătrânire, asigurând astfel o calitate şi o cantitate mai mare a vieţii.
EVIDENŢA EFECTELOR EXERCIŢIILOR DE

ANTRENAMENT ŞI ACTIVITATEA FIZICĂ LA
PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ
Sănătatea fizică include 3 elemente:
• condiţie fizică
• starea fizică percepută
• functia fizica
Activitatea fizică regulată, mai mult decât orice altă intervenţie, s-a
dovedit că extinde durata de viaţă, reduce dizabilităţile şi îmbunătăţeşte
54
calitatea vieţii la adulţii mai în vârstă. Nu numai că reduce riscul de boli
cardiovasculare, osteoartrita, osteoporoza, obezitate, diabet şi insomnie,
activitatea fizică regulată, de asemenea, reduce semnificativ riscul de
cădere, depresie si incontinenţă.
EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR ŞI

CELUI RESPIRATOR
Capacitatea sistemului cardiovascular şi a celui respirator de a se
adapta la un antrenament de anduranţă nu este afectat de vârstă, aerobicul de
anduranţă îmbunătăţeşte la persoanele în vârstă abilitatea de a susţine
exerciţii la un nivel fix, submaximal de consum de energie. Atât frecvenţa
cardiacă în repaus cât şi frecvenţa cardiacă din timpul activităţilor fizice
submaximale pot fi reduse cu antrenament aerobic; ventilaţia maximă
voluntară şi ventilaţia submaximală din timpul exerciţiilor se îmbunătăţesc
de asemenea cu un program aerobic cu intensitate scăzută şi moderată.
Activitatea fizica regulată poate duce la o scădere semnificativă a tensiunii
arteriale sistemice, în special la persoanele cu hipertensiune arterială.
Exerciţiul fizic a demonstrat faptul că îmbunătăţeşte endoteliul – dependent
de relaxarea musculaturii netede vasculare la persoanele în vârstă. În
formarea forţei, exerciţiile în regim de rezistenţă solicită mai puţin sistemul
cardiorespirator şi sunt mai potrivite pentru persoanele cu toleranţă la efort
mai mică.
EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI MUSCULAR ŞI CELUI

OSOS
1. MUŞCHI
Exerciţiile pentru forţă au provocat o extindere valoroasă de fibre
musculare chiar dacă la înaintarea în vârstă reducerea numărului fibrelor
musculare pare să continui. Pentru persoanele în vârstă, rezistenţa absolut
necesară supraîncărcării sistemului muscular şi celui osos este surprinzător
de mică. Exerciţiul de rezistenţă este foarte eficient în combaterea declinului
forţei şi puterii musculare, cu o creştere semnificativă în tărie şi putere după
numai câteva săptămâni de pregătire chiar şi la persoanele foarte în vârstă,
durata exerciţiilor având un rol important. Exerciţiile de rezistenţă
tradiţionale cu o mişcare relativ lentă şi utilizarea de greutăţi în exerciţii au
fost criticate deoarece ar avea o lipsă de specificitate pentru cerinţele de
mobilitate ale persoanelor în vârstă.
2. OASE
O mare parte din activitatea care vizează îmbunătăţirea densităţii
minerale osoase s-a dovedit a fi benefica pentru sănătatea cardiovasculară.
55
Sănătatea oaselor necesită câteva principii de bază :
- principiul specificităţii
- principiul supraîncărcării
- principiul reversibilităţii
- principiul valorilor iniţiale
Exerciţiile fizice au dovedit faptul că acestea contribuie la încetinirea
sau inversarea pierderii de masă osoasă odată cu înaintarea în vârstă.
Exerciţiile fizice regulate pot întârzia momentul în care progresează
osteopenia la osteoporoza semnificativă clinic. Pentru femeile aflate în
postmenopauză cu cifoză, exerciţiile de spate luate progresiv timp de 2 ani
au dovedit faptul că reduc cifoza şi se îmbunătăţeşte postura. Chiar şi
pacienţii în vârstă mai fragili cu osteoporoză au de câştigat în urma
exerciţiilor fizice.
Flexibilitate – îmbunătăţiri au fost găsite cu gama tradiţională de
mişcări şi de întinderi statice, sesiuni de aerobic, pregătirea rezistenţei, yoga,
dans şi exerciţii acvatice.
EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS

Pentru a ajuta la prevenirea, încetinirea sau chiar inversarea efectului
declinului cognitiv, trebuie să se vizeze în mod specific cauza pentru a
combate dizabilitatea, activităţile trebuie să angajeze în mod repetat şi
progresiv creierul la noi sarcini solicitante. Pentru a îmbunătăţi sistemul
nervos periferic, activităţile necesită o atenţie şi grijă mărită. Pentru
îmbunătăţirea reglementării şi producţiei de neuromodulatori, activităţile
trebuie să includă satisfacţie, surprize şi atenţie.
EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI ENDOCRIN

Fiecare exerciţiu de rezistenţă conduce la o mai bună funcţionare a
sistemului endocrin. Exerciţiile moderate pot avea efecte benefice asupra
procesului de îmbătrânire, exerciţiile aerobe pot conduce la îmbunătăţirea
sistemului imunitar la oamenii vârstnici şi pot spori rezistenţa la bolile virale
şi preveni producerea de celule maligne.
EFECTELE CĂZĂTURILOR SAU LEZIUNILOR CAUZATE

DE ACESTEA
Cele mai dese căzături au loc în casă în timpul activităţilor de zi cu
zi, atenţia trebuie acordată celor care nu au echilibru şi mobilitate, li se pot
recomanda exerciţii cu scopul îmbunătăţirii acestora. Unele exerciţii au
arătat că au un efect nesemnificativ în prevenirea căzăturilor iar în unele
cazuri exerciţiile au avut efecte semnificative în prevenirea căzăturilor.
Unele studii recomandă un set de exerciţii de încălzire şi întărire a
rezistenţei musculare de trei ori pe săptămână timp de un an, subiecţii au
56
fost de asemenea încurajaţi să facă mişcare cel puţin 30 minute de 2 până la
3 ori pe săptămână. Intervenţia prin exerciţiu a condus la îmbunătăţirea
rezistenţei, puterii şi densităţii osoase în zona lombară şi zona şoldului. În
concluzie exerciţiul fizic trebuie încurajat deoarece el s-a dovedit a fi
benefic vârstnicilor în prevenirea căzăturilor.
EFECTELE ASUPRA FUNCŢIILOR PSIHICE

Vârstnicii activi fizic au remarcat că procesează informaţiile
cognitive mult mai eficient decât vârstnicii mai puţin activi psihic,
rezultatele arătând o mai bună comportare la nivel social. Atât exerciţiile
aerobe simple sau combinate cât şi exerciţiile de rezistenţa sunt asociate cu
îmbunătăţirea funcţiilor cognitive, combinarea exerciţiului aerob cu exerciţii
de rezistenţă au dat cele mai eficiente rezultate. Exerciţiile fizice ajută
vârstnici să socializeze şi să facă cunoştinţă cu noi persoane, să creeze noi
prietenii şi să obţină roluri noi într-o comunitate.
ORIENTĂRI BAZATE PE DOVEZI CU PRIVIRE LA ROLUL

ŞI TIPURILE DE EVALUARE
Într-adevăr prescrierile de exerciţiu fizic şi evaluare dinamică a
abilităţilor de a exersa şi a funcţiilor la persoanele vârsnice necesită o
manieră de abordare diferită şi metode diferite cât şi un dozaj al efortului
substanţial diminuat. Un sistem bine definit este esenţial pentru siguranţa şi
sănătatea pacientului cu care se va lucra deci persoanele trebuie evaluate
constant pentru a se vedea şi a se stabili sănătatea şi programul optim pentru
acesta.
PRINCIPII DE EXAMINARE ŞI EVALUARE

Scopul evaluării nu este să îi excludă pe cei ce prezintă un risc, ci
mai degrabă să asigure includerea fiecărui individ într-un program de
exerciţii adecvat, cu un anumit specific şi nivel de supraveghere.
Contraindicaţii în cazul evaluării prin exerciţii şi a participării la
exerciţii pentru oamenii vârstnici necesită îndrumare specifică din partea
doctorului şi un program adaptat.
Contraindicaţii absolute
a. Insuficienţa cardiacă congestivă decompensată
b. Aritmii ventriculare necontrolate
c. Aritmii cardiace necontrolate (ce compromit funcţionarea cardiacă)
d. Boala valvulelor cardiace severă ce include stenoza aortică,
pulmonară şi mitrală
e. Hipertensiune sistemică necontrolată (ex: >200mmHg/105 mmHg)
f. Hipertensiune pulmonară
g. Anevrism disecant bănuit sau cunoscut
57
h. Miocardita acută
i. Embolism pulmonar acut
j. Infecţii acute
k. Boala sistemică acută necontrolată
l. Scădere semnificativă în tensiunea arterială în timpul exerciţiilor
m. Cădere recentă în urma căreia s-au survenit răni netratate de medic
n. Disturbări vestibulare sau vizuale necontrolate
o. Persoane cu inabilitate dovedită de a se conforma cu adaptările
recomandate din cadrul programului de exerciţii
p. Anevrism disecant bănuit sau cunoscut;
q. Miocardita acută;
r. Embolism pulmonar acut;
s. Infecţii acute;
t. Boala sistemică acută necontrolată;
u. Scădere semnificativă în tensiunea arterială în timpul exerciţiilor;
v. Cădere recentă în urma căreia s-au survenit răni netratate de medic;
w. Disturbări vestibulare sau vizuale necontrolate
x. Boala arterelor coronare severă/infarct miocardic acut şi angina
pectorală instabilă;
y. Persoane cu inabilitate dovedită de a se conforma cu adaptările
recomandate din cadrul programului de exerciţii.
Contraindicaţii relative
a. Boala arterelor coronare
b. Insuficienta cardiacă congestivă
c. Boala valvulelor cardiace semnificaţi
d. Hipertensiune arterială severă ( >200mmHg/>105 mmHg)
e. Sindromul Marfan
f. Stop cardiac atrio-ventricular de mare grad
g. Cardiomiopatie ce include cardiomiopatie hipertrofică şi
cardiomiopatie dilatată
h. Anevrism ventricular
i. Aritmii cardiace ce includ aritmii atriale şi ventriculare şi stop
cardiac
j. Boala vasculară periferică
k. Anomalii congenitale ale arterelor coronare
l. Boala restrictivă sau obstructivă pulmonară severă
m. Boala cianotică cardiacă congestivă
n. Anormalităţi electrolitice, în special hipokalemia
o. Pacemaker permanent, cu ritm fi
p. Boala metabolică necontrolată (diabet, mixoedema, thyrotoxicosis
q. Orice boală sistemică serioasă (mononucleoza, hepatita)
58
r. Afecţiuni neuromusculare, musco-scheletice sau reumatoide
exarcebate de exerciţii
s. Sindromul QT-lung idiopatic
t. Obezitate marcată (gross)
Examinarea iniţială trebuie să stabilească

• stadiul sănătăţii şi al dizabilităţii, incluzând medicamentele
ce sunt administrate actual
• semne şi simptome asociate cu anumite boli
• factorii de risc ce predispun la anumite boli
• factorii de risc ce contraindică exerciţiul şi testarea
performanţei sau adaptarea şi potrivirea pentru a minimiza
riscul în timpul antrenamentului
De asemenea, pentru participanţii mai în vârstă, trebuie să
includem o arie de evaluări de stabilit:
• natura şi gradul deficitului fizic
• limitări specifice funcţionale (ex: acţiune restricţionată de
ridicare de pe scaun sau urcatul scărilor)
• istoria activităţilor, interese curente, preferinţe şi mijloace
• dispoziţia curentă pentru a lucra
• abilitatea de a ajunge la şedinţe
Evaluarea înainte de începerea unui antrenament oferă
oportunitatea de a identifică
- cine este, sau cine va fi la risc de mobilitate scăzută sau
dizabilitate
- care program, instructor sau instalaţie este mai potrivit/ă pentru o
anumită persoană vârstnică
- ce motivează pe acea persoană (informaţie necesara pentru a stabili
scopurile comportamentale)
- care scopuri sunt realizabile pentru acel individ
selecţia şi combinaţia de exerciţii ce se adresează anumitor nevoi
Evaluarea oferă de asemenea şi posibilitatea de a promova şi
documenta beneficiile programului de activităţi fizice.
Evaluarea abilităţii de a exersa
Pentru persoanele vârstnice care nu prezintă simptome
cardiorespiratorii şi care se înscriu într-un program de exerciţii de intensitate
moderată, nu este în general necesară o evaluare medicală formală.
În cazul în care este consiliată o testare cardiorespiratorie, trebuiesc
luate în considerare următoarele lucruri:
- pentru cei cu capacităţi de lucru scăzute, volumul de muncă
iniţial trebuie să fie scăzut (2-3 METs) şi creşterile să fie mici
59
(0.5-1 MET)
- un ergometru ciclic este de preferat faţă de o bandă de alergat
pentru cei cu echilibrul afectat, cu probleme de coordonare,
de vedere, de capabilitate de suport al greutăţii sau cu
probleme la membrul inferior. În cazul lipsei unui ergometru,
se pot adăuga bare de sprijin la banda de alergat
- pentru cei ce au dificultăţi în a se adapta cu echipamentul de
exersare, stadiul iniţial poate fi extins, testul refăcut sau
repetat
- în cazul vârstnicilor sunt mai frecvente aritmiile induse de
exersare
Medicamentele administrate pot avea impact asupra răspunsurilor
electrocardiografice şi hemodinamice din cadrul exerciţiilor.
BENEFICII PSIHOLOGICE ŞI COGNITIVE ALE

ACTIVITĂŢII FIZICE PENTRU OAMENII VÂRSTNICI
Beneficii imediate
- relaxare
- reducerea stresului şi a anxietăţii
- îmbunătăţirea dispoziţiei generale
- activitate fizică regulată
Beneficii pe termen lung:
- bunăstare generală
- indivizii ce practică activitatea fizică cu regularitate sunt mai
eficienţi şi au o stimă de sine mai mare
- simţ mai mare al controlului
- sănătate mentală îmbunătăţită: activitatea fizică ajută în cazul
depresiei şi a anxietăţii
Îmbunătăţiri cognitive: ajută la întârzierea declinului în
performanţa cognitivă asociată cu înaintarea în vârstă.
Control motor: Previne sau întarzie declinul asociat înaintării în
vârstă atât în cadrul controlului motor fin cât şi cel grosier;
Dobândirea de aptitudini: Pot fi învăţate aptitudini noi şi rafinate
decât cele deja existente prin activitatea fizică.
ÎNDRUMARE PE BAZĂ DE DOVEZI ÎN PRIVINŢA

ANTRENAMENTULUI PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE
În cazul persoanelor bătrâne se pune accentul pe conservarea
performanţei fizice în activităţile de zi cu zi şi menţinerea independenţei
funcţionale pe o durată cât mai lungă de timp. Astfel în cazul adaptărilor de
program pentru vârstnici, faţă de cele pentru oamenii mai tineri,
antrenamentul optim trece de la parametrii pur fiziologici spre un program
60
ce pune accent pe relevanţa funcţională, nivelul minim de efort, alternative
de modalităţi şi oportunităţi de socializare.
Linii călăuzitoare de antrenament pentru vârstnici

Linii călăuzitoare de bază - adulţii în vârstă ar trebui să acumuleze
cel puţin 30 de minute de antrenament cu intensitate moderată (cum ar fi
mersul vioi şi grădinăritul solicitant) în fiecare zi sau dacă nu, măcar în
marea majoritate a zilelor săptămânii - beneficii suplimentare pot fi obţinute
prin practicarea unui antrenament cu intensitate mai mare (după ce s-a
discutat cu un doctor) - pentru mărirea forţei şi a rezistenţei musculare,
vârstnicii au nevoie să practice antrenament de rezistenţă cel puţin de 2 ori
pe săptămâna (cu cel puţin 48 de ore de pauză între sesiuni) - pentru
menţinerea flexibilităţii şi îmbunătăţirea echilibrului şi agilităţii, vârstnicii
trebuie să se asigure că au parte de un program bine rotunjit ce include
stretching cel puţin 2 până la 3 zile pe săptămână; sunt sugerate Tai Chi şi
Yoga precum moduri potrivite de a atinge aceste beneficii specifice
Linii călăuzitoare specifice:
- progresul gradual către cel puţin 30 de minute de antrenament de
rezistenţă în fiecare zi sau în marea majoritate a zilelor săptămânii iar
obiectivul de 30 de minute poate fi atins prin reprize acumulate de câte 10
minute
- pentru practicanţii mai avansaţi este suficient 24 de ore de pauză
între sesiuni cu condiţia de a nu lucra aceleaşi grupe musculare două zile
consecutive
- componente de antrenament al echilibrului pot fi adăugate
progresiv ca parte a programului de fortificare a părţii inferioare a corpului
iar exerciţii de echilibru (ex: statul într-un picior) pot fi executate oricând
- exerciţiile de stretching trebuiesc executate numai după
antrenamentul de forţă şi rezistenţă, sau după încălzire – 3 până la 7 zile pe
săptămână pentru cei care nu participă la alte tipuri de exerciţii
61
Exerciţii recomandate pentru persoanele vârstnice
Durata
Componenta Frec -
Tipul Modul Intensitate (minute per Consideraţii speciale
fitness venţa
şedinţă)
Flexibilitate - static - integrat in - zilnic; - exerciţii uşor; - aproximativ - după rezistenţa şi
- pasiv antrenamentul de - 3-7; - întreţinere 10-15 min antrenament al forţei
-dinamic rezistenţă /forţă - 2-3; 8-10 sec; (suficient de sau încălzire;
(controlat - program de - dezvoltare mult pentru a - inclus ca parte a
încet) flexibilitate 10-30 sec; lucra marile încălzirii(doar întreţinere) si
- activităţi de - Taichi si yoga 10-90 sec; grupe de ca parte a revenirii (întreţi-
streching - pat/plinta /scaun/ - x4 repetări; muşchi/tendo nere şi dezvoltare)
funcţional din şezut /podea - x1 ane) - dacă timpul este limitat sa
relevante - activităţi zilnice întreţinerea - o şedinţă se asigure strechingul
active: întinderi in tuturor grupelor întreagă muşchilor principali 8-10
sus pe perete; majore de poate fi secunde o dată ;in caz de
întinderi spre un muşchi; potrivită antrenament de flexibilitate,
dulap suspendat; - x1-4 pentru mai multe repetiţii;
urcarea unei trepte dezvoltare a începători mai - folosiţi un scaun sau un
înalte (autobuz) muşchilor vârstnici. perete in caz de probleme de
specifici(ex: echilibru care compromit
aductori) si/sau strechingul;
complexe de - tipul, repetiţiile şi unghiul
articulaţii ţinta. membrelor individualizate
pentru fiecare
- asiguraţi aliniamentul
înainte si in timpul
strechingului
62
- începeţi şi terminaţi încet şi
gradat strechingul
-- întinderi până in punctul
unei tensiuni suficiente dar
nedureroase;
-- nu forţaţi întinderea
-- inspirată la început,
expiraţi pe măsură ce intraţi
în acţiune şi respiraţi normal
in timpul menţinerii acţiunii
-- includeţi în încălzire
mişcări controlate/întinderi
dinamice in special pentru
persoane cu propriocepţie
scăzută
-- doar static: la persoanele
cu artrita sau scurtare
adaptiva severa in jurul
articulaţiilor
-- pentru confort, utilizaţi
saltele groase,lungi şi uşoare
şi perne pentru suportul
gatului
63
Durata
Componenta
Tipul Modul Frecvenţa Intensitate (minute per Consideraţii speciale
fitness
şedinţă)
- predaţi „forma strictă” şi tehnici de programare şi
progresie ca toate marile grupe musculare să fie incluse;
- puneţi accent pe viteza controlată in faza de ridicare şi
coborâre;
-- nu executaţi mişcări balistice;
-- executaţi mişcări in limita razei de mişcare maximă
pentru a evita durerea;
-- oricând este posibil utilizaţi aparate fixe(necesită
îndemânare scăzută, oferă stabilitate spatelui, control
Forţa
crescut asupra razei de mişcare)
musculară
-- pacienţii cu artrită încep cu lucrul izometric pentru a
continuare
limita tensiunea in articulaţii;
-- contraindicaţii antrenamentul de rezistenţă(la orice
vârstă): angina necontrolata, aritmie,condiţii ortopedice
acute, condiţie sistemica acută)
-- evitaţi flexia coloanei cu rezistenţa şi orice contracţie
cu rezistenţă a umărului la pacienţii fragili sau
osteoporotici;
-- puneţi accent pe un antrenament de rezistenţă pe toată
durata anului;
64
Durata
Componenta (minute
Tipul Modul Frecvenţa Intensitate Consideraţii speciale
fitness /
şedinţă)
Fitness - exerciţiu - mers vioi, - 5 - 7 - VO2 max - 30 (3 x - începeţi încet si progresaţi
cardio- aerobic de înot, ciclism, „preponderent” 40-75% 10 cu durata înaintea
respirator rezistenţă; exerciţii în - 3 (alternând moderat minute) intensităţii (pentru
- activitate apă, jogging, zilele în care (iniţial 40- pentru siguranţa si prevenirea
continuă şi vâslit, dans se lucrează cu 50% beneficiu accidentelor)
ritmică a continuu; - ele in care nu ajungând de - progresaţi cu creşteri mici
marilor grupe opţiuni de se lucrează) treptat spre sănătate; in durata si intensitate;
musculare ce viaţă active: 75% si - durate - impact scăzut pana la
poate fi gospodărit, avansaţi mai mari moderat;
menţinută pe o grădinărit, viguros (pană la - utilizaţi condiţionarea
perioadă mai urcatul către 85%) 60 de intervalelor înainte de cea
lungă de timp; scărilor şi 12-14 RPE min) continua;
- condiţionarea preocupări (Borg 6- oferă - evitaţi mişcări cu risc de
intervalelor recreaţionale 20); 3-4 beneficii căderi;
(un interval cu active (ex (Borg 0- de - tranziţiile intre activităţi
intensitate bowling) 10) (iniţial sănătate trebuiesc sa fie de
cardio- 9-11 cu si fitness intensitate activa scăzuta si
respiratorie creştere în plus; sa dureze mai mult decât la
crescută urmat spre 11-12 cei mai tineri;
de un interval şi avansaţi - o curba graduala mai
de revenire 12-14) lunga a încălzirii si a
mai scăzut; - revenirii;
- condiţionare încărcătura - duratele mari pot creste
65
continua; iniţială de riscurile cardiovasculare /
- activităţi lucru sş fie muscoscheletice;
active mică (2 - 3 - duratele mai scurte :
relevante din METs) si perioade de 10 minute pot
punct de cresteri creste siguranţa si toleranţa
vedere mici (0.5- la exerciţii;
funcţional in 1.0 METs) - mulţi oameni vârstnici au
viata de zi cu - METs – una sau mai multe condiţii
zi; ghid de medicale ce necesita o
impact scăzut- categorisire medicaţie care poate
mediu pentru a pe vârste: influenta răspunsul ritmului
evita „Bătrân cardiac de vârf;
problemele atletic - progresaţi in funcţie de
ortopedice 55+= VO2 toleranta fiecăruia in parte
max=10 si tindeţi minimalizarea
METs problemelor medicale;
„Bătrân - - creşterea rezistentei,
tânăr” 55- intensităţii si educarea
75= VO2 echilibrului poate fi
max = 6-7 influenţata si de includerea
METs schimbărilor controlate de
„Bătrân - ritm, nivel, direcţie (ex:
bătrân” paşi in lateral, mişcări de
75+= VO2 înaintare si mişcări ale
max= 2-3 braţului);
MET - mişcări simple cu repetiţii
puţine
66
Durata
Componenta (minute
Tipul Modul Frecvenţa Intensitate Consideraţii speciale
fitnes per
şedinţă)
Fitness - NB: Un ritm cardiac de vârf
cardiorespirator măsurat pe loc este de preferat
(continuare) fata de cel preconizat in
funcţie de vârstă atunci când
se prescriu exerciţii aerobice
pentru pacienţii cu vârsta 65+
din cauza variabilităţii
ritmului cardiac de vârf si a
riscului ridicat de boala a
arterelor coronare – atunci
când se calculează o gama de
ritmuri cardiace ţinta este de
preferat aflarea procentajului
ritmului cardiac de vârf pentru
stabilirea mai buna a
procentajului de VO2 de vârf;
Antrenare a- echilibru - prevenirea 3 - gradul de - 30 - creşteţi durata înaintea
echilibrului şi dinamic – cai căzăturilor; suport (2 mâini, (incluzând diminuării suportului la
agilităţii prescriptive - exerciţiu o mână, un forţa şi exerciţiile de echilibru
de transfer a general pentru deget, nici o echilibrul) dinamic „static”
greutăţii şedinţa pentru mână) - creşteţi numărul paşilor
corpului intre oameni - diferite înaintea diminuării suportului
67
diferite puncte vârstnici; obstacole, la exerciţiile de echilibru
de suport; tai chi adaptat; niveluri, dinamic in mişcare;
- echilibru - managementul suprafeţe si - adăugaţi antrenarea
dinamic căzăturilor = ritmuri; echilibrului ca parte a
integrat; exerciţii - caratul consolidării părţii inferioare a
- echilibru specifice diferitelor corpului (ex mers pe vârfuri,
dinamic echilibrului (si obiecte; pe călcâie)
integrat forţei) - prinsul si - introduceţi toate sarcinile
„aplicat” aruncatul; specifice senzorial precum
relevant din - creşterea sarcini de stimul unic;
punct de numărului de - introduceţi toate abilităţile de
vedere executare mişcare complexa (ex:
funcţional; multipla a mai aşezarea şi ridicarea de pe
multor sarcini podea) precum verigi unice tip
si pas-cu-pas in lanţul mişcării;
complexitatea
acestora;
- activităţi de - antrenamentul - lucrul pe - asiguraţi-vă ca fiecare veriga
organizare si echilibrului podea din lanţ este însuşita pe deplin
integrare integrat: - aşezarea pe înainte de a trece la următorul
senzoriala; - şedinţa de podea si stadiu sau lanţ;
- sarcini rezistenta cu ridicarea de pe gradul de echilibru scăzut este
proprioceptive modele de mers aceasta, taratul asociat cu frica de a cade si
auditive si si păşit; si rostogolirea; pierderea încrederii in sine.
vizuale - dans, tai chi - menţinerea Este esenţial asigurarea unei
adaptat; echilibrului pe metode tip pas-cu-pas,
68
- lucrul la podea, suprafeţe observare atenta, încurajări si
activităţi pe neregulate si laude;
podea necunoscute - îmbunătăţirea forţei si a
funcţionale; (ex: cuburi de echilibrului poate duce la o
- circuite de spumă) supra-încredere in sine şi
echilibru/ curse creşterea asumării riscurilor si
cu obstacole; deci a creşterii riscurilor. Din
- jocuri cu aceasta cauza asigurarea
mingea; stabilităţii posturale este
suficientă înaintea sarcinilor
senzoriale si sociale (ex jocul
cu mingea)
69
70
PREVENIREA LEZIUNILOR
Prevenirea leziunilor este o prioritate mare. Chiar şi cele mai mici
răni pot afecta sistemul funcţional al oamenilor dar ele pot fi evitate. Aceste
leziuni pot fi înlăturate mai ales la persoanele în vârstă, prin supervizarea şi
monitorizarea corpului acestora. Alţi factori care pot duce la îmbunătăţirea
sistemului funcţional şi evitarea unor accidente vasculare sunt exerciţiile
fizice pe care oamenii bătrâni le pot face chiar în habitatul propriu. Riscul
unui accident sau al unei conditii de boală poate fi controlat prin asigurarea
biomecanică a poziţiei, antrenament şi prin introducerea unor exerciţii care
să nu afecteze sistemul locomotor. Toate activităţile trebuie să evite stresul
la nivelul coloanei vertebrale sau al discului vertebral.
Oamenii bătrâni cu un sistem muscular mai slab sau cu un ţesut
conjunctiv mai slab cauzate de leziuni sau boli, trebuie să folosească un
antrenament mai special, conservativ, unde predomină controlul izometric la
primele şedinţe de antrenament şi cu timpul, când ei progresează, se
realizează un control izotonic. Purtând protecţie de şold în timpul
exerciţiilor, se reduce riscul unei fracturi de şold.
INDIVIDUALIZAREA ACTIVITĂŢII
Este esenţială identificarea tipului adecvat de activitate atunci când
vorbim de solicitarea cardiorespiratorie. Pentru un efect mai bun al
antrenamentului este importantă selectarea unor activităţi ce susţin un volum
mare de întoarcere venoasă. În cadrul vârstnicilor activitatea trebuie să fie
specifică în funcţie de sursa de energie (aerobică şi anaerobică) şi în funcţie
de viaţa de zi cu zi: combinări de mers, ciclism staţionar, înot şi fitness
acvatic.
Tipul antrenamentului poate fi continuu sau cu intervale (grăbirea
pasului pentru a prinde un autobus, urcarea unui deal, înot sincronizat), cea
de a doua fiind mai recomandată deoarece se atinge mai eficient încărcarea
progresivă şi atinge necesităţile funcţionale de fitness.
În cazul antrenamentului de forţa o combinaţie între benzi de
rezistenţă, greutăţi libere şi greutăţi fixate de gleznă şi încheietura mâinii,
aparate fixe şi paraşute, pot fi utilizate pentru a asigura progresia rezistenţei
şi specificităţii funcţionale ce vor îmbunătăţii funcţionarea în viaţa de zi cu
zi. Antrenamentul de rezistenţa nu este eficace dacă nu este acompaniat de
antrenamentul funcţional. Tipul recomandat de antrenament de forţa pentru
oamenii vârstnici este periodizarea (alternarea sistematică a variabilelor de
antrenament: volum şi intensitate, în funcţie de timp) care imită cerinţele ce
apar în viaţa de zi cu zi.
Antrenamentul de echilibru trebuie să vizeze dimensiuni multiple
senzoriale ale echilibrului alternând sarcinile pentru îmbunătăţirea
sistemului motor şi sarcini în cadrul mediului pentru îmbunătăţiri senzoriale.
71
SUPRASOLICITAREA PROGRESIVĂ
Suprasolicitarea este cel mai mult influenţata de tipul exerciţiului şi
mai apoi de frecvenţă, intensitate, durată, modurile de a executa exerciţiile şi
antrenament.
Sarcinile zilnice cum ar fi îmbrăcatul solicită până la 50%-75% din
VO2 maxim în cazul unei femei firave de 80 de ani, de aceea
suprasolicitarea anduranţei poate începe şi după 3 minute de mers. Pentru a
menţine îmbunătăţirile, suprasolicitarea trebuie menţinută progresiv, dar
pentru oamenii bătrâni trebuie să fie o suprasolicitare graduală şi atent
monitorizată. Recomandările includ mereu alocarea a minim 3 şedinţe pe
săptămână pentru adaptare înainte de o suprasolicitare progresivă, progresia
fiind mereu la început de câte 1 minut.
La persoanele cu artrită sau osteoporoză, progresia de rezistenţa
musculară trebuie să fie mai lentă.
Oricare ar fi tipul de rezistenţa al antrenamentului sau modul
selectat, criteriile trebuie să fie ca cel ce realizează recuperarea, să-şi
poată controla mişcările la cel mai mare rang posibil.
ADAPTAREA LA SESIUNEA DE STRUCTURARE

Încălzirea şi revenirea
Pentru toţi participanţii bătrâni sesiunea trebuie să înceapă şi să se
termine gradat, pentru a furniza siguranţă, tranziţie şi o recuperare adecvată
prin exerciţii viguroase. Încălzirea trebuie să fie mai lungă pentru adulţii mai
tineri (15-20 minute), gradual progresivă în intensitate pentru a îmbunătăţi
sănătos eficienţa răspunsului cardiovascular, a ajuta să prevină schimbările
de segment ischemic, aritmiile şi anumite nereguli cardiovasculare aduse de
exerciţii obositoare. Avantajele unei încălziri de o durată mai lungă ajută la
îmbunătăţirea saturaţiei sângelui, elasticitate în muşchi, tendoane şi
ligamente, scăderea
vâscozităţii muşchilor, îmbunătăţeşte eficienţa mecanică şi ajută la
prevenirea leziunilor musculo-scheletice.
Este recomandată o revenire lungă, gradată şi continuă pentru a
păstra întoarcerea venoasă şi scăderea sănătoasă a ritmului inimii, respiraţie
şi nivelul catacolaminei. De asemenea ajută la prevenirea ameţelilor şi
neregulilor cardiace ce sunt mai comune oamenilor bătrâni.
Monitorizarea intensităţii exerciţiilor
Cea mai comună metodă pentru a monitoriza intensitatea exerciţiilor
este prin a măsura ritmul cardiac în tipul fiecărui antrenament, stabilind un
procentaj maxim (RCmax) sau rezerva ritmului cardiac (RRC, definit ca
maximul de ritm cardiac minus repausul ritmului cardiac). Ambele metode
au unele dezavantaje, doar dacă nu este obţinut un ritm cardiac maxim
corect.
72
O altă alternativă folosind ritmul cardiac pentru a obţine intensitatea
dorită în antrenament este sistemul Borg pentru efort perceput. El are efect
la ambele tipuri de oameni: tineri şi bătrâni. Acest efort perceput este folosit
pentru senzaţiile centrale (ritmul cardiac şi cel respirator) şi senzaţia locală
(oboseala musculară). Pentru un rezultat corect, folosind acest sistem, nu
este necesară încetinirea realizării exerciţiului sau oprirea lui.
Odihnirea şi recuperare
Este crucial ca atunci când planificăm un program de rezistenţă
pentru vârstnici să adăugam în plan şi perioade de recuperare între şi în
cadrul fiecărei componente şi între sesiuni. Recuperarea adecvată creşte
stimulul cardiorespirator, îmbunătăţeşte performanţa, angajarea pe termen
lung, şi mai presus de toate, previne afecţiunile cauzate de suprasolicitare,
oboseală şi evenimente legate de oboseală cum ar fi căderile.
PROGRAME DE EXERCITII ÎN GRUP VERSUS CELE

FĂCUTE ACASĂ
Bariere in exercitii si motivatii pentru persoanele varstnice
Bariere ce trebuiesc depasite Motivatii pentru exercitiu

Medicale si de sanatate Medicale si de sanatate
•boala sau leziune; •sa te simti bine fizic;
•durere sau discomfort; •sa imbunatatesti starea de sanatate generala;
•lipsa fortei sau a rezistentei; •sa reduci riscul de imbolnavire;
•frica din pricina unei eventual eveniment medical in timpul •sa mentii sau sa imbunatatesti mobilitatea;
exercitiilor; •sa mentii activitatile din viata de zi cu zi;
Cunostinte •sa reduci riscul caderilor;
•lipsa cunostintelor sau a abilitatilor; •sa imbunatatesti conditia fitness;
Motivationale sau psihologice •sa imbunatatesti forta;
•lipsa timpului; •sa reduci/controlezi greutatea corporala;
•lipsa auto-motivarii, eficacitate sau incredere de sine •pentru reabilitatre;
scazute; Sanatate mentala
•nu este o prioritate; •sa ai mai multa energie;
•frica de vatamare; •sa reduci stresul sau anxietatea;
•exercitiul perceput ca fiind nepotrivit, de nefolos sau „nu este •sa reduci depresia;
pentru mine”;
•sa te bucuri mai mult de viata;
•imagine de sine proasta;
•sa te simti mai increzator;
•depresie sau anxietate;
Legat de aspect
•lipsa de suport din partea familiei si a profesionalistilor in
sanatate; •sa mentii/imbunatatesti aspectul;
Legate de program •sa reduci/controlezi greutatea corporala;
•lipsa unor activitati/clase potrivite; Sociale
•intensitate prea mare sau prea mica; •pentru contact/interactiune social/a;
•momentul sedintelor este inconvenabil; •incurajari din partea familiei/prietenilor;
•costul; Altele
•ajungerea in locul unde se face antrenamentul •pentru a te bucura de activitate;
(disponibilitate, cost si frica de a calatori singur) •pentru provocari competitionale/personale;
Factori ce tin de mediu •recomandare din partea un profesionist in sanatate;
•conditii meteo proaste simti ca este potrivit pentru tine;
73
În principiu între participarea într-un grup structurat în cadrul unui
program de exerciţii şi un program executat acasă, nu există mari diferenţe
în ceea ce priveşte rezultatele. Însă lucrul în cadrul unui grup creează un
mediu mai favorabil din cauza socializării şi a suportului din partea
colegilor din grup ce combat efectele de depresie şi izolare socială şi
totodată creşte sentimentul de siguranţa personală ce reduce frica de
accidente şi căderi.
Care sunt beneficiile activităţii fizice asupra eficacităţii proprii,

bunăstării psihologice şi calităţii de viaţă?
Care sunt adaptările potrivite atunci când efectuezi o testare a
sănătăţii şi o evaluare funcţională şi fiziologică a vârstnicilor?
Care sunt adaptările potrivite pentru elaborarea unui program de
exerciţii pentru vârstnici ce include stabilirea scopurilor, motivaţiei
şi comunicarea?
Care sunt adaptările necesare pentru a preda, instrui, antrena şi
conduce un exerciţiu sau o activitate fizică pentru participanţii
vârstnici?
Care sunt efectele exerciţiului fizic asupra vârstnicilor?
Enache Mihăiţă
Frecea Valentin
Gugiu Bogdan
Panfiloiu Camelia
74
CAPITOLUL V
KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE CARDIO-

VASCULARE
GENERALITĂŢI
Chiar dacă preocuparea principală acestei lucrări a fost să
evidenţieze importanţa kinetoprofilaxiei la diferite grupe de indivizi şi chiar
la diferite afecţiuni (precum în cazul acestui capitol), considerăm totuşi că în
afecţiunile cardio-vasculare rolul cel mai important îl are kinetoterapia sau
eventual kinetoprofilaxia secundară şi terţiară.
Rolul kinetoprofilaxiei primare este din păcate minimalizat deoarece
persoanele la care îşi fac apariţia simptomele acestor boli sunt de obicei cele
de vârsta a treia. După cum toţi ştim, cazurile în care persoanele de vârsta a
treia sunt perfect sănătoase sunt aproape neîntâlnite.
Mai jos o să analizăm rolul kinetoprofilaxiei (secundare, terţiare) în
diverse afecţiuni cardio-vasculare.
75
KINETOPROFILAXIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI)
CI este o boală care afectează arterele ce hrănesc inima (arterele
coronare îşi micşorează calibrul, având drept consecinţă scăderea cantităţii
de sânge ce irigă miocardul rezultând imposibilitatea de a-şi satisface
necesarul de oxigen, acizi graşi, glucoză).
Obiectivele Kinetoprofilaxiei în cadrul acestei afecţiuni:
o educarea bolnavului în vederea scăderii în greutate prin respectarea
unui regim alimentar
o eliminarea stresului din viaţa cotidiană
o creşterea dozată a capacităţii de efort
o creşterea forţei şi rezistenţei musculaturii membrelor şi trunchiului
o îmbunătăţirea coordonării
Mijloacele utilizate sunt:

o mers
o mers cu bicicletă de cameră sau de exterior
o alergare
o urcat pe scări
o elemente din sport fără caracter competitiv
76
ROLUL KINETOPROFILAXIEI ÎN INFARCTUL
MIOCARDIC ACUT (IMA)
IMA reprezintă evoluţia gravă a cardiopatiei ischemice. Această
evoluţie poate fi schimbată favorabil de o serie de factori ce ţin de pacient
sau doctor. Este o necroză miocardică produsă prin scăderea bruscă şi severă
a fluxului coronarian într-o regiune miocardică.
Recuperarea unui bolnav care suferă de afecţiunea respectivă se
desfăşoară în mai multe etape şi anume:
Etapa nr. 1:
Începe deja la câteva ore de la internarea bolnavului, în momentul în
care angina pectorală (durerea toracică) a dispărut, bolnavul este stabilizat
hemodinamic şi fără tulburări severe de ritm. Înaintea mobilizării trebuie să
ne asigurăm de fiecare dată că frecvenţa cardiacă de repaus nu depăşeşte
120 bătăi/minut şi că tensiunea arterială sistolică depăşeşte 90 mmHg.
Obiectivele kinetoterapiei în această etapă
o Educarea capacităţii de autoîngrijire
o Obţinerea independenţei în deplasare, în spital şi
înafara acestuia
o Limitarea efectelor generale ale decubitului
o Combaterea repercusiunilor psihologice ale
imobilizării
o Pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular
pentru trecerea la următoarea etapă
o Reabilitarea constă din reluarea de către bolnav a
măsurilor de autoîngrijire, a unor eforturi mici, a
ortostatismului şi a mersului inclusiv pe scări. Costul
energetic al etapei nr.1 este redus, crescând progresiv.
77
Mijloacele utilizate în această etapă
- mobilizări pasive
- mobilizări active analitice ale membrelor
- mers
- ADL-uri (= Activities of Daily Living = abilităţile de bază
legate de activităţile obişnuite zilnice ale omului)
- Exerciţii de stretching
Perioada de trecere dintre etapa nr.1 şi etapa nr.2 de recuperare

(aproximativ 1-2 săptămâni):
Obiectivele acestei perioade
- menţinerea rezultatelor şi nivelului de efort atins în timpul
etapei nr.1
- instruirea familiei cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată
faţă de bolnav
- instruirea bolnavului în vederea monitorizării efortului prin
FC, intensitatea efortului
- obţinerea efectelor psihice benefice
Mijloacele utilizate în această perioadă

- exerciţiile fizice pe care bolnavul le-a efectuat în spital, de 2
ori/zi, timp de 10-20 de minute
- prestaţii casnice, gospodăreşti
- mersul
Etapa nr. 2 de recuperare

Aceasta începe după 3 – 6 săptămâni de la începutul infarctului şi
corespunde capacităţii bolnavului de a urca un etaj fără semne de intoleranţă
la efort. Etapa durează 8 – 10 săptămâni, după care (dacă evoluţia este
favorabilă), bolnavul îşi poate relua activitatea profesională. Este cea mai
importantă etapă în recuperarea fizică, deoarece are ca scop redarea
bolnavului capacitatea fizică maximă posibilă în concordanţă cu
posibilităţile cordului.
Obiectivele etapei nr. 2
reducerea travaliului cardiac pentru un anumit nivel de efort
creşterea capacităţii de efort maximal
ameliorarea performanţei cardiace maxime posibile
dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale
obţinerea unor efecte psihologice favorabile
Mijloacele folosite în această etapă
exerciţiile izometrice
exerciţii de rezistenţă adresate grupelor musculare mari
78
alergarea pe loc
urcat pe scăriţă
mers cu bicicleta ergometrică sau de exterior
jocuri recreative
exerciţii libere
contracţii intermediare
plimbări
activităţi zilnice curente
Etapa nr. 3 de recuperare

Este denumită şi fază de întreţinere şi are ca scop menţinerea sau/şi
ameliorarea condiţiei fizice şi a parametrilor funcţionali obţinuţi în etapa
nr.2.
Se desfăşoară în paralel cu terapia medicamentoasă cronică şi
măsurile de profilaxie secundară a cardiopatiei ischemice, conducând
împreună cu acestea la încetinirea evoluţiei arterosclerozei sau la involuţia
acesteia. Etapa nr.3 începe de obicei la 8 – 12 săptămâni de la debutul IMA.
Această etapă începe practic când capacitatea de efort a bolnavului
este considerată suficient de mare pentru a relua activităţile profesionale.
Obiectivele acestei etape

- Menţinerea şi creşterea capacităţii de efort maximă
- Reorientarea profesională în raport cu capacitatea maximă de
efort câştigată.
Mijloacele folosite în această etapă
- mobilizările active
79
- exerciţiile de rezistenţă la cicloergometru
- elemente din jocuri sportive
- jocuri sportive fără caracter competiţional
KINETOPROFILAXIA ÎN ANGINA PECTORALĂ STABILĂ

DE EFORT
Angina pectorală este o tulburare de irigare a miocardului. Ea are ca
semne: durerea retrosternală sau durerea în regiunea precordială care
iradiază înspre gât, umeri şi în lungul membrului superior stâng. Această
durere apare îndeosebi în timpul unui efort fizic sau intelectual scăzut. În
principiu, recuperarea bolnavilor cu angină pectorală de efort se aseamănă
cu etapa nr.2 şi nr.3 în recuperarea IMA.
Obiectivele kinetoprofilaxiei în această afecţiune
- reducerea cât mai mare din diferenţa procentuală dintre DAM
(Deficitul Aerobic Miocardic) şi DAF (Deficitul Aerobic Funcţional), în
sensul ideal al suprapunerii acestora, prin reducerea DAF până la
valoarea DAM
- în cazul bolnavilor cu DAM sever, nu se urmăreşte decât menţinerea
capacităţii de efort existente
Mijloacele ce se folosesc în această etapă

- complexe de exerciţii fizice sub forma mişcărilor de trunchi şi
membre, de intensitate mică şi medie
- exerciţii de respiraţie şi de tonifiere a abdomenului. Aceste exerciţii
se pot executa din decubit, şezând sau stând. Ritmul lor va fi lent şi
coordonat cu respiraţia
- antrenamentul de rezistenţă
- masajul toracelui
- activităţi de agrement
- plimbări
80
KINETOPROFILAXIA ÎN POST REVASCULARIZAREA
MIOCARDICĂ
Recuperare post by – pass aorto-coronarian
Faza nr.1
Starea post by-pass aortocoronarian este caracterizată prin:
- prezenţa unor depresii importante a centrilor respiratori prin
analgezie profundă
- perturbarea termoreglării
- creşterea travaliului cardiac
- instabilitatea hemodinamică
Contribuirea Kinetoteprofilaxiei în această etapă este de a
asigura eliminarea secreţiilor acumulate
Obiective
- Prezentarea şi efectuarea preoperator a câtorva principii
fundamentale ale kinetoterapiei
- Prevenirea microatelectaziilor
- Mobilizarea şi eliminarea eventualelor secreţii din arborele bronşic.
- Prevenirea inconvenienţelor unui decubit prelungit.
Mijloace
- Exerciţii de respiraţie
- Exerciţii de mobilizare uşoară a toracelui şi membrelor superioare şi
inferioare
- Exerciţii la bicicleta ergometrică
- Extivităţi casnice curente, grădinărit
Metodologia de recuperare intraspitalicească

Preoperator
- Informaţii generale privind intervenţia chirurgicală, kinetoterapie
respiratorie
Postoperator
ziua 1 – detubarea, mobilizarea membrelor inferioare şi a centurii
scapulare
ziua 2 – kinetoterapie respiratorie, aşezat la marginea patului, în fotoliu,
mers prin cameră
ziua 3 – mers pe culoar, însoţit
ziua 4 – mers neînsoţit
ziua 5 – începerea exerciţiilor fizice
ziua 6 – urcarea unui spalier de trepte sau exerciţii compensatorii,
antrenament pe bicicletă
ziua 7 – urcarea unui etaj
ziua 8 – 10 – TE precoce, dacă sunt întrunite condiţiile
ziua 11 – 14 – pregătire pentru externare.
81
Faza nr. 2
După externare, pacienţii efectuează o perioadă de 3-4 săptămâni
antrenamente. Această perioadă le permite revenirea la autonomia efectuării
exerciţiilor fizice.
Mijloace
- gimnastica respiratorie
- exerciţii fizice uşoare
- plimbări
- exerciţii de relaxare
Faza nr. 3
Cuprinde totalitatea măsurilor ce au drept scop menţinerea de lungă
durată a beneficiilor obţinute în faza anterioară. Pacientul are în această fază
o capacitate aerobă suficientă pentru desfăşurarea unei vieţi normale, atât
profesional cât şi social. Bolnavii, pentru a-şi menţine condiţia fizică
obişnuită şi chiar pentru a o îmbunătăţi, vor desfăşura în continuare
programe de antrenament, verificate periodic de kinetoterapeut.
Mijloace
- anumite jocuri sportive (mai puţin solicitante)
- mersul zilnic 30 – 60 de minute.
KINETOPROFILAXIA ARITMICILOR
Un procent semnificativ al subiecţilor cu CI şi indicaţie de includere
în programe de recuperare fizică prezintă şi tulburări de ritm
supraventriculare sau ventriculare.
Obiective
- reducerea incidenţei tulburărilor ventriculare de ritm în cursul
efortului moderat
- creşterea efortului maxim
- creşterea capacităţii de efort
- verificarea absenţei tulburărilor de ritm
- ameliorarea ischemiei miocardice de efort
Mijloace
- identică cu cea din faza nr.2 de recuperare a IMA
KINETOPROFILAXIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ

SILENŢIOASĂ
Ischemia miocardică silenţioasă se referă la 3 categorii de
subiecţi
- Bolnavi cu infarct miocardic în antecedente, care în prezent
sunt asimptomatici
- Bolnavi cu angină pectorală, la care episoadele de ischemie
82
dureroasă alternează cu episoade de ischemie neacompaniată
de durere
- Bolnavi total asimptomatici, la care, prin diverse metode şi
mijloace de diagnostic, se depistează ischemie miocardică
sau stenoze coronariene severe.
Primele două categorii de subiecţi sunt incluşi în programe de
reabilitare fizică, în funcţie de indicaţiile de recuperare ale formei de
manifestare a ei: IMA sau angina pectorală stabilă de efort.
În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie, respectiv subiecţii total
asimptomatici, se vor lua în considerare aceleaşi criterii de severitate ca şi în
cazul ischemiei simptomatice.
Mijloace
- activităţi recreative
- mers
- jocuri colective
- activităţi cotidiene
KINETOPROFILAXIA ÎN INSUFICIENŢA CARDIACĂ

Insuficienţa cardiacă reprezintă dezechilibrul care apare între nevoile
de sânge oxigenat ale organelor şi ţesuturilor şi eficienţa cordului de a-l
furniza.
Se dezvoltă progresiv, necesitând uneori ani, timp în care inima îşi
micşorează treptat funcţia de pompă, lucrând astfel mai puţin eficient.
Tratamentul insuficienţei cardiace
1. PROFILACTIC. Prin el se urmăreşte:
- combaterea infecţiilor reumatice, pulmonare
- tratamentul hipertensiunii şi al aterosclerozei
2. CURATIV
- măsuri igienico-dietetice
- repaus în poziţiile aşezat sau semiaşezat
- regim alimentar hiposodat sau desodat (cu cantitatea de lichid
strict limitată), bogat în vitamina C şi complex B.
Obiective
- ameliorarea şi augmentarea mecanismelor periferice de adaptare
la efort
- creşterea extracţiei arterio-venoase a O2
- ameliorarea vasodilataţiei arteriale
- împiedicarea decondiţionării fizice a bolnavului
Mijloace:
- antrenament de rezistenţă
83
- mersul pe jos
- jogging-ul
- exerciţii izometrice
KINETOPROFILAXIA ÎN HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

(HTA)
HTA se poate considera presiunea sanguină, în clinostatism, ca
având valoarea sistolică peste 140mmHg şi cea diastolică peste 90 mmHg.
Simptome:
- cefalee
- ameţeli
- vâjâieli în urechi
- senzaţii nedefinite în regiunea precordială
În perioadele iniţiale HTA poate fi asimtomatică.
Obiective
- echilibrarea sistemului nervos şi influenţarea pozitivă a centrilor
vasomotori
- favorizarea vasodilataţiei periferice şi a decongestionării unor
segmente ale corpului
- atingerea şi menţinerea unei greutăţi corporale optime
- prevenirea fenomenelor de ateroscleroză
- obţinerea vasodilataţiei locale şi scăderea rezistenţei periferice
- relaxare musculară şi neuro-psihică
84
Mijloace
- exerciţii de membre inferioare din decubit cu capul ridicat
- exerciţii de trunchi sub formă de circumducţii
- exerciţii de respiraţie cu accent pe expiraţie
- exerciţii de membre superioare pentru derivarea circulaţiei
toracice
- exerciţii de mobilizare analitică a tuturor segmentelor
- contracţii musculare analitice izometrice
- exerciţii de relaxare: balansări ale membrelor, scuturări de membre
executate de pacient sau scuturări pasive executate de către kinetoterapeut,
răsucirile de trunchi sau unele poziţii cu răsucirea trunchiului
- exerciţii de relaxare neuro-psihică
- antrenamentul de rezistenţă: mersul, alergarea, urcatul scărilor şi
pantelor, bicicleta ergometrică sau covorul rulant, înotul în piscină în apă
caldă, sportul terapeutic
KINETOPROFILAXIA ÎN HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ

Hipotensiunea arterială este starea în care presiunea sistolică este în
permanenţă sub 100 mmHg iar cea diastolică sub 60 mm Hg, fiind de două
feluri: forma esenţială şi ortostatică.
1. Hipotensiunea arterială esenţială este frecvent întâlnită la tipul
constituţional astenic.
Simptome: tahicardie, leucopenie, hipoglicemie
Mijloace
- fizioterapie (hidroterapie stimulantă)
- masaj general
- exerciţii libere (active, analitice şi sintetice)
- exerciţii cu obiecte uşoare portative
85
- exerciţii aplicative
- exerciţii de respiraţie şi de abdomen
- plimbări de durată mai lungă
- turism, înot, schi
2. Hipotensiunea arterială ortostatică reprezintă scăderea presiunii
sanguine la ridicarea în ortostatism
Simptome: bradicardie, leucopenie, hipoglicemie şi lipotimie la
schimbarea poziţiei corpului, mai ales dimineaţa la ridicarea din pat sau la
statul prelungit în picioare.
Mijloace
- gimnastică vasculară
- gimnastică abdominală
- mobilizări active ale membrelor inferioare, efectuate din decubit
şi aşezat
- masajul general şi al membrelor inferioare
KINETOPROFILAXIA BOLNAVILOR VALVULARI
Recuperarea valvularilor
Obiective
- corecţia unei condiţii fizice precare
86
- conservarea funcţiei pulmonare
- ameliorarea capacităţii vitale
- determinarea capacităţii fizice a bolnavului valvular
- evitarea efectelor nocive ale sedentarismului
- îmbunătăţirea activităţii motrice
- realizarea unei activităţi economice a cordului, circulaţiei
periferice şi metabolismului muscular
- dezvoltarea mobilităţii articulare, a forţei musculare segmentare şi
a coordonării motrice
Mijloace
- kinetoterapia respiratorie
- exerciţii fizice globale
- exerciţii analitice
- elemente din diferite sporturi şi jocuri sportive
- masaj
- tehnici de relaxare
- antrenamentul de rezistenţă realizat prin efort prelungit sau „cu
intervale”, pe bicicleta ergometrică, alergare sau elemente din sporturi
KINETOPROFILAXIA ÎN ARTERIOPATIILE PERIFERICE

Ateroscleroza oblizerantă reprezintă 90% din arteriopatiile
periferice. Trunchiurile arteriale cele mai frecvent interesate sunt aorta
abdominală, iliacă, femurală şi poplitee. De obicei, stenozarea sau
obstruarea unei artere periferice produce simptome ischemice subiective
numai în timpul efortului fizic. În repaus, debitul circulator în teritoriul
muscular eferent este satisfăcător.
Obiective
- prelungirea considerabilă a duratei efortului până la producerea
claudicaţiei
- dezvoltarea circulaţiei colaterale în teritoriile cu circulaţie deficitară
- creşterea presiunii de perfuzie în timpul exerciţiilor fizice
- mărirea dozată a hipoxiei în musculatura ischemiată,
- îmbunătăţirea economiei actului motor
- ameliorarea hematozei şi facilitarea întoarcerii venoase
- prevenirea agresiunilor cutanate, mecanice, fenomenele de maceraţie
şi infecţiile de la nivelul piciorului
- creşterea fluxului sanguine în musculature schetică
- corijarea tulburărilor de mers
- ameliorarea oxigenării locale
87
Mijloace
- contracţii musculare de intensitate şi durată corespunzătoare
- mobilizări active
- exerciţii musculare globale
- exerciţiile cu rezistenţă dozată (gantere, haltere, extensor, mingi
medicinale) ale membrelor superioare şi trunchiului
- măsuri de protecţie cutanată
- masajul în sensul circulaţiei arteriale sau venoase
- contracţiile “analitice de tip intermediar”
- gimnastica de postură Burger
- posturare pe patul oscilant
- termoterapia
- mecanoterapia
- hidroterapia la 30ºC
- mersul
- bicicleta ergometrică
- jocul cu mingea etc.
KINETOPROFILAXIE ÎN AFECŢIUNILE VENOASE

Afecţiunile venoase sunt:
1. Tromboflebitele
88
Prin tromboflebită se înţelege stânjenirea circulaţiei prin vene
determinată de inflamarea peretelui venos.
Simptome:
- durere pe traiectul venei
- venă varicoasă cu eritem inflamator pe traiect, vizibil pe piele,
edem şi căldură locală
2. Insuficienţa venoasă cronică

Rezultat al obstruării venoase şi al distrugerii valvelor. Această
insuficienţă venoasă cronică se manifestă de obicei prin edeme.
89
3.Varicele
Varicele sau ectazia venoasă constă din dilatarea venelor determinată
de insuficienţa valvulelor venoase.
Simptome
- desen venos accentuat
- oboseală sau dureri difuze în membre
- crampe musculare
Obiective
- reducerea stazei venoase şi a consecinţelor sale - ameliorarea
circulaţiei de întoarcere, ameliorarea schimburilor gazoase la nivel
pulmonar
- prevenirea şi tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a
sindromului posttrombotic
- stimularea circulaţiei de întoarcere prin punerea în funcţie a
pompelor musculare
Mijloace
- masajul membrelor inferioare
- mobilizarea pasivă a membrelor inferioare şi ridicarea acestora
deasupra planului
- mobilizările active
- gimnastica de postură
- mersul
90
KINETOPROFILAXIA ÎN POSTTRANSPLANT CARDIAC
Particularităţi ale pacientului cu transplant cardiac
- FC de repaus la cordul denervat este, în general, mai crescută
decât la cordul sănătos
- FC se adaptează mai lent la efort, ea nu mai reflectă la fel de fidel
intensitatea efortului fizic
- FC de repaus este mai lentă (până la 20 de minute)
- la sfârşitul efortului maximal, transplantul are o FC inferioară
celei maximale teoretice
- instalarea metabolismului anaerob este mai precoce
- randamentul ventilator este scăzut
- rejetul moderat impune reducerea intensităţii antrenamentului iar
rejetul sever implică oprirea antrenamentului
Obiective preoperator
- furnizarea de informaţii privind intervenţia chirurgicală
- reducerea anxietăţii
Obiective postoperator în faza nr. 1
- limitarea la maxim a efectelor nefaste unui decubit prelungit
- realizarea unei toalete bronşice satisfăcătoare
- începerea treptată a antrenamentului fizic
Mijloace
- mobilizări pasive
- mobilizări active
- exerciţii de respiraţie
- tusea eficientă
- bicicleta ergometrică
- mers prin salon, pe coridor
91
Obiective postoperator în faza nr. 2
- ameliorarea capacităţii aerobe
- adaptarea mai bună a debitului sanguin muscular la cererea
muşchilor activi
- revenirea la o capacitate vasodilatatoare arteriolară normală
- limitarea atrofiei musculare şi a demineralizării osoase
- scăderea tensiunii arteriale diastolice şi a frecvenţei cardiace la
acelaşi prag de efort
Mijloace
- exerciţii izotonice
- exerciţii cu greutăţi mici
- mersul pe jos
- jogging-ul
92
Care sunt principalele afecţiuni cardiovasculare ?
Care sunt obiectivele kinetoprofilaxiei în infarctul miocardic ?
Care sunt mijloacele cel mai des utilizate de kinetoprofilaxie în
afecţiunile cardio-vasculare ?
Ce reprezintă cardiopatia ischemică ?
Ce reprezintă hipertensiunea şi hipotensiunea arterială ?
Acriş Crinuţa
Jeleboglu Raffaela
Nicolae Andreea
93
CAPITOLUL VI
KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE APARATULUI

RESPIRATOR
GENERALITĂŢI
Respiraţia este un gest reflex indispensabil vieţii organismelor vii.
Respiraţia corectă contribuie la menţinerea sănătăţii iar neglijarea acesteia
conduce la apariţia disfuncţiilor la nivelul aparatului respirator şi nu numai.
Prin respiraţie, se solicită întregul conţinut al cutiei toracice,
beneficiile apărând la nivelul întregului corp. Când respiraţia devine
superficială şi sacadată, adică se realizează incorect, aceasta nu antrenează
decât regiunea inimii, fără plămâni şi abdomen, corpul consumând astfel
mult mai multă energie.
Consecinţele respiraţiei greşite

- durerile de cap
- senzaţia de apatie
- insomniile
- tulburările de digestie
Atenţie!!! În timpul respiraţiei tale nu trebuie să ridici umerii ci să
umfli abdomenul, altfel respiri greşit.
Kinetoprofilaxia în afecţiunile respiratorii sau gimnastica respiratorie
constă în practicarea exerciţiilor fizice pe timpii respiratori, adică o
coordonare precisă între mişcare şi respiraţie. În acest scop sunt utilizate
exerciţii specifice din domeniul kinetoterapiei (cu rol în recuperarea
94
afecţiunilor respiratorii), dar şi din domeniul kinetoprofilaxiei (cu rol în
prevenirea acestor afecţiuni).
METODELE UTILIZATE DE KINETOPROFILAXIE ÎN

AFECŢIUNILE RESPIRATORII
1. Relaxarea
2. Posturarea
3. Gimnastica corectoare
4. Gimnastica respiratorie propriu-zisă sau reeducarea respiratorie
5. Antrenamentul la efort dozat
6. Educarea tusei
7. Educarea vorbitului
8. Terapia ocupaţională
1. Relaxarea
Relaxarea este procesul prin care un sistem, care a fost scos din
starea de echilibru revine la starea de echilibru iniţială sau la o altă stare de
echilibru apropiată.
Indicaţiile relaxării
a) înlăturarea condiţiei inhibitorii ce perturbă comanda ventilatorie
b) reechilibrarea tonusului muscular general şi al musculaturii
respiratorii în special
c) eficientă în dispneea bronhopulmonarului
d) scade nevoia de O2 a organismului precum şi producţia de CO2
e) prevenirea şi oprirea crizelor paroxistice
f) îmbunătăţeşte starea psihică şi emoţională a bolnavului
Există 2 tipuri metodologice de relaxare:
95
1. Relaxarea extrinsecă: se produce cu ajutorul unor factori
externi (medicamente, hipnoză, aparatură relaxatoare, masaj sedativ) şi
creează independenţă.
2. Relaxarea intrinsecă: aceasta este generată de către subiect
şi reprezintă o adevărată relaxare.
2. Posturarea
Prin această metodă, bolnavul adoptă unele poziţii specifice care îi
uşurează starea de disconfort respirator.
Există 2 categorii de posturări:
- relaxante
- de facilitare ale respiraţiei
Exemple de posturări de facilitare ale respiraţiei:
Din ortostatism:
Din culcat:
96
Din aşezat:
3. Gimnastica de corecţie
Se referă la prevenirea sau corectarea poziţiilor vicioase care pot
determina deficite respiratorii.
Gimnastica respiratorie prezintă 3 metodologii:
a) Gimnastica de sală
b) Hidrogimnastica
c) Manipulările
a) Gimnastica de sală: Se execută în sălile de cultură fizică

medicală, dar şi la domiciliul pacientului.
În cadrul acesteia se expun exerciţii din metoda daneză Heckscher, cu unele
modificări în funcţie de principalele obiective urmărite şi anume:
- corijarea curburilor patologice ale gâtului şi poziţiei capului
- corijarea poziţiei umerilor şi scapulei
- corijarea curburilor patologice ale coloanei dorsale, lombare
reeducarea diafragmei şi peretelui abdominal
b) Hidrogimnastica sau Hidrokinetoterapia: adică gimnastica sub

apă, prezintă unele avantaje în plus faţă de gimnastica de sală datorită
efectelor pe care apa le posedă:
- apa la o anumită temperatură cedează durerile, relaxează
musculatura, creşte complianţa ţesutului conjunctiv făcându-l mai uşor
distensibil. Toate acestea au drept consecinţă creşterea amplitudinii
articulare
- eliminarea gravitaţiei de către apă permite un mai bun control
97
asupra posturii corpului şi o mai mare relaxare. Presiunea hidrostatică a apei
poate fi utilizată în cadrul exerciţiilor fie în sens facilitator al mişcării (când
mişcarea se execută de jos în sus) fie în sens de contrarezistenţă (când
mişcarea se execută lateral sau de sus în jos)
c) În situaţii particulare în care se produc blocaje în articulaţiile

costovertebrale sau în articulaţiile posterioare intervertebrale dorsale (aceste
blocaje nu au expresie radiologică) se utilizează manipulările.
4. Gimnastica respiratorie propriu-zisă sau reeducarea

respiratorie
Reeducarea respiratorie este un ansamblu de tehnici kinetice
"specifice" şi "analitice", care se adresează unor bolnavi cu afectare evidentă
clinic a funcţiei respiratorii.
Obiectivele gimnasticii respiratorii sunt următoarele:
- creşterea volumelor de aer mobilizabile
- scăderea travaliul ventilator
- tonifierea musculaturii respiratorii
- controlarea şi coordonarea ritmului respirator
5. Antrenamentul la efort dozat

Principala caracteristică a persoanelor cu afecţiuni respiratorii este
incapacitatea lor la efort. Acest lucru determină bolnavii să efectueze mai
puţină mişcare la început urmând ca apoi să devină total inactivi. Acest
lucru este total greşit. Persoanelor care suferă de aceste afecţiuni li se
recomandă să efectueze efort dar dozat şi dirijat de specialişti.
Metodologia antrenamentului la efort ne aduce la cunoştinţă
modalităţile de antrenament care sunt cel mai indicate în aceste afecţiuni şi
anume:
- antrenamentul la covorul rulant
- antrenamentul la bicicleta ergometrică
- antrenamentul la scăriţă
- antrenamentul prin mers
- antrenamentul la piscină
- antrenamentul la efort prin alte metode
6. Educarea tusei
Tehnica învăţării tusei se referă la:
- poziţionarea corpului în timpul tusei
- modalitatea de control a respiraţiei
- tonifierea musculaturii expiratorii
98
7. Educarea vorbitului
Vorbitul este a doua mare funcţie a aparatului respirator. Această
tehnică constă în obişnuirea bolnavului de a exprima într-o expiraţie un
număr limitat de cuvinte şi silabe, adică să se exprime în propoziţii scurte.
În acest scop, se vor alcătui grupuri de cuvinte pe care pacientul le
va citi cu voce tare de mai multe ori pe zi. Fiecare grup va fi rostit într-o
singură expirare, apoi un alt inspir şi un alt grup citit etc. Treptat aceste
grupuri vor fi alcătuite din mai multe cuvinte, respectiv silabe.
8. Terapia ocupaţională sau ergoterapia
Alegerea procedeelor de terapie ocupaţională are la bază 2 criterii:
a) Cunoaşterea gradului de efort solicitat de respectivul procedeu
b) Utilizarea acelor procedee care nu poluează în nici un fel aerul respirat de
pacient
EFECTELE EXERCIŢIILOR DE RESPIRAŢIE ASUPRA

ORGANISMULUI
creşterea capacităţii vitale şi a ventilaţiei pulmonare
creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii
stimularea circulaţiei sangvine
dezvoltarea musculaturii toracice
99
Cu alte cuvinte, gimnastica respiratorie te învaţă cum să respiri
corect. Următoarele exerciţii te vor ajuta să-ţi reeduci respiraţia:
EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE
Exerciţiul 1: Simte modul în care respiri. Pune o mână în zona
inimii şi alta în zona abdomenului. În timpul inspiraţiei, mâna de pe
abdomen trebuie să simtă cum acesta se umflă. Cealaltă mână nu trebuie să
se mişte. Expiră lung eliberând aerul pe gură pentru a evacua dioxidul de
carbon.
Exerciţiul 2: Spune „eeeee” pe nas! Încearcă să şoşoteşti sunetul „e”
pe gură mai întâi, fără efort interior. După aceea, închide gura, inspiră şi în
timpul expiraţiei, încearcă prin scoaterea aerului sa scoţi sunetul „e” pe nas.
Această tehnică se numeşte respiraţie conştientă.
Exerciţiul 3: Din ortostatism, cu picioarele depărtate şi bastonul
ţinut în faţă la orizontală, braţele depărtate cât lăţimea umerilor. Se inspiră
odată cu ridicarea braţelor în prelungirea corpului şi apoi se expiră simultan
100
cu flexia trunchiului înainte. Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 4: Culcat pe spate, cu un baston ţinut în mâini în faţă. Se
inspiră concomitent cu ridicarea braţelor, până ajung pe podea, la 180o.
Revenire cu expiraţie. Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 5: Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, cu
braţele ridicate la orizontală, având în mâini un baston. Se inspiră
concomitent cu înclinarea laterală a trunchiului, apoi se expiră simultan cu
înclinarea laterală a trunchiului în direcţia opusă, pentru forţarea
expirului.Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 6: Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor. Se
inspiră concomitent cu ridicarea braţelor lateral, în prelungirea corpului şi se
revine cu expir. Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 7: Culcat pe o parte, cu braţul de sprijin pus sub cap,
piciorul de deasupra îndoit şi genunchiul din partea de jos sprijinit pe sol. Se
inspiră simultan cu ridicarea braţului de deasupra pe verticală, în prelungirea
corpului şi se revine cu expir. Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 8: Culcat pe spate, cu picioarele îndoite şi tălpile
sprijinite pe podea, mâinile întinse pe lângă corp. Se inspiră la nivel
abdominal şi se expiră cu contracţia voluntară a abdomenului. Se repetă de
10 ori.
Exerciţiul 9: Culcat pe spate, cu picioarele îndoite şi tălpile
sprijinite pe podea, mâinile întinse pe lângă corp. Pe abdomen este susţinută
o greutate de 1 kg. Se inspira la nivel abdominal şi se expiră cu contracţia
voluntară a abdomenului. Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 10: Culcat pe spate, se inspiră profund şi se expiră odată
cu flexarea alternativă a unui genunchi pe abdomen şi a unui călcâi pe fese.
Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 11: Culcat pe spate, se inspiră profund şi se expiră odată
cu flexarea ambilor genunchi la piept şi presarea lor pe abdomen. Se repetă
de 10 ori.
Exerciţiul 12: Culcat pe spate pe sol, cu genunchii uşor îndoiţi. Se
inspiră puternic pe nas, se expiră profund şi în 2 timpi (se expiră de 2 ori),
odată cu ducerea braţului stâng spre şoldul drept şi ridicarea capului şi a
umerilor de pe sol. Se revine şi se execută şi pe partea opusa. Se repeta de
10 ori pentru fiecare parte.
Exerciţiul 13: Culcat pe spate pe sol, braţele pe lângă corp, inspirăm
lent pe nas. Se expiră în 2 timpi odată cu flexia ambilor genunchi la piept
(cu ajutorul braţelor). Se repetă de 10 ori.
Exerciţiul 14: Şezând pe genunchi, fesele pe călcâie, inspirăm pe
nas puternic, ridicăm braţele în sus cu arcuire şi ne ridicăm fesele de pe
călcâie. În expir (expir dublu), aplecăm trunchiul înainte, cu ducerea
braţelor înapoi sus. Se repetă de 10 ori.
101
Exerciţiul 15: Şezând pe scaun, ne aplecăm trunchiului înainte,
braţele încrucişate pe abdomen şi expirăm lent cu pronunţia literei S.
Ridicăm apoi trunchiul simultan cu ducerea braţelor lateral, privirea înainte
şi inspiraţie pe nas. Se repetă de 10 ori.
BENEFICIILE EXERCIŢIILOR DE RESPIRAŢIE

Efectuarea exerciţiilor fizice au ca efect creşterea oxigenării
diferitelor ţesuturi şi organe al organismului, din acest fapt rezultând
următoarele beneficii:
- oxigenarea corespunzătoare a creierului (creierul are mare nevoie
de oxigen, consumând de trei ori mai mult oxigen decât restul
organismului) şi a celorlalte organe, ajută la eliminarea toxinelor din
organism
- creşterea flexibilităţii şi supleţei muşchilor respiratori

- creşterea elasticităţii plămânilor
- revenirea accelerată după efort
- relaxarea
- somn mai liniştit
- combaterea şi controlarea stresului şi a situaţiilor tensionate
- stăpânirea emoţiilor
- creşterea capacităţii de concentrare
- îmbunătăţirea digestiei şi asimilării hranei, deoarece stomacul
funcţionează mai bine când este oxigenat
- îmbunătăţesc activitatea sistemului nervos (a creierului, a
măduvei spinării, a centrilor nervoşi şi a nervilor în general
- reîntineresc pielea (printr-o oxigenare eficientă, pielea devine
mai netedă şi se reduc substanţial ridurile)
102
- reglează greutatea corporală, deoarece excesul de oxigen arde
mai eficient grăsimile
INDICAŢIILE GIMNASTICII RESPIRATORII

TBC
bronşiectazii
bronşite
pleurezii (apă la plămâni)
astm bronşic
bronhopneumonii
tuberculoză
postoperator
cancer pulmonar
emfizem
mucoviscidoză
Cu toate acestea gimnastica respiratorie este binevenită şi în starea
de sănătatea în scop profilactic, pentru a învăţa oamenii cum să respire
corect.
CONCLUZII
Gimnastica respiratorie este foarte importantă in kinetoterapie. Toate
exerciţiile se execută coordonat împreună cu mişcările respiratorii.
Indiferent pentru ce aplici exerciţiile de kinetoterapie trebuie să urmezi
timpii respiratori. De exemplu importantă este respiraţia în kinetoprofilaxia
gravidei pentru a nu apărea oboseala în timpul practicării exerciţiilor
specifice şi pentru îmbunătăţirea capacităţii pulmonare care scade în sarcină
odată cu creşterea fătului. Bineînţeles că respiraţia nu este importantă numai
în kinetoprofilaxia gravidei ci şi în kinetoprofilaxia tuturor categoriilor de
indivizi, pe care îi ajută, prin creşterea oxigenării întregului organism, să se
afle permanent într-o stare generală de bine.
103
Care sunt consecinţele respiraţiei greşite?
Care sunt metodele utilizate de kinetoprofilaxie în afecţiunile
respiratorii?
Care sunt efectele exerciţiilor de respiraţie asupra organismului?
În ce afecţiuni este indicată gimnastica respiratorie?
Acriş Crinuţa
Blehoianu Relu
Grigore Marius
104
CAPITOLUL VII
KINETOPROFILAXIA GRAVIDEI – GIMNASTICA PILATES
METODA PILATES
A apărut acum aproximativ 100 de ani, în apropiere de Dusseldorf,
în Germania, când un copil firav, pe numele lui Joseph Pilates, s-a apucat de
culturism pentru a-şi îmbunătăţi forţa
Recent principiile metodei Pilates au fost adaptate pentru a fi folosite
fără aparate, sistemul devenind şi mai popular. Este o versiune extrem de
uşoară în special acele exerciţii recomandate pentru perioada de sarcină; în
secţiunea pentru perioada postnatală, exerciţiile devin mai intense şi mai
complexe, dar se bazează pe aceleaşi principii ce constituie baza muncii lui
Joseph Pilates.
PRINCIPIILE DE BAZĂ
• Concentrarea – este fundamentală pentru aceste tipuri de exerciţii
• Respiraţia – este de o importanţă vitală în metoda Pilates
• „Cordonul de forţă’’ – este alcătuit din 3 zone principale: spatele,
abdomenul şi fesele
• Mişcări în valuri – mişcări ritmice pentru încălzirea muşchilor
pentru a-i face să se întindă în loc să se contracte şi să se mărească
• Relaxarea – element important al metodei care ajută la recuperarea
rezervelor necesare de energie pentru a induce o stare de spirit mai
liniştită
SCHIMBĂRI CARE SE PRODUC ÎN CORP PE PERIOADA

SARCINII
Multe femei observă schimbări chiar înainte de oprirea ciclului
menstrual de exemplu, sâni dureroşi sau măriţi şi senzaţia de a urina, care
sunt frecvente.
Aceste schimbări, ca şi cele majore care vor urma, sunt declanşate de
creşterea masivă a cantităţilor de hormoni din timpul sarcinii.
EXERCIŢII PE TIMPUL SARCINII
PRIMUL TRIMESTRU DE SARCINĂ

¾ Exerciţii de respiraţie
¾ Rotări şi înclinări ale capului
105
¾ Ridicări şi rotări ale umerilor
¾ Întinderi ale braţelor
¾ Întinderi laterale
¾ Aplecări spre înainte
¾ Conştientizarea abdomenului
Întinderi laterale
106
1. Aşezaţi-vă lateral pe scaun cu picioarele ferm sprijinite pe podea
şi mâna dreaptă ţinând spătarul scaunului. Spatele să fie întins, drept şi
relaxat. Respiraţi de câteva ori şi verificaţi să nu existe încordare în partea
superioară a corpului.
2. Mâna stângă la ceafă. Inspiraţi, şi pe măsură ce expiraţi,
întoarceţi-vă capul astfel încât să vă depărtaţi privirea de spătar şi să trageţi
în sus de coaste. Întindeţi-vă încet, depărtându-vă de spătarul scaunului într-
o curbă lungă, simţindu-vă coastele inferioare întinzându-se în sus în loc să
se îndoaie.
3. Inspiraţi revenind la poziţia iniţială şi repetaţi de 5-10 ori. Repetaţi
şi pe partea cealaltă.
Aplecări spre înainte
Conştientizarea abdomenului
107
AL DOILEA TRIMESTRU DE SARCINĂ
¾ Genunchii la piept
¾ Întinderi de braţe
¾ Rotări de şold
¾ Întinderi ale părţii
¾ Ridicări ale pelvisului
Întinderi ale părţii superioare a spatelui
1. Întindeţi-vă pe spate cu coloana vertebrală dreaptă, genunchii

îndoiţi şi picioarele pe podea. Asiguraţi-vă că umerii sunt relaxaţi şi că nu
arcuiţi prea mult spatele. Aduce-ţi genunchiul drept la piept şi plasaţi o
eşarfă sau o curea pe după laba piciorului.
2. Inspiraţi adânc, şi pe măsură ce expiraţi, retrageţi uşor abdomenul
către coloana vertebrală şi îndreptaţi-vă piciorul în sus spre tavan.
Genunchiul ar trebui să fie către dumneavoastră, iar gâtul şi umerii să fie
relaxaţi. Nu trageţi tare de picior, nu veţi face altceva decât să vă deformeze
pelvisul şi spatele. Menţineţi piciorul în această poziţie până când număraţi
la 10-20, respirând normal şi flectând laba piciorului în cazul în care
consideraţi poziţia ca fiind prea uşoară (această mişcare implică întinderea).
108
3. Îndoiţi piciorul şi relaxaţi-vă pentru un moment, apoi repetaţi cu
celălalt picior.
Ridicări ale pelvisului
Al TREILEA TRIMESTRU DE SARCINĂ

¾ Masajul picioarelor
¾ Arcuirea labei piciorului
¾ Exerciţii pentru mâna şi încheietura mâinii
¾ Ridicări de braţe
¾ Răsuciri de coloană vertebrală
¾ Picioarele pe perete
¾ Poziţia ,,copilului’’ cu sprijin pe pernă
Răsuciri de coloană vertebrală

Este atât un exerciţiu de relaxare, cât şi un exerciţiu de întindere
pentru muşchii regiunii posterioare a coapsei şi muşchii gambei.
109
1. Aşezaţi-vă pe podea, cu picioarele întinse drept, în faţa
dumneavoastră. Staţi dreaptă, cu spatele întins şi umerii relaxaţi.
2. Îndoiţi piciorul stâng şi duceţi-l peste cel drept. Ţineţi-l lângă

genunchiul drept, susţinându-vă genunchiul stâng îndoit în faţa
dumneavoastră.
3. Ţineţi-vă de genunchiul stâng cu braţul drept.
4. Puneţi palma stângă pe podea în spatele dumneavoastră.
5. Întoarceţi capul astfel încât să priviţi peste umărul stâng.
6. Încet, întoarceţi-vă la poziţia iniţială şi repetaţi exerciţiul cu
celălalt picior.
Picioarele pe perete
110
EXERCIŢII POSTNATALE
Încălzirea/Relaxarea - înainte de începerea oricărui tip de exerciţiu,

întotdeauna trebuie să încălziţi corpul şi să dezmorţiţi muşchii pregătindu-i
pentru acţiune.
Constă în :
- mişcări blânde, ritmice cum ar fi plimbarea cu balansarea braţelor
- întinderea musculaturii superioare a corpului
- întinderea gambei
- întinderea muşchilor porţiunii interne a picioarelor
- întinderea flexorilor şoldului
- întinderea tendonului genunchiului
Tonifierea braţelor :
Exerciţii pentru biceps
Extensia muşchiului triceps
Înclinări cu ajutorul tricepsului
Umerii şi pieptul :
Exerciţii pentru muşchii toracelui
Coapsa şi şezutul :
Exerciţii simple de ridicare a piciorului
Exerciţiu avansat de ridicare a piciorului
Ridicarea piciorului îndoit în L, din
poziţia culcat
Picioarele :
Ridicarea piciorului îndoit din poziţia
culcat lateral
Ridicarea membrului inferior aşezat pe
podea
Exerciţii în picioare :
Genuflexiunile
Ridicări din gambă
Extensia picioarelor
111
Întinderea şi flectarea piciorului
112
Poziţia ,,pisicii” cu întinderea piciorului
Abdomene oblice
Mersul pe şezut
EXERCIŢII PENTRU APLATIZAREA ABDOMENULUI

¾ Balansarea pelvisului
¾ Contracţii ale abdomenului
¾ Răsuciri în spate
¾ Exerciţii în zig-zag
¾ Morişca
¾ Exerciţii de ridicare cu răsucire
113
Exerciţii de ridicare cu răsucire
1. Aşezaţi gambele uşor depărtate pe un scaun şi apropiaţi şezutul de
scaun, astfel încât genunchii şi şoldurile să fie în unghi drept. Puneţi mâinile
la tâmple.
2. Încordaţi muşchii abdominali când vă răsuciţi şi vă ridicaţi şi încercaţi
să apropiaţi umărul de genunchiul opus.
3. Ţineţi cotul în spate şi mişcaţi-vă încet şi controlat. Nu vă luaţi avânt
la începutul mişcării.
4. Expiraţi când vă ridicaţi, inspiraţi când coborâţi.
EXERCIŢII POSTNATALE RECOMANDATE
¾ Mersul pe jos în ritm alert

¾ Înotul
¾ Dansul
¾ Mersul pe bicicletă
¾ Antrenamente încrucişate
MERSUL PE JOS ÎN RITM ALERT

În primele săptămâni după naştere, plimbarea este suficientă,
deoarece coloana vertebrală şi articulaţiile, care sunt vulnerabile în această
perioadă, vor fi în siguranţă.
De asemenea, se vor întări oasele, care trebuie să susţină greutatea
copilului.
Activitatea de susţinere a greutăţii corpului este importantă pentru
femei. Plimbarea trebuie făcută cu paşi rapizi, chiar dacă se respiră mai
greu. Se poate mări intensitatea antrenamentelor, pe măsură ce se
îmbunătăţeşte condiţia fizică, iar organismul revine la normal după naştere,
ceea ce poate dura până la 6 luni.
114
ÎNOTUL
Înotul este o activitate cu intensitate redusă, care se poate începe în
momentul în care au încetat scurgerile (aşteptaţi 6 săptămâni după
cezariană). Întăreşte musculatura braţelor, a toracelui, a spatelui şi a
picioarelor. Prin înot, nu trebuie să se susţină greutatea corpului, deci nu are
un efect deosebit asupra oaselor.
DANSUL
Dansul este un minunat exerciţiu,care sporeşte mobilitatea coloanei
vertebrale şi a şoldurilor, ceea ce previne durerile de spate. De asemenea
muzica este înviorătoare. Dar 3 minute de dans nu sunt suficiente, este
recomandat cel puţin 20 de minute de dans fără oprire, micşorând
intensitatea mişcărilor atunci când apare oboseala.
115
MERSUL PE BICICLETĂ
Dacă se poate pedala cu viteză, ciclismul este un sport benefic. Dar,
este dificil de mers în viteză pe străzile oraşului, de aceea este mai indicat să
se folosească o bicicletă la sala de sport sau acasă.
După epiziotomie (incizie chirurgicală a regiunii vulvare), trebuie
aşteptată vindecarea acesteia, altfel vor apărea dureri.
EXERCITII KEGEL POSTNATALE PENTRU INTARIREA

PERINEULUI
Generalităţi
In timpul sarcinii si al naşterii, planşeul pelvin poate deveni întins şi
116
slăbit, cauzând frecvent probleme în controlul urinar timp de mai multe luni
până la ani de zile de la naştere. De asemenea, un planşeu pelvin slăbit poate
permite unui organ pelvin sau mai multora să coboare (cum este cazul
prolapsului uterin). Se recomandă ca femeile însărcinate să înceapă să
execute exerciţiile Kegel şi să le continue şi după ce au născut.
Mod de efectuare
Exerciţiile Kegel sunt uşor de efectuat şi pot fi făcute oriunde, făra
ca cineva din jur să ştie.
La început, în timp ce persoana respectivă stă jos sau întinsă,
încearcă să contracte muşchii pe care i-ar folosi pentru a opri urinarea. Ar
trebui să simtă cum muşchii pelvini se încordează, strângând uretra şi
anusul. Dacă stomacul sau muşchii fesieri sunt încordaţi, înseamnă că
exerciţiile nu sunt efectuate cu muşchii care trebuie. Odată ce s-a găsit
modalitatea corectă de a se contracta muşchii pelvini, aceştia trebuie ţinuţi
încordaţi timp de 10 secunde şi apoi relaxaţi pentru alte 10 secunde. Acest
exerciţiu se repetă de câte 10 până la 15 ori odată.
Este bine să se încerce de cel puţin 3 ori pe zi. Exerciţiile Kegel sunt
eficiente numai dacă sunt făcute cu regularitate. Cu cât persoana respectivă
exersează mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea creşterii eficacităţii
lor. Doctorul poate dori ca persoana în cauză să încerce să efectueze
exerciţiile folosind biofeedback-ul, pentru a fi sigur că sunt făcute corect.
Biofeedback-ul permite vederea, simţirea sau auzirea atunci când un
exerciţiu este executat corect.
Mijloace
Exerciţiile Kegel, au importanţă practică în kinetoterapie şi în
tratamentul pre - şi postoperator.
Aceste exerciţii sunt cel mai indicate sa fie utilizate după regula
celor 10: de 10 ori/ zi, 10 repetări o dată, 10 secunde/ repetare, se alege
regulat timpul şi locul pentru a exersa, se alege cea mai bună poziţie pentru
exersare (prin practică): stând, şezând, decubit dorsal cu capul pe o pernă.
Se mai recomandă oprirea jetului de urină (urinarea se va efectua cu
membrele inferioare depărtate), exerciţii respiratorii; conştientizare
posturală în oglindă; mobilizări active cu grupe musculare mari.
METODE DE RELAXARE
¾ Autohipnoza
¾ Meditaţia
¾ Masajul
117
Masajul
Masajul este o metodă clasică de relaxare al întregului corp, care are

ca scop eliminarea rapidă a oboselii, relaxarea musculară şi generare a unei
stări generale bune. Este extrem de eficient în cazul stărilor de oboseală
accentuată.
Masajul de relaxare se efectuează, de regulă, cu uleiuri sau creme
parfumate, care stimulează starea de bine şi relaxarea, conform
aromaterapiei. Uleiurile din ylang-ylang, lemn de santal, lămâie, levănţică şi
muşeţel sunt cunoscute pentru efectele lor calmante.
Care sunt principiile de bază ale metodei Pilates?

Ce exerciţii sunt permise în al treilea trimestru de sarcină?
Care sunt exerciţiile postnatale recomandate?
Ce exerciţii alternative postnatale mai sunt recomandate?
Arsene Alexandra
Bicu Ionela
Guţu Mădălina
118
CAPITOLUL VIII
HIDROTERAPIA-HIDROKINETOTERAPIA
GENERALITĂŢI
Hidroterapia este o terapie alternată care foloseşte apa ca agent
terapeutic extern (duşuri, băi, comprese, împachetări) sau intern (cure cu ape
minerale, de izvor, solarizate).
Proprietatea hidroterapiei de vindecare şi recuperare se bazează pe
efectul termic şi mecanic al apei.
Hidroterapia exploatează reacţiile organismului la stimuli termici
reci şi calzi.
- Căldura scade rata metabolismului şi încetineşte activitatea
organelor interne
- Frigul stimulează, revigorează şi creşte activitatea viscerelor
EFECTELE HIDROTERAPIEI ASUPRA ORGANISMULUI
- efect de relaxare asupra muşchilor încordaţi şi senzaţiei de anxietate

deoarece apa în mişcare acţionează asupra receptorilor tactili din
piele stimulând circulaţia şi relaxând muşchii încordaţi
- efect hidrostatic. Elimină forţa gravitaţiei dând senzaţia de
imponderabilitate iar prin stimularea presoreceptorilor din piele ea
produce o senzaţie de masaj atunci când vine in contact cu corpul
- tonifiază organismul
- stimulează digestia şi sistemul imunitar
- reeduce sensibilitatea dureroasă
- înlătură stresul şi revitalizează organismul
119
- acţionează asupra pielii
- acţionează asupra muşchilor prin îmbunătăţirea tonusului muscular
- îmbunătăţeşte starea plămânilor, inimii şi sistemului endocrin prin
stimularea unor reflexe ce se detectează în măduva spinării
- creşte fertilitatea prin diminuarea producţiei hormonilor de stres
responsabili şi de stările depresive şi prin creşterea circulaţiei
sanguine
- scade hipertensiunea arterială
- reduce tulburările de somn precum insomnia
- minimizată simptomele legate de artrită
CONTRAINDICAŢIILE HIDROTERAPIEI
Hidroterapia se contraindică:
persoanelor care au o temperatură a corpului oscilantă deoarece ei se
expun riscului opăririi sau degerăturilor dacă fac baie la temperaturi
extreme
diabeticilor care trebuie să evite băile fierbinţi la membrele
inferioare, tratamentele care implică încălzirea corpului
(împachetări, saună)
persoanelor care suferă de boala raynaud (afecţiune caracterizată
prin episoade de vasospasm arterial la nivelul degetelor). Aceste
persoane trebuie să evite băile reci.
persoanelor care suferă de scleroză multiplă. Aceste persoane trebuie
să evite băile lungi şi fierbinţi, saune fierbinţi
femeilor însărcinate care trebuie să se consulte cu medicul înainte de
a face saună
120
persoanelor care suferă de tensiune arterială ridicată sau oscilantă
persoanele bătrâne şi copiilor mici care pot fi extenuaţi de prea multă
căldură şi care ar trebui să evite tratamentele de corp precum băile
fierbinţi sau sauna
persoanelor cu probleme cardiovasculare
TEHNICI DE HIDROTERAPIE
Hidroterapia se efectuează de obicei în centre speciale precum
spaurile dar cu toate acestea ea poate fi efectuată şi la domiciliul persoanei
interesate, bineînţeles dacă sunt condiţii.
Mai jos putem vedea unele tehnici de hidroterapie:
1. Sauna şi băile de aburi
Sauna şi băile de aburi au efect similar. Ele ajută organismul în felul
următor:
- elimină mai repede toxinele de pe piele
- are efect de relaxare (principalul motiv pentru care oamenii se
adresează acestei tehnici)
- stimulează circulaţia sângelui
- promovează producţia de hormoni
- favorizează secreţia mucoasă în respiraţie
- reglează sistemul vegetativ
Indicaţiile saunei:
- pentru întărirea musculaturii
- pentru îmbunătăţirea sănătăţii
- pentru durerile musculare
- în artritele reumatice cronice
121
- în astmul bronşic
- în hipertensiune
- în circulaţia proastă a sângelui
Contraindicaţiile saunei: Sauna este contraindicată în următoarele
afecţiuni:
- artrită reumatică acută
- infecţii acute
- tuberculoză
- boli cu transmitere sexuală
- boli psihice
- infecţia unui organ intern sau a vaselor de sânge
- cancer acut
Atenţie !!! Nu staţi într-o sauna mai mult de 20 de minute iar în
ceea ce priveşte copii să ştiţi că sauna este permisă doar copiilor peste 2
ani.
2. Împachetările
Împachetările sunt folosite în tratarea inflamaţiilor locale şi a febrei.
Această tehnică se desfăşoară în felul următor: persoana care beneficiază de
acest tratament adoptă o poziţie relaxantă după care se înmoaie o pânză în
apă rece (sau în apă caldă pentru cei care suferă de boli respiratorii), apoi se
înfăşoară bine dar nu strâns zona afectată. Pacientul este apoi înfăşurat într-o
pătură sau haină şi se odihneşte timp de 45-60 minute. Dacă se doreşte o
transpiraţie abundentă atunci se măreşte perioada de odihnă. Dacă
împachetarea nu se simte caldă după un sfert de oră, căldura se poate aplica
prin înghiţirea de apă călduţă sau ceai. Împachetarea se înlătură dacă
pacientul simte disconfort.
122
Indicaţii:
- răni în gat - bronşite, boli de plămân, nevralgii - afecţiuni ale
abdomenului superior, ulcer gastric şi duodenal, crampe,
somnolenţă, febră
- prostată, hemoroizi, eczeme, inflamaţii ale pelvisului
- edem, scăderea temperaturii în febre şi flebită, în tratarea varicelor
- în artrita reumatică, în artroză
3. Băile cu plante
“Reţete de preparare a unei băi cu plante”

- Se pune jumătate de cană cu plante într-un litru de apă şi se lasă la
fiert 15 min. In timp ce plantele fierb faceţi un duş rapid ca să vă curăţaţi
corpul şi apoi umpleţi cada cu apă caldă. Separaţi lichidul de plantele fierte
şi amestecaţi-l in apa de baie. Plantele din decoct se vor introduce intr-o
pânză moale. Relaxaţi-vă în cadă cel puţin 20 de minute ştergându-vă cu
"buretele" confecţionat din plantele fierte.
- Adăugaţi 1/2 cana de plante direct în apa de baie şi relaxaţi-vă în
cadă 20-30 de minute.
- Umpleţi un săculeţ din pânză subţire cu plante şi puneţi-l în apa de
baie sau poziţionaţi-l astfel încât să curgă apa peste el în timp ce se umple
cada şi staţi în apă timp de 20-30 minute.
- Plantele care se folosesc în astfel de băi pot fi: lavanda, muşeţelul,
hamei, florile de tei, valeriana, româniţa si floarea pasiunii etc.
123
Compresele reci
Se înmoaie o pânză în apă rece, se stoarce şi se şterge circular partea
superioară a trunchiului sau tot corpul. Compresele reci sunt folosite pentru
revigorarea, tonifierea corpului, în probleme de circulaţie, infecţii
respiratorii.
Duşurile
Jetul de apa de la un duş trebuie direcţionat de la membrele
inferioare spre inimă. După duş persoana trebuie să se îmbrace şi să facă
exerciţii. Sunt mai multe tipuri de duşuri:
Duşurile pentru picioare: Jetul de apă începe cu degetul mic de la
piciorul drept, continuând pană la glezne şi genunchi şi apoi înapoi
spre talpa piciorului. Apoi, se efectuează acelaşi lucru şi pe piciorul
stâng. Acest tip de duş ajută la combaterea:
- durerilor de cap
- migrenelor
- tensiunii arteriale scăzute sau ridicate
- contuziilor şi varicelor
În plus, acest tratament influenţează organele digestive si ajută la
evitarea accidentelor vasculare.
Contraindicaţii: În cazul infecţiilor urinare, în sciatică sau in timpul
menstruaţiei.
Duşuri pentru coapse: Aceste duşuri au ca efect stimularea şi
îmbunătăţirea circulaţiei sanguine. Indicaţii: în varice, reumatism
muscular şi paralizii temporare
Duşuri pentru trunchiul inferior: Ele se folosesc în diabet,
meteorism, infecţii urinare, sciatică sau în timpul menstruaţiei.
Duşuri pentru mâini: Se direcţionează jetul de apă din exteriorul
mâinii drepte până la umăr şi apoi spre interiorul mâinii. Se execută
la fel şi pentru mâna stângă. Ele sunt indicate în: bronşita cronică,
boli nervoase, nevralgii, paralizie, reumatismul mâinilor, problemele
cu inima, vertij, migrene, guturai.
Duşuri pentru piept: Ele sunt indicate în bronşita cronică şi în astmul
bronşic precum şi în angina pectorală.
Atenţie!!! Temperatura trebuie să fie moderată dacă există risc de
angiospasm.
Duşuri pentru trunchiul superior: Ele îmbunătăţesc circulaţia
sângelui în plămâni, inimă şi în pleurezie. Se foloseşte de asemenea
în tratamentul bronşitei, în bolile corzilor vocale, laringită, migrene,
varicele de la picioare, pentru stimulare cardiacă şi în activitatea
respiratorie.
Duşuri de spate: Se folosesc în tratamentul muşchilor spatelui, în
124
durerile de spate, în bolile de splină, scleroză multiplă, astm bronşic
şi aproape în toate bolile legate de plămâni.
Atenţie!!! Nu se folosesc la pacienţii care suferă de debilitate sau
neurastenie.
Duşuri pentru gât: Utilizate în durerile de cap, migrene, tensiunile
musculare ale gâtului şi ale umerilor, sensibilitatea la vreme,
depresiile uşoare, ameţeli, artroze la mâini.
Atenţie!!! Nu se folosesc in cazul persoanelor cu tensiune arterială
crescută, tiroidă sau tensiune oculară crescută.
Duşuri pentru faţă : Se începe de la tâmpla dreaptă şi până la bărbie.
Se spală circular toată faţa. Este folositor împotriva migrenelor,
nevralgiilor, durerilor de dinţi şi pentru relaxare.
HIDROKINETOTERAPIA
Generalităţi
Combinând hidroterapia cu kinetoterapia rezultă o ramură mai
specială şi anume hidrokinetoterapia (gimnastica sub apă).
Hidrokinetoterapia este un mijloc terapeutic dar şi de profilaxie
deoarece se referă atât la măsuri de prevenţie (obezitate, osteoporoză) cât şi
la măsuri de reabilitare neuromotorie sau musculo-scheletală.
Această terapie se bazează pe: mişcări active sau pasive sistemice
(exerciţii fizice şi masaj, hidroterapie, termoterapie).
Ea se foloseşte :
- în pediatrie (pentru perfecţionarea mişcărilor bazale generale, în
tulburări de creştere şi dezvoltare a copiilor)
- în unele boli ereditare, precum sunt bolile reumatismale
- în modificările posturale
- în afecţiunile respiratorii
- în recuperările post traumatismale
125
- în recuperările post operatorii (pulmonare, cardiace şi abdominale)
- în afecţiunile neurologice
- în afecţiunile digestive şi metabolice
Exerciţiile fizice folosite în programele de hidrokinetoterapie au la
bază aceleaşi metode si tehnici ca şi cele executate în aer liber intr-un
cabinet specializat de recuperare medicală, ţinându-se cont de principiile şi
avantajele oferite de mediul acvatic.
Există două modalităţi de recuperare în hidrokinetoterapie:
- parţială: imersia doar a unui membru sau segment de membru
- generală: imersia întregului corp
BENEFICIILE HIDROKINETOTERAPIEI
- redobândirea/dobândirea mobilităţii articulare
- ameliorarea funcţionalităţii a organismului
- redobândirea/dobândirea coordonării
- creşterea forţei musculare
- scăderea spasticităţii
- corectarea deficienţelor (deformărilor) ale coloanei vertebrale
- îmbunătăţirea funcţiei respiratorii
Ce reprezintă Hidrokinetoterapia?
Care este caracteristica comună a Hidroterapiei cu
Hidrokinetoterapia?
Care sunt principalele tehnici ale Hidroterapiei?
Care sunt principalele afecţiuni care pot fi tratate sau vindecate prin
intermediul hidrokinetoterapiei?
Care sunt contraindicaţiile hidroterapiei?
Acriş Crinuţa
Panciu Ioana Maria
Stamate Ioana
126
CAPITOLUL IX
MASAJUL SUEDEZ
GENERALITĂŢI
Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părţilor moi ale coprului
în scop profilactic sau curativ prin intermediul unor manevre, tehnici şi
procedee manuale sau instrumentale.
Per Henrik Ling pune bazele masajului suedez combinând
cunoştinţele sale din gimnastică şi filozofie cu tehnicile chinezeşti, egiptene,
greceşti şi romane.
Masajul medical a început să se dezvolte la noi din ce-a de-a 2-a
jumătate a secolului trecut, în limba română cuvântul masaj fiind introdus
prin intermediul literaturii medicale franceze.
EFECTUAREA MASAJULUI CLASIC

Masajul suedez este cea mai răspândită formă de masaj şi poate fi
efectuat în diferite împrejurări. Aşa cum s-a menţionat anterior, mulţi
oameni experimentează pentru prima dată masajul suedez atunci când sunt
în vacanţă într-o staţiune sau la bordul unei nave de croazieră. Masajul
suedez este oferit de toate clinicile de tratament din ţară. Multe săli de
gimnastică sau case de sănătate oferă acum masaj suedez, iar unele oferă
discounturi pentru membri. Puteţi primi, de asemenea, masaj suedez de la
studenţii sau profesorii clinicilor asociate şcolilor de masaj terapeutic. Există
mulţi terapeuţi care oferă masaj clasic în cabinete proprii. De asemenea,
sunt terapeuţi care se deplasează la domiciliul clientului.
Contraindicaţiile masajului
Contraindicaţie generală: se interzice aplicarea oricărui procedeu de
masaj pe oricare parte a corpului
Contraindicaţie parţială: presupune restrângerea manevrelor de
masaj la cele mai bine tolerate, excluderea celorlalte manevre, admiterea
masajului numai pe părţile sănătoase şi interzicerea pe cele bolnave.
Contraindicaţie definitivă: se hotărăşte numai în cazul unor boli
cronice grave incurabile care s-ar putea înrăutăţi prin acest tratament
Contraindicaţie temporară: foarte frecvent impusă de boli, tulburări,
leziuni uşoare şi trecătoare care după vindecare vor permite aplicarea
tuturor manevrelor .
Clasificarea masajului
Masajul medical sau masoterapia este utilizat cu precădere ca
127
factor recuperator în staţiunile balneare şi în diferite clinici de
specialitate cât şi masajul profilactico-igienic.
Masajul estetic ce se practică în centrele de sănătate şi în saloanele
de înfrumuseţare, în special de către cosmeticieni.
Masajul sportiv sau sportmasajul ce a luat o extindere deosebită
fiind utilizat în antrenamentul sportiv ca modalitate de refacere a
capacităţii de efort.
Masajul energetic şi masajul reflexogen utilizat în activitatea
sportivă cât şi curativă.
Clasificarea masajului după scop:

În scop profilactic şi fiziologic
În scop terapeutic, pentru recuperare în cazul unor accidente
PRINCIPALELE PROCEDEE DE MASAJ CLASIC

Mişcările folosite în masajul clasic au scopul reducerii tensiunii
musculare. Pe măsură ce muşchii se relaxează, creierul va primi semnale
pentru a elibera anumite substanţe ce reduc stresul şi produc o stare
nespecifică "de bine".
Exista cinci categorii de procedee de masaj clasic, care se efectuează
cu ajutorul mâinilor:
1. Efleurajul (sau netezirea) - alunecări uşoare aplicate la suprafaţa

corpului, de la superficial la profund.
Efectele masajului de netezire se răsfrâng în primul rând asupra

funcţiunilor pielii şi a ţesuturilor subtegumentare. Manevrele şi
submanevrele ce constituie "efleurajul", sunt considerate drept tehnici
128
specifice masajului ţesuturilor superficiale, tegumentare (pielea).
Efecte:
- stimularea circulaţiei sangvine
- stimularea la nivel nervos
- activarea schimburilor nutritive
- stimularea funcţiilor multiple la nivelul ţesuturilor tegumentare
- combaterea oboselii prin creşterea aportului sanguin bogat
oxigenat şi încărcat cu substanţe energetice
- accelerarea procesului de îndepărtare a reziduurilor toxice
- refacerea proprietăţilor funcţionale ale ţesuturilor
2. Petrisajul (sau frământatul) - mişcări de frământare a

musculaturii.
Efectele petrisajului vizează în special muşchii şi ţesuturile profunde,
fiind manevre constituite în special din acţiuni mecanice.
Efecte:
- stimularea creşterii vitalităţii celulare
- favorizarea circulaţiei sangvine profunde
- creşterea elasticităţii şi a celorlalte proprietăţi musculare -
contractilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea
- prin comprimarea vaselor profunde sangvine şi limfatice se
activează circulaţia, se îmbunătăţesc schimburile nutritive
- stimularea eliminării produselor de uzură de la nivelul muşchilor
- şi a altor produse de dezasimilaţie sau inflamatorii
129
3. Fricţiunea - mişcări compresive, mai profunde decât efleurajul şi
petrisajul
În unele cazuri, fricţiunea se foloseşte pentru a favoriza pătrunderea
în piele a unor substanţe medicamentoase, ca de exemplu geluri şi creme
analgetice. Ca urmare această manevră va urmări decontractarea zonelor
contractate muscular, ameliorarea durerilor la nivel local tegumentar,
muscular, la nivel ligamentar precum şi în orice alte situaţii în care este
indicat masajul ca formă de terapie.
Efecte:
- prin efectul mecanic al manevrei se mobilizează ţesuturile moi,
mărindu-le supleţea şi elasticitatea
- pe cale reflexă obţinem o activare a circulaţiei locale
- stimularea schimburilor nutritive
- încălzirea, vasodilataţie locală - ce presupune o mai bine irigare
sangvină deci o mai bună oxigenare a ţesutului muscular, deci o
îndepărtare a reziduurilor existente la nivelul ţesuturilor
4. Tapotamentul (sau baterea) - lovituri uşoare şi ritmice,
executate cu degetele, marginile cubitale ale mâinilor, palmele sau pumnii.
Efectele acestei manevre variază în raport cu intensitatea şi ritmul
loviturilor, cu supleţea şi cu sensibilitatea pielii sau a ţesuturilor masate. Au
o acţiune specifică excitantă, crescând tonusul muscular, producând local un
flux crescut de sânge şi reducând spasmul muscular.
5. Vibraţiile - mişcări oscilatorii ritmice, cu presiuni intermitente, care
produc deplasări mici ale pielii. Pot avea atât efecte stimulatorii, cât şi
relaxante.
În cadrul masajului se pot folosi oricare dintre aceste procedee.
Maseurul se va adapta permanent la necesităţile clientului. El trebuie să fie
atent la semnalele verbale şi nonverbale primite din partea clientului pentru
130
a-şi ajusta tehnicile în funcţie de dorinţele clientului. Diferenţele de aplicare
ale diverselor tehnici favorizează un efect sau altul. Spre exemplu,
procedurile aplicate lent produc un efect relaxant, somnolentă şi
detensionare, în timp ce mişcările ferme, aplicate rapid şi cu presiune
crescută pot fi revigorante si energizante.
BENEFICII FIZICE ŞI EMOŢIONALE

Masajul suedez este destinat să producă sentimente plăcute atât la
nivel fizic cât şi la nivel psihic. Dincolo de faptul că face clientul să se simtă
bine, masajul suedez are reale beneficii fizice şi emoţionale.
Masajul suedez ajută corpul să elimine toxinele, îmbunătăţeşte
circulaţia sângelui şi a limfei, măreşte amplitudinea de mişcare la nivelul
articulaţiilor şi elimină tensiunea musculară, induce relaxarea şi reduce
durerea datorită eliberării de endorfine, care sunt echivalenţii naturali ai
morfinei. Reducerea tensiunii musculare este în strânsă legătură cu
inducerea unei stări mentale pozitive, micşorează anxietatea şi depresia,
îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi creează stări de relaxare
profundă.
Masajul suedez înlătură oboseala mentală şi fizică şi reduce stresul,
atât la nivel superficial cât şi profund. Masajul suedez ajută oamenii să
depăşească problemele legate de somn, înlătură somnolenţa din timpul zilei
şi insomnia. Cercetări efectuate la universitatea Brown au demonstrat că
masajul suedez are un rol major în combaterea astmei la copii. Masajul
suedez este o modalitate de care pot beneficia oameni de toate vârstele, de la
nou-născuţi şi până la persoane de vârsta a treia.
BENEFICIILE MASAJULUII SUEDEZ

Stare de bine, atât la nivel fizic, cât şi emoţional
Reducerea stresului fizic şi mintal
131
Reducerea tensiunii musculare
Vindecarea migrenelor şi a cefaleelor
Ajutor în eliminarea toxinelor
Îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi a limfei
Scăderea presiunii sanguine
Mărirea amplitudinii de mişcare la nivelul articulaţiilor
Flexibilitate sporită
Creşterea nivelului de endorfină
Scăderea anxietăţii
Înlăturarea depresiilor
Îmbunătăţirea capacităţii de concentrare
Înlăturarea oboselii mentale şi fizice
Micşorarea stresului la niveluri superficiale sau profunde
Înlăturarea problemelor legate de somn
Poate fi recepţionat de persoane aflate la orice vârstă
Rol major în combaterea simptomelor de astm
Masajul suedez, cunoscut şi sub denumirea de masaj somatic, este
considerat una dintre cele mai vechi terapii, fiind constituit dintr-o
prelucrare metodică normală a părţilor moi ale organismului în scop
fiziologic sau curativ profilactic.
Tehnicile de masaj clasic suedez sau masaj limfatic practicate cu
măiestrie, au efecte deosebit de benefice asupra sănătăţii, condiţiei fizice şi
aspectului general al corpului pacienţilor de orice vârstă.
Tehnicile de masaj speciale au scopuri curativ-terapeutice producând
vindecarea şi ameliorarea unei palete largi de boli şi afecţiuni, unele dintre
ele considerate incurabile în medicina clasică.
Dintre acestea cităm câteva:
- Afecţiuni ale sistemului osteomuscular – crampe şi dureri
musculare, recuperare motorie după traumatisme şi fracturi grave, pierderea
mobilităţii, entorse, luxaţii, reumatism (artrite, artroze)
- Afecţiuni ale sistemului circulator sanguin – circulaţie periferică,
arterite, hipotensiune şi hipertensiune arterială, ateroscleroză etc
- Afectiuni ale sistemului nervos – paralizii şi pareze, stări de stres şi
depresie nervoasă, insomnie, oboseală cronică, afecţiuni ale coloanei
vertebrale, nevralgii etc
EFECTELE MASAJULUI TERAPEUTIC

- stimulează centrii nervoşi din piele dinamizând funcţiile organelor
- accelerează curentul limfatic şi eliminarea rapidă a rezidurilor
toxice
- dinamizează circulaţia sanguină spre inimă uşurându-i munca
- stimulează nutriţia pielii şi grăbeşte regenerarea celulelor
132
- repoziţionează muşchii corpului recâştigând starea de bine
- reglează secreţiile glandelor endocrine, îmbunătăţind
metabolismul
- intensifică schimburile nutritive şi eliminarea toxinelor din corp
- corpul devine calm şi relaxat, dispar tensiunile şi stresul
Masajul terapeutic reprezintă utilizarea acestuia în tratamentul
diferitelor afecţiuni, având ca obiectiv favorizarea proceselor de vindecare şi
de recuperare funcţională: afecţiuni ale sistemului nervos periferic, afecţiuni
ale sistemul muscular, afecţiuni ale coloanei, stres, oboseală, cefalee, etc.
OBIECTIVELE MASAJULUI
- îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi limfatice cu activarea proceselor
metabolice în membrele afectate
- menţinerea troficităţii, a elasticităţii şi excitabilităţii muşchilor
- combaterea edemelor
- prevenirea tulburărilor trofice ale tegumentelor şi ţesutului celular
subcutanat.
- masajul este stimulent, cu manevre energice
Masajul clasic suedez asigură o funcţionalitate perfectă a
organismului persoanelor aparent sănătoase, creşte tonusul muscular şi
totodată relaxează sistemul nervos, stimulează organele interne şi întreţine
starea de sănătate şi echilibru psihic al pacienţilor la orice vârstă, prevenind
astfel dizarmoniile funcţionale ce ar putea duce la o dereglare a sănătăţii
prin apariţia şi instalarea bolii în sine.
Prin masajul adecvat, efectuat cu competenţa sunt stimulate
majoritatea funcţiilor corporale şi a organelor şi ţesuturilor – pielea,
muşchii, tendoanele, nervii, glandele endocrine, organele digestive şi
sexuale, coloana vertebrală etc.
Datorită intensificării circulaţiei sanguine, a limfei şi influxului
nervos, se obţine o revigorare pregnantă a întregului organism, este
ameliorată mobilitatea articulaţiilor şi ligamentelor, sunt stimulate circulaţia
sanguină şi limfatică precum şi metabolismul şi se amplifică totodată
eliminarea toxinelor din corp.
133
Ce este masajul?
Care sunt contraindicaţiile masajului?
Enumeraţi procedeele masajului şi definiţi una dintre acestea.
Care sunt obiectivele masajului?
Clasificaţi masajul în funcţie de rolul lui.
Care sunt beneficiile şi efectele masajului?
Bădiţă Ştefan
Panciu Ioana Maria
Racoviţă Bogdan
134
CAPITOLUL X
MASAJUL SHIATSU
GENERALITĂŢI
Shiatsu se traduce literal "exercitare de presiune asupra punctelor-
cheie", şi se poate situa pe acelaşi nivel cu dialogul, în măsura în care
presiunea exercitată asupra anumitor părţi ale corpului oferă posibilitatea de
a primi şi de a transmite informaţii.
Shiatsu este un stil de masaj fondat în Japonia prin combinarea de
tehnici de masaj oriental cu noţiuni moderne de anatomie şi fiziologie din
medicina modernă. Se poate spune că este acupunctura fără ace. El s-a
răspândit ulterior cu rapiditate în Statele Unite şi Europa, datorită succesului
său, pentru că echilibrează psihic şi emoţional, având efecte deosebite în
prevenirea, alinarea sau vindecarea unor suferinţe de natură fizică. Shiatsu
constă predominant în tehnici de aplicare de presiune cu degetele, palmele
sau cotul în punctele de acupunctură. Secundar, sunt folosite tehnici de
stretching, şi tehnici din masajul clasic suedez.
Prevenirea si întreţinerea sănătăţii constituie sintagmele-cheie ale
filozofiei Shiatsu; fiinţa umană are capacităţi native şi ancestrale care îi
permit să-şi reechilibreze energiile, acestea putând fi stimulate şi prin
presiunile specifice tehnicii shiatsu.
Shiatsu se recomandă atât omului sănătos, dar care este preocupat de
prevenirea apariţiei unor boli, cât şi celui bolnav. Numărul tratamentelor se
stabileşte în funcţie de fiecare individ în parte. Pentru afecţiunile mai grave
sau cronice se recomandă tratamente timp de câteva săptămâni. Eficienţa
tratamentului este direct proporţională cu atitudinea, concepţiile şi stilul de
viaţă, regimul alimentar, etc.
SHIATSU-ROL
- analgezic
- relaxant
- tonifiant
- de echilibrare
SHIATSU-INDICAŢII
- tendinitele
- întinderile musculare
- migrenele
- durerile de gât şi de umeri
135
- sciatica
- durerile de spate
- durerile artitice (articulare)
- tensiunile musculare
- nevralgiile
- insomnia
- nervozitatea
- problemele menstruale
- problemele circulatorii
- problemele legate de stress
- constipaţia
- anxietatea
- oboseala cronică
După cum vedeţi sunt probleme frecvente şi aparent “banale”, dar
pentru care medicina clasică este uneori ineficientă.
Tratamentele shiatsu sunt relaxante datorită presiunii aplicate blând.
Intensitatea presiunii este ajustată în funcţie de persoană, astfel încât
confortul sa fie maxim. Zonele tensionate pot fi uşor dureroase în timpul
tratamentului, însa după aplicarea presiunii durerea este mult ameliorată sau
chiar eliminată.
MERIDIANELE DIN SHIATSU

În Shiatsu se intervine prin apăsări ale degetului mare sau ale întregii
mâini, de-a lungul anumitor "trasee" specifice, numite meridiane. Dintre
nenumăratele canale de transmitere şi circulaţie a anumitor energii în corp,
136
în Shiatsu sunt abordate douăsprezece meridiane principale. Acestea se
disting prin proprietăţile lor energetice, ce guvernează funcţionarea
organismului. Cele douăsprezece meridiane sunt situate perfect simetric, în
partea dreaptă si în cea stângă a corpului. Meridianele care trec prin podul
palmei şi pe partea internă a braţului sunt denumite cele 3 meridiane Yin ale
mâinii, în timp ce cele care trec pe dosul mâinii şi faţa externă a braţului
sunt denumite cele 3 meridiane Yang ale mâinii.
La fel, meridianele care străbat faţa internă a membrului inferior sunt
denumite cele 3 meridiane Yin ale piciorului, iar cele 3 meridiane care trec
pe partea exterioară şi spate a piciorului sunt numite meridiane Yang ale
piciorului.
Fenomene Yang
- cer
- soare
- zi
- vară
- masculin
- cald
- în exterior
- luminos
- neliniştit
- tare
- nemăsurabil
- expansionist
- energie
Fenomene Yin
- pământ
- lună
- noapte
- iarnă
- feminin
- rece
- în interior
- întunecat
- liniştit
- moale
- măsurabil
- receptive
- materie
137
Cele 12 meridiane
1. Meridianul Plămânilor Taiyin de la mână
2. Meridianul Intestinului Gros Yangming de la mână
3. Meridianul Stomacului Yangming de la picior
4. Meridianul Spliney Taiyin Yangming de la picior
5. Meridianul Inimii Shaoyin de la mână
6. Meridianul Intestinului Subţire Tayin de la mână
7. Meridianul Vezicii Urinare Taiyang de la picior
8. Meridianul Rinichilor Shaoyin de la picior
9. Meridianul Pericardului Jueyin de la mână
10. Meridianul 3 focare Shaoyang de la mână
11. Meridianul Vezicii Biliare Shaoyang de la picior
12. Meridianul Ficatului Jueyin de la picior
Studiul topografiei meridianelor si colateralelor este importanţă
deoarece prin cunoaşterea traseelor putem înţelege proprietăţile punctelor de
acupunctură, zonelor pielii şi ale altor formaţiuni anatomice cu care acestea
sunt în legătură, cum acestea acţionează local sau distal dacă sunt stimulate.
Traiectele şi punctele de acupunctură al fiecărui meridian sunt
descrise pentru fiecare organ în parte.
Un flux unic şi neîntrerupt
Dacă Shiatsu se practică pe suprafaţa întregului corp, adică pe toate
meridianele, indiferent de boala ce a atins corpul sau o parte a sa, acest lucru
se întâmplă în vederea stabilirii unei comunicări neîntrerupte între
meridiane, organe, ţesuturi şi starea psihică. Adresându-se, sistematic, fiinţei
în totalitatea sa, Shiatsu reglează fluxul energetic: datorită presiunii, zonele
"vide" sau slabe vor fi tonifiate, iar zonele "in plenitudine", sau prea tonice,
vor fi temperate.
Meridianele şi funcţiile organice

Fiecare meridian este, proiectarea sau manifestarea unei funcţii
organice la periferia corpului. Prin urmare, o tulburare funcţionala organică
va afecta meridianul corespunzător şi va fi percepută prin atingere.
Ţesuturile - Conform legii corespondenţelor celor cinci transformări,
teorie fundamentală în medicina tradiţională chineză, fiecare organ hrăneşte
un ţesut al corpului: pielea, ţesuturile musculare, conjunctive, osoase etc.
Altfel spus, calităţile substanţiale şi funcţionale ale unui ţesut depind, în
mare parte, de eficacitatea funcţională a unui organ. Presopunctura are
menirea de a ameliora calitatea şi eficienţa acestor ţesuturi.
AUTOTRATAREA CU AJUTORUL TEHNICII SHIATSU

Majoritatea exerciţiilor se realizează cel mai bine în poziţia aşezat. În
acest caz este aproape imposibil să se obţină nivelul de presiune exact cu
138
mâinile întinse.
În anumite puncte se recomandă tratarea prin folosirea a două sau a
trei degete. Astfel, suprafaţa de aplicare este mărită.
În cazul autotratării degetele trebuie să fie uşor îndoite, iar apăsarea
se va realiza cu buricul degetului si nu cu vârful.
Intensitatea apăsării depinde de propriile senzaţii. Se observă imediat
cât de tare trebuie apăsat.
Ideal este ca autotratarea să se realizeze din poziţia aşezat pe un
scaun sau pe podea. Dacă staţi pe un scaun, aveţi grijă , ca picioarele să fie
pe podea iar spatele sa stea drept.
FAZELE UNUI MASAJ SHIATSU COMPLET

O şedinţă completă de Shiatsu se desfăşoară după cum urmează:
Faza 1: masajul shiatsu al spatelui şi al picioarelor
Pacientul fiind întins pe burtă, practicaţi un shiatsu al spatelui, al
picioarelor şi al labelor picioarelor.
Faza 2: masajul shiatsu al unei întregi laturi a corpului
Cu pacientul stând pe o parte, efectuaţi un shiatsu pe o parte a
corpului, a gâtului, a braţului, pe o parte a spatelui şi a picioarelor. Faza 2 se
repetă şi pe cealaltă parte.
Şedinţa completă se efectuează într-o oră. Chiar dacă în Shiatsu nu lucrăm
decât cu mâinile, simplitatea mijloacelor îşi dovedeşte eficienţa graţie
tratamentului global aplicat corpului, printr-o abordare mereu mai subtilă, ce
rezultă din diferitele reveniri asupra aceleiaşi zone.
Locul şedinţei de Shiatsu
Shiatsu prezintă avantajul de a putea fi practicat aproape oriunde.
Ideal este să dispuneţi de o încăpere specială pentru shiatsu sau de un loc
amenajat în acest sens. Shiatsu e rareori practicat în spaţii deschise, în
natură. Nu există nici o contraindicaţie în acest sens, însa atunci când se
lucrează în aer liber, simţurile sunt mai solicitate, ceea ce afectează şi
puterea de concentrare.
Shiatsu se practică pe sol
Acest procedeu nu e promovat în Occident doar pentru a da un aer
exotic şedinţei! Această poziţie, prin diferitele puncte de lucru pe care le
oferă solul (degetele de la picioare si genunchii), facilitează utilizarea puterii
energetice a abdomenului.
Supranumit şi Calea echilibrului, Shiatsu completează fericit
remediile medicinii moderne, precum fizioterapia, homeopatia, filoterapia
sau chiar psihoterapia, menţinând starea de sănătate prin unitatea şi armonia
ansamblului corp-spirit-inimă.
139
AUTOTRATAREA LA NIVELUL DIFERITELOR
SEGMENTE ALE CORPULUI
Baza craniului
Duceţi ambele mâini la ceafă, în zona prelungirii craniului. Atingeţi
cu degetele arătător şi mijlociu uşoara crestătură de la capătul superior al
gatului, imediat sub baza craniului. Acolo apăsaţi mai tare cu degetele. Se
va apăsa de trei ori câte trei secunde cu mici pauze.
Muşchii gâtului
Duceţi ambele mâini pe muşchii poziţionaţi de-a lungul gâtului.
Apăsând cu degetele arătător şi mijlociu dunga cea mai sus a gâtului.
Apăsaţi în acelaşi timp,pentru trei secunde. După o pauză înaintaţi cu
degetele aproximativ două lăţimi de deget mai jos şi palpaţi din nou.
Înaintaţi din ce în ce mai jos, până la nivelul umerilor.
Partea superioară a capului
Cu degetele arătător, mijlociu şi inelar se va palpa, întotdeauna în
acelaşi timp, în trei puncte. Degetele se vor aşeza în linie dreaptă la o
distanţă de două lăţimi de deget. Prima linie se află pe mijlocul capului pe
direcţia nasului. Palparea moderată spre durerea puternică durează trei
secunde. Celelalte două linii sunt paralele cu prima linie, la o distantă de
două lăţimi de deget. În total se va apăsa de trei ori câte trei secunde.
Umerii şi spatele
Cu degetele mijlociu şi inelar de la mâna stângă palpaţi muşchii de la
umărul drept în sus spre gât. La jumătatea drumului se observă un punct
care reacţionează la apăsare. În acest punct îşi au originea cele mai adesea
crampe musculare. Acest punct sensibil se va apăsa de trei ori câte trei
secunde. Acelaşi exerciţiu îl folosiţi şi pentru umărul stâng.
Partea superioară a spatelui
Aşezaţi-vă cu spatele drept pe un scaun, fără a vă sprijini. Duceţi
mâna stângă peste umărul drept cât mai jos pe spate. Acolo se găseşte un
punct,la o lăţime de deget de coloana vertebrală. Apăsaţi acest punct pentru
trei secunde, iar apoi mergeţi două laţimi de deget mai sus în direcţia
umărului, până la următorul punct. Aşa continuaţi pe o linie de jos în sus. Pe
această linie fiecare punct este apăsat puternic timp de trei secunde.
Partea inferioară a spatelui
Se aşează ambele mâini pe partea dreaptă şi partea stângă pe oasele
şoldului. Degetele mari se află la o distanţă de trei lăţimi de deget de
coloana vertebrală. În aceste puncte se va apăsa de trei ori câte trei secunde.
Apoi mergeţi încă trei lăţimi de deget către exterior şi apăsaţi din nou trei
secunde de câte trei ori. Ultimul punct se află la trei lăţimi de deget mai sus
şi va fi, de asemenea, apăsat câte trei secunde.
Zona lombară
Se începe din partea dreaptă a spatelui. Palpaţi cu degetele arătător şi
140
mijlociu cocisul. Aici se va apăsa timp de două secunde, imediat lângă
coloana vertebrală. Apoi mergeţi două lăţimi de deget mai sus şi apăsaţi din
nou. Continuaţi până ajungeţi la talie. Pe partea din stângă a spatelui se va
proceda la fel.
Faţa
Depărtaţi uşor mâinile şi aşezaţi degetele arătător,mijlociu şi inelar
între rădăcina părului şi baza nasului. Apăsaţi moderat de trei ori câte trei
secunde. Înaintaţi cu degetele spre exterior până la o linie imaginară între
mijlocul sprâncenelor şi rădăcina părului. Apăsaţi şi aici în acelaşi mod. La
sfârşit se tratează linia dintre capetele sprâncenelor şi rădăcina părului, tot la
fel de trei ori câte trei secunde.
Ochii
Se depărtează degetele arătător, mijlociu şi inelar de la ambele mâini
şi se aşează pe marginea superioară a orbitelor. Degetul inelar trebuie sa fie
foarte aproape de nas. Ţinând ochii închişi se apasă uşor cu vârfurile
degetelor spre partea superioară a marginii orbitei.
După trei secunde de apăsare se aşează degetele ceva mai adânc pe
pleoapele închise. Aici apăsaţi uşor trei secunde. În continuare se apasă mai
jos către marginea interioară a orbitelor. Degetele se curbează uşor, pentru a
avea o acţiune mai bună.
Tâmplele
Tratarea tâmplelor, descrisă în continuare, se va realiza simultan cu
degetele arătător şi mijlociu. Punctul de apăsare din zona tâmplelor se simte
ca o adâncitură uşoară. Se apasă moderat de trei ori cât trei secunde.
Obrajii
Cu degetul arătător se apasă pentru trei secunde marginea exterioară
a nasului. De acolo se înaintează cu o lăţime de deget spre exterior şi se
apasă regulat pe partea plată a osului molar. Pentru următoarea poziţie
înaintaţi către exterior cu două lăţimi de deget. Apăsaţi regulat timp de trei
secunde.
Gura şi bărbia
Se vor apăsa patru puncte în jurul gurii. Pentru început atingeţi cu
degetul arătător un punct aflat între nas şi buza superioară. Apoi se tratează
cu degetele arătătoare de la mâna dreaptă şi stângă, simultan, un punct aflat
la două lăţimi de deget depărtare de colţul gurii spre obraz.
Al patrulea punct se află între buza inferioară şi vârful bărbiei, şi va
fi apăsat moderat tot timp de trei secunde. Un alt punct de apăsare se află
sub partea din faţă a maxilarului inferior. Acesta se va apăsa moderat de trei
ori , cu degetul mare,de jos în sus.
Gâtul
Acolo unde se împreunează în faţă oasele claviculei, există un punct
care va fi apăsat cu degetul arătător, în direcţia osului. În nici un caz nu se
141
va apăsa înspre gât. Apăsarea va fi moderată şi se va realiza de trei ori câte
trei secunde.
Părţile laterale ale gâtului
Se aşează degetele arătător şi mijlociu, de o parte şi de alta a gâtului,
sub maxilar, lângă marginea superioară a traheii. Se va apăsa pe muşchi
uşor, timp de două secunde. Mai departe, mergeţi cu degetele de-a lungul
gâtului, în direcţia umerilor. Se va apăsa tot timpul uşor câte două secunde.
Când aţi ajuns la umeri, întoarceţi-vă spre maxilar, dar puţin mai în spate,
spre ureche. În ultima parte, linia tratată va fi chiar sub ureche.
Picioarele
Începem de la coapsă. Se aşează vârful degetelor mari în cel mai
înalt punct al piciorului pe partea din faţă, în timp ce degetele celelalte
cuprind uşor părţile laterale ale coapsei. Se lucrează pe o linie imaginară,
până la rotulă, lăsând întotdeauna două lăţimi de deget între punctul apăsat
anterior şi următorul. Se apasă timp de trei secunde în fiecare punct.
Următoarea linie care se va trata se află în partea inferioară a
coapsei, şi se întinde până la partea inferioară a încheieturii genunchiului.
Degetele mari vor fi aşezate unul lângă altul în punctul de început. Apăsarea
durează trei secunde, iar distanţa dintre puncte este de două lăţimi de deget.
Gamba
Punctele de pe partea din faţă a gambei se află de o parte şi de alta a
tibiei,exact de la genunchi până la partea superioară a gleznei. Se aşează
degetele mari foarte aproape, chiar sub genunchi, sub proeminenţa tibiei.
Celelalte degete cuprind piciorul lateral. Se va apăsa puternic timp de trei
secunde, apoi se va înainta două lăţimi de deget mai jos şi se va apăsa din
nou. Ultimul punct de pe linia imaginară se află pe marginea exterioară a
osului, în partea de sus a gleznei. Pe linia din partea interioară a tibiei, se
începe tot de sus, de sub încheietură. Se aşează ambele degete mari în cel
mai de sus punct de pe linie şi se va înainta cu câte două lăţimi de deget,
până în partea interioară a gleznei. Durata şi forţa apăsării sunt identice cu
cele de pe linia exterioară. Pe linia de pe muşchi se procedează la fel.
Ambele degete mari se aşează pe partea interioară a genunchiului, iar
celelalte degete cuprind piciorul. Linia se află exact pe mijlocul muşchiului,
până la osul călcâiului. Apăsarea va dura tot trei secunde, iar distanţa dintre
puncte va fi de două lăţimi de deget.
Glezna
Aşezaţi degetul mare de la mâna dreaptă în spatele gleznei drepte, în
adâncitura dintre gleznă şi tendonul lui Ahile, iar degetul mare stâng în
punctul corespunzător, în spatele gleznei stângi a aceluiaşi picior. Celelalte
degete cuprind partea superioară a labei piciorului. Se va apăsa de două ori a
câte două secunde.
142
Talpa piciorului:
Apucaţi piciorul cu ambele mâini şi aşezaţi degetele mari într-un
punct pe o mediană imaginară în faţa eminenţei plantare. Aici apăsaţi trei
secunde. Apoi se apasă într-un punct aflat pe aceeaşi linie, în partea cea mai
subţire a tălpii, tot trei secunde. Înaintaţi de sus până la podul tălpii, iar în
final într-un punct lateral, pe lungul boltei tălpii. În fiecare se va apăsa trei
secunde.
Mâinile
Degetul mare se apasă adânc în axial dreapta, iar degetele arătător,
mijlociu şi inelar se apasă pe partea exterioară a braţului pe muşchi. Se
apasă simultan şi cu degetul mare şi cu celelalte. Se înaintează trei lăţimi de
deget pe linia trasată de muşchi de-a lungul osului în jos. Se continuă până
la atingerea ultimului punct de pe linie, chiar deasupra cotului. Distanţa
dintre puncte este întotdeauna de trei lăţimi de deget, iar durata apăsării, de
trei secunde.
Partea interioară a antebraţului
Degetul mare va fi în aşa fel aşezat la curbura cotului, încât celelalte
trei degete să ajungă la partea exterioară a muşchiului antebraţului. După o
apăsare de trei secunde, înaintaţi cu trei lăţimi de deget spre încheietura
mâinii. Degetul mare rămâne pe partea interioară a muşchiului, celelalte
degete, pe partea exterioară. După încă trei secunde de apăsare, înaintaţi în
jos.
Dosul mâinii
Se aşează degetul mare de la mâna stângă în punctul Shiatsu aflat
între rădăcina degetului mare şi rădăcina degetului arătător de la mâna
dreaptă. Degetul arătător al mâinii stângi se va aşeza în punctul
corespunzător de pe palmă. Acest punct foarte sensibil la apăsare, va fi
apăsat puternic timp de trei secunde.
EXERCIŢII DE ÎNCHEIERE
Aceste mişcări de final sunt importante pentru mărirea efectelor
autotratării.
Exerciţiile au următoarea ordine:- Aşezaţi-vă pe podea cu braţele
întinse spre spate
- Braţele vor fi întinse cât de mult se poate. Degetele de la picioare sunt
îndreptate înainte, astfel încât glezna să fie întinsă. În această poziţie,
număraţi până la 5
- Braţele rămân întinse, degetele de la picioare sunt îndreptate în sus
- Rămâneţi 5 secunde în această poziţie
- Relaxaţi braţele şi picioarele
- Apoi, cu mâinile întinse şi relaxate, respiraţi adânc pe nas. Plămânii
143
trebuie să se umple cu aer
- Ţineţi-vă respiraţia puţin, iar apoi lăsaţi aerul să iasă pe gură. Repetaţi
acest exerciţiu de două ori
- Abia după ce v-aţi relaxat în această poziţie cel puţin 5 minute, vă
ridicaţi încet
Ce este Shiatsu?
Ce rol are Shiatsu?
Care sunt cele 12 meridiane ?
Care sunt fazele unui masaj complet Shiatsu?
Studentul care a contribuit la realizarea acestui capitol:
Dumitraş Claudia
144
CAPITOLUL XI
REFLEXOLOGIA PLANTARĂ
GENERALITĂŢI
Ca ramură a medicinii orientale reflexologia este ştiinţa zonelor
reflexogene, ale organismului situate pe suprafaţa corpului în general la
distanţă faţă de organele pe care le reprezintă. Organele sunt componente
inseparabile în ansamblul organismului uman, având legătură vasculară şi
energetică directă cu zonele corespunzătoare reflexogene. Ea este arta
ştiinţifică de diagnosticare şi vindecare prin apăsarea şi stimularea anumitor
zone reflexogene de la nivelul extremităţilor organismului, care corespund
tuturor organelor şi părţilor corpului uman.
Reflexul este activitatea fundamentală a sistemului nervos cu
ajutorul căruia se reglează relaţiile dintre organe şi relaţiile dintre organism
şi mediul înconjurător.
Practicată din timpuri străvechi, reflexoterapia este o tehnică
naturală de tratament a medicinii neconvenţionale. Nu se cunoaşte cu
exactitate originea reflexoterapiei, dar se ştie că ea provine din orientul
antic. Cu mai mult de 4000 de ani în urmă aşa cum arată fresca din
mormântul medicului din Saqara, Egipt, Se presupune ca de acolo a pornit
deoarece, în mormântul lui Ankhmahor (cea mai înaltă funcţie a suitei
faraonilor) a fost găsită o pictură care reprezenta o scenă de practică a
reflexoterapiei mâinilor şi picioarelor. Acest mormânt mai este cunoscut şi
sub numele de “Mormântul Doctorului”. Se ştie că şi chinezii foloseau
reflexoterapia în paralel cu acupunctura, izvoarele amintind-ul pe doctorul
Wang Wei în secolul IV î.C. care după ce aplica acele pe diferite puncte ale
corpului pe meridiane energetice, presa puternic în tălpile pacienţilor cu
policele.
REFLEXOTERAPIA ŞI OCCIDENTUL
Cercetătorul de frunte care a şi popularizat această terapie în
occident, la sfârşitul secolului XIX-lea a fost medicul orelist William
Fitzgerald. La întoarcerea lui din Europa în statele unite, începe să
promoveze reflexologia, ajutat de doctorul Riley şi de fizioterapeuta Eunice
Ingham, aceasta din urmă introducând-o în secţia de fizioterapie a spitalului
în care lucra. Doctorul Fitzgerald a fost cel care a redescoperit reflexologia,
iar Eunice Ingham, cea care a promovat-o şi desăvârşit-o, deschizându-şi un
cabinet de reflexoterapie, iar mai târziu (în 1930), a scris prima carte de
specialitate şi a înfiinţat prima şcoală în domeniu.
145
DIFERENŢA DINTRE REFLEXOLOGIE, REFLEXOTERA-
PIE ŞI REFLEXODIAGNOSTIC
Reflexologia a fost definită mai sus şi ea se împarte în

reflexodiagnostic şi în reflexoterapie. Reflexodiagnosticul - constă în
reperarea punctelor sensibile, dureroase şi încărcate, din zonele reflexe,
putându-se descoperi astfel o suferinţă morfo-funcţională a organului
reflexogen, palpând zona reflexogenă, foarte bogată în terminaţii nervoase şi
vasculare, în profunzime.
Reflexoterapia - este componenta reflexologiei care se ocupă cu

tratamentul prin masaj al punctelor reflexogene, diagnosticate ca fiind
sensibile. În timpul masajului aceste puncte reflexe trebuie controlate în
permanenţă pentru a nu se traumatiza zonele învecinate şi a putea face o
evaluare corectă a deblocării cristalelor. Dacă nu se acordă atenţie acestor
depozite, din starea lor incipientă se vor descoperi ulterior tulburări la
distanţă, în zonele şi organele corespondente.
În efectuarea reflexodiagnosticului la nivelul picioarelor şi nu al
mâinilor, deoarece acolo se vor acumula cele mai multe toxine, datorită
perioadei mari pe care oamenii o petrec în picioare sau şezând, acestea au
tendinţa de a coborî spre zonele inferioare ale corpului. Diagnosticarea cu
ajutorul punctelor reflexogene de la mâini este greoaie şi mai puţin precisă,
deoarece activitatea zilnică la care acestea sunt supuse duce la scăderea
sensibilităţii pe care o urmărim.
Pentru a face o diagnosticare corectă nu este suficient să cunoaştem
amplasarea punctelor reflexe, ci este necesar să se facă o examinare corectă,
deoarece unele puncte pot fi sensibile datorită unor afecţiuni locale. Starea
de sănătate a pacientului o evaluăm în funcţie de cantitatea depozitelor
existente şi de toleranţa la durere pe care acesta o are, putând stabili astfel
dacă ne aflăm în faţă:
- unui organ bolnav – acumulări multe şi durere mare
- ori care a trecut prin suferinţe – doar depozite, durere de loc sau foarte
scăzută
- a unui organ predispus la îmbolnăvire – prezenţa depozitelor, însoţite de
dureri surde
- unui deficit energetic al organului respectiv –nu există depozite doar
sensibilitate, sau uneori o durere acută
Unele persoane pot acuza dureri peste tot în aria plantară şi palmară,
aceasta fiind o hipersensibilitate, sau o oboseală accentuată, şi atunci se
recomandă fricţionarea extremităţilor pe toată suprafaţa, până devin calde,
după care se începe diagnosticarea, cu apăsări uşoare. Dacă pacienţii nu
reacţionează la palpare, punctele vor trebui presate cu mai multă forţă.
146
Masarea zonelor reflexe afectate, pe parcursul mai multor şedinţe,
îmbunătăţeşte substanţial circulaţia sangvină ajutând la transportarea acestor
depozite de toxine, spre organele de eliminare, precum şi la transportul de
material nutritiv, plastic, hormoni şi anticorpi spre organe şi ţesuturi.
O altă modalitate prin care reflexoterapia acţionează asupra
organismului este stimularea punctelor reflexe corespunzătoare sistemului
nervos şi a celui endocrin, care activate fiind vor contribui la buna
funcţionare a întregului organism.
ZONELE REFLEXE
Se cunoaşte faptul că acestea sunt dispuse în general la extremităţile
corpului, mâini picioare, dar o adevărată hartă a corpului omenesc este
reprezentată şi la nivelul urechilor şi al limbii, precum şi în alte zone ale
corpului: coloană vertebrală, faţă, cap, etc. Se pot spune atâtea lucruri
despre o persoană prin simpla examinare a acestor zone.
Cel mai des se lucrează la nivelul picioarelor, deoarece aici se simt
cel mai bine acele acumulări importante într-o diagnosticare corectă, dar şi
pentru că s-a ajuns la concluzia că la acest nivel tratamentul are o mai mare
eficienţă. Picioarele sunt considerate ca fiind rădăcinile corpului omenesc şi
deoarece legile naturii sunt universale şi nimic nu le poate sta împotrivă, ca
şi plantele, buna funcţionare a omului trebuie coordonată de la rădăcina sa.
Şedinţele de reflexoterapie se pot combina şi cu masarea celorlalte
zone, a mâinilor, unde localizarea punctelor este aproximativ egală cu cea
de la picioare, (dar depozitele se simt mult mai puţin datorită activităţii
manuale zilnice) şi cu un masaj uşor al urechilor (acţiunea directă asupra
fiecărui punct din această zonă fiind mai dificilă, deoarece acestea sun foarte
mici, dar ne putem folosi de un instrument subţire şi rotunjit în capăt, care
să semene cu o mină de pix).
PRINCIPIILE REFLEXOTERAPIEI
Corectarea celor trei factorii negativi implicaţi în procesul de boală :
congestia (responsabilă de apariţia tumorilor), inflamaţia şi tensiunea
(responsabile de diminuarea eficienţei sistemului imunitar).
Îmbunătăţirea circulaţiei în organism şi eliminarea reziduurilor astfel
încât toxinele să nu se mai acumuleze în concentraţii dăunătoare, în ficat
rinichi sau intestin.
Scăderea senzaţiei de durere, prin stimularea eliberării de endorfine
(analgezice naturale), de către hipofiză.
Reflexoterapia are acţiunea cea mai eficientă atunci când este
folosită pentru tratarea întregului organism şi nu numai pentru anumite
afecţiuni. În acest mod ea îmbunătăţeşte toate funcţiile organismului ce
stimulează procesul natural de vindecare făcând-ul mai rapid şi mai eficient.
Este o metodă de întreţinere preventivă a bunăstării corpului.
147
AVANTAJELE REFLEXOTERAPIEI
Cel mai mare avantaj este că acest gen de tratament poate fi efectuat
tuturor indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate, atât în scop curativ cât
şi ca o bună profilaxie.
Reflexodiagnosticul este extrem de important deoarece ne ajută să
facem o verificare a stării de sănătate a unui individ, într-un timp foarte
scurt.
Reflexoterapia acţionează în totdeauna în sensul normalizării,
neexistând nici un pericol de agravare a unei stării de sănătate.
Nu tratează simptomatologia bolilor, ci cauzele lor.
Un mare avantaj îl reprezintă lipsa completă de toxicitate.
Normalizarea circulaţiei sangvine în organul sau zona afectată este
extrem de importantă deoarece sângele transportă substanţe de
asimilaţie, dezasimilaţie şi apărare, o bună circulaţie sangvină ducând la
accelerarea vindecării şi reconstituirii ţesuturilor şi organelor lezate.
Tratarea cu ajutorul reflexoterapiei nu implică o dotare specială şi poate
fi efectuată chiar şi de persoana în cauză.
REACŢII POSIBILE
Efectul cel mai des întâlnit este o relaxare totală, pacienţii descriind
o senzaţie de descărcare, uşurare, în special la nivelul picioarelor. Uneori în
timpul tratamentului pacienţii acuză stări de frig, somn, datorită relaxării,
sau o transpiraţie excesivă, cauzată de emoţii.
După tratament pacienţii reacţionează felurit, uni neobservând nici o
modificare imediată, fiind nevoie de mai multe şedinţe, pentru a începe
procesul de purificare. Iar la alţi aceasta se instalează chiar după prima
şedinţă. Pe măsură ce ies din corp reziduurile ar putea cauza variate reacţii
cum ar fi: somnolenţă, insomnie, migrene, transpiraţii, agitaţie, iritabilitate,
un gust rău în gură, prurit, ameţeală, greaţă, micţiuni şi scaune mai
frecvente, chiar diaree.
În cazul acestor reacţii se recomandă o pauză de una două zile, în
efectuarea tratamentului, şi consum de lichide multe, astfel încât organismul
să poată elimina toxinele.
De multe ori acest gen de reacţii pot apărea încă din timpul şedinţei,
nu este un lucru de speriat, ci doar o dovadă că pacientul reacţionează la
tratament.
Alte reacţii posibile

- creşterea în volum a varicelor deja existente
- inflamaţii articulare, datorate stazelor limfatice
- deschiderea ulcerelor varicoase la gambele cu tulburări cronice
de circulaţie
148
- apariţia unor echimoze atunci când se presează insistent punctele
corespunzătoare circulaţiei sangvine sau când la nivelul organismului
există o tulburare privind asimilarea calciului
- durerii vi în organele corespondente datorită creşterii rapide a
volumului sângelui care asigură funcţionarea acestora
- febră, dacă în corp există o infecţie latentă şi se stimulează
formaţiunile limfatice
INDICAŢII
Reflexoterapia se recomandă ca:
- profilaxie împotriva oricărui gen de îmbolnăvire;
- pentru menţinerea unei circulaţii sangvine şi implicit energetice
bune;
- pentru eliminarea toxinelor acumulate din alimente, băuturi şi
medicamente;
- ca tratament adjuvant în afecţiunile acute şi cronice.
CONTRAINDICAŢII
Aproape că acestea nu există, cu mici excepţii:
- nu se recomandă reflexoterapia în tromboflebită pentru a nu
facilita deplasarea cheagurilor sangvine, odată cu creşterea fluxului
sangvin
- la femeile însărcinate se recomandă evitarea zonelor reflexe
corespunzătoare organelor genitale, pentru a nu provoca o expulzare
prematură a fătului; de asemenea organele genitale vor fi evitate şi la
femeile aflate în perioada menstruaţiei, pentru a nu provoca o hemoragie
- la persoanele cu tensiune arterială crescută se recomandă
aşezarea acestora şi nu culcarea lor, pentru a evita o şi mai mare creştere
a tensiunii
- unii o contraindică şi la cei cu tumori maligne, dar practica ne-a
dovedit că ea nu face nici un rău, dimpotrivă îmbunătăţeşte starea
psihică a bolnavului şi în fazele mai avansate calmează durerile,
ajungându-se chiar la renunţarea la morfină
- de asemenea, atunci când există leziuni sau traumatisme la
nivelul picioarelor, se vor masa alte zone reflexogene (mâini, urechi,
etc.)
IMPORTANŢA STĂRII PSIHICE

Sănătatea noastră depinde într-o mare măsură şi de starea psihică,
teama, emoţiile, stresul şi supărările ducând la îmbolnăvire. S-a demonstrat
că acestea pot modifica, compoziţia şi circulaţia sângelui, creşte aciditatea
gastrică şi pot modifica valorile normale ale unor hormoni. Psihiatrii susţin
149
că orice afecţiune în plan fizic este generată sau susţinută de una în plan
psihic, existând o permanentă corelare între mintea şi corpul unui individ.
Sănătatea oamenilor nu se poate îmbunătăţi până când aceştia nu au mai
întâi dorinţa de vindecare şi certitudinea că starea lor se poate ameliora.
Reflexoterapia favorizează începerea unui proces de vindecare, efectuarea ei
corectă, ducând la o stare de echilibru şi creând condiţiile în care poate să
apară vindecarea. Trebuie să existe o permanentă comunicare între
reflexoterapeut şi pacient, pentru ai insufla acestuia încrederea în sine şi ai
explica modul în care reflexoterapia acţionează, făcându-l să înţeleagă că
doar printr-o bună colaborare se va ajunge mai repede la efectele dorite.
SENSIBILITATEA
Dacă o persoană pare a fi sensibilă la nivelul tuturor zonelor
reflexogene, denotă ori oboseală fizică, ori stres şi emoţii, ori o perturbare
energetică.
În 99,9% din cazuri există un anumit grad de sensibilitate în ceea ce
priveşte un reflex sau altul, care ar putea fi un indiciu al existenţei unei
tensiuni, congestii sau a unei funcţionări incorecte la nivelul părţii
corespunzătoare a corpului, putând însă evidenţia şi rănile, traumele sau
intervenţiile chirurgicale din trecut. De asemenea o sensibilitate pe o
anumită zonă ne poate arăta un deficit energetic la nivelul organului
respectiv, care nu înseamnă neapărat patologie, ci o predispoziţie la boală,
sau oboseală, sau o dereglare a câmpurilor energetice a pacientului. Cu acest
gen de probleme ne confruntăm când într-o anumită zonă există doar o
sensibilitate şi nu găsim şi depozite.
Pacienţii vor avea această sensibilitate cu precădere la început, ea
diminuându-se pe parcursul tratamentului, sau chiar dispărând total. După
câteva şedinţe vor rămâne sensibile doar zonele pe a căror corespondente
există o afecţiune cronică.
Recomandăm revenirea asupra acestor puncte în repetate rânduri,
pe parcursul unei şedinţe şi nu presarea lor preţ de câteva minute, pentru că
astfel se diminuează durerea şi puteţi acţiona în mod corect asupra lor.
CAUZELE DEPUNERILOR TOXICE ÎN ZONELE REFLEXE

ŞI CE REPREZINTĂ ACESTEA
Factori care determină, întreţin şi agravează depunerile toxice pentru
organism, în zonele reflexogene sunt multipli şi depind de:
- Modul de viaţă prin alimentaţie, stare psihică şi stare mentală
- Circulaţie sangvină insuficientă într-un anumit organ sau segment
din corp
- Bătăturile de la mâini sau picioare conduc la stază circulatorie
zonală
150
Fracturi consolidate greşit şi/sau calusul vicios la mâini şi picioare,
antrenează presiuni anormale pe vase şi nervi implicând perturbări
circulatorii zonale, care, în timp, afectează organele corespondente prin
insuficienţă circulatorie sau nervoasă.
Folosirea de încălţăminte strâmtă şi incomodă care periclitează
circulaţia sangvină la nivelul picioarelor.
Nu s-a dovedit ce reprezintă cu adevărat aceste depozite, acumulate
în zonele reflexe, dar se crede că ele nu sunt altceva decât acumulări de
toxine ca de exemplu: acizi (urici, proteici), grăsimi toxice, oxalaţi de
calciu, săruri şi alţi componenţi chimici dăunători organismului.
ŞEDINŢELE DE SHIATSU
Regularitatea şedinţelor
Persoanelor sănătoase, care apelează la reflexoterapie în scop
profilactic, sau pentru menţinerea echilibrului fizic, psihic şi energetic, li se
recomandă toamna şi primăvara un set de 10 şedinţe (zilnic sau măcar de
trei ori pe săptămână), iar în rest una pe săptămână sau chiar la două
săptămâni.
În cazul afecţiunilor cronice tratamentul se recomandă cu
regularitate de două trei ori pe săptămână, iar în cazul celor acute, sau după
o intervenţie chirurgicală, sau un accident vascular, se poate apela la
reflexoterapie chiar de două trei ori pe zi, cu menţiunea că şedinţele vor fi
mai scurte şi fără o presare intensă.
Durata şedinţelor
În cazul afecţiunilor cronice, sau a efectuării unui tratament în scop
profilactic, când masajul se adresează numai picioarelor, recomandăm un
minim de patruzeci de minute (douăzeci la fiecare picior), durata crescând
atunci când este nevoie să se insiste mai mult asupra unui organ, sau atunci
când se vor masa şi celelalte zone reflexe, mâini, urechi, coloană, etc.
Pentru mâini sunt suficiente douăzeci de minute, iar la urechii unde este
destul de dureros şi puţine persoane rezistă, cam zece minute.
În cazul afecţiunilor acute şedinţa de reflexoterapie va fi mai scurtă,
cam 30 de minute, pentru a nu obosi bolnavul şi pentru că oricum se
recomandă două trei şedinţe pe zi.
ORDINEA MASĂRII PUNCTELOR REFLEXE

Fie că masajul se efectuează la picioare sau la mâini, specialiştii
recomandă următoarea ordine:
În primul rând va fi stimulat aparatul urinar (rinichi, ureter, vezică,
uretră), pentru al pregătirii în vederea eliminării toxinelor din corp, fără o
supraîncărcare a circulaţiei sangvine (circa 3-5 minute fiecare traseu).
151
Se va trece apoi la masarea punctelor corespondente capului (cam 3
minute la fiecare emisferă) ceea ce va determina o bună coordonare şi
adaptare a organismului la tratament.
Urmează sistemul endocrin, care realizează şi coordonează pe cale
umorală funcţiile organismului, sub control permanent al sistemului nervos
– aproximativ 5 minute.
Se continuă cu organele metabolice şi de detoxifiere (stomac, ficat,
vezică biliară, intestin subţire şi gros), timp de 5-7 minute.
Aproximativ 5 minute se acordă punctelor corespondente circulaţiei
sangvine şi limfatice, sângele fiind mediul principal de transport al
nutrienţilor şi oxigenului necesar celulelor metaboliactive ale corpului
precum şi transportorul dioxidului de carbon pentru eliminare, iar limfa
având rol în hrănirea ţesuturilor acolo unde nu ajunge sângele şi în
colecţionarea şi transportarea deşeurilor. Restul de timp se acordă celorlalte
organe şi zone ale corpului, insistându-se în mod special asupra celor
afectate.
INSTRUMENTE NECESARE PENTRU PRACTICAREA

REFLEXOTERAPIEI
Cele mai bune şi mai uzitate instrumente sunt mâinile, care la
început vor da semne de oboseală, însă asemenea oricărui muşchi şi cei ai
antebraţului, mâinii şi degetelor, vor deveni mai puternici, pe măsură ce sunt
folosiţi mai intens. Instrumentul principal va fi deci policele sau uneori
indexul terapeutului, unghiile lungii fiind strict interzise.
În ceea ce priveşte folosirea unor instrumente ajutătoare (dispozitive
din lemn, metal sau plastic), rămâne la latitudinea fiecărui terapeut,
recomandăm însă, pentru începători folosirea degetelor pentru a localiza mai
bine punctele şi a nu traumatiza pacienţii. De asemenea nu trebuie neglijat
faptul că mâinile sunt adevărate antene, captatoare şi emiţătoare de energie
şi că un contact direct l-ar avantaja pe cel căruia i se adresează tratamentul.
O altă problemă mult discutată este folosirea, sau nu, a cremelor,
loţiunilor şi balsamului, pentru mâini şi picioare. Considerăm că utilizarea
acestora este pe deplin justificată, neinfluenţând în nici un fel tratamentul,
unguentele facilitează doar contactul dintre degetele terapeutului şi
picioarele sau mâinile pacientului. Dacă le folosim avem nevoie şi de un
prosop (de preferinţă din in sau cânepă), pentru a şterge şi a masa uşor
picioarele sau mâinile la sfârşitul şedinţei. Va fi o relaxare şi o stare de bine
adusă în plus pacienţilor.
POZIŢIA ÎN REFLEXOTERAPIE
De preferinţă ca pacientul să fie întins pe un pat de masaj, (cu faţa în
sus, când masajul se adresează punctelor de pe mâini, picioare şi urechi, şi
152
cu faţa în jos când se lucrează pe coloana vertebrală), ca să poată sta cât mai
relaxat în timpul tratamentului. Se mai poate opta şi pentru un fotoliu, când
tratamentul se efectuează asupra mâinilor sau chiar şi pentru picioare, în
lipsa altei alternative.
Şi terapeutul trebuie să fie aşezat pe un scaun, mai jos decât fotoliul
sau patul pacientului. Într-o poziţie comodă, pentru că tratamentul durează şi
altfel efortul ar fi mult prea mare. Dacă se lucrează pe mâini, acestea vor fi
aşezate pe o pernă pusă pe genunchii pacientului, iar pentru picioare, atunci
când nu avem un pat, ele se aşează tot pe o pernă dar pe genunchii
terapeutului. În cazul auto-masajului poziţia trebuie să fie la fel de relaxantă
şi cât mai corectă, pentru a nu suprasolicita coloana vertebrală. Se poate
opta tot pentru un fotoliu sau pentru un scaun cu spătar.
MODUL DE MASARE A PUNCTELOR REFLEXE

De obicei una dintre mâini este activă iar cealaltă inactivă, cea dintâi
trebuind să efectueze masajul, iar cea din urmă să susţină mâna sau piciorul
pacientului. Pentru a avea o maximă libertate de mişcare nu contează care
din mâini este activă şi care inactivă, acestea se pot schimba în funcţie de
poziţie.
Ordinea şi tehnicile de masare a punctelor reflexe vor fi aceleaşi atât
pentru mâini cât şi pentru picioare, acestea putând fi activate simultan sau
alternativ (se poate acţiona deci, mai întâi asupra unui picior şi după
terminare asupra celuilalt, sau asupra unei zone de la piciorul drept, apoi se
trece la acelaşi punct de pe piciorul stâng.
Se începe prin poziţionarea policelui pe punctul reflexogen. Nu se
utilizează chiar vârful degetului ci pulpa acestuia, sau pentru o mai puternică
presiune se poate apela şi la articulaţia interfalangiană distală, în cazul
acesta degetul fiind îndoit.
Direcţia de mişcare a policelui (sau a indexului) este înainte, înapoi,
sau circular, dar se evită alunecările pentru a nu pierde punctele reflexe.
Mişcările trebuie să fie lente şi precise.
Se poate apela şi la presarea punctelor, prin apăsarea şi retragerea în
mod repetat a degetului. Apăsarea trebuie să fie în limite suportabile pentru
pacient. Intensitatea masajului va fi la început uşoară, crescându-se
presiunea treptat şi observându-se reacţia pacientului.
TEHNICILE DE MASARE
Se utilizează tehnici diferite în funcţie de localizarea punctului masat
iar mişcarea se poate efectua atât cu pulpa degetului cât şi cu articulaţia
distală, având degetul îndoit:
Apăsare şi retragere – se foloseşte în cazul acţiunii asupra unui
singur punct reflex care necesită o apăsare profundă şi individualizată (de
153
exemplu hipofiză, epifiză, vezică biliară, etc.). Pe măsură ce se apasă
degetul poate fi uşor tras spre palmă, iar intensitatea este crescută în
momentul presării şi scade în timpul tragerii degetului.
Ridicare şi apăsare – se poate utiliza mai ales atunci când nu avem
o cremă sau o loţiune care să ne faciliteze mişcarea pe un punct reflexogen,
sau când degetele sunt deja obosite. Degetul mâinii active apasă punctul, iar
cea inactivă susţine şi ridică piciorul (sau mâna pacientului). Pe măsură ce
apăsarea se repetă se şi amplifică.
Tragerea înainte şi înapoi – reprezintă o mişcare de presare şi
tragere a degetului, pe un punct sau mai multe, putând fi efectuată înainte,
înapoi, sau combinat. În cazul organelor excretoare nu se recomandă decât
în sensul evacuării.
Masarea circulară – se aplică pe puncte mai mari şi bine
individualizate (ficat, vezică biliară sau urinară, etc.).
În zig-zag – se foloseşte pentru a acoperi din toate unghiurile o zonă
întinsă, (intestin subţire)
ASPECTE ANATOMO – FIZIOLOGICE

a. Descrierea anatomică a pielii:
Pielea este considerată un veritabil „organ neuroendocrin”.
Funcţia de exterorecepţie a pielii este realizată printr-o serie de
formaţiuni nervoase (corpusculi) specializate, după cum urmează:
Corpusculii Meissner (situaţi sub epiderm) şi discurile Merkel (la baza
folicului pilos, în derm) pentru sensibilitatea tactilă;
Corpusculii Vater-Paccini (situaţi în profunzimea pielii) pentru senzaţia
de presiune;
Corpusculii Krause (în dermul superficial) pentru sensibilitatea la frig;
Corpusculii Ruffini (în dermul profund şi hipoderm) pentru
sensibilitatea la cald;
Şi o serie de terminaţii nervoase libere, nemielinizate (în straturile
superficiale ale dermului) pentru algorecepţie (durere).
Corpusculii lui Paccini şi a lui Meissner

Se numără printre cei mai importanţi şi cei mai numeroşi. Primii sunt
cei mai voluminoşi dintre toţi receptorii senzoriali. Ei răspund atingerii şi
presiunii şi informează creierul despre mişcările corpului. Corpusculii lui
Paccini sunt formaţi dintr-o capsula fibroasă, ale cărei fibre nervoase sunt
dotate cu fibrile paralele. La fiecare presiune externă, corpusculul se
deformează şi pune în contact fibrele între ele. Acestea sunt acoperite de un
strat cu polaritate pozitivă, astfel încât atingerea lor provoacă un fenomen
electric de respingere, imediat tradus în impuls nervos şi transmis la centrul
cerebral.
154
Foarte abundenţi în derma pulpelor degetelor, corpusculii lui Meissner
sunt fibrile prevăzute cu o terminaţie nervoasă ramificată. Fiecare dintre
extremităţile lor prezintă o umflătură în forma de disc, proeminentă în
epiderm. Celulele cu proprietăţi elastice separa aceste fibrile şi modulează
presiunea în momentul contactului. Ele se aplatizează, ceea ce are ca efect
apropierea discurilor de ramificaţiile nervoase.
b. Descrierea anatomică a piciorului

Este foarte importantă alinierea oaselor, muşchilor şi tendoanelor
din picioare, ele formează un arc transversal (metatarsian) si un arc
longitudinal (in lungime). Aceste arcade elastice permit o distribuţie
uniformă a greutăţii corpului de-a lungul picioarelor, ele joacă un rol
important în biomecanica mersului, şi permit adaptarea la mersul pe diferite
suprafeţe cu diverse grade de denivelări.
Foarte important, când apar inflamaţii şi dureri în ligamentele feţei
inferioare a piciorului, monturi şi bătături (hiperkeratoza). În aceste cazuri
se poate produce un dezechilibru muscular, cu probleme în articulaţiile
gleznelor, genunchilor şi coloanei vertebrale lombare.
Solicitarea excesivă a piciorului anterior, cu turtirea arcadei
transversale (metatarsiana), creşte presiunea exercitată asupra nervilor şi
vaselor sanguine regionale, care poate duce la dureri, uneori dramatice, cu
imposibilitatea de a continua mersul. Când apar durerile şi tulburările de
mers masajul reflexogen influenţează biomecanica articulaţiilor piciorului.
Ţesutul osos intră în alcătuirea sistemului osos, formând oasele,
piese anatomo-funcţionale, care intră în alcătuirea scheletului uman. Din
sistemul osos mai fac parte cartilajele de creştere articulare, ligamentele şi
tendoanele. Acestea reprezintă de fapt nişte „organe vii” cu suport nervos,
sanguin şi limfatic propriu.
Scheletul piciorului este alcătuit din:

Oasele tarsiene – sunt 7: calcaneu, astragal (talus), navicular, cuboid
şi 3 oase cuneiforme.
Metatarsienele – sunt 5 – 1, 2, 3, 4, 5;
Falange sunt 14, două la nivelul halucelui (degetul mare) şi 3 la
celelalte.
Articulaţiile piciorului sunt:

- articulaţia gleznei, sau talocrurală
- articulaţiile tarsometatarsiene
- articulaţiile metatarsofalangiene
- articulaţiile interfalangiene
155
Muşchii piciorului sunt:
- medial: abductor al halucelui,flexor scurt al halucelui şi adductor al
halucelui.
- lateral: abductor al degetului mic şi flexor scurt al degetului mic.
- intermediari - mijlocii: flexor scurt al degetelor, pătrat plantar, 4 muşchi
lombricari, 7 muşchi
- interosoşi – dintre care: 3 plantari şi 4 dorsali.
Pentru ţesutul muscular nu avem în harta reflexogenă nici un punct

reprezentativ, dar afecţiunile acestuia se pot trata, în funcţie de natura lor,
prin masaj asupra muşchiului respectiv, la cei scheletici, şi prin acţiunea
asupra organului corespondent, la cei viscerali dar şi la îmbunătăţirea
biomecanicii articulaţiilor piciorului.
156
MODALITĂŢI DE RELAXARE A PICIOARELOR
Sunt exerciţii pasive (terapeutul le aplică pacientului) menite să
crească mobilitatea picioarelor, să le relaxeze şi să le adapteze la masaj,
atunci când este cazul. În general se efectuează la sfârşitul tratamentului
pentru a crea o senzaţie plăcută celui în cauză, dar ne putem folosi de ele şi
la început, atunci când sensibilitatea este mult prea mare şi pacientul are
nevoie de o adaptare la masaj. Exerciţiile sunt aceleaşi pentru ambele
picioare şi se aplică mai întâi piciorului drept şi apoi celui stâng. Se pot face
fricţionări cu degetele mari migrând pe întreaga suprafaţă plantară şi apoi
netezind şi partea anterioară.
Fixându-ne policele pe linia diafragmei (în zona plexului solar),
facem mişcări orizontale şi în acelaşi timp cu cealaltă mână prindem
degetele şi le flectăm peste policele nostru.
Se pot face extensii ale degetelor, cu mâna opusă ţinând priză pe
partea anterioară a picioarelor.
Trasul de degete este foarte relaxant şi energizant în acelaşi timp,
deoarece prin degete trec meridiane energetice.
157
158
Prindem părţile laterale ale piciorului între palme şi facem răsuciri
interne-externe, mai întâi la nivelul falangelor şi apoi deasupra gleznei, la
nivelul oaselor metatarsiene.
Flexia şi extensia piciorului este nemaipomenită pentru cei cu glezne
rigide.
Cu o mână sprijinită pe glezna pacientului, astfel încât policele este
orientat spre exterior, ne folosim de cealaltă pentru a executa mişcări de
tragere a piciorului, rotindu-l intern sau extern.
Rotiri se pot face şi cu călcâiul susţinut în palmă.
Prinzând piciorul antero-posterior, putem efectua mişcări de
strângere şi relaxare, mergând în spre gleznă.
Prinzând de o parte şi de alta glezna putem face mişcării sub formă
de scuturare laterală a piciorului, astfel în cât pacientul să aibă impresia că
aceasta s-a desprins.
Cu policele aşezate pe partea plantară, şi cu celelalte pe partea
anterioară, printr-o mişcare de apăsare se fac „îndoiri” înspre centrul tălpii.
Mutând mâinile putem efectua mişcarea de-a lungul întregii tălpi.
„Tehnica mulsului” constă în prinderea piciorului antero-posterior şi
stoarcerea lui, dinspre degete spre gleznă.
În cazul folosirii cremelor şi loţiunilor picioarele se pot şterge printr-
un masaj uşor cu un prosop din cânepă sau bumbac şi pacienţii vor fii
măguliţii şi deplin relaxaţii.
Inervaţia articulaţiilor provine din nervii ce inervează oasele,

muşchii şi tegumentul regiunii respective. Articulaţiile sunt bogat inervate
în special în zonele capsulare care sunt cele mai solicitate de forţele
mecanice. În ele se găsesc proprioceptori (Golgi-Manzoni, Krause, Ruffini,
Vater-Pacini), de la care, pe căi aferente, se transmit informaţii referitoare la
funcţia articulaţiei respective spre cordoanele dorsale ale măduvei spinării,
la cerebel apoi la scoarţa cerebrală. Nervii articulari sunt nervi senzitivi
formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase eferente care pătrund în
articulaţie, însoţind vasele sanguine, sunt de natură vegetativă şi au rol în
vasomotricitate.
159
160
DESCRIEREA ANATOMICĂ A SISTEMULUI NERVOS
Sistemul nervos (SN) este un sistem de integrare a vieţii somatice,
vegetative şi endocrine. Avem astfel: sistem nervos somatic (SNS)– prin
care se asigură legătura cu mediul înconjurător şi sistem nervos vegetativ
(SNV) – prin care se asigură conducerea şi funcţionarea organelor interne.
Mecanismul funcţional de bază al S.N. este actul reflex, care
înseamnă reacţia de răspuns a organismului la un stimul intern sau extern,
iar suportul actului reflex este arcul reflex format din: receptor, centrii
nervoşi, căi de conducere şi aferentaţia inversă sau mecanismul de fitback.
După importanţa sa şi modul în care este dispus, sistemul nervos se
împarte în sistem nervos central (SNC) şi sistem nervos periferic (SNP).
Sistemul nervos central: cuprinde encefalul şi măduva spinării
Sistemul nervos periferic :Porţiunea periferică este formată din nervi
şi ganglioni.
Funcţiile sistemului nervos Coordonează toate funcţiile organismului
voluntare şi involuntare.
Procesează informaţiile primite din lumea exterioară trimiţându-le
tuturor părţilor corpului, de unde acestea se întorc în creier şi măduva
spinării. Prin sinapse constituie un sistem de comunicare dintre el şi întreg
organismul.
CARTOGRAFIA PICIOARELOR
161
Această hartă a tălpilor este cheia reflexoterapiei. Fiecare organ are
un punct corespondent în talpă: organelor care se află în partea dreaptă a
corpului corespund punctele din extremitatea dreaptă a tălpii, iar celor din
partea stângă a corpului, punctele din extremitatea stângă.
DESCRIEREA ZONELOR REFLEXE ŞI ACŢIUNEA

ASUPRA LOR
Sistemul nervos deşi extrem de complex şi de important în buna
funcţionare a organismului are la nivelul hărţilor reflexogene puţine
reprezentări.
Reflexele cerebelului se găsesc tot pe haluce, sub cele ale epifizei şi
sus stânga faţă de cele ale cefei.
Tehnica de masaj este identică cu cea pentru hipofiză, şi epifiză şi
anume se poate lucra cu policele oricărei mâini, ţinând priză cu aceeaşi
mână sau cu mâna opusă, prin apăsare-ridicare sau mişcări circulare.
Encefalul nu este reprezentat secţionat ci în întregime şi se găseşte
pe partea plantară la nivelul halucelor, între punctul paralel cu cel al nasului,
dedesubt dreapta faţă de sinusurile frontale şi superior dreapta faţă de zona
cefei (aflată la baza degetului pe linia umerilor). Având în vedere că
reflexele sinusurilor frontale se găsesc la vârful halucelui, cele ale nasului pe
partea sa laterală, iar hipofiza este un punct în mijlocul degetului, punctul
reflex al encefalului va arăta ca o linie verticală ce pleacă de sub punctul
sinusurilor, având înspre exterior punctul nasului şi terminându-se la zona
cefei.
În masarea reflexului encefalului acţionăm la fel ca în a cerebelului
doar că mişcările vor fi de apăsare-tragere.
Punctele reflexe ale nervului trigemen (nervu 5, mixt), sunt dispuse
pe partea internă a halucelui, de la articulaţia interfalangiană la baza lui.
Este un punct important în tratarea afecţiunilor dentare deoarece trigemenul
enervează dinţii.
Dat fiind faptul că reflexele emisferelor craniene sunt dispuse invers
pentru tratarea unei afecţiuni localizate în partea dreaptă vom lucra pe
punctul de la piciorul stâng şi invers.
Modul de masare este identic cu cel al hipofizei, cerebelului, epifizei
şi encefalului, doar că putem folosi şi partea laterală a policelui.
Nervul sciatic este cel mai voluminos nerv din organism, cu funcţie
mixtă, ce dă naştere la ramuri colaterale şi terminale. Pentru ai găsi punctul
reflex, la ambele picioare luăm ca reper tendonul lui Ahile, coborâm pe
acesta spre calcaneu şi alunecăm oblic pe marginea acestuia.
Masajul acestui punct se face prinzând piciorul în palmă şi făcând
mişcări de apăsare-tragere de-a lungul lui. Deoarece măduva spinării se
găseşte în canalul vertebral, reflexul ei va fi identic cu cel al coloanei
162
vertebrale (discutat în cadrul sistemului osos).
Pentru sistemul nervos în ansamblu avem la fiecare picior două
puncte reflexe, deoparte şi de alta a părţii infero-posterioare a osului
calcaneu. Le putem activa prinzând piciorul între police şi index şi masând
circular sau prin apăsare-ridicare, cu buricele acestora.
163
Un punct reflex pe care îl mai putem descrie aici este cel pentru
zonele temporale ale capului, tâmplele, eficient în tratarea cefaleei şi a
migrenelor. Se află dispus pe partea internă a halucelor, imediat deasupra
punctului reflex pentru nervul trigemen şi deci se va activa în acelaşi mod.
Plexul solar îşi are reflexele tot la nivel plantar, sub linia diafragmei,
la aproximativ un cm după terminarea zonei esofagului.
Pentru masarea acestei zone se pot folosi alternativ policele ambelor

mâini. Ţinând priză cu celelalte degete pe partea anterioară a piciorului,
efectuăm mişcări de apăsare şi tragere, policele alunecând unul după
celălalt. Din aceeaşi poziţie se poate folosi doar mâna de pe partea cu
piciorul în lucru, de astă dată policele efectuând mişcări de apăsare-ridicare
sau mişcări circulare. Acest punct este extrem de important în tratarea
afecţiunilor organelor din cavitatea abdominală, iar depozitele întâlnite aici
ne arată o problemă la acest nivel.
164
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE REFLEXOTERAPIE ŞI
PRESOPUNCTURĂ
Ca şi reflexoterapia presopunctura este un procedeu tipic de
autoterapie, deoarece nu necesită instrumente ajutătoare, poate fi învăţată
uşor şi practicată oriunde, simplu, repede, fără efecte secundare. De aceea,
în China şi în Japonia, ea ocupă un loc important în asistenţa medicală
acordată populaţiei, renunţându-se la intoxicarea, adeseori inutilă, cu
medicamente.
Diferenţa constă însă în modul de acţiune a fiecăreia. Dacă
reflexoterapia am stabilit că se adresează punctelor reflexe, din zonele
reflexe aflate la extremităţile corpului, presopunctura se face pe puncte
repartizate pe întregul corp, bazându-se pe aceleaşi principii şi în acelaşi
mod ca acupunctura. cu diferenţa că în presopunctură punctele se apasă iar
în acupunctură, la nivelul lor se introduc nişte ace, foarte subţiri, din metal
(oţel de obicei), care nu produc sângerări sau leziuni cutanate. Atât
presopunctura cât şi acupunctura reprezintă tehnici milenare a medicinii
chinezeşti, ce se bazează pe nişte principii greu de pătruns pentru noi
occidentalii, care gândim pragmatic şi încercăm să găsim explicaţii logice.
Ce este reflexologia plantară?

Ce cunoaşteţi despre zonele reflexe?
Care sunt principiile reflexologiei plantare?
Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile reflexologiei plantare?
Trofin Elena
165
CAPITOLUL XII
REFLEXOLOGIA PALMARĂ
DEFINIŢIE
Reflexologia palmară este o artă blândă, o formă extrem de eficientă
de masaj terapeutic la nivelul mâinilor. În calitate de tratament, ea se
clasifică în domeniul "medicinii alternative". Este considerată de asemenea
o artă de vindecare holistică care tratează persoana ca un întreg, pentru a
aduce o stare de echilibru şi armonie în corp, minte şi spirit. Aceasta
înseamnă că nu suntem pur şi simplu o sumă de muşchi, vase de sânge şi
neuroni ci suntem rezultatul legăturii care se formează între ele.
SCOPUL REFLEXOLOGIEI PALMARE

Scopul reflexologiei palmare este echilibrarea corpului, lucru
realizabil în principal prin relaxare. Reflexoterapia este utilizată pentru a
determina părţile corpului care nu funcţionează eficient. Prin aplicarea
adecvată a acestei forme de tratament corpul recapătă echilibrul şi buna
funcţionare.
CUM ACŢIONEZĂ REFLEXOLOGIA PALMARĂ

Reflexoterapia nu este o formă de magie şi nici o formă de tratament
imediat. Rolul său este de a facilita vindecarea, de a ajuta corpul să activeze
propria lui energie de vindecare şi în principal de a acţiona ca o formă de
terapie preventivă şi nu terapeutică.
Corpul uman este o "maşină" complexă, al cărei părţi funcţionează
166
simultan şi în strânsă interdependenţă. În cazul în care o parte (cât de mică)
nu funcţionează corect, atunci este influenţată performanţa generală a
corpului şi a minţii.
BENEFICIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE

- Reduce tensiunea (stresul)
- Conduce la relaxare
- Întăreşte sistemul imunitar
- Îmbunătăţeşte circulaţia sangvină
- Ajută la eliminarea toxinelor din organism
- Îmbunătăţeşte funcţia sistemului nervos
- Contribuie semnificativ la combaterea durerii
- Combate oboseala
- Ameliorează spasticitatea
- Îmbunătăţeşte echilibrul
- Oprirea procesului de îmbătrânire
- Uşurează actul naşterii
CUI SE ADRESEAZĂ REFLEXOLOGIA PALMARĂ

Reflexoterapia se adresează tuturor persoanelor indiferent de vârstă
(copii, adulţi, vârstnici)
CÂT DUREAZĂ O ŞEDINŢĂ

DE REFLEXOTERAPIE
O şedinţă de reflexoterapie
are o durată în general între 45-60
de minute iar frecvenţa acesteia
este o dată pe săptămână. Cu toate
acestea, în cazul în care este dorită
doar o relaxare rapidă, 30 de
minute sunt suficiente.
Reflexoterapia poate avea loc şi de
2 ori pe săptămână.
REFLEXOTERAPIA ÎN
TIMPUL SARCINII
În general, reflexoterapia
este indicată în timpul sarcinii dar
ar trebui să se evite în timpul
primelor 12 săptămâni de sarcină,
adică în timpul primei perioade când organismul se adaptează la schimbările
hormonale dar şi la alte schimbări. După 12 săptămâni femeile însărcinate
167
care beneficiază de o reflexoterapie descoperă că aceasta le ajută la
combaterea oboselii, a greţurilor dar şi a celorlalte simptome ale sarcinii
HARTA CU PUNCTELE REFLEXOGENE
TRADUCEREA CUVINTELOR DIN HARTA PUNCTELOR

REFLEXOGENE
Head/face/sinus = cap/faţă/sinus
Neck = gât
Eye/ear = ochi/ureche
Top of shoulders = Partea de sus a umerilor
Between the shoulder blades = Între omoplaţi
168
Spinal region = regiunea spinării
Thyroid/parathyroid = tiroidă/paratiroidă
Chest/lung/upper back = Piept/plămân/partea superioară a spatelui
Diaphragm/solar plexus = diafragmă/plexul solar
Upper back = partea superioară a spatelui
Waistline = linia taliei
Lower bach/hip = partea inferioară a spatelui/şold
Uterus/prostate = Uter/prostată
Lymph gland/groin/fallopian tube = glanda limfatică/ zona inghinală /
trompa uterină
Tailbone = coccis
Knee/leg/hip = genunchi/picior/şold
Ovarz/testicle = ovar/testicul
Arm/shoulder = Braţ/umăr
Spleen = splină
Gall bladder = vezica biliară
Ileocecal valve = valva ileocecală
Small intestine = intestinul subţire
Sigmoid colon = colon sigmoid
Pituitary = glanda pituitară
Adrenal gland = glanda suprarenală
Kidney = rinichi
AVANTAJELE REFLEXOLOGIEI PALMARE ÎN

COMPARAŢIE CU REFLEXOLOGIA PLANTARĂ
- Mâinile sunt mai accesibile decât picioarele
- Reflexologia palmară necesită mai puţin timp decât reflexologia
plantară deoarece punctele reflexogene sunt mai mici(mâna este mai
mică decât piciorul)
- Ea se poate realiza oriunde în schimb cu reflexologia plantară care
necesită mai multe stadii de pregătire pentru efectuarea ei (amaneajarea
spaţiului, spălarea picioarelor, etc)
- Există persoane care nu suportă atingerea sau expunerea
picioarelor dar nu există persoane care ar ezita să expună propriile mâini
- În reflexologia palmară, o persoană poate aplica singur, pe el
însuşi această formă de terapie (dacă are pregătirea corespunzătoare), în
schimb cu reflexologia plantară, unde acest lucru este mai dificil de
realizat
INDICAŢIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE
- În Parkinson
- În afecţiunile ochilor (tensiunea oculară)
- În afecţiunile urechilor
169
- În problemele dento-maxilare
- În afecţiunile pulmonare şi respiratorii
- În răceală
- În astm
- În rinita alergică
- În emfizemul pulmonar
- În afecţiunile corzilor vocale
- În durerile de cap
- În căderea părului
- În anemie
- În artrită
- În durerile articulare
- În sindromul de tunel carpian
- În durerile de spate
- În afecţiunile sistemului digestiv
- În diabet şi hipoglicemie
- În alergii
- În prevenirea apendicitei
- În tratarea hemoroizilor
- În afecţiunile cardiace
- În tensiunea arterială
- În reglarea colesterolului
- În prevenirea atacului cerebral
- În afecţiunile rinichilor
- În afecţiunile vezicii urinare
- În afecţiunile hepatice
- În afecţiunile ginecologice
- În tratamentul glandelor sexuale
- În alcoolism
- În tratarea dependenţei de droguri
- În insomnie
- În claustrofobie
CONTRAINDICAŢIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE

- Nu este indicată reflexoterapia după o masă copioasă. Persoana
trebuie să digere mai întâi alimentele
- În cazul în care persoanei i se administrează medicamente
psihiatrice, este monitorizat de psihiatru sau psiholog sau cu alte cuvinte are
probleme psihice
- În cazul în care cineva are „montat” în corpul său un obiect de
metal (ex: orteză (proteză) etc)
- Când cineva a fost externat curând din spital
170
METODE ŞI TEHNICI DE REFLEXOLOGIE PALMARĂ
1. Metoda de presare-rotire: Se foloseşte zona de acţiune a
degetului mare (partea interioară a sa) pentru a se efectua o mişcare de
presare-rotire asupra punctului reflexogen. Prima dată se apasă uşor iar apoi
creşte progresiv presiunea exercitată asupra pielii. Această metodă este
utilizată pe toate ariile reflexe.
2. ”Plimbarea degetului mare” de-a lungul unor arii reflexe
extinse: Se foloseşte pentru zonele reflexe care se intind dintr-o parte în
cealaltă a palmei(ficatului,plămânilor,intestinelor). Se efectuează cu degetul
mare paşi mici dintr-o parte în alta a palmei. După fiecare pas se execută o
presiune în palmă după care se reiau paşii. Efectuând aceşti paşi în zig-zag
se acoperă o mai mare suprafaţă.
3. Metoda de presare-răsucire: se execută la nivelul pieliţii dintre
degete care se prinde între degetul mare şi index sau între degetul mare şi
cel mijlociu. Se apasă şi se răsuceşte uşor simultan cu ambele degete.
4. Presiunea cutanată: Se execută presând continuu, ferm un punct
reflexogen cu unul, două sau chiar trei degete o dată. Degetul mare se
foloseşte ca sprijin pe partea opusă a mâinii.
5. Metoda de presare-rotire cu ajutorul degetelor: Se apasă ferm
şi în acelaşi timp se se roteşte uşor degetul pe punctul de presiune
6. ”Menghina”: Se efectuează cu ajutorul degetului mare şi
arătătorului. Această tehnică se aplică la nivelul degetelor. Se presează un
deget cu arătătorul (în timpul execuţiei acesta se îndoaie) iar degetul mare
care se află în partea opusă acţionează ca pârghie.
7. ”Plimbarea” degetelor: implică utilizarea a unui, două sau trei
171
degete pe dosul palmei. Degetele se aşează unul lângă celălalt iar apoi se
“plimbă” pe zona respectivă. Degetul mare se plasează în palmă cu rol de
sprijin. Mişcările se repetă pentru acoperirea unei suprafeţe cât mai mari.
8. Rotirea mâinii: Se efectuează din încheietura mâinii cercuri mici,
apoi medii şi la sfârşit mari. Mişcările se execută iniţial în sensul acelor de
ceasornic iar apoi în sens opus. Această tehnică stimulează sistemul limfatic
şi întăreşte sistemul imunitar.
9. Rotirea degetelor: Se efectuează rotirea fiecărui deget în cercuri
mici în sensul acelor de ceasornic iar apoi în sens opus. Dacă mişcările nu
provoacă durere, se măreşte diametrul cercurilor
Daţi definiţia reflexologiei palmare

Care sunt avantajele reflexologiei palmare faţă de reflexologia
plantară?
Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile reflexologiei palmare?
Care sunt beneficiile reflexologiei palmare?
Descrieţi o tehnică de reflexologie palmară
Acriş Crinuţa
Racoviţă Bogdan
Stan Mihai
172
CAPITOLUL XIII
YOGA
GENERALITĂŢI
Yoga poate fi definită ca o artă, o disciplină, o ştiinţă, deoarece:
- Practicile ei se încadrează intr-o disciplină perfectă
- Sunt bazate pe observaţie şi experienţa ştiiinţifică, având ca domeniu
de aplicare anatomia şi fiziologia corpului omenesc
- Dezvoltă şi antrenează funcţiile mentale şi psihice
- Ca artă, asanele se mai numesc şi poze sau atitudini estetice.
Yoga derivă din cuvântul sanscrit “yuj”, care înseamnă a uni, a
împerechea.
Scopul practicilor yoga are în vedere să dezvolte, să întărească şi să
unească armonios structura psiho-fizică a individului încadrându-i evoluţia
în legile naturii.
Yoga reprezintă totalitatea eforturilor întreprinse deliberat de fiinţa
umană - prin mijloacele sale specifice - pentru a păstra sau recâştiga
contactul cu ea însăşi (lucru extrem de important dacă ne gândim la faptul
că printr-un proces de iluzionare, omul s-a fracturat, s-a descentrat rupându-
se în plan mental şi îndepărtându-se de el însuşi, de semeni şi de lumea
înconjurătoare, situaţie care se agravează continuu).
Cele mai timpurii dovezi arheologice ale existenţei Yoga pot fi
găsite în nişte sigilii de piatră care înfăţişează posturi Yoga. Aceste sigilii de
piatră poziţionează existenţa Yoga undeva în jurul anului 3000 î.e.n.
Yoga, o putem împărţi în patru perioade distincte:
- Perioada vedică
- Perioada pre-clasică
- Perioada clasică
- Perioada post-clasică
ETAPE ÎN YOGA
Pantajali împarte yoga în 8 etape astfel:

I . etape preliminare :
1.Yama
2.Niyama
II. Etape psiho-somatice
3.Asanas,Mudras, Bandas, (poziţii, gesturi, contracţii)
4.Pranayama (respiraţie controlată)
173
III. Etape psiho-mentale
5.Pratyahara=desprinderea simţurilor de obiectele lumii
exterioare
6.Dharana=concentrarea
7.Dhyana=meditaţia
8.Samadhi=autodesăvârşirea
INDICAŢII ÎN EFECTUAREA EXERCIŢIILOR
- Exerciţiile de yoga se practică cu două ore înainte sau după masă.

- În primele zile ale antrenamentului sunt suficiente 10 minute de
practică, apoi se creşte progresiv durata, cu un minut pe săptămâna până
se ajunge la 30 de minute.
- Exerciţiile se execută având o îmbrăcăminte lejeră.
- Incinta în care se desfăşoară antrenamentul trebuie să fie aerisită
având o temperatură plăcută.
ANTRENAMENTUL FIZIC ÎN YOGA
Asanas-Mudras-Bandhas
- Asanele sunt exerciţii fizice ce ne permit să acumulăm energie.
Asanele întăresc muşchii şi nervii, activează circulaţia sângelui, menţin
coloana vertebrală flexibilă, glandele endocrine în bună funcţionare.
- Mudrele sunt tot asane, practicarea lor folosind unele glande cu
secreţie internă.
- Bandele sunt contracţii musculare.
Recomandări
- Începerea execuţiei asanelor va fi întotdeauna precedată de
relaxarea muşchilor, care se obţine tot printr-o asana numită “Savasana”
(poza corpului inert)
- Coloana verticală complet dreaptă şi verticală
- Exerciţiile se fac pe plan dur nu pe saltea
- Asanele se execută într-o ordine, care să asigure corpului
maximum de eficienţă. Se fac întâi asanele cu flexie şi extensie apoi cele
de torsiune la stânga şi la dreapta şi după ele,cele inversate (Shirshasana)
Relaxarea (postura “Savasana”)
174
Execuţie : Din poziţia culcat dorsal pe podea corpul perfect
orizontal, cu capul orientat spre nord, braţele pe lângă corp cu palmele
orientate în sus.
Se începe relaxarea de la cap, concentrarea atenţiei asupra muşchilor
fiecărei parţi a corpului până la tălpi.
Savasana cea mai importantă deoarece orice asana practică fără
relaxare, înainte şi după execuţie, nu îşi va atinge scopul.
Concentrarea este actul de gândire disciplinată prin care putem fixa
atenţia pe un obiect exterior sau o imagine interioară.
1.Exerciţii pentru încălzirea şi pregătirea corpului în vederea

executării asanelor
Alergarea pe loc: alergare lentă pe loc respirând doar pe nas. Durata
exerciţiului e în funcţie de vârstă sănătate şi starea organismului, astfel se
începe de la 1-2 minute şi creste progresiv până la limita de oboseală.
2.Exerciţii pentru mobilitatea coloanei vertebrale

În picioare, corpul drept faţa spre nord. Braţele ridicate, bine întinse
deasupra capului inspiraţi uşor. În timp ce expiraţi aplecaţi-vă în faţă,
căutând să atingeţi pământul cu vârful degetelor.
175
În continuare, rămâneţi în picioare (picioarele depărtate), puneţi
mâinile pe şolduri îndoiţi corpul arcuindu-l pe spate cât puteţi. Când vă
îndoiţi în spate inspiraţi,iar când vă aplecaţi în faţa expiraţi aerul.
Inspiraţi aerul, răsuciţi bustul cu mâinile pe şolduri spre dreapta

expirând. Reveniţi la poziţia iniţială inspirând, repetaţi mişcarea spre stânga.
176
Continuaţi exerciţiul cu ultima flexie a coloanei vertebrale aplecând
bustul lateral spre dreapta şi spre stânga, cu aceleaşi indicaţii privind
respiraţia.
3. Exerciţii pentru mobilitatea picioarelor

Din poziţia în picioare, treceţi în ghemuit, căutând să vă păstraţi
echilibrul corpului stând pe degetele picioarelor, fără să atingeţi solul cu
călcâiele. Bustul va fi drept fără curbarea spatelui.
4. Exerciţii pentru gât

Din poziţia Lotus Siddhasana sau stând pe scaun, palmele pe
genunchi, corpul bine relaxat, respiraţi normal. Începeţi exerciţiul prin
aplecarea capului în faţă căutând să atingeţi pieptul cu bărbia, apoi daţi
capul pe spate repetaţi de 4-5 ori.
177
Continuaţi exerciţiul cu aplecări alternative ale capului stânga-
dreapta de 4-5 ori. După o pauză de 1 minut continuaţi cu rotirea capului de
5-6 ori în ambele sensuri.
Padmasana sau Asana Lotusului

Execuţie: staţi pe covor cu picioarele întinse, îndoiţi piciorul stâng
până când a ajuns în faţa pubisului. Apucaţi cu ambele mâini talpa şi
aşezaţi-o pe coapsa piciorului drept cât mai aproape de abdomen astfel încât
călcâiul sa iasă în sus. În acest timp piciorul drept se află întins pe covor, în
continuarea exerciţiului vă aplecaţi uşor în faţă, îndoiţi acum şi piciorul
drept spre pubis aşezându-i talpa pe coapsa stângă, de asemenea cât mai
aproape de abdomen în simetrie perfectă
cu celălalt picior. Coloana dreaptă şi
verticală şi ochii închişi, mâinile întinse şi
plasate pe genunchi cu palmele în sus,
unind policele cu arătătorul.
Vajrasana (poziţia diamantului )

Execuţie: Staţi în genunchi, lăsaţi
şezutul pe călcâie, apoi îndepărtaţi unul de
altul călcâiele şi aşezaţi-vă între ele.
Mâinile pe genunchi cu palmele în jos,
spatele drept, ochii închişi şi respiraţia
normală, relaxati-vă.
178
Supta-Vajrasana (varianta)
Execuţie: Staţi în genunchi, îndepărtaţi călcâiele unul de altul şi
aşezaţi-vă între ele, spatele drept, respiraţi profund de câteva ori relaxându-
vă. Lăsaţi-vă încet pe spate ajutându-vă de coate pâna ce capul a atins
pământul. Acum duceţi braţele sub cap şi a-ţi realizat poza definitivă. Staţi
la asana 2-3 minute (la început chiar mai puţin)
Mayurasana sau Asana păunului
Execuţie: Aşezaţi-vă pe călcâie cu genunchii depărtaţi, respiraţi

normal. Aplecaţi-vă spre înainte plasând braţele între genunchi cu palmele
lipite şi orientate în interior spre bazin. Coatele lipite vin de la sine sub
abdomen.
179
Aplecaţi capul spre sol întinzând picioarele înapoi. Corpul uşor
înclinat înainte stă suspendat pe coate. Pentru a reuşi plasaţi centrul de
greutate spre înainte până stabiliţi punctual de echilibru convenabil. Pe
durata execuţiei respiraţi normal.
Durată - câteva secunde până la un minut.
Hasta-Padasana sau Asana piciorului ţinut

Execuţie: aşezat pe covor cu picioarele cât mai depărtate îndoiţi
trunchiul înainte până atingeţi solul cu fruntea. Apucaţi degetele de la
picioare cu mâna. Respiraţi încet şi profund.
Yoga - Mudra
Mudra în sanscrită înseamnă simbol. Aşadar, YOGA-MUDRA
înseamnă simbolul Yoga.
Execuţie: aşezaţi-vă în lotus; coloana dreaptă şi vertical. Duceţi
mâinile la spate apucând încheietura mâinii drepte cu mâna stângă, ţinând-o
astfel pe toată durata execuţiei exerciţiului. Inspiraţi apoi pe timpul expirului
180
aplecaţi-vă în faţă până ce fruntea atinge solul. Rămâneţi 2-3 secunde apoi
reveniţi în poziţia de plecare inspirând încet.
Bhujangasana sau Cobra

Execuţie: Culcaţi-vă pe sol cu faţa în jos, întindeţi bine picioarele
astfel ca tălpile să fie orientate cu faţa în
sus. Puneţi palmele pe sol sub umeri,
coatele lipite de corp, fruntea să atingă
solul. În această poziţie, vă relaxaţi un
minut, lăsând respiraţia să curgă normal.
Apoi, concentrând atenţia asupra unei cât
mai bune desfăşurări a exerciţiului,
împingeţi bărbia înainte razant cu solul,
întinzând gâtul cât mai mult posibil;
privirea spre tavan. În continuarea
mişcării, ridicaţi apoi capul în sus
împreună cu trunchiul, fără să vă ajutaţi
de braţe şi căutând să împingeţi bustul
spre spate, dar ombilicul să rămână lipit
pe sol, respiraţia curge normal. Când
trunchiul a ajuns sus, puteţi să vă ajutaţi
de braţe ca să executaţi mişcarea. Durata, 7-12 secunde.
Halasana sau Plugul

Execuţie: Întindeţi-vă pe spate orientaţi cu capul spre nord, mâinile
pe lângă corp palmele pe sol, respiraţi normal, relaxaţi-vă. Ridicaţi
picioarele ducându-le peste cap până ce degetele ating solul. Mâinile de care
v-aţi ajutat la împingerea picioarelor în sus rămân lipite de sol, fiţi atenţi să
nu îndoiţi genunchii, respiraţi profund.
181
Ardha-Salabhasana sau Jumătate lăcustă
Execuţie: Culcaţi-vă cu faţa în jos, picioarele întinse, braţele pe
lângă corp cu pumnii strânşi orientate în jos cât mai mult sub coapse. În
timp ce inspiraţi ridicaţi cât mai mult piciorul drept, expirând aduceţi
piciorul la loc. Executaţi aceeaşi mişcare cu piciorul stâng. Se execută de 3-
4 ori cu fiecare picior.
Salabhasana sau Lăcustă

Execuţie: Aceeaşi aşezare pentru execuţie ca la exerciţiul anterior,
cu deosebirea că se ridică ambele picioare de odată. Respiraţi normal. Staţi
cu corpul arcuit 5-6 secunde apoi coborâţi picioarele şi vă relaxaţi
întorcându-vă cu faţa în sus.
182
Dhanurasana sau Asana arcului
Execuţie: Staţi întins cu faţa în jos,
fruntea atinge solul, în timp ce inspiraţi,
apucaţi cu mâinile gleznele arcuind corpul
prin ridicarea capului şi a picioarelor cât
mai sus, expiraţi revenind la loc. Respiraţi
normal. Durată 2-3 secunde progresând
treptat până la un minut.
Ardha-Matsyendrasana
Execuţie: Aşezaţi pe sol, puneţi
călcâiul piciorului stâng sub coapsa
piciorului drept, apoi treceţi piciorul drept
peste genunchiul piciorului stâng punând
talpa pe sol. Trunchiul răsucit spre dreapta
în timp ce mâna stângă apucă glezna sau
vârful piciorului drept în continuarea
mişcării întoarceţi faţa către dreapta rotind
totodată şi capul. Braţul drept îl ducem
după centură, respiraţi normal. La început
staţi câteva secunde, treptat măriţi timpul
de execuţie.
Sahaj Agnisara Dhouti sau
Metoda curăţirii abdomenului prin aer
şi sânge
Execuţie: Puneţi palmele pe
şolduri, aşezaţi degetele mari deasupra
şoldurilor sub ultima coastă, iar restul
degetelor pe ombilic, în timp ce degetele
mari rămân fixe pe locul lor, celelalte vor
presa ombilicul căutând să-l lipească pe
183
şira spinării, după care slăbiţi presiunea lăsându-l să revină la loc. Repetaţi
exerciţiul de 25-30 de ori şi maxim de 100 de
ori pe şedinţa.
Recomandări
Acest capitol vizează descrierea celor
mai importante exerciţii de respiraţie yoga şi în
acelaşi timp lipsite de pericole.
Relaxarea este cea mai importanţă
precauţie înaintea exerciţiilor de respiraţie.
Respiraţia se face numai pe nas. Dinamica
respiraţiei yoga începe cu “a învăţa” să respiraţi
abdominal, adică să umpleţi cu aer partea de
jos a plămânilor, simţind apăsarea peretelui
abdominal pe cingătoare.
Dinamica suflului
În dinamica respiraţiei yoga, intervine
controlul minţii şi concentrarea asupra actului
respirator care desăvârşeşte respiraţia.
EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE YOGA

1. Respiraţia abdominală
Primul şi cel mai simplu exerciţiu de respiraţie supravegheată este
cel diafragmatic sau abdominal. Luaţi una din poziţiile favorite: lotus,
siddhasana, în picioare sau culcat.
Orientaţi capul spre nord în poziţia culcat iar în celelalte să aveţi faţa
spre nord. Goliţi plămânii de aer apoi inspiraţi simţind cum partea de
jos a plămânilor se umflă apăsând pe cingătoare:pieptul rămâne
imobil, imediat expiraţi, repetaţi de 3-4 ori.
2. Respiraţia mijlocie sau costală
Aceleaşi recomandări poziţie, orientare, relaxare şi concentrare pe
execuţie. Executaţi mai întâi primul exerciţiu (respiraţia abdominală), în
continuare umpleţi cu aer plămânii, simţind dilatarea coastelor, expirând
coastele revin la loc. Repetaţi exerciţiul de 3-4 ori.
3. Respiraţia claviculară
Aceleaşi recomandări privind măsurile de execuţie, concentrative
asupra vârfurilor plămânilor care se umplu cu aer ridicând claviculele şi
umerii în sus. Celelalte părţi abdominală şi mediană lucrează normal.
Expirând lent claviculele şi umerii revin la loc, repetaţi exerciţiul de 3-4 ori.
4. Respiraţia completă yoga
Constă în efectuarea celor 3 fluxuri de respiraţie descrise mai
înainte, de inspiraţie şi expiraţie a aerului.
184
Execuţie: Staţi în lotus „siddsahana”, în picioare, sau culcat,
inspiraţi unind într-una cele 3 feluri de respiraţie (abdominală costală şi
claviculară), numărând în gând până la 8, apoi expiraţi aerul numărând la fel
până la 8.
În toate ramurile yoga, ţelul final este atingerea unei stări eterne de
conştiinţă perfectă. Ca urmare a desăvârşirii în practica meditaţiei,
practicantul perseverent va atinge cea mai înaltă formă de meditaţie în care
obiectul de cunoscut este chiar Sinele Suprem. Aceasta contopire sublimă
între eul individual şi Conştiinţa Universală este redată de Samadhi, ultima
etapă a sistemului Hatha Yoga. ă
Ce este Yoga?
Ce sunt Asanas-Mudras-Bandhas?
Daţi exemple de exerciţii pentru încălzirea şi pregătirea corpului în
vederea executării asanelor.
MAYURASANA sau asana păunului – execuţie.
Descrieţi un exerciţiu pentru gât.
Cum se execută YOGA-MUDRA?
Ce tipuri de respiraţie yoga cunoaşteţi?
Descrieţi respiraţia mijlocie sau costală.
Cum se execută respiraţia claviculară?
În ce constă respiraţia completă yoga?
Costin Emanuel
Dogaru Mihai
Stan Mihai
185
CAPITOLUL XIV
YUMEIHO
TERAPIA DE CORECTARE A COXALELOR PRIN MASAJ ŞI

PRESOPUNCTURĂ
GENERALITĂŢI
YUMEIHO este o metodă terapeutică bazată pe acţiuni manuale
care acţionează în scopul restabilirii echilibrului biomecanicii şi fiziologiei
corpului uman; cuprinde circa 100 de manevre care se efectuează asupra
întregului corp al pacientului.
Terapia Yumeiho se aplică prin metode exclusiv manuale cum ar fi:
• tehnici de manipulare osteo-articulare şi gimnastică mio-
articulară pasivă;
186
• procedee de puncto-terapie (similare celor utilizate în
presopunctură şi reflexoterapie);
• tehnici şi procedee speciale de masaj; elemente de stretching
(întinderi, elongaţii);
• metode de corectare respectiv echilibrare a posturii, ale mersului
şi staticii;
• exerciţii de optimizare a biomecanicii aparatului locomotor, etc.
ISTORICUL TERAPIEI YUMEIHO

Tehnicile şi procedeele speciale de masaj precum şi celelalte aplicaţii
terapeutice manuale incluse în practica Yumeiho derivă din elemente ale
medicinii tradiţionale chineze şi japoneze, cum ar fi tehnicile chinezeşti
TUI – NA. Fondatorul terapiei Yumeiho este prof. dr. Saionji Masayuki.
Prima instituţie oficială creată în scopul aplicării, instruirii şi
răspândirii terapiei Yumeiho a fost înfiinţată în anul 1980 în Tokyo.
Începând cu acelaşi an terapia este răspândită în întreaga lume prin
intermediul INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE MEDICINĂ
PREVENTIVĂ PRACTICĂ din TOKYO – JAPONIA. Actualmente
funcţionează, atât în Japonia cât şi în întreaga lume (în peste 30 de ţari),
centre medicale, cabinete private, clinici, în care se practică cu succes
terapia YUMEIHO. Experienţa clinica şi investigaţiile efectuate prin metode
ştiinţifice au dovedit complexitatea efectelor terapiei asupra corpului uman.
EFICIENŢA CURATIVĂ ŞI PROFILACTICĂ

Pe parcursul timpului s-au făcut numeroase statistici, studii şi
cercetări ştiinţifice cu caracter medical în ceea ce priveşte eficienţa curativă
şi profilactica a terapiei Yumeiho. Aceste studii au fost efectuate atât de
către instituţii medicale de renume cât şi de către medici şi practicanţi
independenţi din întreaga lume. Unul dintre cele mai ample studii a fost
efectuat pe parcursul a 10 ani la Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Spitalului
Militar Central al Aviaţiei din Moscova – Rusia. În urma rezultatelor
obţinute terapia Yumeiho a fost oficial implementata ca metoda de
profilaxie şi reabilitare în tratarea aviatorilor şi cosmonauţilor. De
asemenea începând cu anul 2000, terapia Yumeiho se preda ca disciplina
aparte în cadrul Universităţii de Medicină Militară din Moscova.
KINETOTERAPIE ŞI TERAPIE YUMEIHO

Terapia Yumeiho asociată cu kinetoterapia participă la :
• combaterea durerii,
• combaterea contracturilor musculare,
• retracţiilor capsulo ligamentare,
• hipotoniei musculare cât şi la stoparea progresiei leziunilor de
187
tip degenerativ prin îmbunătăţirea vascularizaţiei locale,
• păstrarea sau reconstituirea armoniei suprafeţelor osoase
articulare.
TEORIA CENTRULUI DE GREUTATE AL CORPULUI

UMAN ÎN RELAŢIE CU AFECŢIUNILE COLOANEI
VERTEBRALE
Poziţionarea dominantă a centrului de greutate al corpului uman
determina felul în care sunt solicitate structurile aparatului locomotor.
Yumeiho îşi bazează teoria şi practică pe studiul relaţiei de
interdependentă dintre poziţia dominantă a centrului de greutate al corpului
şi potenţialul maladiv, respectiv patologia umană. Aceasta deoarece centrul
de greutate al corpului uman este corelat cu verticalitatea şi cu echilibrul.
În echilibru ortostatic, central de greutate se situează pe axa
verticală, în planul median al corpului, facilitând distribuţia simetrică a
greutăţii (respectiv a masei corporale) la nivelul membrelor inferioare.
În cazul în care membrele inferioare nu pot suporta în mod egal
greutatea corpului, Centrul de greutate va avea tendinţa să se situeze
dominant în afară axei verticale a corpului. În acest caz vorbim de o
asimetrie de poziţie dominantă a Centrului de greutate.
Asimetria de poziţie a Centrului de greutate este întreţinută şi uneori
chiar determinată şi prin modificarea curburilor fiziologice normale ale
coloanei vertebrale
oziţia dominantă a Centrului de greutate este influenţată şi
determinată de foarte mulţi factori cum ar fi:
• asimetriile oaselor coxale (subluxaţiile lor):
• tulburările funcţionale şi patologii ale articulaţiilor
coxofemurale;
• afecţiuni ale articulaţiilor sacroiliace;
• afecţiuni ale simfizei pubiene;
• suferinţe articulare ale genunchilor, gleznei, meta-tarso-
falangiene;
• suferinţe musculare ale membrelor inferioare, şoldului, regiunii
lombare (şi nu numai);
• suferinţe neurologice (nevrite, hemiplegii, iritări radiculare de
diferite etiologii);etc.
Devierile poziţiei dominante ale Centrului de greutate impietează
asupra echilibrului respectiv sănătăţii întregului organism (atât din punct de
vedere al staticii şi dinamicii cât şi din punct de vedere fiziologic), însă cele
mai grave consecinţe se regăsesc la nivelul coloanei vertebrale.
Centura pelviană este cea care asigura baza funcţională atât în dinamica
cât şi în statică a coloanei vertebrale. Inegalităţile membrelor inferioare,
188
apărute în consecinţă unor disfuncţii sau asimetrii ale bazinului, duc
întotdeauna la apariţia şi întreţinerea curburilor patologice ale coloanei
vertebrale.
Terapia yumeiho propune în primul rând corectarea pe cât posibil a
tulburărilor de statică şi dinamica ale articulaţiilor centurii pelviene, fapt
care are drept consecinţe corectarea poziţiei Centrului de greutate al
corpului deci o distribuţie simetrică a greutăţii corpului pe membrele
inferioare. Normalizarea funcţională (a tonusului, a biomecanicii articulare)
asigurată la nivelul membrelor inferioare influenţează pozitiv, din toate
punctele de vedere, coloana vertebrală.
CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO

Aplicarea procedeelor incluse în terapia yumeiho fară a se ţine
seama de contraindicaţii poate avea un efect dăunător, chiar dacă acestea
sunt corect efectuate.
Vom prezenta pe larg contraindicaţiile aplicării terapiei yumeiho
Cele mai frecvente contraindicaţii sunt date de suferinţele
dermatologice (boli de piele, afecţiuni tegumentare). Este foarte important
de reţinut faptul că masajul, manipularea, stimularea, etc. se pot aplica doar
pe o piele perfect sănătoasă. Nu se va executa masaj, sau procedee similare,
persoanelor care prezintă la nivelul tegumentului boli de natură parazitară
sau inflamatorii, cum ar fi: infecţii parazitare (scabie, etc.), infecţii fungice
(micoze), eczeme, erupţii, plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice s-ar
putea extinde, agrava sau ar putea genera contaminări. Nu se va face masaj
pe regiuni ale pielii care acoperă un proces inflamator profund (furuncule,
abcese, flegmoane sau alte colectări purulente). Nu se vor aplica procedee
de masaj în regiunile care au suferit intervenţii chirurgicale recente cu
ţesuturile (cicatriciale) incomplet sau necorespunzător vindecate.
Menţionam o serie de afecţiuni generale sau regionale în cazul
cărora este contraindicată aplicarea terapiei yumeiho:
- intoxicaţii acute de orice fel;
- stări febrile (infecţioase sau de altă natură);
- afecţiuni infecţioase osoase şi osteo articulare (osteita, osteomielita,
artrita, etc.);
- osteoporoza medie sau avansată;
- tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteo articulară,
cutanată etc.;
- tromboflebite, flebotromboze, arterite, cu manifestări acute (sau dacă
sunt prezente complicaţii);
- afecţiuni cardio-circulatorii acute: angina pectorală, infarct miocardic,
tulburări de ritm, insuficienţă cardiacă decompensată şi manifestă,
anevrisme confirmate, embolii cu diferite localizări, hipertensiunea arterială
189
în decompensare etc.;
- ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană,
cerebrală, renală, intestinală etc.);
- suferinţe pulmonare acute;
- afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice,
biliare şi pancreatice etc.; În cazurile colitei ulceroase (ulcero-hemoragice,
boala Crohn), litiazei biliare, colecistitei, ulcerului gastric sau/şi duodenal
netratat corespunzător (sau în puseu acut), de asemenea se contraindica
aplicarea terapiei Yumeiho.
- boli renale severe (pacient supus dializei);
- boli de sânge, mai ales cele cu manifestări (sau tendinţe) hemoragice
(fragilitate capilară severă, hemofilia, tratamente cu medicaţie
anticoagulantă, etc.)
- stări de oboseală şi debilitate severă;
- în bolile psihice cu caracter excitant şi confuzional sau în starea de
ebrietate.
- traumatismele severe (echimoze, hematoame, rupturi ale muşchilor
sau ţesuturilor de orice fel), fracturi neconsolidate sau insuficient
consolidate, (în aceste cazuri terapia se v-a aplica numai după confirmarea
clinică a vindecării leziunilor, şi după evaluarea eventualelor sechelelor
rămase).
- Herniile de disc cu manifestări neurologice severe, luxaţiile
vertebrale, etc.
- cancerul, de orice fel, la orice nivel (dacă nu este alta recomandare
data de oncolog),
- herniile de orice fel (eventraţii, hernie hiatala, etc.).
Nu se vor efectua manipulări ale articulaţiilor care au fost supuse la
intervenţii chirurgicale (proteză de şold, genunchi, osteo-grefon, tije de
fixare – corectare, corecţii ligamentare, meniccotomii, etc.) !!!
Se va evita aplicarea terapiei Yumeiho în timpul menstruaţiei, mai
ales dacă este mai abundenta sau supraabundenţă (în hipermenoree se
contraindica aplicarea terapiei !).
Nu se va aplica terapia Yumeiho mai devreme de 2-3 ore după
servirea mesei, în timpul unei furtuni, după mese copioase.
Dată fiind diversitatea suferinţelor şi mai ales particularitatea cu care
ele se manifestă şi evoluează în fiecare caz, nu se poate face o listă precisă a
tuturor contraindicaţiilor. În consecinţă, aplicarea terapiei la pacienţii cu
afecţiuni severe, se va face cu discernământ şi numai cu acordul medicului
specialist, curant.
Ca regulă generală, se recomandă ca în toate cazurile în care aveţi
dubii, sau consideraţi că aplicarea terapiei poate produce efecte negative sau
nesigure, să aplicaţi principiul hipocratic ,primum non nocere!" adică „în
190
primul rând să nu faci rău!" renunţând la efectuarea terapie Yumeiho.
INDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO

A întocmi un grupaj de indicaţii medicale adresate masajului,
manipulărilor osteoarticulare, punctoterapiei, gimnasticii, respectiv a tuturor
tehnicilor şi procedeelor incluse în terapia Yumeiho (şi a metodelor
terapeutice similare) - cum se obişnuieşte în alte domenii ale fizioterapiei -
este o tentativă şi o misiune aparent facilă, dar totodată dificilă şi, paradoxal,
inutilă şi absurdă. De ce ? Pentru că indicaţiile acestor aplicaţii terapeutice
sunt nenumărate. Chiar dacă dorim să încercam o clasificare a acestora,
riscăm să ne expunem criticii, datorită hazardului şi omisiunilor. Prezentăm
o expunere aproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a reduce la
minimum ignorarea sau necunoaşterea lor.
- tulburări de statică şi dinamica ale aparatului locomotor cum ar fi:
asimetrii de bazin, cifoze, scolioze, hiperlordoze şi combinaţii şi complicaţii
ale acestora (cifoscolioze, etc.). Distribuţia necorespunzătoare a greutăţii
corpului la nivelul bazinului respectiv la nivelul membrelor inferioare
(prevenirea patologiei induse de aceste tulburări sau ameliorarea patologiei
prezente); Rigiditate musculo-articulară, laxitate ligamentară; Tulburări de
mers, echilibru, statică, datorate cauzelor mai sus menţionate şi a
complicaţiilor induse. Etc.
- nevralgii şi neuromialgii, indiferent de localizarea, substratul
anatomo-funcţional şi cauza acestora (cu excepţia cauzelor care se constituie
în contraindicaţii, vezi hernia de disc lombara cu sciatică): reumatismale,
neurologice, posttraumatice, psihogene, afecţiuni articulare, miozite,
miofascite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retracţii musculo-
tendinoase, contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite
cauze (centrale şi periferice, neurologice şi post-traumatice, post
inflamatorii şi postinfecţioase etc.);
- afecţiuni şi suferinţe ale aparatului cardiovascular, periferice şi
centrale: staze venoase şi limfatice, cu edeme circulatorii periferice,
ischemii vasculare periferice în stadii funcţionale, incipiente, hipertensiuni
arteriale în stadii funcţionale;
- tulburări gastrointestinale cum ar fi: tulburări funcţionale ale
tranzitului intestinal de origine vegetativă, constituţionala sau ca urmare a
dietei necorespunzătoare (tranzit intestinal diminuat, constipaţia, diareea
fără cauze infecţioase). Diskinezii biliare, stază pilorică, hiper sau
hipoaciditate gastrică, etc (cauzate de stress!!),.
- afectări psihogene de diferite etiologii: multiple forme de nevroză
astenică, spasmofilii, tetanii cronice, distonii neurovegetative;
- afecţiuni dismetabolice: obezitate, diabet, gută;
- afecţiuni din sfera ginecologică: hipotrofii şi dezaxări ale uterului,
191
ptoze, aderenţe, inflamaţii cronice etc.
- pregătirea gravidei pentru naştere;
- pediatrie: anemii diverse, rahitism, sindroame hipoanabolice de
diferite cauze;
- geriatrie: tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii
scheletice, a articulaţiilor şi a metabolismului diminuat, etc. După explorări
paraclinice permisive (biologice, laborator etc.).
- Stresul. Tulburări induse de stres cum ar fi: insomnii, anxietate,
agitaţie, tensiuni musculare dureroase, oboseala cronică psihică şi fizică,
tulburări neurovegetative diverse, etc. Prevenirea apariţiei stresului sau a
instalării tulburărilor induse de stres. Incapacitatea persoanei de a se relaxa.
- Diminuarea sau chiar eliminarea efectelor nocive induse de
sedentarism;
- Pregătirea sportivului pentru performanţa; Recuperarea capacităţii
de mişcare şi efort la sportivi.
- Recuperarea pacienţilor care au suferit imobilizări prelungite;
- Ameliorarea, corectarea şi creşterea ventilaţiei pulmonare. În
cazurile în care se diminuează capacitatea ventilatorie prin rigidizarea cutiei
toracice (contracturi musculare, artroze vertebrale toracale, etc.), sau prin o
respiraţie incorectă (insuficientă).
Bineînţeles că pe lângă indicaţiile mai sus menţionate, mai mult sau
mai puţin precise, sunt numeroase alte cazuri în care aplicarea terapiei
Yumeiho poate fi benefică.
În cazul fiecărei indicaţii în parte, pot să apară particularităţi
specifice fiecărui caz în parte care să determine contraindicarea aplicării
terapiei, sau a anumitor tehnici şi procedee incluse în această. Spre exemplu:
nevralgia sciatică este una din indicaţiile aplicării terapiei Yumeiho, cu
condiţia să nu fie generată de o hernie de disc (în acest caz sunt interzise
manipulările vertebrale). Şi chiar şi în acest caz pot fi întâlnite situaţii
diferite, individualizate de la caz la caz. În consecinţă selectarea, evaluarea
şi monitorizarea pacienţilor este indispensabil a se efectua de către medici
specialişti.
În cazul persoanelor confirmate de către medic ca fiind clinic
sănătoase, aplicarea terapiei se poate face integral, în siguranţă. Abordarea
se va face preponderent în plan profilactic. Adică se vor corecta acele
tulburări (anomalii) funcţionale care crează disconfort sau care pe termen
lung pot induce stări patologice.
Observaţie
Un terapeut cu o vastă experienţă, şi cu o pregătire medicală
adecvată, va putea aborda chiar şi cele mai dificile cazuri, obţinând rezultate
cel puţin satisfăcătoare.
192
TEHNICI UTILIZATE ÎN YUMEIHO
1. Manipularea articulaţiilor umerilor şi intervertebrale
toracale
Se realizează aducţia orizontală a braţelor, concomitent cu extensia
şi tracţiunea coloanei vertebrale. În punctul de tensiune maximă se face
impulsul manipulativ prin ridicarea umerilor şi extensia braţelor simultan cu
proiecţia anterioară a abdomenului
Important de ştiut este faptul că manipulările şi mobilizările

vertebrale permit reabilitarea (parţială) numai a acelor discuri la care gradul
de degenerescenta este sub 50%. În consecinţă trebuie acţionat până nu este
prea târziu
Manipulările vertebrale practicate în cadrul terapiei yumeiho asigura
restabilirea echilibrului funcţional atât al articulaţiilor inter-apofizare cât şi
al discului intervertebral prin eliminarea tensiunilor ligamentare şi punerea
în ordine, din punct de vedere biomecanic şi fiziologic.
Tehnicile de manipulare permit o eliberare presiunii care impietează
asupra mecanismului de imbibiţie la nivelul cartilajului, asigură corectarea
unor deficienţe funcţionale la nivelul articulaţiilor intervertebrale (mai ales
la nivel interapofizar).
2. Manipularea articulaţiilor intervertebrale lombare
superioare şi toracale inferioare
Se face tracţiunea bruscă spre înapoi a toracelui, simultan cu flexia
maximă a capului. Manevra se execută în 3 – 4 puncte de fixare, ascendent
pe coloana dorsală.
193
3. Stretching pentru musculatura anterioară a coapselor şi
gambelor
La punctul de amplitudine maximă se execută tensiune finală

prelungită, prin presiune exercitată la nivelul feţelor dorsale ale picioarelor.
194
4. Manipularea articulaţiilor metatarso-falangiene
Se execută manipulare pe articulaţiile metatarso-falangiene în

flexie.
Reuşita manipulării este apreciată prin înregistrarea unei succesiuni
de cracmente.
5. Masajul regiunii sacro-lombare
195
Presiune exercitată cu policele în 5 puncte, pe liniile de articulare
iliosacrale, întindere a tegumentului până la limita maximă a elasticităţii,
menţinând constanta presiunea aplicată suspendare a presiunii, eliberarea
tegumentului şi netezire descendentă.
6. Masajul muşchilor fesieri
Presiune perpendiculară exercitată simultan cu uşoară deplasare

laterală. Mâna dreaptă a terapeutului stabilizează bazinul
7. Masajul regiunii supratrohanteriene
196
Se masează această regiune cu ambele police, perpendiculare unul pe
celălalt, executând fricţiune cu frământat, prin mişcări longitudinale, urcând
uşor pe fesă.
8. Masajul tendonului bicepsului femural
Se execută fricţiune lineară perpendiculară pe tendonul bicepsului

femural (la nivelul pliului fesier, sub ischion) prin manevre „de tăiere”
executate cu ambele police.
9. Masajul coapsei
197
Se masează regiunea cuprinsă între pliul fesier şi fosa poplitee, pe
trei linii, una mediană , una medială şi una laterală .
Manevra constă din fricţiune lineară cu frământat, în 8 - 10 puncte /
linie, cu ambele police, aşezate perpendicular unul peste celălalt.
10. Masajul fosei poplitee
Se execută presiune uşoară cu policele paralele, în 2 puncte simultan.

Presiunea este urmată de întindere foarte uşoară a tegumentului şi
efleuraj superficial
11. Masajul gambei
198
Se execută masaj de la fosa poplitee până la tendonul achilean, pe
trei linii, una mediană , una medială şi una laterală .
Manevra constă din fricţiune lineară cu frământat, în 6-8 puncte /
linie.
12. Manipularea articulaţiilor gleznelor
Se exercită presiune continuă pe feţele mediale ale gleznelor, spre

exterior, urmată de impulsul manipulativ.
13. Masarea tendoanelor achiliene
199
Se masează cu podul palmei tendoanele achiliene pe direcţie dinspre
interior spre exterior.
14. Masarea muşchilor triceps surali
Se execută frământat simultan pe feţele posterioare ale gambelor.
15. Masajul feţelor plantare ale picioarelor
Se execută fricţiune liniară disto - proximală cu policele, pe 3 linii.
200
16. Masajul muşchilor paravertebrali
Această tehnică specială de masaj care se aplică la nivelul
musculaturii paravertebrale (sacro-spinale) , permite o bună decontracturare,
o drenare eficientă şi o troficizare a tuturor ţesuturilor adiacente coloanei
vertebrale. Toate acestea au un rol important în profilaxia apariţiei bolilor
degenerative atât la nivelul discului intervertebral, la nivelul vertebrei, cât şi
la nivelul aparatului musculo-ligamentar ce asigură biomecanica articulara a
coloanei vertebrale.
Deci putem concluziona că prelucrarea mecanică, manuală, a
musculaturii care intervine în statică şi dinamica articulaţiilor intervertebrale
poate asigura atât o nutriţie corespunzătoare la nivelul discului intervertebral
(şi chiar a corpului şi arcului vertebral) cât şi menţinerea mobilităţii
vertebrale în limite fiziologice.
Presiune cu policele, urmată de tracţiune în limita elasticităţii

ţesutului şi eliberare, urmată de efleuraj descendent, în 8 – 10 puncte.
201
17. Manipularea articulaţiei coxo-femurale
Se execută uşoare rotaţii ale coapsei pentru a relaxa musculatura,

după care execută tracţiune în ax, urmată de impuls manipulativ.
18. Manipularea articulaţiei sacro-iliace

Cotul apasă şoldul în jos şi lateral. Prin aplicarea acestei mişcări
trunchiul pacientului se răsuceşte. Se induce impulsul manipulativ.
202
19. Mobilizarea articulaţiei coxo-femurale (prin rotiri, flexii, şi
extensii)
203
Cu mâna stângă cuprinde porţiunea superioară gleznei stângi a
pacientului, ridicând şi flectând
genunchiul. Apoi aşează mâna
dreaptă sub rotula genunchiului
flectat (sau pe genunchi), presând
coapsa spre abdomen (simultan,
mana stângă. apasă glezna spre
coapsa flectată). Urmează o
extensie bruscă a membrului
inferior flectat.
Apoi fără a modifica
poziţia mâinilor se roteşte de la
interior spre exterior, de minim 3
ori, articulaţia şoldului (coxo-
femurala stângă.). Amplitudinea
rotaţiei trebuie să fie maximă
posibilă. Mâinile fixează ferm
glezna şi genunchiul pacientului.
La capătul mişcării de circumducţie se execută o extensie de
genunchiului.
Manipularea şi mobilizarea articulaţiilor, în limitele fiziologice,
previn şi chiar pun ordine în problemele apărute
20. Masajul coapsei
Masarea feţei interne a coapsei, pe trei linii – mediană, medială,

laterală.
204
21. Masajul muşchiului tibial anterior
Se masează muşchiul tibial anterior cu policele perpendiculare unul

pe celălalt, în 6 puncte.
Ce cunoaşteţi despre terapia yumeiho?

Care sunt metodele utilizate în terapia yumeiho?
Care este legătura terapiei yumeiho cu kinetoterapia?
Care sunt indicaţiile terapiei yumeiho?
Care sunt contraindicaţiile terapiei yumeiho
Pruteanu Virgil
205
CAPITOLUL XV
JOGGINGUL
GENERALITĂŢI
Joggingul este un cuvânt de origine engleză şi reprezintă o deplasare
uşoară, de relaxare, de alergare cu pas mărunt.
Fiecare om trebuie să se ocupe de propria sănătate, dar realitatea
arată că foarte puţine persoane se ocupă de asta. Este mai simplu să
prevenim îmbolnăvirile decât să le tratăm. Alergarea este un mijloc eficient
şi accesibil la orice vârstă.
Fiziologii şi biologi o caracterizează “un panaceu miraculos care te
fereşte de toate bolile de la cele cardiovasculare şi de nutriţie până la
cancer”.
Sociologii o prezintă drept “ un act de revoltă împotriva vieţii
sedentare, o încercare de revenire la mişcarea abandonată, un mod dea a
controla posesia propriului corp”.
Pedagogii o recomandă ca “un mijloc de acţiune eficient, cu un
maximum de efecte pentru sănătate şi cu investiţii minime.
RAŢIUNI PENTRU A ALERGA

1. Ameliorează performanţele intelectuale. Mai multe studii au
demonstrat că alergarea favorizează transportul de oxigen al plămânilor
până la teritoriile cele mai adânci ale organismului şi provoacă astfel
eficient comanda cerebrală.
2. Măreşte capitalul osos. Scheletul organismului este supus
continuu acţiunii celulelor care fabrică sau distrug substanţele osoase.
Tensiunile provocate de alergare constituie un stimulent necesar menţinerii
delicate care există între procesele de fabricare sau de distrugere.
3. Prelungeşte viaţa. Un studiu efectuat pe 17000 de studenţi de
către Doctorul Ralph Paffenbarger a Universităţii Havard din SUA a
demonstrat că cei ce au practicat mişcarea se simt mult mai bine şi au o
viaţă mai lungă decât ceilalţi.
4. Ajută la trecerea peste depresie. După o experienţă a
Universităţii din Wisconsin (SUA) de testare a diferitelor terapii împotriva
depresiei, singura care a fost considerată eficientă 100% a fost joggingul.
5. Fortifică amplitudinile inimii. Îmbunătăţeşte performanţa
cardiacă.
6. Utilizează capacitatea pulmonară. Munca muşchilor respiratori
va fi diminuata prin micşorarea mişcărilor pe minut datorită unei mai bune
206
umpleri a plămânilor, a unui număr mărit de alveole în stare de funcţionare
şi datorită schimbului de gaze îmbunătăţit.
7. Uşurează tranzitul gastro - intestinal. Digestia devine mai
uşoară, apetitul este mai bun. Cei care aleargă profită mai mult decât alţii de
ceea ce mănâncă, fiindcă organismul absoarbe complet elementele nutritive
trase din alimentaţie. În plus, constipaţia nu este cunoscută de cei ce aleargă.
8. Favorizează somnul recuperator. Pentru a lupta eficient contra
insomniei, joggingul este unul dintre medicamentele cel mai puţin
cunoscute şi totuşi cel mai sigur şi cel mai profesional.
9. Reglează datele tensiunii arteriale. În repaus, tensiunea arterială
a alergătorului în formă este inferioară, în jur de un punct, în raport cu un
sedentar.
10. Normalizează grăsimile din sânge. Sângele conţine două
categorii principale de grăsimi: colesterolul şi trigliceridele .Amândouă
măresc probabilitatea de neplăceri cardio-vasculare. Exerciţiile fizice
regulate reduc, uneori categoric, proporţia trigliceridelor şi a colesterolului
rău, în timp ce îl măresc pe cel bun.
11. Asigură o mai bună circulaţie venoasă. Prin presiunea ritmică,
la fiecare pas, asupra tălpii se favorizează aruncarea sângelui venos spre
inimă - ca o pompă. Un fenomen asemănător se întâmplă şi cu sângele
acumulat de muşchi.
12. Scade incidenţa cancerului mamar şi reglează ciclul
menstrual.
CONDIŢII DE PRACTICARE A JOGGINGULUI

- este preferabil să alergăm seară sau dimineaţa, când temperaturile
sunt mai moderate.
- tinerii sau adulţii pot face efort la temperaturi până la 34-35°C, însă
cu precauţie, evitând eforturile mari.
- vârstnicii, având o rezistenţă mai redusă, trebuie să evite eforturile
la temperaturi mai mari de 30°C şi să respecte cu stricteţe următoarele
recomandări pentru a nu se expune la accidente neplăcute: deshidratarea
puternică organismului poate provoca ameţeli, moleşeală şi, în situaţii mai
grave, leşin.
- se recomandă un duş călduţ după terminarea alergării.
- când este foarte cald capul trebuie să fie acoperit cu ceva deschis la
culoare.
Prudenţa mare la intensitatea efortului care pe căldură creşte
pulsul şi tensiunea arterială!
- durata efortului se stabileşte în funcţie de cantitatea de transpiraţie.
- în timpul efortului se consumă lichide pentru a se evita
deshidratarea.
207
- la temperaturi foarte scăzute trebuiesc protejate extremităţile
corpului şi se va evita trecerea bruscă de la temperaturi scăzute la
temperaturi ridicate.
- se poate alerga la orice vârstă atât timp cât organismul ne permite.
- distanţa de alergare se stabileşte în funcţie de condiţia fizică a
fiecăruia, de vârstă, de gradul de pregătire a organismului pentru efort.
- este preferabil să greşim că am alergat prea uşor în loc să greşim că
am alergat într-un tempo mai ridicat decât capacitatea noastră de efort.
- la sfârşitul antrenamentului se aleargă mau uşor 3-5 minute pentru a
trece organismul în starea de repaus.
- oprirea bruscă are repercusiuni asupra aparatului circulator,pulsul şi
tensiunea arterială revenind la normal mult mai târziu decât atunci când se
execută încheierea.
- oprirea bruscă din efort favorizează febră musculară.
- încălzirea se practică pentru a nu fi un şoc pentru organism, pentru
ca aparatul circulator să fie gata pentru efort. Eforturile fără încălzire pot
provoca întinderi, crampe, sau ruperi musculare. Muşchiul inimii poate
suferi accidente grave.
- se începe cu câteva exerciţii de gimnastică de mobilitate pentru
braţe,picioare şi trunchi, circa 5 minute, apoi se pleacă cu mers din ce în ce
mai vioi, după care se trece la alergare uşoară.
- se vor face exerciţii de respiraţie intercalate cu mobilitate şi
relaxare.
- în timpul alergării trebuie să fim relaxaţi. Relaxarea este realizată
atunci când nici un muşchi care are rol activ în alergare nu este contractat.
- pasul în alergare trebuie să fie cât mai natural. Contactul cu solul se
face întâi cu călcâiul sau cel mult cu partea exterioară a labei piciorului.
208
- alergarea pe vârfuri este mult mai obositoare şi se foloseşte în
alergările pe distanţe scurte şi cele de viteză.
- braţele trebuie să fie relaxate, capul în prelungirea corpului,
trunchiul nu trebuie să fie înclinat aşa cum multe persoane sunt tentaţi să o
facă, iar tălpile trebuie să fie paralele.
RECOMANDĂRI
Înainte de a începe practicarea alergării se face un control medical

care să ateste starea de sănătate. În afară de medic se mai ia anumite măsuri
pentru verificarea stării de sănătate a fiecăruia dintre noi.
Începeţi alergarea în regim de efort mediu, specific posibilităţilor
proprii. Aceasta presupune o viteză de 10-12 km/h, o frecvenţă cardiacă de
120-140 bătăi/min, iar consumul de oxigen atinge 50-60% din posibilităţile
maxime.
Folosiţi un echipament adecvat şi lejer(încălţăminte uşoară, cu talpă
flexibilă. Ghetele incomodează lucrul gleznelor);
Alergaţi în aer curat. Când vă aflaţi la munte sau la mare,în alte
locuri nepoluate, apelaţi la alergare. Nu scăpaţi ocazia când puteţi alerga
desculţ, în special pe nisip.
În timpul săptămânii, folosiţi alergarea prin parcuri, pe alei sau pe
iarbă.
Alcătuiţi-vă un traseu de alergare şi verificaţi cu cronometrul
evoluţia timpului de la o zi la alta, de la o etapă la alta.
Nu vă jenaţi de cei din jur, încercaţi să îi atrageţi în imitarea gestului
dumneavoastră.
Pentru a elimina surplusul de kg se foloseşte un echipament care să
favorizeze o transpiraţie mai intensă şi eliminarea toxinelor.
Pulsul se ia înainte de începerea alergării, în timpul ei, dar şi la
terminarea cursei.
Este recomandat să începeţi alergarea pe o distanţă care să nu
depăşească 1000-1200 m bărbaţi şi 500-800 m femei, într-un ritm accesibil
posibilităţilor proprii. Periodic, pentru odihnă şi refacere, înlocuiţi alergarea
de durată cu alergare uşoară, relaxată, de menţinere a tonicităţii generale.
Verificarea capacităţii de efort, comparându-vă posibilităţile de alergare,
prin următoarele norme valorice:
209
Distanţă de Aprecierea
Vârsta Sex
alergare
Excelent F.bine Bine Slab F. slab*
20-25
M 2000m >7’30” >7’45” >8’15” >9’00” <10’00”
ani
20-25
F 1500m >8’30” >8’45” >9’00” >9’30” <10’30”
ani
20-35
M 2000m >7’45” >8’00” >8’15” >9’15” <10’30”
ani
20-35
F 1500m 6’00” 6’15” 6’30” >7’00” <8’00”
ani
Tabelul este preluat din cartea “Jogging-alergi pentru viaţa”, prof. doctor Ioan
Drăgan, editura Cartea de buzunar
*Dacă rezultatul înregistrat de dumneavoastră se situează la nivelul

calificativului “F. slab” , prin alergare începeţi acţiunea de “recuperare”,
apoi “menţinerea” nivelului atins şi continuaţi, urmărind
“perfecţionarea”acestuia.
Exemplu de dozare, în evoluţie de la o etapă la alta, a raportului
dintre distanta-intensitate (ritm) în alergare:
Sex Distanţă de Ritm de

Etapă Durata de lucru Puls optim (F.C.)
alergare alergare
B 1000m 50% 120-130 bătăi/min

IA 2-3 săptămâni
F 500 m 50% 120-130 bătăi/min
B 1000 m 75% 140-150 bătăi/min

IB 2 săptămâni
F 500 m 75% 140-150 bătăi/min
B 1200m 50% 120-130 bătăi/min

II A 2-3 săptămâni
F 800 m 50% 120-130 bătăi/min
210
Sex Distanţă de Ritm de
Etapă Durata de lucru Puls optim (F.C.)
alergare alergare
B 150-160 bătăi/
1200m 75%
min
II B 2 săptămâni
F 150-160 bătăi/
800 m 75%
min
B 2000 m 50% 140-150 bătăi/min

III A 2-3 săptămâni
F 1200 m 50% 140-150 bătăi/min
B 150-160 bătăi/
2000 m 75%
min
III B 2 săptămâni
F 150-160 bătăi/
1200 m 75%
min
Tabelul este preluat din cartea “Jogging-alergi pentru viaţa”, prof. doctor Ioan
Drăgan, editura Cartea de buzunar
În continuare, în condiţiile adaptării organismului la efort, valoarea

frecvenţei cardiace (pulsul) se stabilizează, nedepăşind 140-150 (la ritmul de
50%) şi 160 (la ritmul de 75%).Cei care sunt apţi pot mări în continuare
distanţele de alergare, în limitele suportate de organism.
REFACEREA
Pentru refacere după efort este indicat un duş. Este foarte important
ca apa să fie călduţă(37-38°C).
Util este şi masajul sau automasajul, acesta din urmă fiind la
îndemâna oricui.
SUPRAANTRENAMENTUL
Eforturile în exces, necontrolate şi repetate pe o perioadă mai
îndelungată pot duce la instalarea unei oboseli cronice sau
supraantrenament, stări care trec în domeniul patologicului şi care trebuie
privite cu multă seriozitate.
Supraantrenamentul este reprezentat prin:
- senzaţia de oboseală continuă;
- lipsa poftei de mâncare;
- dificultăţi în concentrare şi atenţie;
211
- stări de iritabilitate şi accentuată tendinţa de depresie;
- apariţia senzaţiei de muşchi grei;
- accidente musculare sau articulare;
- oftaturi dese sau chiar un tremurat al mâinilor dacă încercaţi să le
ţineţi întinse mai multe secunde;
Acesta se poate remedia prin încetarea efortului, eventual doar
alergări foarte uşoare şi relaxare, odihnă, alimentaţie echilibrată, grijă de
starea psihică şi în cazuri grave, o medicamentaţie recomandată de medic.
ALIMENTAŢIA
Alimentaţia este un factor foarte important în viaţa de zi cu zi.
Pentru o viaţă sănătoasă trebuie asigurată o alimentaţie adecvată
care să asigure un complex de vitamine, minerale.
Un aspect foarte important eşti şi hidratarea. Trebuie să avem grijă
să consumăm lichide pentru a nu ne deshidrata.
ÎNTREBĂRI RECAPPITULATIVE
Ce reprezintă joggingul?
La ce ne ajuta joggingul?
Care sunt aspectele de care trebuie să ţinem cont în vederea
practicării joggingului?
Cum ne dăm seama de apariţia supraantrenamentului?
Radu Maria
212
CAPITOLUL XVI
FITNESS
GENERALITĂŢI
Este un concept care are multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul
cultural şi formaţia profesională a celui ce îl utilizează. Fitness-ul este
capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieţii, reprezintă deci o
condiţie dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate
pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social,
spiritual şi fizic (condiţia fizică). Acesta poate fi definit şi ca o posibilitate
de adaptare cu succes la stres, atât fizic cât şi mental, a stilului de viaţă al
individului.
FITNESS-UL CARDIO-VASCULAR ŞI RESPIRATOR

Acesta permite inimii, plămânilor şi aparatului circulator să asigure
oxigenul şi substanţele nutritive necesare muşchilor şi să elimine toxinele,
prin activitatea fizică susţinută. Antrenarea inimii trebuie să fie foarte
eficientă pentru a obţine o condiţie fizică optimă. Aparatul cardio-vascular
trebuie să fie dezvoltat pentru a se îmbunătăţi starea fizică. Bineînţeles,
acest lucru va permite atletului să se antreneze mai mult, să-şi revină mai
repede din perioada de activitate intensă şi, acolo unde este cazul, să obţină
rezultate mai bune.
COMPONENTELE FITNESSULUI
• Rezistenţa musculară
• Forta
• Puterea
• Mobilitatea
• Coordonare
TIPURI DE FITNESS
Fitnessul este de 3 feluri:
- antrenamente de flexibilitate
- aerobicul
- fitnessul muscular
EFECTELE FITNESS-ULUI
Efecte benefice asupra:
- Sistemului cardiovascular: creşte cantitatea de sânge pe care o
213
poate împinge inima; se măreşte cantitatea de sânge existent în vase; sângele
devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la
ateroscleroza, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială).
- Sistemului pulmonar: plămânul devine capabil să ventileze o
cantitate mai mare de aer pe minut (ajută la bolile pulmonare cronice).
- Muşchiului scheletic: creşte forţa, rezistenţă şi puterea;
musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă
(ajută la lombopatii, fracturile care se produc prin cădere, la bătrâni);
- Ţesutului adipos: scade masa totală de grăsime din curul
viscerelor (ajută la obezitate);
- Metabolismului glucidelor: creşte capacitatea muşchiului de a
extrage (prelua) glucoza din sânge (ajută la diabet);
- Metabolismului grăsimilor: creşte capacitatea muşchiului de a
prelua grăsimile din sânge şi de a le utiliza pentru procurarea de energie
(ajută la ateroscleroză);
- Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea): se
îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune
microbiană (infecţii);
- Proceselor digestive: se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal,
înlăturându-se constipaţia (ajută la cancerul de colon);
- Sistemului nervos: se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi
promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli (ajută la fracturile produse
prin căderea persoanelor vârstnice);
- Funcţiilor cognitive: se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi
promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli (fracturile produse prin
căderea persoanelor vârstnice);
- Comportamentului psiho-social: se ameliorează imaginea despre
propria persoană, eficacitatea profesională, comportamentul familial, şi se
instaurează "starea de bine" şi bucuria de a trăi (depresie şi anxietate);
ÎNCĂLZIREA ÎN FITNESS
Înainte de a exersa cu aparate, trebuie să se efectueze nişte exerciţii
uşoare, pentru a pregăti activitatea care urmează. Încălzirea îndeplineşte
următoarele funcţii:
- ajută sportivul să treacă treptat de la activitatea zilnică la presiunea
crescută asupra corpului impuse de sport şi antrenament.
- se repetă atât fizic cât şi mental tehnicile activităţii.
- creşte temperatura corporală.
- creşte furnizarea de oxigen în ţesuturi.
- îmbunătăţeşte eliminarea toxinelor.
- ajută la reducerea şanselor de accidentare.
214
EXERCIŢII DE ÎNCĂLZIRE
215
216
217
218
219
FITNESS LA SALĂ
220
221
222
223
224
NU ABANDONAŢI!
Vă puteţi întreba dacă atunci când v-aţi atins scopul puteţi
abandona. O condiţie fizică bună e un stil de viaţă, nu un plan pe termen
scurt. Un mod de viaţă care va inbunatateste zilele până la sfârşitul
vieţii. Încercaţi să menţineţi un stil de viaţă activ. După ce v-aţi atins
scopul, duceţi o muncă de menţinere sau fixaţi-vă unul mai intraznet, dar
nu vă opriţi !
Ce este fitness-ul?
Care sunt componentele fitness-ului?
Enumeraţi cele mai importante beneficii ale fitness-ului.
Pruteanu Virgil
Toader Mirela
225
CAPITOLUL XVII
STRETCHING
DEFINIŢIE
Stretching-ul, este o metodă ştiinţifică de întindere a muşchilor,
provenită din “hatha yoga”, dar în aceeaşi măsură din gimnastica şi din
baletul clasic.
METODELE DE STRETCHING
Metodele de stretching sunt diferite, ele sistematizându-se pe 5
procedee de origine americană:
1) Tracţiunea pasivă şi menţinerea.
2) Metoda P.N.F. (provine din limba engleză “proprioceptive
neuromuscular facilitation”, care înseamnă ”asistenţa neuromusculară
proprioceptivă”)
3) Balansarea şi menţinerea poziţiei
4) Metoda relaxării
5) Stretching-ul prelungit
1) Tracţiunea pasivă si menţinerea

Este un stretching foarte complex, ce se realizează între două
persoane: o persoană întinde progresiv articulaţia partenerului până la
maximum.
Faza 1: muşchii membrului se contractă timp de 6 secunde.
Faza 2: muşchii sunt lăsaţi să se întindă pasiv. Acest tip de stretching
se bazează pe alternarea fazelor 1 (durează 6 secunde) şi faza 2 (durează 54
de secunde).
2) Metoda P.N.F.
Este un stretching complex, necesitând organizarea mişcărilor şi
precizie.
Se execută între două persoane, ce presupune cinci etape distincte:
Etapa 1: se întinde la maximum o grupă musculară.
Etapa 2: se menţine 6 secunde această întindere de natură izometrică
(contracţie musculară la care lungimea muşchiului nu se modifică o dată cu
creşterea forţei).In acest scop, este necesară existenţa unui partener sau a
unei maşini care să opună rezistentă.
Etapa 3: se destinde muşchiul timp de 4 secunde fără să existe
mişcare.
226
Etapa 4: se întinde din nou muşchiul.
Etapa 5: se menţine tracţiunea maxim 10 secunde.
3) Balansarea şi menţinerea poziţiei

Această este metoda controversată şi din ce în ce mai puţin utilizată,
deşi nu poate fi vorba despre suprimarea ei.
Este vorba pur şi simplu de balansările unui braţ sau picior şi de
menţinerea celor 4 mişcări timp de 6 secunde în poziţie extremă.
În comparaţie cu metodele enunţate anterior, aceasta este mai accesibilă
tuturor.
4) Metoda relaxării
Un partener întinde minim un minut, o articulaţie ai căror muşchi se
relaxează treptat. Vizează pe lângă obţinerea unei capacităţi limitate de
întindere musculară şi inhibarea reflexului de întindere (reflexul miostatic).
Această metodă nu este recomandată persoanelor mai puţin obişnuite
în a-şi exersa corpul. Tensionările nu trebuie executate decât cu seriozitate,
metodologie şi mare atenţie.
Acest tip de stretching este recomandat persoanelor foarte nervoase
sau încordate.
5) Stretching-ul prelungit
Partenerul întinde timp de un minut o articulaţie până în punctul ei
maximum.
Diferenţa faţă de metoda precedentă este că nu necesită o
decontractare musculară în timpul întinderii. Efectuarea de 10-15 minute de
stretching este indispensabilă sau foarte benefică după următoarele
activităţi: - ciclism, tenis, schi, jogging, schi nautic, alpinism şi drumeţii
prelungite.
AVANTAJELE STRETCHING-ULUI
Stretching-ul ameliorează starea muşchilor, articulaţiilor,
tendoanelor şi ligamentelor, dar în acelaşi timp şi a ţesuturilor conjunctive.
Stretching-ul nu se mulţumeşte cu obţinerea unei mobilităţi articulare
maxime, ci întârzie în acelaşi timp anchilozarea articulaţiilor şi ajută la
stimularea secreţiei de lichid sinovial.
Tehnica de stretching, oferă de asemenea beneficii, avantaje la
nivelul propriorecepţiei (sensibilitatea proprie oaselor, muşchilor,
tendoanelor şi articulaţiilor de a asigura informaţii, despre statica şi
echilibrul lor.)
BENEFICIILE STRETCING-ULUI
• Mobilitate mai mare
227
• Prevenirea accidentelor, accidentărilor.
• Recuperare mai rapidă după efort.
• Prevenirea febrei musculare.
• Menţinerea forţei şi masei musculare o perioadă mare de timp
chiar în lipsa antrenamentului cu greutăţi.
STRETCHING ŞI RESPIRAŢIE
Efectuarea regulată a stretching-ului, permite o mai bună

conştientizare a respiraţiei şi ameliorează funcţionarea muşchilor respiratori.
Respiraţia, este un fenomen natural care trebuie controlat în anumite
circumstanţe, fără a fi însă frânat.
Dacă se va practica stretching cu regularitate, uşurinţa respiratorie va
spori, iar muşchii şi articulaţiile vă vor deveni mai suple.
Capacitatea pulmonară vitală (maximul de aer introdus în plămâni,
înaintea unei expiraţii forţate) se va ameliora pentru adulţi, valoarea ei fiind
de aproximativ 3,5 litri.
Stretching-ul se recomandă frecvent persoanelor care suferă de astm

(afecţiune asociată dificultăţilor respiratorii), datorită rolului important pe
care-l joacă respiraţia.
Stretching-ul static, ajută la eliminarea acidului lactic şi a celorlalţi
metaboliţi. În plus, în urma efortului intens, la nivelul ţesuturilor, se produc
mici leziuni care se vindecă în 1-2 zile. În procesul de vindecare apar
cicatrice microscopice, care cumulate, pot reduce din capacitatea de alungire
a ţesuturilor (mai ales celui conjunctiv).
228
TIPURI DE STRETCHING
Stretching-ul este clasificat astfel:

1) Balistic
2) Dinamic
3) Activ
4) Static
5) Isometric de tip P.N.F. (“facilitare neuromusculară
proprioceptivă”)
1) Stretching-ul balistic
Se realizează activ cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort,
care va “arunca” partea corpului în direcţie opusă (de exemplu exerciţiile de
flexie - extensie ale unui membru, efectuate în forţă, încercând să se treacă
brutal şi rapid peste amplitudinea maximă pasivă). Este un tip de stretching
mai periculos, ce poate produce leziuni musculare.
Tensiunea musculară este de 2 ori mai mare în timpul stretching-ului
balistic, decât în cazul unei întinderi lente.
2) Stretching-ul dinamic
Se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului, încercând
să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mişcare.
Se creşte gradat amplitudinea, viteza sau ambele.
Se fac 8-10 repetări, oprindu-ne în momentul oboselii
muşchiului, care readuce amplitudinea de mişcare.
Stretching-ul dinamic ameliorează flexibilitatea şi reprezintă o foarte
bună tehnică de încălzire înainte de exerciţiile aerobice.
229
3) Stretching-ul activ (sau stato-activ)
Se efectuează tot prin mişcare voluntară, pentru a atinge
amplitudinea maximă de mişcare, poziţie în care segmentul este menţinut
15-20 secunde prin contracţia muşchilor agonişti, fără vreun ajutor exterior.
De exemplu: - stând în picioare, ridicaţi un membru inferior
cât de sus puteţi şi menţineţi această poziţie fără a vă ajuta de vreun obiect
din jur (numai prin contracţia muşchilor agonişti)
4) Stretching-ul pasiv
Este realizat nu prin forţă proprie musculară, ci de către o forţă
exterioară (alte părţi ale corpului sau propria greutate corporală, cu ajutorul
unui partener sau a unui echipament). Un bun exemplu este ca subiectul
(executantul), să ridice piciorul cât de sus poate şi să menţină această poziţie
apucând cu mâna vârful degetelor.
O altă metodă este realizată cu ajutorul unui partener, care execută o
mişcare pasivă de întindere a musculaturii de partea opusă direcţiei de
mişcare.
5) Stretching-ul isometric
Reprezintă combinarea stretching-ului static cu o contracţie
isometrică în poziţia de întindere pasivă (realizată cu ajutorul unui partener
de antrenament). Contracţia isometrică este acea contracţie musculară în
care lungimea muşchiului nu se modifică odată cu creşterea forţei (spre
exemplu dacă am încerca să împingem un zid). Stretching-ul isometric are
capacitatea de a creşte forţa musculară, si este o metodă rapidă de dezvoltare
a flexibilităţii stato-pasive (mai eficientă decât stretching-ul activ sau pasiv
singur).
Un exerciţiu de stretching isometric se execută astfel:
a) Partenerul va întinde muşchiul vizat print-o mişcare lentă, pasivă
a segmentului respectiv, până la amplitudinea maximă permisă.
b) Se face o contracţie isometrică a muşchiului întins 7-15 secunde,
împotriva rezistenţei pe care o ajută partenerul.
c) Se relaxează 20 de secunde.
d) Se reia mişcarea
.
6) Stretching de tip P.N.F. (asistenţa neuromusculară
proprioceptivă)
Este cea mai rapidă şi mai eficientă cale de îmbunătăţire a
flexibilităţii stato-pasive. P.N.F-ul este acronimul pentru asistenţa
neuromusculară proprioceptivă. Aceasta este o tehnică ce combină
stretching-ul pasiv şi stretching-ul isometric, cu scopul obţinerii unui maxim
de flexibilitate statică.
230
EXERCIŢII DE STRETCHING
Exerciţiile de stretching, efectuate după o metodă corectă au mai
multe efecte asupra organismului, decât simpla ameliorare a flexibilităţii.
Cele mai frecvente greşeli în efectuarea stretching-ului sunt:

a) Încălzirea incorectă, insuficienţa sau lipsa ei
b) Insuficienţa perioadei de odihnă între antrenamente
c) Suprasolicitare
d) Execuţia greşită a unor exerciţii sau într-o ordine incorectă
Stretching-ul nu este o metodă de încălzire ‘’per se’’!
Exerciţii pentru muşchii antebraţelor

Exerciţiul numărul 1
231
Poziţie iniţială - în picioare
Pregătire - întindeţi braţul cu palma orientată în jos. Prindeţi degetele
cu cealaltă mână şi întindeţi braţul (extensia cotului).
Execuţie şi postură finală – trageţi degetele şi articulaţia pumnului
spre partea posterioară a antebraţului. Menţineţi poziţia 20 de secunde.
Repetaţi mişcarea de 5 ori pentru fiecare antebraţ.
Relaxaţi-vă câteva secunde între repetări.
Grupa musculară vizată - flexorii mâinii
Exerciţiul numărul 2
Poziţia iniţială - aşezat pe podea, cu picioarele întinse, lipite unul
lângă altul
Pregătire - palmele se aşează lateral, în dreptul şoldurilor, lipite de
podea, cu degetele orientate spre înapoi.
Execuţie şi postură finală - aplecaţi-vă uşor pe spate, cu braţele
întinse. Menţineţi poziţia timp de 20 de secunde.
Repetaţi mişcarea de 5 ori.
Relaxaţi-vă câteva secunde înre repetări.

Grupa musculară vizată – flesorii mâinii
Exerciţii pentru muşchii umerilor
Exerciţiul numărul 1:
Poziţie iniţială: în picioare
Pregătire: braţul este dus spre umărul opus paralel cu solul, şi este
232
prins de cot cu cealaltă mână.
Execuţie şi postură finală: flexează mâna stângă astfel încât să sprijini cu
palma braţul drept, perfect întins în lateral stânga. Menţineţi poziţia câteva
secunde, şi repetaţi mişcarea de 5 ori.
Grupe musculare vizate: deltoidul.
STRETCHING-UL ŞI MUNCA SEDENTARĂ

Există riscul apariţiei unor probleme medicale, chiar şi la persoanele
care îşi desfăşoară întreaga activitate în faţa unui computer. Cele mai multe
dintre acestea sunt legate de adoptarea unei posturi de lucru defectuoase şi
menţinerea ei perioade lungi de timp.
Stretching-ul este soluţia acestor probleme, prevenind tulburările de
statică ce pot apărea în timp.
Ca utilizare, stretching-ul este o metodă simplă şi la îndemână de
„dezmorţire“ după ore întregi de muncă „sedentară“ (de exemplu, cei care
lucrează cu computerul).
În sport poate fi integrat ca parte a etapei de încălzire înaintea unui
antrenament sau a etapei de revenire după efort, indiferent de sportul
practicat.
Stretchingul este o tehnică occidentală ce foloseşte exerciţii de
întindere care determină creşterea elasticităţii musculare şi a mobilităţii
articulare. Ameliorează starea muşchilor, a articulaţiilor, tendoanelor,
ligamentelor, a ţesutului conjunctiv.
233
Exerciţiu pentru abdomen
Din poziţia iniţială în picioare, tălpile sunt paralele, depărtate la
lăţimea umerilor, genunchii în extensie, se ridică braţul drept, şi se aşează
mâna stângă pe şoldul stâng. Se apleacă corpul în partea stângă îndoind uşor
genunchiul drept. Întindeţi cât puteţi flancul drept. Nu se apleacă în faţă şi
nu trebuie îndoit braţul drept. Se menţine această poziţie timp de 20 de
secunde
CONCLUZII
Stretching-ul este un gen de exerciţiu virtual fără contraindicaţii
pentru omul sănătos. Avantajul său, este faptul că poate fi practicat oricând
şi oriunde, nu necesită nici un fel de dotare specială sau echipament, se
învaţă extrem de uşor, iar rezultatele devin evidente după câteva şedinţe de
234
antrenament.
Stretching-ul se adresează tuturor, indiferent de vârsta, sex sau nivel
de pregătire sau de aptitudini speciale pentru sport.
Definiţi noţiunea de stretching.

Care sunt metodele stretching-ului ?
Enumeraţi tipurile de stretching, si definiţi unul dintre aceste tipuri,
la alegere.
Care sunt beneficiile stretching-ului?
Construiţi un complex de exerciţiu la care sa participe muşchii
antebraţului, al umerilor şi muşchii abdomenului.
Scrieţi în 10 rânduri părerea dumneavoastră personală asupra
stretching-ului şi munca sedentară.
Panciu Ioana Maria

Jeleboglu Raffaela
235
Studenţii anului II, grupa Kinetoterapie,
care au contribuit la realizarea cărţii:
Acriş Crinuţa Panfiloiu Camelia

Arsene Alexandra Pruteanu Virgil
Bădiţă Ştefan Racoviţă Bogdan
Bicu Ionela Radu Maria
Blehoeanu Relu Sârbu Carmen
Boancă Iulia Stamate Ioana
Costin Emanuel Stan Mihai
Cristea Grigore Toader Mirela
Dogaru Mihai Trofin Elena
Dumitraş Claudia Ursu Gheorghiţă
Enache Mihăiţă
Florea Ana Maria
Frecea Valentin
Grigore Marius
Gugiu Bogdan
Guţu Mădălina
Harapcea Larisa
Jeleboglu Raffaela
Nicolae Andreea
Panciu Ioana
236
BIBLIOGRAFIE TEXT
Zenovia Stan, Teorie şi practică în asigurarea atitudinii corporale,
pag.30,31, Editura Zigotto, Galaţi
Constatin Albu, Alois Gherguţ, Mihai Albu, Dicţionar De
Kinetoterapie, pag 295, editura Polirom
Peretianu D., Poiana C., Onose G. Echilibrul energetic si obezitatea,
Editura All, Bucuresti, 2009
Branea I., Mancaş S. – „Exerciţiile fizice şi rolul lor în programul
complex de recuperare al bolnavilor coronarieni”, Timişoara Medicală,
1989, XXXIV,
Branea I., Stanciu L., Mancaş S., Berinde I. – „Valoarea testului de
efort submaximal precoce în programul de recuperare al bolnavilor cu
infarct miocardic”, Timişoara Medicală, 1989, XXIV,2
Dennis A. – „Rehabilitation of patients with coronary artery disease”
In: Braunwald E Heart Disease, W. B. Saunders Company Fourth Ed.,
1992
Gherasim L., Bruckner I. – „Cardiopatia ischemică nedureroasă” În:
Păun R., „Tratat de medicină internă – Bolile cardio-vasculare”, vol.III,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1992
Goble A.J., Hare D.L., Macdonald P.S., ş.a. – „Effect of early
programmes after transmural myocardial infarction”, Br. Heart J., 1995,
65
Marcu V. – „Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie”,
Ed. Universităţii Oradea, 1995
Mogoş V. – „Infarctul miocardic şi efortul fizic”, Ed. Militară,
Bucureşti, 1990
Negoescu I., Negoescu Cheregi I. – „Recuperarea medicală
complexă a bolnavului locomotor- hipertensiv, Oradea, Ed. Treira, 1889
Vlaicu R., Olinic N. – „Reabilitarea precoce în infarctul miocardic
acut”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983
Zdrenghea D., ş.a – „Testul de efort unic ajustat în depistarea
cardiopatiei ischemice”, Timişoara Medicală, 1990
Zdrenghea D. – „Evoluţia şi tratamentul cardiopatiei ischemice
silenţioase”, Practica Med. Int., 1991
Zdrenghea D., Branea I. – „Recuperarea bolnavilor cardio-vasculari,
Ed. Clusium, 1995
Judy Sandgrove, editura Aquila '93 - Sănătatea după naştere
Anna Selby - Pilates pentru gravide
237
"Shiatsu - Masajul care vindecă", de Claudia Schafer, traducere
Ovidiu Gheorghe, Bucureşti, Editura Niculescu, 2002
Ion Chiriţă, Vasile Postolică – ”Incursiune în reflexoterapie” –
editura Polirom 2001
Joan Cosway-Hayes – ”Reflexologia pentru toţi” – traducere de
Silvia Chiriţă, editura Polirom 2005
Chris McLaughlin y Nicola May – “Secretele reflexologiei)”,
Evergreen, 2003
Ann Gillanders – ”Alinare şi vindecare prin reflexoterapie” –
traducere de dr. Rodica Chirculescu, editura Niculescu
Frankie Avalon Wolfe – ”reflexoterapia” – traducere de Andreea
Rosemarie Lutic, editura Curtea veche 2005
Jean-Pierre Barral, Alain Croibier “Manual Therapy for the
Peripheral Nerves” 2007, English translation - The Upledger
Enterprises. Published by Elsevier Limited. All rights reserved
Ghiorghe Neamţu şi Aurora Miloş – ”Presopunctura şi
micromasajul”
Prof. I. C. Voiculescu, prof I. C. Petricu – ”Anatomia şi fiziologia
omului” – editura Medicală 1971
Victor Papilian – ”Anatomia omului”, volumul II
”Aplanhnologia”editura Medicală 2003
Mildred Carter, Tammy Weber, „Reflexologie palmară-Cheia
sănătăţii perfecte”, editura Polirom 2007
N.C. Tufoi – “YOGA”, ed.Junimea-1979
Ion Vulcanescu – “Hatha- Yoga”, ed. “Ceres” – Bucureşti , 1975
Sorin Ghilea – “Aproape totul despre yoga”- Interacţiuni.ro
„Miracolul secolului XX” sau „Terapia de Îndreptare a coxalelor prin
masaj şi presopunctură” – prof. dr. Saionji Masayuki Editura Eurobit
Timişoara 1994
„Terapia Yumeiho si profilaxia îmbolnăvirii coloanei vertebrale”
Prezentare de la Congresul Internaţional al Medicilor Esperantisti Osijek -
Croatia – 2002 – Prezentare realizata de Sorin Iga preşedinte al Societarii
Române de Yumeiho, instructor – terapeut gradul 6 ,reprezentant
internaţional al Institutului Internaţional de Medicină Preventivă Practică
din Tokyo – Japonia
„Yumeiho - Terapia de corectare a soldurilor prin masaj si
presopunctura’’ un articol de Ovidiu Cordis instructor si membru al
Societăţii Romane de Yumeiho. Data apariţiei: 21.02.2008
„Suport de Curs Terapia de Îndreptare a coxalelor prin masaj şi
presopunctură” „Societatea Romana de Yumeiho” Sorin Iga preşedinte al
Societarii Române de Yumeiho Reprezentant internaţional al I.I.M.P.P. din
Tokyo TIMISOARA – 2008 - © S.R.Y si I.I.M.P.P. din Tokyo
238
”Yumeiho in profilaxia îmbolnăvirii sportivilor” - un articol de Asist.
Univ. Bratu Mircea. A.N.E.F.S. – BUCURESTI – catedra de
KINETOTERAPIE 2003
”McMinn Atlas de anatomie a omului“ P.H.
Abrahams,R.T.Hutchings. S.C. Marks Jr. Editia a –IV-a. Editura All
2009
Abrazov, Raymond - Sophrologie et sport, Ed. Chiron, Paris,1987
Anderson, Bob – Streching , Paris, 1983, editat de Centrul de
cercetări pentru Educaţie Fizică şi Sport
Bowermann , Bill- Jogging , 1967, Ed. Grosset et Dunlop – New
York
Cooper , Kenneth - The Aerobics Way, 1968
Cordner , Nelson - Courir (Traduit et adapte par Billouin), Ed.
Robert Laffont, Paris
Dicţionar de medicină Larousse, Editura Univers Enciclopedic
Dicţionar Enciclopedic ilustrat, Editura Cartier
Drăgan , Ioan - Sănătatea, o performanţă?, Editura Albatros, 1978
Drăgan , Ioan - Cultura fizică şi sănătatea, Ed. Medicală, 1981
Drăgan , Ioan şi Colab - Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti,
2002
Fixx , James - Courir a son rythme pour vivre mieux, Edition Robert
Laffont, Pariws
Karpovich, Peter et Sinning, Wayne - Psihologie de l’activite
musculaire, Ed. Vigot Freres, Paris
Kiriţescu, Constantin - Palestrica (Istorie universală a culturii fizice),
editura Uniunii de Cultura Fizică şi Sport, 1964
Knieriemen, Heinz - Codes-E, Elveţia 2000
Lacroix , Rene - Savoir respirer pour mierux vivre, Ed. Dangles,
Franta
Petit Larousse - Ediţiile 1981,1995,2003
Mindell, Earl - Biblia vitaminelor, Ed. Elit
Namikoshi, Toru – Shiatsu + Stretching, Japan Publications; editat
de Centrul de Cercetări pentru Educaţie Fizică şi Sport
John Lear, “Fitness- antrenamentul cu greutati”, Editura Alffa, 2006.
Gabriel Lungu, “Fitness- SuperSlim”, Bacau, 2010
Flavia Rusu (2008) – Note de curs Fitness, Cluj –Napoca
Frederic Delavier - Strength Training Anatomy
Bob Anderson, “ Stretching Oriunde Şi Oricând”, Editura Niculescu
2007
www.kinetomedica.ro
www.izokinetica.ro
www.masaj-anticelulitic-masajladomiciliu-relaxare-terapeutic-
239
salon.ro
www.harmonycenter.ro
www.scribd.com
www.wattpad.com
www.studentconsult.com
www.deeptissuequeen.com
www.masajkinetoterapie.ro
www.emulte.ro
www.reflexoterapie.info
www.sitemaker.gr
www.doctor.info.ro
www.yumeiho.org.ro
www.clinicistomatologice.ro
www.informatiamedicala.ro
www.soryx.com
www.pregnancyhealty.net
www.armonianaturii.ro
www.persepolispediatrie.ro
www.kinetomedica.ro
www.santamia.ro
www.soothe.ca
www.niculescu.ro
BIBLIOGRAFIE POZE
www.google.com
www.wikipedia.org
www.crpbacau.blogspot.com
www.transilvaniatravel.com
www.sorot2008.ro
www.descopera.ro
www.sanathon.ro
www.clicksanatate.ro
www.westminster.gov.uk
www.europafm.ro
www.fangymnastics.com
www.fitnotic.com
www.smh.com.au
www.portsmouth.gov.uk
www.crissdinu.wordpress.com
www.precursor.ro
www.ghidcabinet.ro
240
www.krimys.wordpress.com
www.agp-invest.ro
www.romedic.ro
www.helpstefanut.wordpress.com
www.proteze-orteze.ro
www.help-devices.ro
Error! Hyperlink reference not valid.
www.sci-girl.blogspot.com
www.google.com
www.clujnapoca.olx.ro
www.elipetromed.ro
www.damiansamoila.wordpress.com
www.stiriazi.ro
www.e-scoala.ro
www.sanatateatv.ro
www.tratamente-naturiste.org
www.ionpsych.com
www.ziare.com
www.pulsmedia.eu
www.masterfile.com
www.healthline.com
www.health.com
www.ghidulpacientului.ro
www.intensivecare.hsnet.nsw.gov.au
www.kardiol.com
www.thecuddlymicrowave.wordpress.com
www.roportal.ro
www.e-cardiologie.ro
www.medipedia.ro.
www.aginglongevity.com
www.flebologie.blogspot.com
www.topmed.ro
www.sanatate.org
www.pennmedicine.org
www.seniorsaloud.blogspot.com
www.iaki.ro
www.idieta.ro
www.freerider.ro
www.lh6.ggpht.com
www.images10.okr.ro
241
www.sfatulmedicului.ro
www.publispain.com
www.transilvania.travel
www.transilvania.travel
www.travelblog.viator.com
www.frumoasa4ever.blogspot.com
www.smartbride.ro
www.laclic.net
www.medicpentrutine.ro
www.a1.ro
www.anahotels.ro
www.persepolispediatrie.ro
www.doctor.info.ro
www.reflexoterapie.info
www.uswallpaper.blogspot.com
www.yoga-online.ro
wwww.anandamarga.jp
www.corpul-uman.com
www.1.bp.blogspot.com
242

Kinetoprofilaxie Ichim Ene PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Kinetoprofilaxie Ichim Ene PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CAP.I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 11

BIBLIOGRAFIE TEXT 237

OBIECTIVE MAJORE ŞI PLAN DE ACTIVITATE FIZICĂ

ADULT TÂNĂR (15-24 ANI)

Planul de activitate fizică

ADULT (25-65 ANI)

Planul de activitate fizică

ADULT BĂTRÂN (PESTE 65 ANI)

Aşa că ne putem întâlni cu:

KINETOPROFILAXIA LA GRAVIDE (GIMNASTICA

KINETOPROFILAXIA LA TINERELE MĂMICI

TEHNICI UTILIZATE ÎN KINETOTERAPIE

Imobilizare de contenţie constă în menţinerea "cap la cap" a

Posturarea poate fi:

Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. În

Din punct de vedere tehnic, posturările corective pot fi:

- fixate: Realizate cu ajutorul unor aparate sau instalaţii. Ele

2. Posturările cu efect asupra aparatului respirator

Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracţie a

Tehnicile kinetice dinamice

Mişcarea activă voluntară: Caracteristica acestei tehnici este

Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt

Mobilizarea pasivă se utilizează în kinetoterapie şi se realizează

Tracţiunile: constau în întinderi ale părţilor moi ale aparatului

activ” de bolnav, pentru a o diferenţia de “mobilizarea activă ajutată”, sau

Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol:

KINETOPROFILAXIA ÎN PATOLOGIA SPORTIVĂ

ASPECTE PARTICULARE ALE TRAUMATOLOGIEI

Cauzele şi mecanismele de producere ale traumatismelor sunt

FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCEREA

BAZELE KINETOPROFILAXIEI ÎN SPORT - ABORDAREA

Efectele cumulative ale factorilor de risc extrinseci şi intrinseci

Factori de risc intriseci

ABORDAREA METODOLOGICĂ MULTIFACTORIALĂ A

Informaţiile detaliate privind traumatismele, clasificarea lor după

Apariţia leziunilor de tipul întinderilor şi rupturilor musculare este în

PRINCIPII DE MASAJ I AUTOMASAJ ÎN PRACTICA

În general masajul de antrenament, constă în procedee care se aplică

Care sunt cauzele care determină producerea traumatismelor în

Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol:

Obezitatea se defineşte convenţional prin “creşterea exagerată a

Factori favorizanţi în apariţia obezităţii

METODE DE MĂSURARE A INDICILOR ANTROPOME-

Există 2 arii de intervenţie:

Interesant este că la copil nu trebuie urmarită scăderea în greutate ci

PRINCIPII ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII

OBIECTIVE ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII

EFECTELE EXERCIŢIULUI FIZIC LA NIVELUL

EFECTELE POZITIVE ALE MI CĂRII FIZICE:

FORMA FIZICĂ – FACTOR POZITIV ŞI INDEPENDENT DE

NIVELUL ŞI TIPUL DE ACTIVITATE FIZICĂ

ACTIVITATEA DURATA (ÎN MINUTE)

ASPECTE METODOLOGICE ALE EXERCIŢIULUI

Bătrânii sunt de regulă posesori ai mai multor afecţiuni,

EXEMPLE DE ACTIVITAŢI FIZICE CONTROLATE UŞOR

TRATAMENT RECUPERATOR FIZIO-KINETO-BALNEO-

CONTRAINDICAŢII ŞI LIMITE ALE TRATAMENTULUI

Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol:

EVIDENŢA EFECTELOR EXERCIŢIILOR DE

EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR ŞI

EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI MUSCULAR ŞI CELUI

EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS