Cursuri - MEN

MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI NEELECTRICE
I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE
1.1. Obiectul metrologiei, conceptul de măsurare
Metrologia ca ştiinţă a măsurătorilor are ca obiect determinarea valorică a

mărimilor fizice. Metrologia se aplică întregului ansamblu de fenomene care
formează obiectul fizicii şi al ştiinţelor exacte, cu observaţia că punctul de
vedere din care le cercetează îi este propriu: măsurarea, compararea de mărimi.
Măsurătoarea se defineşte ca operaţie experimentală prin care se
determină cu ajutorul mijloacelor de măsurat, valoarea numerică a unei mărimi
în raport cu o unitate de măsură dată. O altă definiţie a măsurătorii este:
operaţie prin care se stabileşte pe cale experimentală raportul numeric între
mărimea de măsurat şi o valoare oarecare a acesteia, luată ca unitate de
măsură.
Prin mărime se înţelege o proprietate comună unei clase de obiecte,
fenomene sau procese. Nu toate mărimile existente în natură se pot măsura,
mulţimea mărimilor măsurabile fiind doar o submulţime a lor. În natură se pot
distinge:
- mulţimea mărimilor observabile (Mo), care reprezintă mărimile pentru
care se pot obţine informaţii ce permit cel puţin o discriminare de
ordin calitativ;
- mulţimea mărimilor reperabile (Mr), acestea fiind mărimile pentru care
se poate construi o scară de măsură;
- mulţimea mărimilor măsurabile(Mm), acestea fiind mărimile pentru
care se poate construi şi un mijloc de măsurare.
Între mulţimea mărimilor din natură (Mn) şi celelalte mulţimi prezentate există
relaţia:
Mm  Mr  Mo  Mn )
Pentru ca o mărime să fie măsurabilă este necesar ca aceasta să se bucure
de următoarele proprietăţi:
- observabilitatea;
- posibilitatea construirii unei scări de măsură;
- posibilitatea conceperii mijloacelor de măsurare.
Prin alegerea unei unităţi de măsură şi prin procedeul experimental de
măsurare, fiecărei cantităţi dintr-o mărime fizică măsurabilă i se asociază o
valoare numerică. Mărimea fizică X se exprimă prin produsul dintre unitatea de
măsură adoptată um şi valoarea numerică obţinută în urma măsurătorii Xm:
9
NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE
X
X  X mum  X m  (1.1)
um
Dacă se alege o altă unitate de măsură u’ m , va rezulta evident o valoare
X’m diferită de Xm. Mărimea fizică fiind însă independentă de sistemul de unităţi
de măsură adoptat rezultă:
X
X  X ' mu ' m  X ' m  (1.2)
u 'm
Rezultatul măsurătorii (valoarea numerică a mărimii măsurate) Xm este un
număr adimensional şi variază invers proporţional cu mărimea unităţii de
măsură adoptată.
Pentru efectuarea unei măsurători, în conformitate cu definiţiile
prezentate, este necesar ca unitate de măsură să poată fi realizată în mod concret.
Realizarea concretă a unităţii de măsură constituie ’’măsura’’; evident, numai
pentru anumite unităţi este posibilă concretizarea sub formă de măsuri.
1.1.1. Sisteme de unităţi de măsură
Deoarece valoarea mărimii fizice este dependentă de unitatea de măsură,

s-a impus ideea elaborării de unităţi coerente pentru diferite domenii de
activitate. Aceasta implică pe de o parte limitarea numărului de unităţi de
măsură alese arbitrar, iar pe de altă parte, realizarea unor relaţii condiţionale
(relaţii între diferite unităţi de măsură) cât mai simple. Unităţile alese în mod
convenţional se numesc unităţi fundamentale (mărimile fizice măsurate cu
acestea se numesc mărimi fundamentale), iar unităţile care se definesc pe baza
acestora se numesc unităţi derivate (mărimile fizice numindu-se de asemenea
derivate).
Totalitatea unităţilor fundamentale şi derivate care formează un ansamblu
coerent pentru un anumit domeniu de măsurare constituie un sisteme de unităţi
de măsură.
Dacă notăm cu l numărul legilor care descriu un anumit domeniu de
măsură şi cu m numărul mărimilor ce intervin în acel domeniu, atunci numărul
de mărimi fundamentale (n) este:
n  ml
Dacă adoptând un număr minim de unităţi fundamentale rezultă relaţii
condiţionale complicate se poate mări numărul unităţilor fundamentale. După ce
s-a stabilit numărul de unităţi fundamentale este necesar ca acestea să fie
nominalizate. Acest lucru se realizează ţinându-se seama de anumite criterii care
urmăresc simplificarea şi comoditatea în operaţiile de măsurare şi de definire a
unităţilor derivate. Aceste criterii sunt formulate astfel:
- mărimile şi unităţile fundamentale trebuie asociate unor fenomene
reprezentative pentru domeniul respectiv, care să aibă proprietăţi de
invarianţă în timp şi spaţiu;
10
- unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în

condiţii avantajoase sub formă de etaloane;
- între unităţile fundamentale şi cele derivate trebuie să existe relaţii
simple pe baza cărora să poată fi realizate uşor unităţi derivate:
- valorile efective ale unităţilor fundamentale se adoptă ţinând seama de
considerente practice privind utilizarea lor şi a unităţilor derivate,
precum şi de posibilitatea realizării unor multipli şi submultipli
corespunzători cerinţelor de folosire curentă.
1.2. Elaborarea unei măsurători
Informaţia referitoare la valoarea mărimii măsurate, obţinută în procesul

de măsurare este destinată fie unui operator uman (care poate lua anumite decizii
pe baza acestor informaţii) fie unei maşini operator (regulator automat în cadrul
unui sisteme de reglare automată), sau unui calculator (în cazul unui sistem de
reglare complex) care va acţiona pe baza unui algoritm de comandă asupra
procesului tehnologic. Numeroase mărimi fizice nu sunt direct accesibile
simţurilor omului (de exemplu curentul electric ca flux de electroni) şi de aceea
este necesar să se realizeze o convertire, cu ajutorul unui dispozitiv, a mărimii
de măsurat într-o mărime perceptibilă ( de exemplu deplasarea unei bobine
mobile în câmpul electric creat de o bobină parcursă de curentul de măsurat).
Cea mai comodă mărime perceptibilă de către operatorul uman este deplasarea
unui ac indicator în dreptul unei scale gradate sau afişarea sub formă numerică a
rezultatului măsurătorii. Necesitatea convertirii într-o mărime perceptibilă
(compatibilă) apare şi în cazul utilizării unei maşini operator ( cea mai comodă
formă de conversie fiind în acest caz conversia într-o tensiune electrică).
Dispozitivul intercalat între mărimea de măsurat şi destinatarul
informaţiei referitoare la valoarea cesteia este acţionat fie de energia asociată
mărimii respective, fie de o energie auxiliară, exterioară. Din acest punct de
vedere se poate realiza o primă clasificare a mărimilor măsurabile în:
- mărimi active; acele mărimi ce conţin energia necesară procesului de
elaborare a semnalului metrologic (temperatura unui lichid de exemplu
poate determina apariţia unei tensiuni la capetele unui termocuplu).
Pentru realizarea unei măsurători cât mai corecte este necesar ca
raportul dintre energia utilizată pentru elaborarea semnalului
metrologic şi energia totală a mărimii de măsurat să fie cât mai mic;
- mărimi pasive; acele mărimi la care este necesară o sursă de energie
auxiliară pentru elaborarea semnalului metrologic (de exemplu
rezistenţă, capacitate, inductivitate electrică).
Operaţia de măsurare, se poate realiza deci, prin intermediul unui dispozitiv care
realizează conversia mărimii de măsurat într-o mărime perceptibilă pentru
11
operatorul uman sau aptă de a fi prelucrată de o maşină operator, numit aparat

de măsură (figura 1.1).
OPERATOR
OBIECTUL UMAN
MĂSURĂRII Mărime de Mărime Sau
Sau măsurat APARAT DE perceptibilă
MĂSURĂ DISPOZITIV DE
INSTALAŢIA Mărime de Mărime de AUTOMATIZARE
AUTOMATI- reglat reacţie
ZATĂ
Fig. 1.1. Schema generală a operaţiei de măsurare

Prin asocierea unor aparate de măsurat şi măsuri se obţin instalaţiile de
măsurare. Măsurile, aparatele de măsurat şi instalaţiile de măsurare formează
mijloacele de măsurare. În funcţie de rolul lor în procesul de măsurare, de
precizia pe care o prezintă, mijloacele de măsurare se clasifică în:
- mijloace de măsurare de lucru, care participă la măsurările curente
necesare în practică;
- mijloace de măsurare model (de comparaţie sau martor) destinate
etalonării sau verificării măsurilor sau aparatelor de măsură de lucru.
- mijloace de măsură etalon, care reproduc sau stabilesc unitatea de
măsură cu precizia maximă, o păstrează şi o transmit mijloacelor de
măsurare cu precizie inferioară; aceste pot fi naţionale de verificare,
etc..
1.3. Categorii de măsurători
Măsurătorile se pot clasifica în mai multe categorii după următoarele

criterii:
a). După forma sub care aparatul de măsurare prezintă rezultatul
măsurătorii. Conform acestui criteriu, măsurătorile se pot clasifica în:
- măsurători analogice, în care rezultatul măsurătorii poate lua orice
valoare dintr-un domeniu, rezultatul măsurătorii fiind un semnal
continuu (definit pe un subdomeniu al numerelor reale), iar forma cea
mai uzuală de prezentare este deplasarea unui ac indicator în dreptul
unei scale gradate (figura 1.2.a);
măsurători numerice la care rezultatul măsurătorii se prezintă direct sub forma
unui număr pe un afişaj numeric, deci este o măsurătoare discretă (rezultatul este
definit pe un subdomeniu al numerelor întregi) iar forma cea mai uzuală de
prezentare a rezultatului măsurătorii este afişarea valorii pe un dispozitiv de
afişare numerică (figura 1.2.b).
12
b) După regimul de variaţie în timp al semnalului de măsurat. Conform

acestui criteriu măsurătorile se pot clasifica în:
- măsurători statice, la care semnalul de măsurat prezintă o variaţie
foarte lentă în timp, regimul de măsurare fiind staţionar sau
qvasistaţionar. Aparatele utilizate pot avea precizie ridicată şi timpi de
răspuns mari;
- măsurători dinamice, la care semnalul de măsurat prezintă viteze de
variaţie în timp mari. Aparatele de măsurat vor trebui să fie prevăzute
cu dispozitive de înregistrare (mecanice cu bandă de hârtie şi peniţă,
osciloscoape cu memorie, dispozitive magnetice) care să poată
memora şi reda ulterior modul de evoluţie în timp al mărimii măsurate;
- măsurători statistice, la care mărimile de măsurat au o variaţie
aleatoare în timp, ce nu poate fi descrisă prin relaţii analitice
(măsurarea zgomotului termoelectric în instalaţiile electronice este un
exemplu în acest sens). Mărimile măsurate nu pot fi caracterizate decât
cu ajutorul unor relaţii statistice.
1.4. Metode de măsurare
O metodă de măsurare se constituie ca ansamblu de mijloace şi procedee

raţionale pe care se bazează efectuarea operaţiei de măsurare, adoptându-se
mijloacele de măsură cele mai potrivite în scopul obţinerii unor rezultate care
să reprezinte cât mai corect mărimea măsurată, cu o precizie impusă de
necesităţile de utilizare.
Metodele de măsurare se clasifică la rândul lor funcţie de anumite criterii.
1.4.1. Criteriul bazat pe tehnica de obţinere a rezultatului măsurătorii
Funcţie de tehnica utilizată pentru obţinerea rezultatului măsurătorii,

metodele de măsurare pot fi:
- metode de măsurare prin derivaţie;
- metode de măsurare prin comparaţie;
- metode de măsurare diferenţiale.
1.4.1.1. Metode de măsurare prin deviaţie.
Sunt metode analogice care se bazează pe citirea directă a deviaţiei acului

indicator a unui aparat sub influenţa mărimii de măsurat, faţă de o poziţie de
zero (în absenţa mărimii de măsurat). Deşi au o precizie scăzută, datorită
comodităţii de lucru, sunt frecvent utilizate. Citirea valorii mărimii măsurate se
13
face direct pe o scară gradată. Problemele care apar în realizarea unei măsurători
cât mai precise sunt legate de reglarea pe poziţia de zero, verificarea stabilităţii
sursei de alimentare, determinarea poziţiei de zero fals, etc.
Măsurarea prin deviaţie se efectuează într-un sisteme deschis, precizia
măsurătorii depinzând de precizia şi liniaritatea elementelor componente şi fiind
influenţată de mărimea factorilor perturbatori (modificarea factorilor de mediu,
modificarea în timp a caracteristicilor mijloacelor de măsurare, etc.).
1.4.1.2. Metode de măsurare prin comparaţie.
Se realizează pe baza utilizării unor etaloane şi a unui dispozitiv de

comparare. Precizia depinde de precizia etaloanelor şi a dispozitivului de
comparare. Realizarea măsurării se face într-un lanţ închis, fiind rejectate în
acest caz efectele perturbaţiilor asupra măsurătorii. Fiind în general necesară
intervenţia operatorului uman sau a unor instalaţii automate care să realizeze
echilibrarea mărimii măsurate de către mărimile etalon, operaţia de măsurare
este mai laborioasă, dar asigură o precizie mai ridicată.
În cadrul metodelor de comparaţie se disting:
a). Comparaţia directă cu mărimea de măsurat. Mărimea de măsurat X
este comparată cu o mărime etalon Y variabilă până se obţine egalitatea X-Y=0
sau X=Y detectată cu ajutorul unui detector de nul (fig. 1.3).
Fig. 1.3 Schema de principiu a

comparaţiei directe
b) Comparaţia cu un semnal proporţional cu mărimea de măsurat. În acest

caz se realizează comparaţie între un semnal proporţional cu mărimea de
măsurat X şi un semnal proporţional cu mărimea etalon Y (fig. 1.4.); se
acţionează asupra mărimilor  sau Y până când se obţine egalitatea

X  Y  0  X  Y (1.3)

14
Fig. 1.4 Schema de principiu a comparaţiei cu

mărimi proporţionale
c) Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat. În acest caz
se face comparaţia între un semnal funcţie de mărimea de măsurat f(X) şi un
semnal funcţie de mărimea etalon g(Y) (figura 1.5), modificându-se mărimea Y
până se obţine egalitatea:
f ( X )  g (Y )  0 (1.4)
În acest caz mărimea măsurată se va exprima sub forma:
X   (Y ) (1.5)
Fig. 1.5. Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat

d) Comparaţia automată directă, cu un semnal proporţional sau un semnal
funcţie de mărimea de măsurat. Această situaţie este similară cu situaţiile
prezentate anterior (a-c) cu deosebirea sarcina modificării mărimii etalon în
scopul obţinerii echilibrului revine în acest caz unui servomecanism (şi nu unui
operator uman) aşa cu se observă în figura 1.6; pentru a funcţiona
servomecanismul are nevoie de o sursă externă de energie.
Metodele de comparaţie se pot realiza în una din variantele:

- Metoda de zero – această metodă se bazează pe acţiunea simultană şi
contrară a mărimii de măsurat şi a mărimii etalon asupra indicatorului
de nul care va trebui să indice poziţia neutră (de zero). În acest caz
precizia măsurătorii este determinată de precizia indicatorului de nul şi
deci acesta trebuie să fie un aparat de precizie.
15
- Metoda de substituţie – în acest caz se cuplează la intrarea

indicatorului de nul (care în acest caz poate fi un aparat de măsură
obişnuit). Se decuplează mărimea de măsurat şi se conectează mărimea
Fig. 1.6. Comparaţia automată
etalon, care se modifică până când acţiunea ei va avea acelaşi efect

asupra indicatorului de nul ca şi mărimea de măsurat.
- Metoda de coincidenţă – cele două mărimi acţionează simultan, dar nu

contrar; sesizarea egalităţii se realizează prin apariţia unor anumite
coincidenţe (situaţii). Ca exemplu se poate aminti măsurarea
frecvenţelor cu osciloscopul catodic prin metoda figurilor Lissajous.
- Metode de baleiaj – aceasta constă din compararea mărimii de măsurat

constante în timp cu o mărime etalon liniar variabilă (variabilă în dinţi
de ferăstrău vezi figura 1.7). Indicatorul de nul sesizează egalitatea
celor două mărimi. Timpul necesar creşterii mărimii etalon de la
valoarea zero la valoarea de măsurat (t2-t1) este cuantificat şi, ţinând
cont că panta este constantă se determină valoarea mărimii măsurate.
Această metodă este folosită la aparatele numerice (voltmetre cu
rampă liniară).
1.4.1.3. Metode de măsurare diferenţiale
Aceste metode sunt o combinaţie între metodele de măsurare prin derivaţie şi

metodele de măsurare prin comparaţie. Se măsoară prin derivaţie diferenţa între
mărimea de măsurat şi o mărime etalon constantă. Precizia măsurătorii este mai
mare decât în cazul măsurătorilor prin deviaţie şi este cu atât mai bună cu cât
diferenţa este mai mică. Valoarea mărimii măsurate se determină cu relaţia:
16
X Y  d
unde d este diferenţa măsurată prin deviaţie iar Z este valoarea mărimii etalon.
Această metodă este folosită la comparatoare, punţi dezechilibrate, etc..
1.4.2. Criteriul bazat pe numărul de mărimi ce trebuie măsurate

pentru determinarea mărimii fizice de măsurat
În funcţie de aceste criteriu metodele de măsurare se pot clasifica în:

- metode directe;
- metode indirecte.
1.4.2.1. Metode directe
Sunt acele metode prin care se determină o singură mărime şi

anume mărimea de măsurat. Acestea sunt cele mai utilizate metode şi
bazează pe utilizarea unor aparate special construite pentru măsurarea
unui anumit tip de mărime fizică (voltmetre, ampermetre, frecvenţmetre,
etc.).
1.4.2.2. Metode indirecte
Aceste metode presupun măsurarea directă a mai multor mărimi pentru

determinarea valorii unei anumite mărimi fizice. Mărimea de măsurat X se
exprimă în acest caz ca o funcţie de n mărimi, adică:
X  f ( X 1 , X 2 , X 3 ,... X n ) (1.6)
În funcţie de modul în care se exprimă relaţia dintre mărimea de măsurat şi
mărimile X1,X2,…X3 măsurătorile implicite se pot clasifica la rândul lor în:
- metode explicite la care relaţia (1.6) are o formă explicită ce poate fi
chiar relaţia de definiţie; exemplu măsurarea rezistivităţii materialului
din care este realizat un conductor cu ajutorul relaţiei:
S
R (1.7)
l
În acest caz se măsoară succesiv rezistenţa R, secţiunea S şi lungimea l
a materialului respectiv, iar pe baza relaţiei (1.7) se determină prin calcul
valoarea rezistivităţii r.
- metode implicite – la care relaţia legătura dintre mărimea de măsurat şi
mărimile pe care se bazează determinarea valorii acesteia este dată sub
formă implicită; de exemplu pentru determinarea valorii coeficienţilor
de variaţie cu temperatura () ai rezistenţei electrice a unui
material conductor se foloseşte relaţia:
R  R 0 1   (   0 )   (   0 ) 2   (   0 ) 3  (1.8)
17
unde : - R reprezintă rezistenţa electrică la temperatura ;

- R0 reprezintă rezistenţa electrică la temperatura de referinţă 0.
Se măsoară rezistenţele R pentru diferite valori ale temperaturii  şi pe baza
relaţiei (1.8) cu ajutorul unui sistem de ecuaţii se determină coeficienţii şi .
Erorile cresc în cazul măsurătorilor directe faţă de măsurătorile indirecte
pe de o parte datorită faptului că se cumulează erorile introduse la măsurarea
directă a fiecărei mărimi necesare determinării mărimii de măsurat iar pe de altă
parte din cauza erorilor de calcul ce apar la aplicarea relaţiilor de calcul.
Măsurătorile indirecte sunt mai laborioase şi au un timp de realizare mai lung
decât cele directe şi de aceea sunt folosite numai atunci când nu se poate realiza
măsurătoarea directă (nu se dispune de aparate, se face măsurătoarea în timpul
desfăşurării unui proces tehnologic fără întreruperea acestuia.
1.4.3. Criteriul bazat pe precizia măsurătorilor
Pe baza preciziei rezltatelor măsurătorilor realizate prin diferite metode se

disting:
- metode de laborator;
- metode industriale.
1.4.3.1. Metode de laborator
Metodele de laborator produc erori foarte mici; ele se desfăşoară în condiţii de

mediu controlate, se utilizează mijloace de măsurare foarte precise, se evaluează
erorile de măsurare şi se iau măsuri pentru compensarea acestora. Aceste metode
se utilizează în cercetare, pentru determinarea proprietăţilor unor materiale,
pentru etalonarea unor aparte de măsură, etc.
1.4.3.2. Metode industriale
Aceste metode permit determinarea imediată a rezultatului măsurătorii.

Măsurarea se realizează în mediu industrial cu aparate mai puţin precise dar
robuste, în scopul determinării unor parametri tehnologici ce trebuie păstraţi în
anumite limite prestabilite.
18
II. ERORI DE MĂSURARE
2.1. Definirea erorii de măsurare
Oricât de îngrijit ar fi realizată o măsurătoare şi oricâte măsuri de precauţie s-

ar lua în timpul realizării măsurătorii, va exista de fiecare dată o diferenţă între
mărimea măsurată şi valoarea mărimii fizice mărimea fizică. Această diferenţă
poartă numele de eroare (X). Eroarea se exprimă ca diferenţă între mărimea
măsurată şi valoarea mărimii fizice conform relaţiei (2.1)
X  X m  X (2.1)
Cauzele care determină apariţia erorilor sunt multiple începând de la erorile
produse de imperfecţiunile de realizare a aparatelor şi terminând cu erorile
determinate de factorul uman. Metrologia îşi propune să estimeze aceste erori în
scopul corectării rezultatului măsurătorii. Deoarece determinarea exactă nu este
posibilă, deoarece în acest caz ar rezulta o măsurătoare exactă, în estimarea
erorilor se face apel la teoria probabilităţilor şi la statistica matematică.
2.2. Clasificarea erorilor de măsurare
Cauzele erorilor şi modurile de manifestare al acestora sunt multiple şi ca

urmare există şi foarte multe moduri de clasificare şi de exprimare a erorilor.
2.2.1. Erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosolane.
2.1.1.1. Erori sistematice
Erorile sistematice sunt acele erori care se manifestă de fiecare dată în

acelaşi sens când condiţiile în care se realizează măsurătorile sunt riguros
aceleaşi. Un prim mod de clasificare este acela care ţine cont contribuţia
operatorului uman la producerea acestor erori. Din acest punct de vedere erorile
sistematice se pot clasifica erori obiective şi erori subiective.
19
ERORI DE MĂSURARE
a). Erorile obiective sunt acele erori care nu sunt legate de operatorul
uman putând avea cauze multiple (construcţia aparatului, variaţia condiţiilor de
mediu, etc.).
b) Erorile subiective sunt acele erori determinate de activitatea
operatorului uman,, de modul de evaluare al rezultatului măsurătorii de către
acesta.
O altă posibilă clasificare a erorilor sistematice este :
a) Erori sistematice de aparat - aceste erori sunt legate de caracteristicile
constructive şi de imperfecţiunile de etalonare a aparatelor de măsură. Deoarece
există o mare diversitate de aparate de măsură, iar pe de altă parte erorile
determinate de îmbătrânirea în timp a materialelor nu pot fi evaluate, ne se poate
stabili o metodă teoretică generală de calculare sau evaluare a erorilor de aparat.
Pentru a realiza totuşi măsurători cât mai exacte, pentru fiecare aparat se
trasează experimental caracteristici de corecţie, unde corecţia (c) este:
c  X (2.2)
Rezultatul măsurătorii va trebui să fie corectat cu valoarea de corecţie, acesta
exprimându-se astfel:
X  Xm  C (2.3)
b) Erori sistematice de metodă – sunt erori care apar din cauza principiilor pe
care se bazează metoda, a introducerii unor anumite simplificări sau utilizării
unor relaţii empirice, care aproximează calculele reale. Ca exemplu pot fi
menţionate erorile care are apar la măsurarea indirectă a rezistenţei electrice cu
ampermetru şi voltmetru. Pe baza legii lui Ohm, valoarea rezistenţei se
determină cu relaţia:
U
R (2.4)
I
unde U este valoarea tensiunii ce cade pe rezistor măsurată cu voltmetrul, iar I
este curentul măsurat cu ampermetrul. Cele două aparate pot fi montate în
montaj amonte (figura 2.1) sau în montaj aval (figura 2.2).
Fig 2.1. Montaj amonte Fig. 2.2. Montaj aval

În cazul montajului amonte se neglijează căderea de tensiune de pe
ampermetru (se consideră rezistenţe ampermetrului nulă). În cazul în care se ia
în considerare rezistenţe internă a ampermetrului (RA) expresia rezistenţei
devine:
20
U  RA  I
R (2.5)
I
În cazul montajului aval se neglijează curentul prin bobina voltmetrului (se
consideră rezistenţa bobinei voltmetrului infinită). Dacă se ia în considerare o
valoare finită pentru rezistenţa voltmetrului (RV ) rezistenţa de măsurat se
calculează cu expresia:
U
R (2.6)
U
I
RV
Diferenţele ce apar între valoarea obţinută cu relaţia (2.4) şi oricare dintre
relaţiile (2.5) sau 2.6) se constituie ca eroare de metodă.
c). Erori sistematice produse de factorii externi - aceste erori sunt
determinate de variaţie condiţiilor exterioare în care se realizează măsurătoarea
faţă de condiţiile în care au fost etalonate mijloacele de măsurare. Sunt dificil de
evaluat prin calcul deoarece nu totdeauna sunt cunoscute cauzele şi legile de
variaţie în timp a parametrilor mediului în care se desfăşoară măsurătorile.
Factorii ce influenţează în cea mai mare măsură rezultatele măsurătorilor sunt
temperatura, umiditatea, câmpurile electrice şi magnetice exterioare, etc.. Pentru
a limita erorile cauzate de factorii externi trebuie luate măsuri de păstrare a
condiţiilor de mediu între anumite limite.
d). Erori sistematice condiţionate de operator – sunt erori care apar ca
urmare a acţiunii operatorului uman pentru evaluarea rezultatelor măsurătorii:
poziţie incorectă faţă de aparat, oboseala care poate determina scăderea
aptitudinilor utilizate în cadrul procesului de măsurare, etc..
2.2.1.2. Erori accidentale
Erorile accidentale (aleatorii sau statistice) sunt erori care nu se manifestă în

acelaşi sens atunci când se realizează mai multe măsurători asupra aceleiaşi
mărimi fizice în condiţii identice. Cauzele apariţiei acestor erori sunt legate de
variaţii aleatoare ale factorilor ce contribuie la realizarea măsurătorii. Nu pot fi
calculate analitic şi pot fi exprimate numai ca erori ce afectează un şir de
măsurători.
2.2.1.3. Erori grosolane
Spre deosebire de erorile sistematice şi cele aleatoare ce pot fi determinate sau

estimate şi în final compensate, erorile grosolane (sau greşelile) sunt erori care
compromit măsurătoarea şi impun repetarea acesteia. Sunt erori de valori mari şi
21
ERORI DE MĂSURARE
cu probabilitate de apariţie redusă, care sunt determinate de cauze diverse

precum defect de aparat, operator nepregătit, metodă inadecvată, etc.
2.2.2. Erori reale, convenţionale, erori absolute şi relative.
În funcţie de modul de exprimare erorile pot fi clasificate în: erori reale şi

erori convenţionale.
2.2.2.1. Eroarea reală
Eroarea reală se defineşte ca diferenţă dintre valoarea rezultată în urma

măsurării şi valoarea reală a mărimii fizice, adică:
X  X m  X (2.7)
După cum se observă, forma de definirii a erorii reale este identică cu
forma de definire a erorii în sens general dată de relaţia (1.1).
2.2.2.2. Eroarea convenţională
Deoarece valoarea reală a mărimii fizice măsurate nu poate fi cunoscută

cu certitudine de cele mai multe ori se consideră valoarea reală ca fiind egală cu
o valoare de referinţă, convenţională Xe, care în practica curentă este
determinată cu un aparat sau o metodă care asigură un grad de precizie cu un
ordin de mărime mai bun. Diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea de
referinţă poartă numele de eroare convenţională (X)conv şi se determină cu
relaţia:
(X ) conv  X m  X e (2.8)
Atât eroarea convenţională cât şi eroarea reală se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură ca şi mărimea măsurată, ambele erori arată cum este afectat
rezultatul măsurătorii , dar nici una nu conţine informaţii referitoare la mărimea
măsurată. Din acest motiv ele nu pot caracteriza gradul de precizie cu care s-a
realizat o anumită măsurătoare, fiind utile mai ales atunci când sunt analizate
mai multe măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi fizice. Deoarece se
exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi mărimea fizică măsurată, erorile reale
(definite de relaţia 2.7) şi erorile convenţionale de relaţia (2.8) se numesc erori
absolute. De exemplu dacă ştim că la măsurarea unei tensiuni s-a determinat o
eroare absolută de 10V, nu putem preciza dacă această eroare este mare sau
mică deoarece nu avem nici o informaţie referitoare la valoarea mărimii fizice
măsurate.
22
2.2.2.3 Erori relative
Pentru a caracteriza precizia unei măsurători s-au definit erori relative

obţinute prin raportarea erorilor absolute la valoarea mărimii măsurate. S-au
definit astfel:
- eroarea relativă reală x obţinută prin raportarea erorii reale la valoarea
mărimii fizice măsurate; această eroare se calculează deci cu relaţia:
X X m  X
x   (2.9)
X X
- eroarea relativă convenţională (x)conv obţinută prin raportarea erorii
absolute convenţionale la valoarea de referinţă, deci:
(X ) conv X m  X e
x   (2.10)
Xe Xe
Aceste erorii caracterizează gradul de precizie al măsurătorii, sau altfel

spus precizează în ce măsură este afectat rezultatul măsurătorii. Astfel, revenind
la exemplul anterior, dacă la măsurarea unei tensiuni s-a produs o eroare
absolută de 10 V, rezultatul măsurătorii va fi afectat în mare măsură dacă
tensiunea măsurată este de 40V şi va fi afectat numai în mică măsură dacă
tensiunea măsurată este de 1000V. Acest fapt este reflectat foarte clar prin
exprimarea erorii relative care va fi x=10:40=0,25 în primul caz şi numai de
0,01 în cel de-al doilea caz. Exprimând în procente înseamnă 25% în primul caz
şi 1% în cel de-al doilea caz.
Pentru a caracteriza eroarea relativă maximă cu care va fi afectat
rezultatul măsurătorii la utilizarea unei metode sau a unui aparat de măsurat se
defineşte indicele clasei de precizie sau mai scurt clasa de precizie a acelui
aparat (c) ca fiind eroarea maximă multiplicată cu 100 care poate afecta
rezultatul măsurătorii, atunci când mărimea măsurată este egală cu valoarea
maximă ce poate fi măsurată cu acel aparat, adică:
(X ) max
c  100 (2.11)
X max
Indicele clasei de precizie este înscris de fiecare dată la loc vizibil pe orice
mijloc de măsurare. Valoarea maximă a erorii X se determină experimental în
urma unui mare număr de măsurători. Cunoscându-se indicele clasei de precizie
c, se poate determina imediat valoarea maximă a erorii absolute ce poate afecta
rezultatul unei măsurători cu relaţia (2.12), obţinută din definiţia coeficientului
clasei de precizie:
c
(X ) max   X max (2.12)
100
23
ERORI DE MĂSURARE
Cunoscând valoarea măsurată obţinută în urma unui proces de măsurare

se poate determina, cu ajutorul erorii maxime determinată anterior, intervalul în
care se găseşte cu precizie valoarea reală a mărimii fizice cu ajutorul relaţiei:
X m  (X ) max  X  X m  (X ) max (2.13)
Prin clasa de precizie se exprimă eroarea limită tolerată în procente, adică
eroarea relativă care poate afecta rezultatul măsurătorii, dacă mărimea de
măsurat este egală cu valoarea maximă ce poate fi măsurată cu respectivul
aparat. Clasa de precizie se situează în anumite limite funcţie de metoda de
măsurare folosită şi de aparatul utilizat astfel:
- c = 0,1 … 5 pentru aparatele de măsurat analogice;
- c = 0,001 … 0,5 pentru punţile simple sau duble;
- c = 0,0005 … 0,1 pentru compensatoarele de curent continuu.
Eroarea relativă comisă la măsurarea unei anumite mărimi X, diferită de cea
maximă poate fi exprimată astfel:
X (X ) max c X max
x     (2.14)
X X 100 X
Din această relaţie rezultă că, pentru ca eroarea să fie cât mai mică este necesar
ca mărimea de măsurat să se încadreze în ultima treime a domeniului de măsură
a aparatului respectiv.
Conform recomandărilor Comisiei Electrotehnice internaţionale (CEI), la
utilizarea anumitor mijloace de măsurat precum compensatoare de curent
continuu, punţi simple sau duble, este necesar să se facă un calcul al erorii limită
de măsurare cu relaţia:
X  (X ) i  (X ) v (2.15)
Unde: - (X)i - este eroarea limită intrinsecă, adică eroarea ce afectează
rezultatul măsurătorii atunci când aceasta este realizată în anumite condiţii bine
precizate de mediu;
- (X)v – este variaţia, adică eroarea determinată de modificarea
condiţiilor de mediu în care se efectuează măsurătoarea faţă de
condiţiile standard în care este definită (X)i.
2.3. Metode de calcul a erorilor în cazul măsurătorilor indirecte.
În cazul măsurătorilor indirecte explicite, mărimea fizică măsurată indirect se

exprimă ca funcţie explicită de n mărimi fizice măsurate direct:
X  f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) (2.16)
Vom considera că mărimile directe X1, X2, … Xn sunt independente, adică,
operaţia de măsurare a uneia nu le afectează pe celelalte.
24
2.3.1. Metoda directă de calcul a erorilor
Mărimea măsurată indirect va fi afectată de o eroare X astfel încât:

X  X m  X (2.17)
Fiecare mărime directă va fi la rândul ei afectată de o eroare:
X i  X mi  X i (2.18)
Rezultatul măsurătorii Xm va fi exprimat în funcţie de mărimile măsurate
direct astfel:
X m  f ( X m1 , X m 2 ,..., X mn ) (2.19)
Exprimând atât mărimea măsurată indirect cât şi mărimile măsurate direct
funcţie de erori se obţine:
X  X  f ( X 1  X 1 , X 2  X 2 ,..., X n  X n ) (2.20)
Evidenţiind eroarea absolută ce afectează rezultatul măsurătorii se obţine:
X  f ( X 1  X 1 , X 2  X 2 ,..., X n  X n )  f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) (2.21)
Eroarea relativă se obţine prin raportarea la valoarea mărimii fizice măsurată
indirect sub forma:
X f ( X 1  X 1 , X 2  X 2 ,..., X n  X n )  f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
 (2.22)
X f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
Efectuând calculele se va pune rezultatul sub forma:
X X 1 X 2 X n
 K1   K2   ...  K n  (2.23)
X X1 X2 Xn
Atât coeficienţii K1, K2, … Kn cât şi erorile relative ce afectează fiecare
măsurătoare directă pot avea atât valori pozitive cât şi valorii negative. Pentru a
determina eroarea maximă ce poate afecta rezultatul măsurătorii, vom considera
cazul cel mai nefavorabil, adică atunci când coeficienţii Ki cât şi erorile relative
ale fiecărei mărimi măsurate direct sunt de aşa natură încât valorile produselor
să se adune la eroarea maximă totală. Se determină astfel eroarea maximă
probabilă cu relaţia:
X n
X i
  Ki  (2.24)
X mp i 1 X i mp
2.3.2. Metoda derivatelor parţiale pentru calculul erorilor
Metoda directă de calculare a erorilor devine practic inaplicabilă atunci

când dependenţa X=f(X1,X2,…,Xn) are o formă complicată. În acest caz se poate
dezvola funcţia f(Xm1,Xm2,…,Xmn ) în serie Taylor în jurul punctului f(X1,X2,…,Xn)
când variabilele au creşteri cunoscute X1, X2, …Xn. În acest caz obţinem:
25
ERORI DE MĂSURARE
f f f
X  X  f ( X 1 , X 2 ,..., X n )   X 1   X 2  ...   X n 
X 1 X 2 X n
1  2 f 2 f 2 f 2 f 
  X 1X 2  X 1X 3  ...  X 1X 2  ...  X 1X n  ...
2  X 1X 2 X 1X 3 X 1X 2 X 1X n 
(i )
n
1  f f f 
 
i 3 i!  X 1
 X 1 
X 2
 X 2  ... 
X n
 X n 

(2.25)
Deoarece produsele de doi sau mai mulţi termeni de forma XiXk se pot
neglija ca infinit mici, rezultă eroarea absolută:
f f f
X   X 1   X 2  ...   X n (2.26)
X 1 X 2 X n
Ecuaţia (2.26) se poate scrie sub formă compactă:
n
f
X    X i (2.27)
i 1 X i
Eroarea relativă devine în acest caz:

f f f
X1 X2 Xn
X X 1 X 1 X 2 X 2 X n X n
     ...  
X X 1 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) X 2 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) X n f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
(2.28)
Deoarece atât derivatele parţiale cât şi erorile Xi pot fi atât pozitive cât şi
negative, pentru calculul erorii relative maxime probabile se vor considera
semnele acestora astfel încât produsele să fie pozitive deci:
X n
1 f
   X i mp (2.29)
X mp i 1 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) X i
se poate face observaţia că forma sub care se prezintă eroarea poate fi
considerată ca fiind diferenţiala logaritmului funcţiei. Astfel:
X
 d ln f  X 1 , X 2 ,..., X n  (2.30)
X mp
Punerea sub forma diferenţialei logaritmice poate simplifica calculele atunci
când f(X1,X2,…,Xn) se prezintă sub formă de produse sau câturi.
2.4. Noţiuni de prelucrare a rezultatelor experimentale
Prelucrarea datelor obţinute în urma unor măsurători repetate asupra unei

aceleiaşi mărimi fizice ca şi caracterizarea unei populaţii (a unui lot) pe baza
proprietăţilor unui eşantion prezintă o importanţă practică deosebită. Acest lucru
se poate realiza numai prin prelucrarea statistică a rezultatelor măsurătorilor sau,
în cazul caracterizării unei populaţii, a proprietăţilor eşantionului. Caracterizarea
26
proprietăţilor statistice se poate face pe baza reprezentării grafice şi cu ajutorul

unor indici statistici de poziţie ăi de dispersie.
2.4.1. Reprezentarea grafică a datelor experimentale
Datele obţinute în urma unui şir de măsurători efectuate asupra unui şir de
măsurători sunt afectate de erori aleatoare şi ca urmare se prezintă sub forma
unui şir dezordonat de valori. În urma unor prelucrări ce vor fi prezentate mai
jos, ele pot fi reprezentate grafic sub forma unei histograme sau a unui poligon
de frecvenţe. Pentru aceasta este necesară împărţirea domeniului de variaţie în
subdomenii (intervale de măsurare) pe baza formulei lui Sturges:
X max  X min
d (2.31)
1  3,22  log n
unde: - Xmax, Xmin sunt valoarea maximă, respectiv minimă din şirul de
valori reprezentând rezultatele măsurătorii;
- n este numărul total de măsurători care se mai numeşte şi volumul
selecţiei.
Pentru reprezentarea grafică a rezultatelor măsurătorii se procedează
astfel:
- se ordonează în sens crescător valorile rezultatelor măsurătorilor;
- se împarte domeniul în intervale de grupare (sau clase) cu ajutorul
relaţiei (2.31);
- se calculează valoarea medie pentru fiecare interval de grupare;
- se determină frecvenţele absolute pentru fiecare interval de grupare,
frecvenţe ce sunt egale cu ni, adică numărul de rezultate ale
măsurătorilor aflate în intervalul respectiv;
- se calculează frecvenţele relative prin raportarea la volumul selecţiei;
n
fi  i (2.32)
n
- pentru trasarea histogramei se
construiesc dreptunghiuri cu baza egală
cu intervalul de grupare iar înălţimea
proporţională cu frecvenţa absolută
(vezi figura 2.3);
- pentru trasarea poligonului de frecvenţe
se unesc mijloacele laturilor superioare
Fig. 2.3. Histograma şi ale dreptunghiurilor histogramei (vezi
poligonul frecvenţelor
figura 2.3).
27
ERORI DE MĂSURARE
2.4.2. Indicatori statistici utilizaţi la prelucrarea datelor

experimentale.
Reprezentarea grafică este o primă etapă în prelucrarea rezultatelor

experimentale.
În scopul prelucrării datelor experimentale este necesară definirea unor valori
tipice de selecţie numite indicatori statistici care pot fi de localizare )de poziţie)
sau de dispersie.
2.4.2.1. Indicatori statistici de localizare (de poziţie)
Principalii indicatori statistici de localizare utilizaţi în caracterizarea datelor

experimentale sunt:
a) Valoarea medie – în cadrul unui şir de măsurători în care se obţin Xmi
valori distincte, valoarea medie se calculează cu relaţia:
n
X m1  X m 2  ...  X mn 
X mi
X  i 1
(2.32)
n n
Valoarea medie are o importanţă deosebită, deoarece ea poate fi
considerată ca valoare de referinţă. Se poate arăta că atunci când
n  X  X .
b) Media geometrică G care se calculează cu relaţia:
G  n X 1  X 2  ... X n (2.33)
c) Media armonică H care se calculează cu relaţia:
1
H (2.34)
1 1 1
  ... 
X m1 X m 2 X mn
d) Media pătratică Xp care se calculează cu relaţia:
1 2
X m1  X m 2  ...  X mn    X mi2
n
Xp  2 2
(2.35)
n i 1 n
e) Mediana. Într-un şir de măsurători mediana (notată M e) reprezintă
valoarea care împarte şirul de măsurători în două părţi egale. Dacă volumul
selecţiei este impar atunci:
M e  X n1 (2.36)
1
2
Dacă volumul selecţiei este par atunci mediana este media aritmetică a celor
două mărimi aflate în mijlocul şirului adică:
Xn  Xn
1
Me  2 2
(2.37)
2
28
f) Modala (notată Mo) este valoarea corespunzătoare frecvenţei maxime

de apariţie, adică valoarea care apare de cele mai multe ori în şirul valorilor
măsurătorilor. Dacă există două sau mai multe valori cu frecvenţe maxime de
apariţie atunci avem de a face cu o repartiţie bimodală, respectiv multimodală.
Între modală, mediană şi valoarea medie există relaţiile:
M  2X 3M e  M o
Me  o  M o  3M e  2 X  X  (2.38)
3 2
2.4.2.2. Indicatori statistici de dispersie
Indicatorii statistici de dispersie descriu împrăştierea rezultatelor valorilor

măsurate. Principalii indicatori de dispersie sunt:
a) Amplitudinea dispersiei (notată w), care arată intervalul în care se
situează rezultatele măsurătorilor. Amplitudinea dispersiei se calculează cu
relaţia:
w  X m max  X m min (2.39)
b) Abaterea care descrie distanţa la care se află rezultatul unei măsurători
faţă de valoarea de referinţă (practic eroarea convenţională absolută). Abaterea
se notează cu d şi se calculează cu relaţia.
d  X mi  X (2.40)
c) Abaterea medie pătratică (abaterea standard) este un indicator foarte
important, mărimea lui delimitând zona aflată de o parte şi de alta a mediei
aritmetice în care se găsesc majoritatea rezultatelor măsurătorii. Se notează cu S
şi se calculează cu relaţia:
 X  X
n
2
mi
S i 1
(2.41)
n 1
d) Dispersia de selecţie, egală cu pătratul abaterii medii pătratice se
calculează cu:
 X  X
n
2
S2 
X m1
 X    X m 2  X   ...   X mn  X 
2 2 2
 i 1
mi
(2.42)
n 1 n 1
2.4.3. Repartiţia normală (Gauss) a rezultatelor experimentale
Curba de repartiţie normală se poate aplica în următoarele cazuri pentru

evaluarea statistică a rezultatelor măsurătorilor:
a) în cazul rezultatelor mai multor măsurători făcute asupra unei aceleiaşi
mărimi fizice în condiţii de mediu riguros identice;
29
ERORI DE MĂSURARE
b) în cazul măsurătorilor efectuate asupra unui parametru caracteristic al

unor piese dintr-un eşantion de piese prelevate dintr-un lot pe baza
cărora se poate face caracterizarea întregului lot.
Pentru o distribuţie normală (Gauss) probabilitatea de repartiţie a
rezultatelor, considerate ca variabile aleatoare, dintr-un şir de măsurători
efectuate asupra unei mărimi fizice sau asupra unui eşantion de obiecte se scrie
sub forma:
X X  2
1  m
f (X m )   e 2S
2
(2.42)
S 2
Din teoria probabilităţilor se ştie că dacă f(X m) reprezintă densitatea de
repartiţie a unui fenomen atunci sunt adevărate relaţiile:

P( X m )   f (X

m
)dX m

X   X m f ( X m )dX m (2.43)


S   X  X  f ( X m )dX m
2 2
m

unde: - P(Xm) reprezintă probabilitatea de apariţie a unei valori Xm;

- X reprezintă valoarea medie;
- S este abaterea medie standard.
Funcţia f(Xm) definită de relaţia (2.42) va satisface relaţiile (2.43). Pentru
a putea trasa grafic funcţia f(Xm) se vor calcula maximul funcţiei şi punctele de
inflexiune. Abscisa corespunzătoarea maximum-ului se determină din condiţia
ca derivata funcţiei să se anuleze, deci:
X X  2
f ( X m ) 1  m
 2( X m  X ) 
  e 2 S  0
2
(2.44)
X m S 2  2S 2 
Se obţine valoarea Xm= X pentru care se obţine frecvenţa maximă de apariţie:
1
f ( X m'  X ) max  (2.45)
S 2
Abscisele punctelor de inflexiune se vor determina din condiţia ca derivata a
2 f (X m )
doua a funcţiei să se anuleze. Punând condiţia  0 se obţine
X m2
X m  X  S . Înlocuind în expresia funcţiei de densitate se obţine:
f ( X m  X  S )  0,606  f ( X m ) max (2.46)
Cu aceste date se poate trasa curba densităţii de distribuţie care va arăta ca
în figura 2.4. Asupra formei şi proprietăţilor curbei din figura 2.4. se pot face
următoare observaţii:
30
Fig. 2.4. Curba de repartiţie normală Gauss

1. În cazul unui mare număr de măsurători efectuate riguros în aceleaşi
condiţii experimentale, valorile mărimii măsurate se distribuie simetric faţă de
valoarea Xm= X .
2. Funcţia densităţii de repartiţie are valori neglijabile pentru valori ale lui
Xm care diferă cu mai mult de 3S faţă de valoarea medie.
3. Aria delimitată de curba f(Xm) şi axa absciselor este egală cu unitatea
pentru orice valoare a lui S.
4. Deoarece f(Xm)>0 pentru oricare Xm şi
f ( X m  X )  f  ( X m  X ) curba densităţii de repartiţie se va afla deasupra
axei absciselor şi va fi simetrică faţă de axa paralelă cu ordonata care trece prin
Xm=.
5. Curba are formă de clopot şi prezintă două puncte de inflexiune pentru
Xm  X  S .
6. Forma curbei este dependentă de dispersia rezultatelor obţinute la
măsurători. Probabilitatea ca variabil Xm să se afle în interiorul unui interval
X1,X2 se calculează cu relaţia:
X X  X  2
2
1  m
P( X 1  X  X 2 )    e 2 S dX m
2
(2.47)
X S
1
2
Dacă se face schimbarea de variabilă:
X X dX m
z m  dz  (2.48)
S 2 S 2
se obţine:
1 z z 1   2 z z 2 z z  1
 e dz  2 ( z 2  ( z1 )
2 1 2
P( X 1  X  X 2 )     
2 2 2
e dz e dz
 z1
2   0  0 
(2.49)
unde (z) este ( z )  erf ( z ) şi se numeşte funcţia normată a erorilor, funcţie ce
este prezentată tabelar în literatura de specialitate.
31
ERORI DE MĂSURARE
Deoarece în urma unui număr suficient de mare de măsurători se poate

considera că valoarea medie X este egală cu valoarea reală a mărimii măsurate,
diferenţa X=Xm+ X poate fi egală cu eroarea reală absolută a unei măsurători.
Probabilitatea ca la o anumită măsurare să comitem o eroare X cuprinsă
într-un interval 1,2 este dată de relaţia:
1   2XS
2
2
P( 1  X   2 )   e d (X )
2
(2.50)
S 2  1
Curba densităţii de probabilitate a comiterii erorii X într-un şir de măsurători

va fi dată de relaţia:
2
X
1 
f (X )   e 2S
2
(2.51)
S 2
Reprezentarea grafică a curbei va fi similară cu cea din figura 2.4. cu
menţiunea că Xm- X =X.
32
III. SISTEME DE MĂSURARE
3.1. Tendinţe actuale în dezvoltarea sistemelor de măsurare
Tendinţele actuale de dezvoltare ale sistemelor de măsurare sunt

determinate de tendinţele apărute în dezvoltarea diferitelor ramuri de activitate
industrială în care aceste sisteme sunt incluse, tendinţe traduse prin creşterea
gradului de automatizare şi informatizare. În acest caz de cele mai multe ori,
informaţia obţinută prin măsurare este valorificată în alt loc decât locul unde se
realizează măsurarea. În acest caz este nevoie de asigurarea transmiterii
informaţiei rezultate în urma operaţiei de măsurare precum şi de receptarea
corectă a acesteia. Asigurarea acestor condiţii impun re-formularea definiţiei
operaţiei de măsurare care devine un ansamblu de operaţii care constă în
solicitarea, obţinerea, transmiterea şi recepţia corectă a informaţiei care exprimă
starea unei mărimi.
Numărul mare de mărimi ce trebuie măsurate şi necesitatea valorificării
informaţiei obţinute în urma procesului de măsurare a impus dezvoltarea pe
anumite direcţii a sistemelor de măsurare, direcţii legate de dezvoltarea
sistemelor de reglare şi conducere a proceselor. Aceste tendinţe au fost:
- utilizarea sistemelor de măsurare în cadrul sistemelor de reglare. Acest
fapt a impus o compatibilizare a semnalelor de ieşire a sistemelor de
măsurare cu celelalte elemente ale sistemelor de reglare. Materializarea
acestei compatibilizări s-a realizat prin adoptarea unor semnale de
ieşire standardizate ale sistemelor de măsurare (semnale unificate).
Principalele domenii de semnal unificat fiind 2-10mA, 4-20mA, 0-
10V, 0-5V pentru semnalele electrice şi 0,1-2kPa pentru semnalele
pneumatice.
- Utilizarea sistemelor de măsurare în cadrul unor sisteme informatizate
de supraveghere şi conducere a proceselor care a impus înzestrarea
sistemelor de măsură cu elemente specifice care să asigure schimbul de
informaţii cu calculatoarele numerice. În cadrul acestei tendinţe au
apărut traductoare inteligente (dotate ce microprocesoare) care preiau o
parte din sarcinile sistemelor de conducere, mai ales în ceea ce priveşte
condiţionarea şi prelucrarea semnalului. Traductoarele au fost dotate
cu interfaţă integrată analog numerică existând posibilitatea schimbului
mai rapid mai economic şi mult mai precis de informaţii în cadrul
33
SISTEME DE MĂSURARE
procesului de solicitare, obţinere şi transmitere a informaţiei referitoare

la valoarea unei mărimi fizice.
Structura generală a unui sisteme complex de măsurare inclus într-un
sistem de conducere este prezentată în figura 3.1. Traductoarele T 1, T2, … Tn
preiau informaţia referitoare la valorile mărimilor fizice măsurate din proces;
convertoarele de semnal unificat asigură la ieşire un semnal analogic în gamele
standardizate. Pentru economia de material semnalele de la traductoare sunt
multiplexate, transmisia informaţiei către calculator realizându-se pe o singură
linie. Semnalul analogic este amplificat iar la intrarea în calculator este convertit
într-o valoare numerică prin intermediul unui convertor analog numeric)la
sistemele noi traductorul are înglobată funcţia de conversie analog numerică,
având posibilitatea de a comunica direct cu un echipament numeric). Această
informaţie este transmisă calculatorului numeric de proces, care pe baza
algoritmului implementat şi pe baza informaţiei primite de la traductoare
elaborează comenzi care sunt transmise procesului prin intermediul elementelor
de execuţie EE1, EE2, …, EEm. Pentru că în general elementele de execuţie sunt
încă analogice, este necesară convertirea numeric analogică cu ajutorul unui
dispozitiv specializat. Prin intermediul unor interfeţe specializate calculatorul de
proces comunică cu operatorul uman comunicând informaţii către operator prin
intermediul display-ului şi primind comenzi şi corecţii de la acesta prin
intermediul panoului operator în care este inclusă şi tastatura.
Fig. 3.1. Structura generală a unui sistem de măsurare
34
3.2. Caracteristici statice ale elementelor sistemelor de măsurare.
Caracteristicile statice ale traductoarelor descriu dependenţa în regim

static, regim în care toate mărimile implicate în funcţionarea a traductorului
respectiv sunt constante în timp, între mărimea măsurată din proces care
constituie mărimea de intrare în traductor (notată în continuare cu X i) şi
informaţia furnizată către celelalte elemente ale sistemului de conducere de către
traductor referitoare la mărimea măsurată care prin intermediul mărimii de ieşire
a traductorului (notată în continuare cu Xe). Acest mod de definire a
caracteristicii statice se poate generaliza pentru orice element component al unui
sistem de măsură în funcţionarea căruia sunt implicate o mărime de intrare şi
una de ieşire.
Aceste caracteristici sunt determinate de legile fizice ce guvernează
funcţionarea traductorului respectiv, forma generală a ecuaţiei fiind:
Xe  f (Xi ) (3.1)
Forma generală se particularizează pentru fiecare element în parte,
principalele tipuri de caracteristici statice după care funcţionează elementele
sistemelor de măsurare sunt:
- Caracteristica liniară descrisă de ecuaţia:
X e  k  X i  X e 0 sau X e  k  X i (3.2)
Reprezentarea grafică a funcţiei descrisă de ecuaţia (3.2) este prezentată în
figura 3.2.a.
Fig. 3.2. Tipuri de caracteristici statice
Caracteristica liniară este foarte importantă, ea asigurând aceeaşi precizie

pentru întreg domeniul de măsură. Caracteristica liniară este pentru majoritatea
elementelor sistemelor de măsură caracteristica ideală, şi de multe ori se
aproximează o caracteristică oarecare printr-o caracteristică liniară valabilă în
jurul unor valori nominale.
- Caracteristica parabolică descrisă de ecuaţia (3.3) şi reprezentată grafic
în figura (3.2.b).
X e  k  X i2  X e 0 (3.3)
35
- Caracteristica hiperbolică descrisă analitic de relaţia (3.4) şi

reprezentată grafic în figura 3.2.c.
X e0
X e  X e0 (3.4)
kX i  1
- Caracteristica cu prag de insensibilitate şi saturaţie descrisă de relaţia
(3.5) şi reprezentată grafic în figura 3.2.d.
0 pt X i   2
     
kX i pt X i   , X is     , X is 
Xe   2   2  (3.5)
 X e0 pt X i  X is

 X eo pt X i   X is
Caracteristicile statice pot fi obţinute atât analitic cât şi experimental.
Pe baza caracteristicilor statice se definesc anumiţi indici care permit
compararea din punct de vedere al performanţelor statice a două sau mai multe
elemente. Aceşti indici numiţi generic indici de performanţă statici sunt:
a). Domeniul de măsură – definit ca diferenţa dintre valoarea maximă şi
valoarea minimă a mărimii de intrare (ieşire) pentru care este păstrată forma
dependenţei descrisă de caracteristica statică:
d  X max  X min (3.6)
Funcţie de destinaţia elementului, domeniul poate fi definit pe o anumită
porţiune a caracteristicii statice. Valorile limită pot fi zero sau diferite de zero.
b). Sensibilitatea defineşte cantitativ proprietatea elementelor sistemelor
de măsură de a produce o variaţie cât mai mare a semnalului de ieşire pentru o
variaţie redusă a semnalului de intrare.
Pentru caracteristicile statice liniare sensibilitatea se defineşte ca
sensibilitate statică ca:
X
S  e  k  tg (3.7)
Xi
Sensibilitatea este în acest caz egală cu panta dreptei şi e constantă pe întreg
domeniul.
Pentru caracteristici diferite de caracteristica liniară se poate defini
sensibilitatea dinamică ca raport al variaţiei mărimii de ieşire şi al variaţiei
mărimii de intrare în jurul punctului nominal de funcţionare:
dX e df ( X i ) X e
Sd    (3.8)
dX i dX i X i X  X
i inom
Pentru a putea compara două elemente care au acelaşi tip de caracteristică dar
domenii de măsurare diferite se utilizează sensibilitatea relativă definită ca
raport dintre variaţia relativă a semnalului de ieşire corespunzătoare unei variaţii
date a semnalului de intrare:
36
X e
X
Sr  e (3.9)
X i
Xi
Sensibilitatea are statică şi dinamică are dimensiunea determinată de
dimensiunea mărimilor de intrare şi ieşire, iar valoarea este determinată de
unităţile de măsură ale acestora. În cazul în care cele două mărimi au aceiaşi
natură fizică, sensibilitatea este adimensională şi poartă numele de factor de
amplificare (sau câştig). Pentru domenii mari de variaţie a mărimilor de intrare
şi ieşire se foloseşte exprimarea sub formă logaritmică:
k  20 log e dB
X
(3.10)
Xi
Sensibilitatea relativă se exprimă, aşa cum reiese din relaţia (3.9) ca un

număr adimensional.
În cazul aparatelor analogice se utilizează inversa sensibilităţii, numită
constanta aparatului, care reprezintă valoarea mărimii de măsurat
corespunzătoare unei diviziuni de pe scala aparatului.
c) Pragul de sensibilitate – reprezintă valoarea minimă a mărimii de

intrare pe care aparatul o sesizează cu certitudine. Practic, reprezintă valoarea
minimă a mărimii de intrare care produce o variaţie a semnalului de intrare cel
puţin egal cu eroarea maxim admisibilă a elementului respectiv.
d). Rezoluţia (sau puterea de rezoluţie) - se defineşte pentru aparatele de

măsurat digitale, şi reprezintă valoarea minimă a variaţiei mărimii de măsurat pe
care o poate sesiza aparatul pentru un anumit domeniu de măsură. Altfel spus
reprezintă diferenţa dintre două valori succesive ce pot fi măsurate cu aparatul
respectiv pe un anumit domeniu.
e) Clasa de precizie – se defineşte ca raport dintre eroarea maximă de
clasă a unui element, corespunzătoare regimului staţionar de funcţionare şi
intervalul de măsurare multiplicat cu 100.
X max
c  100 (3.11)
X max  X min
37
3.3. Caracteristici dinamice ale elementelor sistemelor de

măsurare
3.3.1. Metode de analiză a funcţionării în regim dinamic a sistemelor de

măsurare
Regimul dinamic este caracterizat prin variaţia în timp a mărimilor care

intervin în funcţionarea elementului respectiv )mărimea măsurată).
Caracteristicile dinamice, descriu dependenţa în regim dinamic dintre
variaţia în timp a mărimii de intrare şi variaţia în timp a mărimii de ieşire.
Regimul dinamic poate fi analizat pe baza modelelor matematice ce
descriu funcţionarea elementului. Aceste metode, şi implicit modul de analiză a
regimului dinamic, pot fi:
- analiza în domeniul real;
- analiza în domeniul complex;
- analiza în domeniul frecvenţelor.
3.3.1.1. Analiza în domeniul real (domeniul timpului)
În acest caz modelul matematic se prezintă ca o ecuaţie diferenţială în care

sunt implicate funcţia de ieşire şi derivatele de ordin n ale acesteia precum şi
funcţia de intrare şi derivatele acesteia. Forma generală în care se prezintă
modelul este:
f ( X e (t ), X e' (t ),..., X e( n ) (t ), X i (t ), X i' (t ),..., X i( m ) (t ), t )  0 (3.12)
Modelul matematic poate fi obţinut fie pe cale analitică, pornind de la
condiţiile de echilibru dinamic pe baza legilor fizice ce guvernează funcţionarea
elementului respectiv, fie pe cale experimentală, aplicând semnale de probă şi
aproximând evoluţia răspunsului elementului respectiv cu răspunsul unui
element standard, se consideră elementul testat de acelaşi tip cu elementul
standard şi se adoptă ca model modelul celui din urmă, valorile parametrilor
modelului rezultând din caracteristicile răspunsului.
Pentru sistemele liniare la care parametrii modelului rămân invarianţi în
timp, modelul matematic în domeniul timpului se particularizează astfel:
an X e( n ) (t )  an1 X e( n1) (t )  ...  a0 X e (t )  bm X i( m ) (t )  bm1 X i( m1) (t )  ...  b0 X i (t )
(3.13)
Pentru elementele fizic realizabile este necesar ca mn şi de aceea ordinul
maxim al derivatei mărimii de ieşire este cel care determină ordinul ecuaţiei
diferenţiale.
A face analiza în domeniul timpului a elementelor sistemelor pe baza
modelului matematic prezentat înseamnă a rezolva ecuaţia diferenţială (3.13)
deci a determina modul în care evoluează mărimea de ieşire pentru o evoluţie
38
cunoscută a mărimii de intrare. Cum soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale are

două componente, soluţia generală a ecuaţiei omogene dependentă de n
constante ce se determină din condiţiile iniţiale şi o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene, rezultă că este necesar să se cunoască condiţiile iniţiale (mărimea
de ieşire şi derivatele acesteia la momentul t=0, adică înainte de momentul
începerii variaţiei semnalului de intrare). Rezolvarea directă a ecuaţiei
diferenţiale presupune determinarea soluţiilor ecuaţiei ataşate ecuaţiei omogene
(ecuaţia caracteristică) care se poate realiza analitic fără probleme numai pentru
ecuaţiile de ordin cel mult egal cu 2.
Criterii de performanţă de regim dinamic
Pentru a putea compara două sau mai multe elemente din punct de vedere
al performanţelor s-au stabilit anumite criterii care descriu performanţele unui
element în regim dinamic. Aceste criterii s-au stabilit în legătură cu răspunsul
oscilatoriu amortizat al unui element la o intrare treaptă unitară (vezi figura 3.3).
Fig. 3.3. Criterii de performanţă în domeniul timpului
Aceste criterii sunt:

- suprareglajul (notat ) definit ca diferenţă dintre valoarea maximă a
răspunsului şi valoarea de regim staţionar (Xest) al acestuia;
- timpul total tranzitoriu (tt) definit ca interval de timp scurs între
momentul aplicării semnalului de intrare şi până când semnalul de
ieşire intră în gama (0,95-1,05)Xest şi nu mai părăseşte această gamă;
- timpul de creştere (tc) definit ca interval de timp scurs între momentul
în care mărimea de ieşire atinge valoarea 0,05Xest şi momentul în care
semnalul de ieşire atinge valoarea 0,95Xest.
- Un parametru de regim staţionar definit tot în legătură cu răspunsul
oscilatoriu este eroarea staţionară (st) care descrie precizia
elementului respectiv definită ca:
39
 st  X e*  X est (3.14)
unde X*e este valoarea de regim staţionar a semnalului de intrare.
3.3.1.2. Analiza în domeniul complex.
În cazul elementelor al cărei model matematic este reprezentat de o

ecuaţie diferenţială cu ordinul mai mare decât doi, rezolvarea directă a ecuaţiei
devine dificilă. În aceste cazuri se preferă analiza în domeniul complex. Pentru
analiza în domeniul complex se face apel la transformarea operaţională
reprezentată de transformata Laplace, care asigură o corespondenţă între
domeniul real şi domeniul complex. Pe baza evoluţiei în domeniul complex a
mărimii de intrare se trag concluzii referitoare la evoluţia elementului în
domeniul real. Aplicând transformata Laplace în ambii termeni ai relaţiei (3.13)
Se obţine:
X e( n ) ( s )an s n  an 1 s n 1  ...  an s   X i ( s )bm s m  bm1 s m1  ...b0 s 0  (3.15)
Deoarece soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (3.16) depinde de
coeficienţii a0,a1,…,an şi b0,b1,…,bm o funcţie care depinde de aceşti parametri va
fi o imagine a evoluţiei mărimii de intrare. O astfel de funcţie este funcţia de
transfer, definită ca raport între imaginea prin transformata Laplace a
răspunsului normal al unui sistem şi imaginea semnalului de intrare care a
determinat acel răspuns, deci:
X ( s)
H ( s)  e (3.16)
X i ( s)
Din (3.15) şi (3.16) rezultă:
bm s m  bm1 s m1  .....  b1 s  b0
H ( s)  (3.17)
an s n  an1 s n1  ....  a1 s  a0
Pentru a deduce funcţia de transfer a unui sistem a cărei schemă
funcţională este cunoscută atunci când este cunoscută funcţia de transfer al
fiecărui element în parte se face apel la regulile algebrei funcţiilor de transfer.
Aceste reguli sunt:
- Pentru elemente legate în serie ca în figura 3.4 se obţine funcţia de
transfer echivalentă:
n
H(s)   H k (3.18) Xi Xe1 Xe2 Xe
1 H1 H2 H3
Fig. 3.4. Legarea serie
- Pentru elementele legate în paralel ca în figura 3.5 se obţine funcţia de

transfer echivalentă:
40
n
H ( s)   H k ( s) (3.19)
1
- Pentru elemente legate în reacţie ca în figura 3.6, se obţine funcţia de

transfer de forma:
H1
H (3.20)
1  H1 H 2
Xe1
H1(s)
Xi Xi + Xe
Xe2 Xe H
H2(s) -
1
Xe3
H3(s) H
2
Fig. 3.6. Legarea în reacţie
Fig. 3.5. Legarea paralel
3.3.1.3. Analiza în domeniul frecvenţelor
În cadrul analizei în domeniul frecvenţelor se determină caracteristicile

răspunsului elementului la o intrarea sinusoidală cu frecvenţă variabilă de forma:
X i  A sin(t ) (3.21)
Se constată că răspunsul este tot un semnal sinusoidal dar cu modulul şi
faza determinate de parametrii funcţiei de transfer în frecvenţă a elementului
respectiv H(j), adică de forma:
X e  A H ( j ) sin(t   ( j )) (3.22)
unde H ( j ) este modulul funcţiei de transfer în frecvenţă iar (j) este
Im( H ( j ))
argumentul acesteia ()= arctg
Re( H ( j ))
Funcţia de transfer în frecvenţă poate fi pusă şi sub forma:

H ( j  )  H ( j )  e j (  ) (3.23)
Expresia (3.22) arată că funcţia de transfer în frecvenţă caracterizează
complet răspunsul în frecvenţă al unui element oarecare. Pornind de la acest
principiu se trasează caracteristicile de frecvenţă (caracteristica modul-frecvenţă
şi fază-frecvenţă, caracteristica reală, caracteristica imaginară) şi pe baza
aspectului acestor caracteristici se trag concluzii referitoare atât la comportarea
în frecvenţă a elementului respectiv, cât şi, pe baza legăturii între domeniul
frecvenţelor şi domeniul real, referitoare la comportarea în domeniul timpului
(real) a elementului respectiv. În afară de caracteristicile enumerate în analiza în
41
frecvenţă se mai utilizează caracteristicile logaritmice (Bode) care au pe abscisă

logaritmul zecimal al pulsaţiei (lg) iar pe ordonată au amplitudinea definită ca
A( )  20 lg H ( j )  f ( ) măsurată în decibeli şi respectiv defazajul ().
Pentru a aprecia calităţile elementelor la comportarea în frecvenţă s-au
definit indicii de performanţă în frecvenţă care sunt definiţi în legătură cu
caracteristica modul frecvenţă. Aceşti indici sunt:
- valoarea de vârf care reprezintă valoarea maximă a modului de pe
caracteristica modul-frecvenţă;
- pulsaţia de rezonanţă care reprezintă pulsaţia la care se obţine valoarea
de vârf;
- banda de frecvenţă (sau lărgimea de bandă) care reprezintă domeniul
de frecvenţă pentru care raportul între valoarea modului funcţiei de
transfer G()) şi modulul funcţiei de transfer la frecvenţa 0 (G(0)) nu
scade sub -3dB.
3.3.1.4. Caracteristicile dinamice ale elementelor tipice din compunerea

sistemelor de măsurare
a) Elementul proporţional este caracterizat de o ecuaţie de forma:

X e (t )  kX i (t ) (3.24)
unde k este o constantă numită factor de amplificare sau coeficient de
transfer. Funcţia de transfer:
H (s)  k (3.25)
Răspunsul la o intrare treaptă are aspectul din figura 3.7.
Xe(t),Xi(t
) Xe(t)
1
Xi(t)
Fig. 3.7. Raspunsul la treapta a Fig. 3.8 Răspunsul la treaptă al

unui element proporţional unui element derivativ
b) Elementul derivativ este caracterizat de o ecuaţie de forma:
42
dX i (t )
X e (t )  k d (3.26)
dt
unde kd poartă numele de constantă de derivare. Funcţia de transfer are
forma:
H (s)  k d s (3.27)
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezenta în figura 3.8.
c) Elementul integrativ este caracterizat de o ecuaţie de forma:
X e (t )  k i  X i (t )dt (3.28)
unde ki poartă numele de constantă de integrare. Funcţia de transfer are
forma:
k
H ( s)  i (3.29)
s
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezenta în figura 3.9.
Xe(t
)
kp
0 T t
Fig. 3.9. Răspunsul la treapta al
Fig. 3.10 Răsounsul la treaptă al unui
unui element integrativ
element cu întârziere de ordin 1
d) Elementul cu întârziere de ordin 1 este caracterizat de o ecuaţie de
forma:
dX e (t )
T  X e (t )  kX i (t ) (3.30)
dt
unde k este factorul de amplificare iar T este o constantă de timp. Funcţia de
transfer este:
k
H ( s)  (3.31)
Ts  1
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezentat în figura 3.10
e) Element cu întârziere de ordin 2 care se poate prezenta sub două
forme:
- element aperiodic de ordin 2 a cărei ecuaţie este:
d 2 X e (t ) dX (t )
T1 T2 2
 (T1  T2 ) e  X e (t )  kX i (t ) (3.32)
dt dt
unde k este factorul de amplificare, T1 şi T2 sunt două constante de timp. Funcţia
de transfer are forma:
43
k
H ( s)  (3.33)
T1T2 s  (T1  T2 ) s  1
2
Element oscilatoriu de ordin 2 al cărei model în domeniul real este:

d 2 X e (t ) dX e (t )
2
 2 n   n2 X e (t )  k n2 X i (t ) (3.34)
dt dt
Unde este factorul de amortizare, n este pulsaţia naturală iar k este factorul de
amplificare. Funcţia de transfer este dată de relaţia (3.35), iar răspunsul la o
intrare treaptă unitară este prezentat în figura 3.3.
k n2
H (s)  2 (3.35)
s  2 n s   n2
3.4. Caracteristici constructive

3.4.1. Impedanţa metrologică şi consumul propriu
Impedanţa metrologică caracterizează fineţea sistemului de măsură, adică

capacitatea acestuia de a influenţa cât mai puţin mărimea măsurată.
Consumul propriu caracterizează energia necesară funcţionării
elementului respectiv. În general este necesară adaptarea impedanţei
metrologice Zm cu impedanţa sursei de alimentare Zs astfel încât consumul
energetic să se menţină în limite admisibile.
3.4.2. Robusteţea şi capacitatea de încărcare
Robusteţea caracterizează capacitatea sistemului de măsurare de a

suporta, fără să se deterioreze şi fără să-şi piardă calităţile, acţiunea diverşilor
factori perturbatori: şocuri, vibraţii temperatură, umiditate, ec..
Capacitatea de încărcare reprezintă valoarea maximă a mărimii măsurate
raportată la limita maximă a domeniului de măsurare a aparatului (sistemului) pe
care acesta o suportă fără să-şi înrăutăţească calităţile de măsurare.
3.4.3. Fiabilitatea şi mentenabilitatea
Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui sistem de măsurare de a funcţiona

un anumit interval de timp fără a suferi defecte.
Mentenabilitate caracterizează timpul mediu necesar operaţiilor de
întreţinere şi reparaţii în caz de defect.
Pe lângă caracteristicile menţionate la alegerea unui aparat sau sistem al
unui sistem de măsură este necesar să fie luate în considerare şi criteriile
economice, adică un preţ total (achiziţie, instalare, întreţinere) cât mai mic.
44
IV. ELEMENTELE APARATELOR ANALOGICE

DE MĂSURAT
4.1. Elemente de bază şi clasificări
Elementele componente ale aparatelor sau instalaţiilor de măsurat se definesc

după cum urmează.
1. Dispozitivul de măsurat – este constituit din ansamblu părţilor
constructive care realizează mişcarea sistemului mobil a cărei
deplasare este proporţională cu mărimea de măsurat.
2. Elemente de măsurare – sunt elemente constructive care realizează
modificarea semnalelor (ca mărime, fază, formă) sau care realizează
diferite operaţii matematice cu acestea (înmulţiri, extrageri de radical,
ridicări la pătrat, adunări, scăderi, etc.).
3. Traductorul – constituie elementul primar din lanţul de măsurare şi
realizează conversia mărimii de măsurat într-o mărime electrică,
adecvată schemei funcţionale a instalaţiei de măsurare.
4. Elemente de referinţă – sunt elemente constructive care realizează
mărimi ce caracteristici de valoare cunoscută cu precizie (tensiune,
curent, rezistenţă, etc.) utilizate în aparate sau instalaţii de măsurare
bazate pe metode de compensare sau de punte.
5. Elemente auxiliare – sunt elemente care asigură buna funcţionare a
aparatului şi sunt constituite din elemente de protecţie contra
perturbaţiilor (umiditate, şocuri, câmpuri magnetice şi electrice) surse
de alimentare, elemente de prindere şi fixare.
Toate aceste elemente pot fi interioare sau exterioare (în acest caz ele
numindu-se accesorii); accesoriile pot fi destinate unui anumit aparat, sau pot fi
interşanjabile, caz în acre acestea sunt calibrate, adică au anumite valori
caracteristice date.
Uneori aparatul de măsură conţine numai dispozitivul de măsurat şu
câteva elemente auxiliare.
45
ELEMENTELE APARATELOR ANALOGICE DE MĂSURAT
4.2. Clasificarea aparatelor de măsurat analogice
Există o mare diversitate de aparate analogice pentru măsurarea mărimilor

electrice. Ca urmare se pot pune în evidenţă mai multe criterii pe baza cărora
aceste aparate pot fi clasificate; aceste criterii sunt:
a) funcţie de natura fizică a mărimii măsurate;
b) funcţie de principiul de funcţionare;
c) funcţie de clasa de precizie;
d) criterii diverse
4.2.1. Clasificarea funcţie de natura fizică a mărimii măsurate
Există o mare diversitate de mărimi electrice ce pot fi măsurate cu aparate

analogice şi ca urmare o mare diversitate de tipuri de aparate de măsură conform
acestui criteriu. Din acest punct de vedere aparatele analogice se pot clasifica în:
ampermetre, voltmetre, galvanometre, wattmetre, faradmetre, etc..
4.2.2. Clasificarea funcţie de principiul de funcţionare
Dispozitivele de măsurat şi implicit şi implicit aparatele şi instalaţiile în

care acestea sunt incluse, se bazează pe anumite fenomene fizice în cadrul căreia
mărimile de măsurat produc, după legi fizice cunoscute, efecte măsurabile care
se manifestă în general sub forma unor forţe sau cupluri de forţe mecanice, care
determină deplasarea sistemului mobil. Dispozitivele de măsurat se pot baza pe
o singură interacţiune (dispozitive simple) sau pe două interacţiuni (dispozitive
logometrice). Clasificarea după principiul de funcţionare a dispozitivelor
determină clasificarea după acelaşi principiu a aparatelor de măsură în care
aceste dispozitive sunt incluse; pe placa frontală a aparatelor este inscripţionat la
loc vizibil simbolul tipului respectiv de aparat. După principiul de funcţionare,
principalele dispozitive de măsurat (şi aparatele în care acestea sunt incluse) se
pot clasifica în:
1. dispozitive magnetoelectrice au simbolul prezentat în figura 4.1.a;
2. dispozitive feromagnetice cu simbolul prezentat în figura 4.1.b;
3. dispozitive electrodinamice cu simbolul prezentat în figura 4.1.c;
4. dispozitive ferodinamice cu simbolul prezentat în figura 4.1.d;
5. dispozitive de inducţie cu simbolul prezentat în figura 4.1.e;
6. dispozitive electrostatice cu simbolul prezentat în figura 4.1.f;
7. dispozitive termice cu fir cald cu simbolul prezentat în figura 4.1.g;
8. dispozitive termice cu bimetal cu simbolul prezentat în figura 4.1.h;
9. dispozitive cu lamele vibrante cu simbolul prezentat în figura 4.1.i;
46
10. dispozitive magnetoelectrice cu redresor cu simbolul prezentat în

figura 4.1.j;
11. dispozitive magnetoelectrice cu termocuplu cu simbolul prezentat în
figura 4.1.k.
Fig. 4.1. Simboluri grafice pentru principiul de funcţionare al aparatelor.

(În figura a…e au fost prezentate succesiv simbolurile pentru aparatele cu o
singură interacţiune şi pentru cele logometrice)
4.2.3. Clasificarea după modul de prezentare a rezultatelor măsurătorilor
În funcţie de acest criteriul aparatele de măsură pot fi aparate indicatoare

(care sunt dotate cu un dispozitiv de indicare a rezultatelor măsurătorii) şi
aparate înregistratoare, care sunt dotate cu un dispozitiv de înregistrare a
evoluţiei în timp a mărimii măsurate, rezultatul măsurătorii prezentându-se sub
forma unei diagrame sau oscilograme.
La rândul lor aparatele indicatoare port fi clasificate în :
- aparate cu indicarea valorii instantanee a mărimii măsurate;
- aparate cu indicarea unei valori proporţionale cu integrala
definită pe un domeniu din mărimea măsurată.
În ceea ce priveşte aparatele înregistratoarea, funcţie de destinaţie acestea
pot fi clasificate la rândul lor în:
- înregistratoare de supraveghere la care viteza de derulare a
benzii este constantă;
- înregistratoare pentru înregistrarea avariei, la care viteza benzi
creşte o la apariţia avariei;
- înregistratoarea pentru modul de funcţionare a protecţiei.
47
4.2.4. Clasificarea după clasa de precizie
În funcţie de clasa de precizie se defineşte şi domeniul de utilizare al

aparatului respectiv. Din acest punct de vedere aparatele analogice se pot
clasifica în:
- aparate de laborator care au clasa de precizie între 0,5-0,1 şi
chiar mai mici;
- aparate de exploatare care au clasa de precizie cuprinsă între
0,5-5;
La rândul lor aparatele de laborator se pot clasifica în:
- aparate de lucru – cu care se verifică şi se etalonează aparatele
de exploatare;
- aparate de verificare – cu care se verifică şi se etalonează
aparatele de lucru;
- aparate etalon – cu care se verifică şi se etalonează aparatele de
verificare
4.2.4. Alte criterii de clasificare
S-au elaborat o serie de alte criterii de mai puţină importanţă conform

cărora paratele analogice po fi clasificate. Astfel de criterii sunt:
- clasificarea după gradul de protecţie la diferiţi factori (IP 00-
IP65);
- clasificarea după forma constructivă a carcasei(dreptunghiulare,
pătrate);
- clasificare după tipul scalei aparatului (liniară, logaritmică,
pătratică, etc.)
- clasificare poziţia normală de funcţionare (baza latura mare,
baza latura mică, montare în decupare, montare pe suport, etc.)
Pentru o bună informare a utilizatorului pe scala aparatului sunt
inscripţionate o serie de informaţii precum: simbolul principiului de funcţionare
(conform figurii 4.1), gradul de protecţie, poziţia normală de funcţionare,
tensiunea de încercare, numele fabricantului, seria şi anul fabricaţiei, norma sau
standardul conform căreia a fost realizat.
4.3. Elemente constructive ale dispozitivelor de măsurat
Dispozitivele de măsurat sunt construite pe baza unor fenomene fizice

prin care, în virtutea unor legi cunoscute, mărimile măsurate produc efecte
măsurabile ce se manifestă sub forma unor forţe sau cupluri de forţe. Elementele
din compunerea dispozitivelor de măsurat asupra cărora se exercită aceste forţe
48
ce produc mişcarea constituie elementele active ale dispozitivelor de măsurat.

Elementele care valorifică această mişcare transformând-o într-o deplasare
proporţională cu mărimea de măsurat se numesc elemente pasive. Unele
elemente sunt fixe iar altele se deplasează în cursul măsurătorii constituind
sistemul (echipajul) mobil.
4.3.1. Elemente active ale dispozitivelor de măsurat
Elementele active sunt determinate de principiul constructiv ce stă la baza

dispozitivului de măsurat. Principalele elemente active ale dispozitivelor de
măsurat sunt prezentate în continuare.
4.3.1.1. Dispozitive magnetoelectrice
Dispozitivele magnetoelectrice cu bobină mobilă (figura 4.2). Au în

compunere un magnet permanent (1) în câmpul căreia se afla o bobină mobilă
(2) parcursă de curentul de măsurat. Interacţiunea dintre câmpul proporţional cu
curentul de măsurat produs de bobina mobilă şi câmpul constant al magnetului
permanent determină apariţia unor forţe de natură electromagnetică ce produc
mişcarea bobinei mobile (care se poate roti în jurul unui ax) până când se atinge
minimul de energie. Cuplul rezistent care asigură şi menţinerea pe poziţia de
zero a acului indicator în absenţa curentului de măsurat este asigurat de un
sisteme de resorturi elastice.
Fig. 4.2. Dispozitiv Fig. 4.3. Logometru

magnetoelectric magnetoelectric Fig. 4.4. Dispozitiv magneto-
electric cu magnet mobil
Logometrele magnetoelectrice (figura 4.3) se bazează pe acelaşi principiu

ca şi aparatele magnetoelectrice cu menţiunea că în acest caz, cuplul rezistent
este asigurat de pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ de către o bobină mobilă
parcursă de un curent de referinţă (elementul 3 din figura 4.3). În acest caz,
poziţia acului indicator în absenţa curentului de măsurat nu mai este pe zero.
Dispozitivele magnetoelectrice cu magnet mobil (figura 4.4) se bazează
de asemenea pe interacţiunea dintre câmpul constant al unui magnet permanent
şi câmpul produs de bobina parcursă de curentul de măsurat cu menţiunea că în
49
acest caz, elementul care se poate deplasa ca urmare a forţelor de natură

electromagnetică este magnetul permanent (1) şi nu bobina parcursă de curent.
Alimentând bobina dispozitivului magnetoelectric prin intermediul unui
dispozitiv de redresare se obţine un dispozitiv magnetoelectric cu redresor, care
poate fi utilizat pentru măsurarea curenţilor alternativi.
Alimentând bobina unui dispozitiv magnetoelectric cu tensiunea produsă
de un termocuplu se obţine un dispozitiv magnetoelectric cu termocuplu cu care
se pot măsura valorile efective ale curenţilor şi tensiunilor chiar dacă au forme
nesinusoidale.
4.3.1.2. Dispozitiv feromagnetic
Dispozitivul feromagnetic prezentat schematic în figura 4.5. are în

compunere o bobină fixă (3) parcursă de curentul de măsurat şi două armături
din material feromagnetic aflate în interiorul bobinei dintre care una este fixă (2)
iar cealaltă este mobilă (1). Câmpul produs de
curentul ce străbate bobina fixă induce în cele două
armături câmpuri electromagnetice de acelaşi sens.
Interacţiune câmpurilor induse în cele două armături
se manifestă prin apariţia unor forţe de natură
electromagnetică care determină mişcarea
echipajului mobil. Cum mărimea câmpurilor induse
este proporţională cu curentul de măsurat, mişcarea
Fig. 4.5. Dispozitiv
feromagnetic echipajului mobil fa fi dependentă de acesta.
4.3.1.3. Dispozitiv electrodinamic
Dispozitivul electrodinamic (prezentat schematic în figura 4.6) este

alcătuit dintr-o bobină fixă secţionată (1), parcursă de un curent de referinţă şi o
bobină mobilă (2) parcursă de curentul de măsurat. Bobina fixă produce un
câmp electromagnetic care are aspectul unui câmp longitudinal sau radial
(funcţie de dimensiunile acesteia) în spaţiul dintre cele două segmente ale
bobinei. Acest câmp
interacţionează cu câmpul
electromagnetic al bobinei
mobile, interacţiunea lor
manifestându-se prin apariţia unor
forţe de natură electromagnetică
Fig. 4.6. Dispozitiv electrodinamic care determină rotirea bobinei
mobile. Forţele vor fi dependente
50
de valoarea câmpului produs de bobina mobilă, deci de valoarea curentului de

măsurat care străbate această bobină. Solidar cu bobina mobilă este montat un ac
indicator ce se mişcă în dreptul unei scări gradate. Bobinele fiind lipsite de miez,
dependenţa câmpurilor de curenţi este liniară, dar cuplul de forţe are valori mici.
4.3.1.4. Dispozitivul ferodinamic
Din punct de vedere principial dispozitivul ferodinamic (prezentat

schematic în figura (4.7) este identic cu dispozitivul electrodinamic. Deosebirea
constă în aceea că atât bobina fixă secţionată parcursă de curentul I 1 (1) cât şi
bobina mobilă parcursă de curentul I2 sunt prevăzute cu miez din material
feromagnetic. Acest lucru face ca pe de o
parte câmpurile care interacţionează deci
şi forţele ce apar să fie mai puternice, iar
pe de altă parte datorită apariţiei
fenomenului de saturaţie, dependenţa
fiecărui câmp de curentul care-l
determină devine neliniară. În concluzie,
aparatele ferodinamice vor fi mai
robuste, vor produce cupluri mai
Fig. 4.7. Dispozitivul ferodinamic puternice dar domeniul de liniaritate va fi
limitat.
Prin montarea a două bobine mobile decalata mecanic pe acelaşi ax, dintre
care una parcursă de curentul de măsurat iar cealaltă de un curent de referinţă, se
obţine un logometru ferodinamic, la care cuplul rezistent este asigurat pe acelaşi
principiu ca şi cuplul activ.
4.3.1.5. Dispozitivul de inducţie
Dispozitivele de inducţie,
prezentate schematic în figura 4.8.,
au în compunere un disc realizat din
material metalic neferomagnetic (de
obicei aluminiu) suspendat pe un ax
în jurul căruia se poate roti
(elementul 1 din figură). De o parte
şi de alta a discului se află doi
electromagneţi (2 şi 3) ale căror
bobine sunt parcurse de curenţi
alternativi. Fluxurile 1 şi 2
Fig. 4.8. Dispozitiv de inducţie produse de cei doi curenţi se închid
51
prin disc şi induc în acesta curenţi turbionari proporţionali cu fluxurile. Aceşti

curenţi determină apariţia unui câmp indus care interacţionează cu fluxurile
inductoare determinând apariţia unor cupluri de forţe ce se exercită asupra
discului mobil şi care determină rotirea acestuia. Cuplul rezistent este determinat
de interacţiune dintre câmpul indus şi câmpul produs de magnetul permanent
(4). Viteza de deplasare a discului este proporţională cu produsul celor doi
curenţi, dispozitivul de inducţie având şi rolul de multiplicator mecanic.
4.3.1.6. Dispozitiv termic cu fir dilatant
Funcţionarea acestui dispozitiv, prezentat schematic în figura 4.9, se

bazează pe fenomenul de dilatare a firelor
conductoarea sub acţiunea căldurii. Este
compus dintr-un fir conductor (1) prins în
două puncte fixe şi parcurs de curentul de
măsurat, un ansamblu de fire izolatoare
inextensibile (2) care înfăşoară axul de care
este prins acul indicator şi o lamelă elastică
(3). Firul conductor parcurs de curent se
încălzeşte prin efect Joule încălzirea fiind
dependentă de intensitatea curentului care îl
străbate. Lamela elastică determină
Fig. 4.9. Dispozitiv termic cu fir dilatant deplasarea ansamblului de fire izolatoare
inextensibile şi în consecinţă rotirea axului
pe care acestea sunt înfăşurate.
4.3.1.7. Dispozitiv termic cu bimetal.
Funcţionarea acestui dispozitiv se bazează pe coeficienţii de dilatare diferiţi ai

diferitelor materiale conductoare. Un bimetal este un ansamblu de două lamele
din materiale conductoare lipite una de alta pe toată suprafaţa. Atunci când
întreg ansamblul este încălzit se produce curbarea acestuia către materialul care
are coeficientul de dilatare mat mic. Curentul de măsurat
străbate ansamblul bimetal şi produce încălzirea acestuia
prin efect Joule şi produce curbarea ansamblului. Un ac
indicator este prins solidar de capătul liber deplasarea
lui fiind dependentă de valoarea curentului ce produce
încălzirea bimetalului. Deoarece sensibilitatea
Fig. 4.10. Dispozitiv dispozitivului creşte o dată cu lungimea bimetalului,
termic cu bimetal pentru o realizare compactă acesta are forma spirală
(figura 4.10).
52
4.3.1.8. Dispozitiv electrostatic
Dispozitivul electrostatic, prezentat schematic în figura (4.11) este alcătuit

din două armături fixe (1) din material neferomagnetic care au forma unor duble
sectoare de cerc. În interiorul acestora se poate deplasa o armătură mobilă (2)
realizată din acelaşi material şi având de asemenea forma unui sector de cerc.
Dacă armăturile fixe şi cea mobilă sunt legate la
potenţiale electrice diferite, între acestea se
exercită forţe de natură electrostatică care
determină deplasarea armăturii mobile, forţe
proporţionale cu diferenţa de potenţial dintre
armături. Aceste dispozitive pot fi folosite aşa
cum se observă pentru măsurarea tensiunilor
Fig. 4.11. dispozitiv electrostatic
continui.
4.3.1.9. Dispozitivul cu lamele vibrante
Funcţionarea acestui dispozitiv se bazează pe apariţia fenomenului de

rezonanţă ce apare atunci când o lamelă elastică este supusă unei oscilaţii de o
anumită frecvenţă. Dispozitivul prezentat schematic în figura 4.12 este compus
dintr-un ansamblu de lamele elastice (2) care au lungimi diferite şi sunt prinse
rigid pe un suport metalic. În imediata apropiere se află un electromagnet (1)
parcurs de curentul a cărei frecvenţă va fi măsurată cu ajutorul dispozitivului.
Suportul lamelelor va fi supus unor forţe de atracţie şi respingere şi ca urmare va
fi antrenat într-o mişcare oscilatorie, a cărei frecvenţă
este egală cu dublul frecvenţei curentului ce străbate
electromagnetul. Lamela a cărei frecvenţă proprie de
oscilaţie este egală cu frecvenţa de oscilaţie a
suportului va avea amplitudinea oscilaţiilor mult mai
mare decât a celorlalte lamele. Lamelele fiind calibrate
Fig. 4.12. Dispozitiv cu se poate determina pe această cale frecvenţa curentului
lamele vibrante ce străbate bobina electromagnetului.
4.3.2. Elementele auxiliare ale dispozitivelor de măsurat
Elementele care valorifică mişcarea echipajului mobil pentru a obţine

dependenţe dorite (de preferat liniare) între deplasarea acestuia şi mărimea
măsurată, precum şi elementele care asigură reglarea, funcţionarea optimă,
fixarea şi consolidarea elementelor componente ale unui aparat de măsură
constituie elementele auxiliare a le aparatelor de măsură. Principalele funcţii pe
care le îndeplinesc elementele auxiliare sunt:
53
- asigurarea suspensiei echipajului mobil;

- realizarea cuplului rezistent;
- asigurarea citirii valorii deviaţiilor;
- reglarea poziţiei de zero a acului indicator;
- realizarea cuplului de amortizare;
- echilibrare, fixare, protecţie, instalare, conectare, etc.
4.3.2.1. Suspensia echipajului mobil
Pentru a se putea deplasa sub influenţa cuplurilor active este necesar ca

echipajul mobil să fie montat pe elemente care asigură suspensia acestuia.
Principalele tipuri de suspensie întâlnite în aparatele analogice sunt suspensia pe
ax cu lagăre, suspensia pe benzi tensionate, suspensia pe fire de torsiune.
a) Suspensia pe ax cu lagăre asigură robusteţe ridicată dar o precizie mai
redusă. Elementele care asigură suspensia pe ax cu lagăre sunt prezentate
schematic în figura 4.13. Bobina mobilă (3) este prinsă rigid de axul metalic (1)
care este prevăzut la capete cu vârfuri metalice sau de rubin sau safir. Axul se
sprijină pe lagăre de scobite conic realizate din rubin sau safir (2), asigurându-se
astfel o durată de viaţă ridicată a lagărelor şi o frecare scăzută între ax şi lagăre
fără să fie necesară lubrifierea lagărelor. Acest tip de suspensie este utilizată
pentru aparate a căror clasă de precizie este mai mare sau egală cu 0,5.
Fig. 4.13 Suspensie pe ax cu Fig. 4.14. Suspensie pe benzi tensionate

lagăre
b) Suspensia pe benzi tensionate prezentată schematic în figura 4.14 a şi b
este realizată dintr-un sistem de benzi metalice subţiri şi elastice (1) prinse fix la
unul din capete, solidar cu banda tesionată care constituie elementul de
suspendare se montează bobina mobilă (3). Rotirea bobinei determină răsucirea
benzii. Acest tip de suspensie se utilizează pentru aparate cu clasă de precizie
mai mică de 0,5.
54
c) Suspensia pe fire torsionate este utilizată pentru aparate cu sensibilitate

mare şi precizie ridicată. Elementele acestui tip de
suspensie (prezentată schematic în figura (4.15) sunt
un fir de torsiune (1) din material metalic sau
izolator, prins la unul din capete prin intermediul
unui element elastic (2). Bobina mobilă (3) este
prinsă solidar pe fir iar deplasarea acesteia sub
acţiunea cuplurilor de forţe ce acţionează asupra
elementelor active produce răsucirea firului de
torsiune. Suspensia este realizată practic fără frecări
(dacă se neglijează frecările cu aerul) dar, asigurând
o sensibilitate mare determină o scădere a robusteţii
aparatului, acest tip de suspensie fiind utilizată în
Fig. 4.15. Suspensie pe fir exclusivitate pentru aparatele de laborator.
de torsiune
4.3.2.2. Asigurarea cuplului rezistent
Mişcarea se echipajului mobil se realizează aşa cum s-a arătat în capitolul

precedent până când cuplul activ este echilibrat de cuplul rezistent, ca urmare
este necesar ca în compunerea aparatelor de măsură să existe elemente care să
asigure realizarea cuplului rezistent (antagonist). În cazul logometrelor cuplul
rezistent este realizat pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ. În cazul aparatelor
care sunt dotate cu dispozitive cu o singură interacţiune elementele care
realizează cuplul rezistent depind de tipul de suspensie utilizat. Astfel pentru
aparatele care au suspensie pe ax cu lagăre cuplul rezistent este asigurat cu
ajutorul unor arcuri spirale prinse cu un capăt de axul mobil (elementele 6 din
figura (4.13). Deplasarea unghiulară a axului determinată de bobina mobilă duce
la tensionarea suplimentară a resortului forţa rezistentă dezvoltată de acesta şi ca
urmare cuplul rezistent fiind proporţional cu deplasarea unghiulară a axului. În
cazul suspensiei pe benzi tensionate cuplul rezistent este asigurat de torsionarea
benzii elastice odată cu rotirea bobinei mobile. Ca şi în cazul resorturilor spirale,
cuplul rezistent este proporţional cu deplasarea unghiulară a axului. În cazul
suspensiei pe fir de torsiune, cuplul rezistent este asigurat de torsionarea firului
elastic determinată de rotirea acestuia odată cu bobina mobilă. Şi în acest caz
cuplul rezistent este proporţional cu deplasarea unghiulară a bobinei mobile dar
la aceeaşi deplasare unghiulară cuplul determinat de torsiunea firelor de torsiune
este mai mic decât cel determinat de torsiunea benzii elastice acest fapt face ca
pentru aparatele de mare sensibilitate să se utilizeze suspensia pe fir de torsiune.
55
4.3.2.3. Citirea deviaţiilor
Elementele care asigură citirea deviaţiilor sunt determinate de tipul de

suspensie utilizat şi de sensibilitatea aparatului. Există două tipuri de dispozitive
de citire a deviaţiilor:
- dispozitivele cu ac indicator şi scară gradată utilizate la aparatele cu
suspensie cu ax şi lagăre şi la aparatele cu suspensie cu benzi tensionate de
precizie mai mică. Acest tip de indicare este prezentat schematic în figurile 4.13
şi 4.14.a. Un ac indicator (elementul 4 din figurile menţionate) se roteşte solidar
cu dispozitivul de suspensie; el se deplasează prin dreptul unei scale gradate în
unităţi de măsură specifice mărimii măsurate (elementul 5 din figură). La
aparatele de precizie pentru a se evita eroarea de paralaxă la citirea rezultatului
măsurătorii, în dreptul scării este montată o oglindă iar citirea indicaţiei se face
atunci când imaginea reflectată în oglindă a acului indicator este obturată
complet de acul indicator; în caz contrar poziţia operatorului în timpul citirii nu
este corectă iar rezultatul măsurătorii va fi afectat de erori sistematice.
- dispozitivele cu oglindă şi spot luminos sunt utilizate la aparatele de
precizie cu suspensie pe benzi tensionate şi la aparatele cu suspensie pe fir de
torsiune. Acest tip de dispozitiv de citire este prezentat în figurile 4.14.b. şi 4.15.
Este constituit dintr-o oglindă prinsă solidar în plan vertical cu dispozitivul de
suspensie (elementul 4 din figurile specificate) pe care se reflectă un spot
luminos produs de o sursă fixă de lumină. Datorită rotirii dispozitivului de
suspensie, imaginea spotului reflectată de oglindă se deplasează pe o scală
gradată (liniară sau circulară, interioară sau exterioară aparatului). Masa
dispozitivului de citire şi ca urmare inerţia dispozitivului sunt mult mai mici
decât a dispozitivului cu ac indicator ceea ce face ca acest dispozitiv să fie
utilizat în cazul aparatelor de sensibilitate mare. Sensibilitatea şi precizia pot
creşte atunci când scala gradată este montată în exterior deoarece în acest caz
dimensiunea acesteia nu mai este limitată de gabaritul aparatului. Chiar şi în
cazul scărilor interioare precizia creşte faţă de dispozitivul cu ac indicator
datorită absenţei erorii de paralaxă (determinată de eventuala poziţionare
incorectă a operatorului).
4.3.2.4. Corectorul de zero
Din cauza modificării în timp a proprietăţilor elementelor care asigură

cuplul rezistent sau din cauza modificărilor condiţiilor de mediu în care se
realizează măsurătoarea este posibil ca acul indicator (sau spotul luminos) să nu
se mai afle în dreptul reperului ‚zero’ în absenţa mărimii de măsurat. Acesta este
motivul pentru care înaintea măsurătorii este necesară poziţionarea pe reperul
zero a acului indicator sau a spotului luminos. Aparatele analogice sunt
prevăzute cu elemente care asigură posibilitate reglării poziţiei iniţiale a
56
dispozitivului de citire. În cazul suspensiei cu ax şi lagăre este prevăzut în acest

scop un şurub care poate acţiona asupra resortului spiral (elementul 7 din figura
4.13) şi care prin modificarea tensionării acestuia poate modifica poziţia iniţială
a axului deci şi a acului indicator prins solidar cu acesta.
În cazul suspensiei pe benzi tensionate este prevăzut în acest scop un
şurub (elementul 6 din figura 4.14) cu ajutorul căruia se poate regla tensionarea
iniţială a benzii sau a unui element elastic prins solidar cu aceasta (elementul 2
din figura (4.14).
În mod similar se realizează reglarea pe zero a aparatelor cu suspensie pe
fir de torsiune. Un şurub prins de capătul firului de torsiune (elementul 6 din
figura 4.15) poate regla torsionarea iniţială a firului de suspensie sau a unui
element elastic (2) prin solidar cu acesta.
4.3.2.5. Dispozitivul de amortizare a mişcării
Aşa cum rezultă din ecuaţia de mişcare ce descrie funcţionarea în regim

dinamic a elementelor sistemelor de măsură, în absenţa cuplului de amortizare
echipajul mobil ar executa oscilaţii în jurul poziţiei corespunzătoare valorii
mărimii măsurate fără a se stabiliza în dreptul acestei poziţii. Ca urmare sunt
necesare elemente care să asigure amortizarea mişcării echipajului mobil şi deci
a oscilaţiilor în jurul poziţiei de echilibru. Principalele dispozitive de amortizare
a mişcării sunt prezentate schematic în figura 4.16. Aceste dispozitive sunt:
- dispozitivul pneumatic cu paletă (figura 4.16.a) compus dintr-o paletă
prinsă pe capătul acului indicator sau a unei tije prinse solidar cu dispozitivul de
suspensie care se poate deplasa în interiorul unui corp cu secţiune
dreptunghiulară. Apare o forţă de natura unei frecări vâscoase proporţională cu
viteza de deplasare a paletei, deci a echipajului mobil.
- dispozitivul pneumatic cu piston (figura 4.16.b) se bazează pe acelaşi
principiu cu dispozitivul cu paletă, frecarea realizându-se în acest caz între un
piston prins de capătul acului indicator şi aerul dintr-un cilindru în care acesta se
deplasează. Cuplul de amortizare este de asemenea proporţional cu viteza de
deplasare a pistonului.
Fig. 4.16. Dispozitive de amortizare

- dispozitivul cu curenţi turbionari şi magnet permanent (figura 4.16.c) are
în compunere o paletă de formă de sector de cerc realizată din material metalic
57
neferomagnetic (de obicei aluminiu) prinsă solidar cu dispozitivul de suspensie

care se poate deplasa circular în interiorul unui magnet în formă de potcoavă.
Câmpul magnetului permanent induce curenţi turbionari în piesa metalică în
mişcare. Câmpul determinat de curenţii turbionari induşi interacţionează cu
câmpul inductor al magnetului permanent determinând apariţia unui cuplu de
amortizare proporţional cu viteza unghiulară a paletei.
4.3.2.6 Elemente auxiliare
Elementele auxiliare sunt elemente de echilibrare (contragreutăţi),

elemente de fixare (şasiu, şuruburi de prindere), de protecţie (carcasă, ecrane
interioare, garnituri, etc.) de instalare (prindere mecanică pe panou, aşezare pe
masa de lucru) de conectare (mufe, conectori, cleme cabluri de legătură. Toate
acestea contribuie la funcţionarea corectă şi sigură a aparatului de măsură.
4.4. Cuplurile de forţe în aparatele de măsurat
4.4.1. Cuplul activ
Interacţiunile dintre elementele active ale dispozitivelor de măsurat

produc o mişcare de rotaţie a sistemului mobil sub acţiunea momentului forţelor
active. Acest moment de poate calcula cu ajutorul teoremei lucrului mecanic
virtual şi a conservării energiei, aplicate pentru o variaţie da a deplasării
sistemului mobil faţă de o poziţie oarecare de echilibru, cu ajutorul relaţiei:
M a  d  dWem  dWeext (4.1)
Unde: - Ma reprezintă cuplul activ
- Wem este energia internă care se poate calcula cu relaţia:
Wem   qkVk    k ik (4.2)
k k
cu - qk sarcini electrice
- Vk potenţiale electrice;
- k fluxurile magnetice;
- ik curenţii ce străbat conductoarele.
- Weext este energia externă care se poate calcula cu aceeaşi relaţie
(4.2) cu menţiunea că sarcinile, potenţialele, fluxurile şi curenţii
sunt cei din circuitul exterior. În cazul în care aparatul nu este
cuplat la un circuit exterior Weext=0 şi în acest caz:
M a d  dWem V ,i ct  dWem q , ct
k k k k
(4.3)
58
unde Vk,ik,qk,k arată mărimile ce rămân constante în timpul variaţiei lui

deplasării circulare . Se poate scrie deci:
dWem
Ma  (4.4)
d V ,i
Energia internă şi deci şi cuplul activ vor depinde de mărimea măsurată X
(sau de o mărime proporţională cu aceasta) şi, în caz general, de deviaţia a,
adică:
M a  f ( X ) ( ) (4.5)
4.4.2. Ecuaţia de mişcare
Ecuaţia de mişcare se va obţine dintr-o condiţie de echilibru dinamic

aplicată tuturor cuplurilor ce contribuie la mişcare, adică:
Mk  0
k
(4.6)
Cuplurile Mk din relaţia (4.6) vor avea aceeaşi direcţie, adică direcţia de mişcare
a sistemului mobil. Cuplurile care intervin în ecuaţia (4.6) sunt:
- cuplul activ determinat cu relaţia:
M a  f ( X ) ( ) (4.7)
- cuplul de inerţie care se poate calcula cu relaţia
d 2
M j  J 2 (4.8)
dt
unde J este momentul de inerţie al sistemului mobil redus la axul
mobil.
- cuplul de amortizare determinat cu relaţia:
d
M A  A (4.9)
dt
unde A este o constantă de amortizare. Acest cuplu este în esenţă
un cuplu de frecare vâscoasă.
- cuplul rezistent Mr care poate avea una din formele:
Mr=D       
atunci când este realizat de un resort mecanic sau prin torsionarea
benzilor tensionate sau firelor torsionate, D fiind constanta
resortului sau
M r  f 0 ( X ) 2 ( ) (4.11)
în cazul logometrelor când cuplul rezistent este creat pe acelaşi
principiu ca şi cuplul activ.
- cuplul de frecare Mf.
59
Deoarece numai cuplul activ este în sensul mişcării, celelalte opunându-se

mişcării, ecuaţia (4.6) capătă forma:
d 2 d
J 2 A  D  f ( X ) ( ) (4.12)
dt dt
În cazul logometrelor ecuaţia de mişcare ia forma:
d 2 d
J 2 A  f ( X 0 ) 2 ( )  f ( X ) ( ) (4.13)
dt dt
Ecuaţiile generale (4.12) sau (4.13) pot fi puse sub forme particulare mai
simple, deoarece expresia generală a cuplului activ sau a celorlalte cupluri poate
fi particularizată la diferite tipuri de aparate astfel:
1. Cuplurile de frecare Mf pot fi considerate nule la aparatele cu suspensie
pe benzi tensionate sau fire torsionate sau Mf0,1-0,2% din Mr în cazul
suspensiei pe ax cu lagăre; în toate cazurile se poate considera deci că Mf=0.
2. În cazul aparatelor magnetoelectrice, a celor inductive (contori) sau a
celor electrodinamice sau ferodinamice de tip wattmetru, se poate neglija
dependenţa cuplului activ de deviaţia , cuplul activ luând în acest caz una din
formele particulare:
dX
M a  kX sau M a  k (4.14)
dt
3. În cazul aparatelor feromagnetice, electrodinamice, ferodinamice,
electrostatice sau termice, dependenţa  poate fi inclusă în dependenţa f(X)
ca un factor, cuplul activ putând lua în acest caz una din formele:
1
M a  kX 2 ; M a  kX ; M a  (4.15)
kX
4. Cuplul rezistent este dat de expresia (4.10) în cazul aparatelor cu
simplu efect, are expresia (4.11) în cazul logometrelor şi este nul în cazul
contorilor.
Cu aceste precizări, ecuaţia de mişcare poate lua una din formele
particulare:
d 2 d
a) J 2  A  D  kX (4.16)
dt dt
unde soluţia generală =l+p va depinde de condiţiile iniţiale, iar p va
reprezenta deviaţia de regim permanent şi va fi o funcţie explicită de X;
d 2 d dX
b) J 2  A k (4.17)
dt dt dt
în cazul contorilor, caz în care soluţia generală va fi dată de relaţia:
d 2 d
t t t
dX
J 2 A k (4.18)
dt 0 dt 0 dt 0
d 2 d
c) J 2  A  D  f ( X ) ( ) (4.19)
dt dt
60
în cazul celorlalte aparate;

d 2 d
d) J 2  A  f ( X 0 ) 2 ( )  f ( X ) ( ) (4.20)
dt dt
în cazul logometrelor.
Soluţia de regim permanent a ecuaţiilor (4.19) şi (4.20) va putea fi
exprimată numai ca o funcţie implicită de mărimea măsurată X, adică:
 p  F ( X ) (4.21)
61
APARATE INDICATOARE DE CURENT CONTINUU
V. APARATE INDICATOARE DE CURENT

CONTINUU
5.1. Galvanometrul de curent continuu
Galvanometrul de curent continuu este cel mai vechi aparat de măsură în

curent continuu, pe baza lui dezvoltându-se ulterior aparatele magnetoelectrice.
Cu anumite îmbunătăţiri sunt folosite şi azi în măsurătorile de laborator pentru
domenii de 10-6-10-12A sau 10-4-10-9V. În scopul detectării curenţilor sau
tensiunilor prin metode de punte scala aparatului are zeroul la mijloc, putând
detecta şi sensul curentului.
5.1.1. Descriere constructivă
Din punct de vedere constructiv galvanometrul este compus dintr-o

bobină fără carcasă sau cu carcasă ne-metalică ce se poate roti într-un întrefier
îngust format între piesele polare ale unui magnet permanent şi o piesă
magnetică circulară. Pentru evitarea vibraţiilor este necesar să se asigure
montarea lor în console în perete sau pe fundaţii speciale. În figura 5.1. este
prezentat un galvanometru cu simplă suspensie de laborator cu scală exterioară.
După cum se observă suspensia este asigurată pe fir de torsiune prins într-un
singur capăt ceea ce determină o sensibilitate foarte ridicată dar în acelaşi timp
c)
d)
a) b)
Fig. 5.1. Galvanometru cu simplă suspensie
62
MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI ELECTRONICE
firul este solicitat în permanenţă de greutatea (redusă) a echipajului mobil.

Pentru a nu solicita nejustificat firul galvanometrul este prevăzut de obicei cu un
dispozitiv care asigură blocarea mecanică a acestuia atunci când galvanometrul
nu este utilizat. Dispozitivul de citire este un dispozitiv cu oglindă şi scală
exterioară; scala fiind exterioară ar permite teoretic deviaţii mari, dar fiind
liniară deviaţiile galvanometrului sunt limitate la 4-50. Firul de suspensie este
metalic şi constituie în acelaşi timp un fir de conectare al galvanometrului la
mărimea de măsurat. Carcasa galvanometrului este montată pe un stativ
prevăzut la partea inferioară cu şuruburi de reglaj pentru a putea asigura poziţia
perfect orizontală a galvanometrului; în acest scop unele galvanometre au inclus
o nivelă cu bulă de aer.
În figura 5.2. este prezentat un galvanometru cu dublă suspensie şi cu
scară interioară. Denumirea de dublă suspensie se referă la faptul că firul care
constituie elementul de suspensie al echipajului mobil este fixat la ambele
capete. În acest fel creşte robusteţea aparatului dar scade sensibilitate. Scala
fiind interioară dimensiunea este mai mică decât în cazul galvanometrelor cu
scală exterioară (deci şi precizia) dar realizându-se sub formă circulară nu mai
este limitat domeniul de deviaţie ca în cazul scalelor liniare. Dispozitivul de
citire este prevăzut cu o oglindă (o) prinsă solidar de firul de suspensie o scală
gradată interioară (s), o sursă de lumină (1) un sisteme de lentile şi oglinzi care
focalizează şi dirijează fascicolul luminos către oglindă (2,3,4,L) şi un sistem de
oglinzi care dirijează fascicolul reflectat către scala gradată (5,6). Bobina mobilă
este de asemenea fără carcasă şi este prinsă solidar de firul de suspensie aflându-
se în întrefierul unui magnet permanent (care nu a mai fost reprezentat în
figură).
Fig. 5.2. Galvanometru cu dublă

suspensie
Amortizarea mişcării bobinei mobile se realizează datorită interacţiunii
între câmpul electric al curenţilor induşi de câmpul magnetic în ramurile bobinei
în mişcare şi câmpul magnetic inductor. Cuplul de amortizare este redus (ar
putea fi crescut prin montarea bobinei pe carcase metalice neferomagnetice) dar
suficient ţinându-se cont de domeniul de utilizare a galvanometrelor.
63
Pentru ca indicaţia să fie bidirecţională (deci să poată fi precizat şi sensul

curentului) este necesar ca planul bobinei să cuprindă axa N-S a polilor
magnetului permanent.
5.1.2. Cuplul activ al galvanometrului.
Pentru stabilirea cuplului activ în galvanometru vom face apel la teorema

forţelor generalizate (Lagrange), conform căreia variaţia lucrului mecanic
produs de cuplul activ este egală cu variaţia energiei interne. Variaţia energiei
interne a bobinei aflate în câmp este dată de relaţia:
dWm  I  d (5.1)
unde: I este curentul considerat constant care străbate bobina;
d reprezintă variaţia fluxului atunci când bobina se deplasează cu
unghiul d şi se poate calcula cu relaţia:
d  N  B  d  l  d (5.2)
În relaţia (5.2) s-au folosit notaţiile:
- S = dxl reprezintă aria activă a bobinei;
- B este inducţia magnetică constantă în întrefier produsă de magnetul
permanent;
- N este numărul de spire al bobinei.
Înlocuind expresia variaţiei fluxului dată de (5.2) în relaţia (5.1) se obţine:
dWm  I  N  B  S  d   0  I  d (5.3)
Din relaţiile (4.5) şi (5.3) se obţine expresia cuplului activ Ma:
dWm
Ma   0  I (5.4)
d
După cum se observă 0=NBS este o constantă care depinde de caracteristicile
constructive ale aparatului şi nu de deviaţie, şi se numeşte constanta dinamică a
aparatului. Bobina se va deplasa până când fluxul magnetic propriu va coincide
ca direcţie şi sens cu fluxul magnetic extern.
Cuplul activ este compensat la echilibru staţionar de cuplul rezistent Mr
care are expresia:
M r   D (5.5)
(s-a considerat negativ deoarece cuplul rezistent are sens invers cuplului activ).
D este o constantă de elasticitate dependentă de tipul şi dimensiunile suspensiei;
pentru o suspensie simplă pe fir de torsiune această constantă are expresia:
 d2
DG
32  l
unde G este momentul de inerţie al echipajului mobil;
d este diametrul firului de suspensie;
l este lungimea firului de suspensie.
Condiţia de echilibru a cuplurilor în regim static este:
64
Ma  Mr  0 (5.6)
Înlocuind (5.4) şi (5.5) în (5.6) se obţine:
0  I  D  (5.7)
Din relaţia (5.7) rezultă expresia curentului care străbate bobina mobilă:
D
I   CI (5.7’)
0
unde CI reprezintă constanta de curent şi reprezintă valoarea curentului care
trecând prin bobina galvanometrului produce o deviaţie egală cu o diviziune.
Din relaţia (5.7) poate fi pusă în evidenţă şi valoarea deviaţiei:
 1
  0 I  I  SI  I (5.7’’)
D CI
unde SI este sensibilitatea de curent; aceasta este o mărime definită teoretic ca
deviaţia galvanometrului atunci când bobina ar fi străbătută de un curent egal cu
1A (definită teoretic deoarece aşa cum am arătat la începutul acestui capitol
valoarea maximă ce se poate măsura cu galvanometrul este de ordinul A.
Dacă dorim să mărim domeniul de măsură al aparatului la un curent
maxim In de n ori mai mare decât curentul iniţial din expresia curentului rezultă:
n  I n  n  C I    C In   (5.8)
ceea ce înseamnă că este necesară mărirea de n ori a constantei de curent, adică
o reducere de n ori a sensibilităţii aparatului.
Din relaţiile (5.7) rezultă că pentru o inducţie B constantă avem o
dependenţă liniară între curent şi deviaţie, deci va rezulta o scară liniară pentru
galvanometru.
În scopul menţinerii constante a inducţiei în întrefier sau pentru reglarea
acesteia, se montează în paralel cu întrefierul un şunt magnetic; acesta este o
piesă din material feromagnetic prin care se închid o parte din liniile de flux,
modificarea poziţiei acestuia determinând modificarea fluxului deci a inducţiei
în întrefier.
Din construcţia aparatului se observă că la schimbarea polarităţii
curentului se va schimba sensul forţelor de interacţiune (nu şi intensitatea lor)
ceea ce arată că galvanometrul va avea bornele marcate cu ‚‚+’’ şi ‚‚-’’
permiţând detectarea sensului curentului.
În relaţiile (5.7) mărimea de ieşire a fost considerată deviaţia unghiulară
, în realitate mărimea de ieşire fiind o deplasare circulară sau liniară. În cazul
unei scale circulare, deviaţia s va fi conform figurii (5.1.c):
s  2  d (5.9)
În cazul unei scări exterioare rectilinii deviaţia va fi:
s  d  tg 2 (5.10)
Această deviaţie poate fi aproximată cu relaţia (5.9) numai pentru valori ale
deviaţiei unghiulare 2<4..50.
65
Curentul maxim ce poate fi măsurat cu galvanometrul rezultă din 5.7:

I max   0   max (5.11)
Ţinând cont de limitarea impusă deviaţiei a precum şi de valorile mici ale
constantei dinamice rezultă un curent maxim de ordinul A sau nA pentru
protecţia bobinei galvanometrului este necesar deci să se monteze în circuitul
galvanometrului a unor rezistenţe de valori mari (10 5-106), iar tensiunea
surselor nu trebuie să depăşească câţiva volţi.
În conformitate cu legea lui ohm, curentul prin galvanometru depinde de
tensiunea aplicată şi rezistenţa circuitului; astfel, în acelaşi timp deviaţia
galvanometrului poate fi considerată ca fiind produsă de tensiunea aplicată (deci
se pot măsura atât curenţi cât şi tensiuni). Notând cu R g rezistenţa
galvanometrului şi cu Re rezistenţa montată în serie cu aparatul, cu Ub tensiunea
la bornele aparatului şi cu U tensiunea aplicată întregului circuit rezultă:
U U
I b  (5.12)
Rg Rg  Re
Înlocuind aceste expresii în relaţiile fundamentale (5.7) se pot defini constantele
respectiv sensibilităţile de tensiune la borne, respectiv în circuit, exprimate în
V/div respectiv div/V:
U D 1
CUb  b  Rg  (5.13)
  0 SUb
U D 1
CU   ( Rg  Re ) 
  0 SU
5.1.3. Regimul dinamic de funcţionare al galvanometrului de curent

continuu
Ecuaţia (5.5) caracterizează funcţionarea în regim static a echipajului

mobil. În regim dinamic (atunci când mişcarea este prezentă) mişcării i se opune
un cuplu de amortizare proporţional cu viteza:
d
M A  A (5.14)
dt
Factorul de proporţionalitate fiind atât de natură mecanică (datorat frecării
cu aerul) cât şi de natură electrică (datorat interacţiunii dintre câmpul
magnetului permanent şi câmpul produs de curenţii induşi în spirele bobinei în
mişcare de către acesta) adică:
A  Am  Ae (5.15)
Tensiunea indusă prin cele N spire ale bobinei atunci când laturile active ale
acesteia taie liniile de câmp (de inducţie B) în timpul deplasării cu viteza v este:
66
 b d  d d
e  N  B  2l  v  N  B  2l      N  B l b  0  (5.16)
 2 dt  dt dt
unde: l este lungimea laturii active a bobinei;
b este lăţimea bobinei.
Dacă bobina a cărei rezistenţă electrică o notăm cu Rg este legată într-un circuit a
cărei rezistenţă electrică este Re curentul datorat inducţiei va fi:
e 0 d
i   (5.17)
Rg  Re Rg  Re dt
iar cuplul de amortizare determinat de acest curent va fi:
 02 d
M A  0  i   (5.18)
Rg  Re dt
Pornind de la ecuaţia generală de regim dinamic pentru dispozitivele cu
suspensie pe fir (unde frecare este nulă) din relaţia (4.8) ţinând cont că Mf=0 şi
Ma=0I se obţine:
d 2   02  d
J 2   Am 
dt R  R  dt  D   0  I (5.19)
 g e 
Cu notaţiile:
D
n  pulsaţia naturală;
J
A
 factorul de amortizare
2 DJ
obţinem ecuaţia de mişcare în regim dinamic sub forma:
d 2 d
2
 2 n   n2   n2  0  I (5.20)
dt dt
 02
Se observă că amortizarea electrică ( Ae  ) poate fi reglată în limite largi
Rg  Re
prin variaţia rezistenţei din circuitul exterior Re. (Ae=0 pentru Re şi
Ae=Aemax=20/Rg pentru Re=0). Deoarece Ae>>Am putem considera că
amortizarea totală poate fi reglată în acest mod.
Dacă vom considera o valoarea critică a rezistenţei exterioare Rcr pentru
care mişcarea nu mai prezintă oscilaţii, mişcarea fiind aperiodic critic
amortizată, atunci funcţie de valorile rezistenţei exterioare Re se obţin
următoarele soluţii pentru ecuaţia (5.20):
e  t
n  1   2 
 p p 
sin  n 1    t  arctg
2
(5.21)
1 2   
 
pentru cazul când Re>Rcr, răspunsul fiind în acest caz oscilatoriu
amortizat (curba 1 din figura 5.3)
67
Fig. 5.3. Aspectul răspunsului la o intrare treaptă
   p   p 1   n  t e  t
n
(5.22)
pentru cazul când Re=Rcr, răspunsul fiind în acest caz aperiodic critic amortizat
(curba 3 din figura 5.3)
e  t
n  1   2

 p p sh  n 1    t  arcth
2
 (5.23)
1   2   
pentru cazul când Re<Rcr, răspunsul fiind în acest caz aperiodic supra-
amortizat.
Trebuie menţionat faptul că aceleaşi forme se obţin pentru regimul liber,
adică atunci când plecând de la o poziţie iniţială =p a echipajului mobil se
întrerupe curentul de măsurat. Dacă vom nota cu t a timpul tranzitoriu (timpul de
amortizare) şi îl vom considera ca fiind timpul scurs din momentul aplicării
semnalului de măsurat şi până când deviaţia echipajului mobil intră în gama
(0,98-1,02)p şi nu mai părăseşte această gamă se constată că:
ln 0,01 T0 T
ta     0,75  0 pt   1
2  
t a  T0 pt   1 (5.24)
t a  1,5T0 pt   1
Unde T0 reprezintă perioada oscilaţiilor libere (neamortizate) ale sistemului;
regimul optim se obţine pentru cazul când =1 şi deci Re=Rcr.
Rezistenţa exterioară critică Rcr, rezistenţa interioară Rg şi constanta de curent CI
reprezintă parametrii funcţionali de bază ai galvanometrului.
68
5.1.4. Adaptarea galvanometrelor
Pentru măsurarea unor curenţi sau a unor tensiuni mai mari decât valoarea
maximă Imax respectiv Umax ce poate fi măsurată cu galvanometrul este necesară
montarea unor şunturi în paralel cu bobina galvanometrului pentru măsurarea
curenţilor respectiv a unor rezistenţe adiţionale în serie cu aceasta pentru
măsurarea tensiunilor.
Calcularea şuntului pentru un curent de n ori mai mare decât curentul
maxim admisibil prin bobina galvanometrului (I0) se face pe baza legilor lui
Kirchoff astfel (vezi figura 5.4.a):
( I  I 0 )  RS  I 0 R g (5.25)
Cum I=nI0 rezultă:
R
RS  g (5.26)
n 1
Cum în general Rg<<Recr rezultă că Rs<<Recr şi galvanometrul ar
funcţiona în regim supra-amortizat deci un timp de răspuns mare. Pentru
compensarea acestui neajuns este necesară montarea unei rezistenţe R’’Recr în
serie cu galvanometrul.
Fig. 5.4. Adaptarea galvanometrelor
În cazul măsurării unei tensiuni mai mari decât tensiunea maximă ce

poate fi măsurată cu galvanometrul este necesar să se monteze o rezistenţă
adiţională în serie cu bobina galvanometrului: Dacă se notează cu n raportul
dintre tensiunea de măsurat U şi tensiunea U0 ce cade pe bobina galvanometrului
atunci când aceasta este străbătută de curentul maxim admisibil I0, atunci
valoarea rezistenţei adiţionale (obţinută din condiţia să nu fie depăşit curentul
maxim prin bobina galvanometrului este:
Rad  (n  1)  Rg (5.27)
În caz general Rad +RM >>Recr (RM fiind rezistenţa echivalentă a montajului în
care este montat galvanometrul) şi galvanometrul ar avea un răspuns
69
supraamortizat, pentru a se obţine răspunsul optim este necesară montarea unei

rezistenţe R’’=Recr în paralel cu galvanometrul.
O soluţie optimă de montare a rezistenţelor care asigură un regim
tranzitoriu optim este prezentată în figura 5.4.c. Acest mod de montare asigură
în acelaşi timp şi un raport impus între curentul (tensiunea ) de măsurat şi cea
maximă prin galvanometru, atunci când asupra valorilor rezistenţelor sunt
impuse următoarele condiţii:
1. rezistenţa exterioară (egală cu R1=R2 dacă R3 +RM>>Recr să fie egală
cu rezistenţa critică;
2. rezistenţa între punctele de conectare A şi B să fie egală cu Rg pentru
ca în circuitul de măsură rezitenţa să rămână constantă, adică:
R ( R  Rg )
RAB  R3  2 1  Rg (5.28)
R1  R2  Rg
3. tensiunea de măsurat U (între punctele A şi B) să fie de n ori mai mare
decât tensiunea ce poate fi măsurată cu galvanometrul U0=RgI0, adică:
U RAB  I I
n   (5.29)
U 0 Rg  I 0 I 0
deoarece prin condiţia 2 am impus RAB=Rg
În acest fel se pot calcula R1,R2 şi R3 funcţie de Rg, Recr şi n.
5.2. Miliampermetre şi milivoltmetre magnetoelectrice
Miliampermetrele şi milivoltmetrele magnetoelectrice au o construcţie

asemănătoare cu galvanometrul de curent continuu putând măsura curenţi în
gama 10-6-10-1A şi tensiuni cuprinse între 10-500mV. Având un consum propriu
foarte redus 10-5-10-2W sunt aparate de bază utilizate în măsurarea directă (prin
metode de deviaţie) a curenţilor şi tensiunilor continui şi în montaj cu redresoare
şi a celor alternative.
5.2.1. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă şi magnet

exterior
Un dispozitiv magnetoelectric cu magnet exterior este prezentat în figura

5.5. Aşa cum se observă este foarte asemănător dispozitivului magnetoelectric al
galvanometrului. Între cel două dispozitive există toruşi următoarele deosebiri:
a) bobina mobilă este aşezată astfel încât în repaus este decalată faţă de
axa N-S a câmpului magnetic permanent cu circa 40-450 , şi ca urmare
deplasarea echipajului mobil poate avea loc într-un singur sens sub un unghi de
maxim 900;
70
b) suspensia este pe ax cu lagăre sau benzi tensionate, ceea ce are ca

urmare o creştere a robusteţii dar şi o scădere a sensibilităţii;
c) cuplul rezistent este asigurat de resorturi spirale (în cazul suspensiei pe
ax cu lagăr) sau prin torsionarea benzii;
d) bobina mobilă are un suport în formă de cadru din aluminiu, iar cuplul
de amortizare este realizat de interacţiunea dintre câmpul determinat de curenţii
turbionari induşi în laturile active ale cadrului de către câmpul magnetului
permanent şi câmpul inductor;
e) dispozitivul de citire este un dispozitiv cu ac indicator şi contragreutăţi
sau, pentru aparatele de clasă 0,1-0,2 cu spot luminos şi scară circulară
interioară.
Fig. 5.5. Dispozitiv magnetoelectric cu bobină mobilă şi

magnet exterior
Dispozitivele megnetoelectrice cu magnet exterior sunt larg utilizate la
construcţia aparatelor de panou, a celor portabile de serviciu, a aparatelor de
precizie, a fluxmetrelor sau a buclelor oscilograf, precum şi la galvanometre de
uz industrial.
5.2.2. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă şi construcţie

concentrică
În cazul construcţiilor concentrice magnetul permanent de formă

cilindrică este montat în interiorul bobinei. Pentru a asigura închiderea liniilor de
câmp în exteriorul bobinei se afla o armătură feromagnetică circulară liniile de
câmp fiind în permanenţă radiale. Prezenţa armăturii exterioare asigură de
asemenea şi ecranarea împotriva câmpurilor electromagnetice exterioare. O
astfel de realizare este prezentată în figura 5.6. unde 2 este magnetul cilindric
interior, 3 este bobina mobilă iar 1 este dispozitivul de suspensie pe benzi
71
tensionate. Dispozitivul de citire este un dispozitiv cu ac indicator şi cu scală

interioară circulară.
Fig. 5.6. Dispozitiv magnetoelectric cu construcţie

concentrică
Această formă constructivă se utilizează în aparatele de precizie asigurând
o construcţie compactă şi un gabarit redus.
5.2.3. Dispozitiv magnetoelectric cu bobină unilaterală
Dispozitivul cu bobină unilaterală prezentat schematic în figura 5.7. are o

construcţie specială care asigură o deschidere a scării de până la 270 0 faţă de 900
cât asigură celelalte variante constructive. Are în compunere magnetul
permanent cu două piese polare de formă specială care asigură un întrefier de
formă circulară. O singură latură a bobinei
se află în întrefierul îngust dintre cele două
piese polare şi deci numai aceasta este
activă. Spre deosebire de celelalte tipuri
constructive, axul care asigură suspensia nu
trece prin mijlocul laturii inactive a bobinei
ci este lipit de latura paralelă cu latura activă
a bobinei. Greutatea dispozitivului este mai
mare iar sensibilitatea mai redusă, fiind
Fig. 5.7. Dispozitiv magneto- posibile domenii de la 50mA la 10mA şi de
electric cu bobină unilaterală la 500mV la 60V.
5.3. Ampermetre şi voltmetre magnetoelectrice
Sunt dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă, uneori cu magnet mobil,

care au montate şunturi sau rezistenţe adiţionale, interioare sau exterioare,
interşanjabile sau ne-calibrate (individuale).
72
5.3.1. Ampermetre magnetoelectrice
Pentru a extinde domeniu de măsură a unui dispozitiv miliampermetric de

tip magnetoelectric este se procedează în mod similar extinderii domeniului de
măsură a galvanometrelor, adică se montează în paralel cu bobina dispozitivului
un şunt care să preia cantitatea de curent care este mai mare decât valoarea
maximă pentru care este dimensionată bobina dispozitivului. Problema care se
pune este ca, pornind de la raportul n dintre valoarea I a
curentului ce trebuie măsurat şi valoarea I 0 a curentului
maxim suportat de bobina dispozitivului să se calculeze
valoarea rezistenţei şuntului. Pentru aceasta, pornindu-se
de la schema din figura 5.8. se aplică legea lui Kirchoff
Fig. 5.8 Montarea pe ochi obţinându-se:
şuntului I 0  R0 ( I  I 0 ) RS  (nI 0  I 0 ) RS
Unde R0 este rezistenţa bobinei dispozitivului de măsură. Rezultă că

valoarea rezistenţei şuntului Rs se poate calcula cu relaţia:
R
RS  0 (5.30)
n 1
Se observă că, cu cât raportul n=I/I0 este mai mare, cu atât Rs este mai mic.
Apare astfel problema puterii disipate pe şunt ceea ce limitează posibilitatea
utilizării acestora în construcţie interioară aparatului. Şunturi interioare sunt
utilizate până la curenţi de 100A iar şunturile exterioare până la curenţi de 10kA.
Şunturile sunt realizate în general din manganină, material care are
rezistivitate mare şi deci permite obţinerea unor gabarite reduse pentru şunturi.
Manganina prezintă o mare stabilitate cu temperatura a proprietăţilor electrice,
adică o variaţie a rezistivităţii reduse (circa 0,03% pe grad Celsius). Apare astfel
o problemă legată de variaţia diferită cu temperatura a rezistenţei bobinei
dispozitivului, care este realizată din cupru (acesta are o variaţie a rezistivităţii
de circa 4% pe grad Celsius) şi a şuntului, la temperaturi diferite de temperatura
pentru care s-a făcut dimensionarea şuntului. Este necesară realizarea unor
montaje care să asigure menţinerea constantă a curentului prin dispozitiv. Pentru
aparatele de clasă mai mare de 0,5 este suficientă montarea în serie cu
dispozitivul de măsurare a unei rezistenţe realizată din manganină a cărei
valoare să fie de 2 până la 7 ori mai mare decât valoarea bobinei (figura 5.9.a).
În acest caz creşterea mai rapidă a rezistenţei R0 cu temperatura devine
neglijabilă în raport cu rezistenţa totală de pe ramura respectivă (R0+ R1).
În cazul aparatelor de precizie se foloseşte schema din figura (5.9.b),
deoarece în caz contrar consumul de pe rezistenţa R 1 din schema simplă (5.9.a)
ar fi important, o compensare eficientă pentru precizii mai mari impunând valori
ale rezistenţei R1 foarte mari. În cazul schemei din figura 5.9.b. cu o
dimensionare a rezistenţei R1 ca în cazul precedent, chiar dacă I1 scade odată cu
73
temperatura, I0 rămâne constant deoarece R2 fiind din cupru creşte mai repede
decât R0+R1.
Fig. 5.9 Comensarea temperaturii la montarea şunturilor
Şunturile individuale exterioare sunt realizate cu 4 borne, două pentru

montarea în circuit şi două pentru conectarea la aparat.
Pentru a se realiza domenii multiple de măsurare se pot utiliza şunturi
multiple ca în figura 5.10, dimensionate pentru diferite domenii de măsurare.
Dimensionarea şunturilor în acest caz se face după acelaşi principiu ca şi în
cazul şunturilor simple. Pentru un curent maxim de măsurat de valoare I k trebuie
realizată condiţia :
( I k  I 0 )( R1  R2  ...  Rk )  I 0 ( R0  RT  Rk 1  ...  R1 )
De unde rezultă valoarea :
I ( R  RT  Rk 1  ....  Rn )
Ik  0 0 (5.31)
R1  R2  ...  Rk
Rezistenţa RT are rolul de a compensa erorile cauzate de modificarea
temperaturii.
Fig. 5.10. Montarea şunturilor multiple
5.3.2. Voltmetre magnetoelectrice
Pentru a putea măsura cu un dispozitiv magnetoelectric o tensiune mai

mare decât tensiunea U0=R0I0 (unde R0 este rezistenţa bobinei dispozitivului iar
I0 curentul maxim admisibil prin bobină) este necesar ca în serie du dispozitivul
să se monteze o rezistenţă adiţională ca în figura 5.11. Pentru a măsura o
tensiune U de m ori mai mare decât tensiunea U 0 se dimensionează rezistenţa
74
adiţională Rad plecând de la căderea de tensiune între punctele de circuit AB,

adică:
U AB  m  R0  I 0  I 0 ( R0  Rad ) de unde: Rad  R0 (m  1) (5.32)
Datorită faptului că, conform relaţiei (5.32)
rezistenţa adiţională are valori mult mai mari
decât R0, nu se mai pune problema erorilor de
temperatură deşi rezistenţele adiţionale sunt
realizate din manganină, deoarece creşterea mai
puternică a rezistenţei R0 cu temperatura este
Fig. 5.11. Montarea
rezistenţei adiţionale neglijabilă în raport cu rezistenţa totală R0+Rad.
Un parametru care caracterizează funcţionarea
aparatelor cu rezistenţă adiţională este legat de consumul propriu exprimat prin
rezistenţa corespunzătoare unui volt şi se exprimă în /V. Acest parametru este
de ordinul 102/V pentru aparatele de clasă mai mare de 0,5 şi până la 10 5/V
pentru aparatele de precizie, aceste valori determinând un consum propriu de la
1W la 10-3W.
5.3.3. Voltampermetre magnetoelectrice
Sunt dispozitive magnetoelectrice dotate cu şunturi şi rezistenţe adiţionale

montate în aceeaşi carcasă. Se realizează numai ca aparate de laborator.
5.4. Ohmmetre şi megohmmetre magnetoelectrice
Ohmmetrele şi megohmmetrele sunt constituite dintr-un dispozitiv

magnetoelectric cu bobină simplă sau dublă (logometre) şi o sursă de tensiune
continuă inclusă în carcasa aparatului; sunt destinate măsurării rezistenţelor cu
valori cuprinse până la 104-106 (pentru ohmmetre) respectiv peste aceste valori
pentru megohmmetre.
5.4.1. Ohmmetre magnetoelectrice
Aparatele de acest tip sunt realizate dintr-un dispozitiv magnetoelectric

microampermetric şi o sursă de tensiune continuă, care este în general o baterie
uscată de 1,5-30V.
Pentru măsurarea rezistenţelor de valori mici (până la 10-102) se
folosesc scheme serie ( la care instrumentul de măsură este montat în serie cu
rezistenţa de măsurat) ca în figura 5.12, iar pentru valori mai mari se folosesc
schemele derivaţie prezentate în figura 5.13.
75
Fig. 5.12. Ohmetru magnetoelectric cu schemă serie

Pentru schema serie din figura 5.12 curentul măsurat de instrument va fi:
E
I  CI   (5.33)
R p  R0  Rx
Prin urmare deviaţia acului indicator va fi dependentă de rezistenţa R x de
măsurat astfel:
I E k1
   (5.34)
C I C I ( R p  Ra  Rx ) k 2  Rx
Din relaţia (5.34) reiese că scala va fi neuniformă (o caracteristică de tip
hiperbolic) cu o densitate mai mare pentru valori ale rezistenţei de măsurat
tinzând spre infinit. Scara obţinută este gradată invers (cu zeroul spre dreapta)
având la mijloc reperul corespunzător rezistenţe interne a ohmmetrului
Rx=Rp+R0=Rp, care determină domeniul de utilizare în gama (0,1-10)Ri. Din
relaţia (5.33) se observă că curentul I este dependent de tensiunea sursei; pentru
a compensa scăderea în timp a acesteia este necesară montarea rezistenţei
reglabile R care să reducă valoarea lui Ri. În acest caz este obligatoriu reglajul
de zero înaintea oricărei măsurări, acesta făcându-se cu rezistenţa de măsurat Rx
şuntată (contactul K închis).
Pentru extinderea domeniului de măsură se montează rezistenţele R ’ şi R’’
care şuntează într-o anumită proporţie rezistenţa R0.
Fig. 5.13. Ohmetru magnetoelectric cu

schemă paralel
În cazul ohmmetrelor cu schemă paralel (figura 5.13) curentul I măsurat
de dispozitivul magnetoelectric este:
76
Rx E
I   CI   (5.35)
R0  Rx R0  Rx
Rp 
R0  Rx
Din relaţia (5.35) se obţine dependenţa dintre deviaţia acului indicator şi
rezistenţa Rx de măsurat sub forma:
I E  Rx Rx
   (5.37)
C I C I ( R0 R p  Rx ( R p  R0 )) k1  k 2 Rx
Din relaţia (5.36) se observă că scara va fi neuniformă dar cu reperul
minim în partea stângă. Reglajul se realizează pe reperul maxim prin intermediul
rezistenţei reglabile Rp cu bornele AB de conectare a rezistenţei de măsurat
libere (Rx=).
Extinderea domeniului se realizează prin şuntarea bobinei instrumentului
cu rezistenţa R’, similar montajelor serie.
5.4.2. Megohmmetre
Megohmmetrele se construiesc după o schemă asemănătoare cu

ohmmetrele serie, însă sursa este un inductor manual care asigură o tensiune de
până la 2500V sau o sursă electronică alimentată de la o baterie, care este
compusă dintr-un ansamblu invertor (ce transformă în tensiune alternativă
tensiunea produs de baterie) un transformator ridicător de tensiune şi un
redresor, ce asigură de asemenea tensiuni ridicate de până la 2000V.
Dispozitivul este un logometru magnetoelectric cu bobinele decalate
mecanic cu 900, în circuitul unei dintre bobine fiind montată, pe lângă rezistenţa
de protecţie R’, rezistenţa de măsurat Rx. Dispozitivul fiind de tip logometric,
indicaţia iniţială va fi diferită de zero (oarecare) şi nu există un cuplu antagonist
mecanic, ceea ce face ca să nu mai fie necesar un reglaj de zero. Un dispozitiv
logometric este prezentat în figura 5.14.a, iar în figura 5.14.b este prezentat
Fig. 5.14. Megohmetru magnetoelectric
77
modul de conectare a rezistenţei de măsurat în circuitul bobinei în care este

montată şi rezistenţa de protecţie R’2.
Cuplurile M1 şi M2 produse de forţele antagoniste F1 şi F2 sunt egale la
echilibru staţionar. Cele două forţe au expresiile:
F1  N1 BI1l1
(5.37)
F2  N 2 BI 2 l2
Din condiţia de echilibru a cuplurilor produse de cele două forţe în regim

staţionar rezultă:
N1 BI1l1b1 sin   N 2 BI 2 l2 b2 cos (5.38)
Din relaţia (5.38) se poate deduce legătura dintre deviaţia echipajului mobil şi
curenţii care străbat cele couă bobine sub forma:
N BI l b I
tg  2 2 2 2  k 2 (5.39)
N1 BI1l1b1 I1
Înlocuind în expresia (5.39) expresiile curenţilor:
E E
I1  ; I2 
R10  R1 /
R20  R2/  Rx
se obţine dependenţa dintre deviaţia echipajului mobil (deci indicaţia aparatului)
şi rezistenţa de măsurat montată în serie cu o bobină a dispozitivului, sub forma:
R10  R1/ k1
  arctgk  arctg (5.40)
R20  R2  Rx
/
k 2  Rx
S-a notat cu R10 şi R20 rezistenţele bobinelor dispozitivului.
Relaţia (5.40) arată că scara aparatului va fi neuniformă şi gradată invers
(zero spre dreapta), iar deviaţia nu mai depinde de valoarea tensiunii de
alimentare; tensiunea sursei nu trebuie însă să coboare sub o anumită valoare de
prag deoarece micşorând-se cuplurile active, cuplurile de frecare şi cuplurile
produse de firele de alimentare a bobinelor ar deveni importante şi ar influenţa
rezultatul măsurătorii.
Domeniile de măsurare a megohmmetrelor au limita inferioară în jurul a
0,02-0.2M, limita superioară putând ajunge până la 105M, preciza neputând
fi mai bună de clasa 1.
5.5. Aparate electronice de curent continuu
Unele din performanţele aparatelor magnetoelectrice sunt ameliorate

considerabil prin intercalarea înaintea instrumentului de măsurare a unor circuite
electronice care contribuie la realizarea unor impedanţe de intrare mari şi a unor
sensibilităţi ridicate.
78
5.5.1. Voltmetre electronice
Voltmetrele electronice cu dispozitiv magnetoelectric sunt alcătuite în

principiu dintr-un divizor de tensiune conectat la intrarea unui amplificator de
curent continuu; instrumentul de măsură de tip microamoermetru
magnetoelectric este conectat la ieşire amplificatorului înseriat cu o rezistenţă
pentru variabilă pentru compensarea erorilor de temperatură. Schema de
principiu a unui astfel de voltmetru este prezentată în figura 5.15.
Tensiunile şi curenţii de
decalare (deriva termică
specifică oricărui amplificator
cu semiconductori) au valori
neglijabile în raport cu
tensiunea de măsurat atâta
timp cât tensiunea diferenţială
de la intrarea amplificatorului
este mai mare de 0,3V. atunci
Fig. 5.15. Voltmetru electronic cu dispozitiv magnetoelectric când tensiunea de intrare este
mai mică de 0,3V erorile
determinate de curenţii şi tensiunile de decalare sunt inacceptabile şi în acest caz
este necesară folosirea schemelor specifice de mili(micro)voltmetre.
5.5.2. Milivoltmetre electronice
În cazul măsurării unor tensiuni de valori foarte mici, în scopul eliminării

influenţei tensiunii şi curentului de decalare (care sunt lent variabile în timp) se
procedează la modularea unui semnal alternativ de frecvenţă fixă de către
semnalul continuu de măsurat. În figura 5.16 este prezentată schema de
principiu a unui astfel de circuit care are în compunere un invertor ce
converteşte semnalul continuu într-un semnal alternativ cu frecvenţă fixă şi
amplitudinea egală cu semnalul continuu, un amplificator de curent alternativ
cuplat cu invertorul printr-o capacitate în scopul filtrării componentei de curent
continuu. Banda de trecere a amplificatorului este centrată pe frecvenţa fixă a
Fig. 5.16. Milivoltmetru electronic cu dispozitiv magnetoelectric
79
semnalului de la invertor, realizându-se în acest fel o filtrare a semnalului util

prin eliminarea componentelor (zgomotelor) parazite. La ieşirea amplificatorului
este montat un redresor care realizează o redresare sincronizată cu modulatorul a
semnalului util. Semnalul astfel obţinut este măsurat cu un dispozitiv
magnetoelectric înseriat cu o rezistenţă de protecţie. Utilizarea uni amplificator
de curent continuu elimină dezavantajul tensiunii de decalare (valoarea acesteia
fiind neglijabilă în comparaţie cu componenta utilă de curent alternativ).
Pentru măsurarea curenţilor cu aparate electronice se utilizează scheme de
voltmetre electronice care măsoară tensiunea ce cade pe o rezistenţă de precizie,
tensiune ce va fi proporţională cu curentul de măsurat. Nu se realizează
ampermetre independente ci numai funcţii de măsurare a curentului în cadrul
unor multimetre electronice.
5.5.3. Ohmmetre şi megohmmetre electronice
Ohmmetrele electronice folosesc acelaşi principiu constructiv ca şi

ohmmetrele magnetoelectrice cu schemă serie şi sunt în general funcţii ale unor
multimetre.
Atunci când sunt construite special ca ohmmetre cu schemă derivaţie se
poate utiliza o schemă cu generator de curent constant (prezentată în figura 5.17)
obţinându-se astfel o dependenţă liniară între rezistenţa de măsurat Rx şi
tensiunea la bornele ei, preciziile realizate fiind de până la 1%. Amplificarea se
realizează în curent alternativ pentru eliminarea influenţei tensiunii de decalaj,
banda de trecere a amplificatorului este îngustă (circa 100kHz) centrată pe
Fig. 5.17. Ohmmetru electronic cu sursă de Fig. 5.28. Ohmmetru cu rezistenţa în reacţie
curent constant
frecvenţa
e sursei.
Unele ohmmetre utilizează o schemă cu rezistenţa de măsurat montată pe
reacţia amplificatorului (figura 5.18) obţinând-se de asemenea o dependenţă
liniară între rezistenţă şi tensiunea de ieşire conform relaţiei (5.37).
U
U D   Rx r  k  Rx (5.37)
R
Schimbarea domeniului de măsură se realizează prin schimbarea
rezistenţei R de la intrarea amplificatorului.
80
VI. APARATE INDICATOARE DE CURENT

ALTERNATIV
Pentru măsurarea tensiunilor şi curenţilor alternativi, precum şi a

mărimilor dependente de acestea (impedanţe, reactanţe, puteri, etc.) pentru
frecvenţe pornind de la 0-15Hz (frecvenţe industriale joase) s-au construit
aparate indicatoare bazate pe dispozitive magnetoelectrice, feromagnetice,
electrodinamice, electrostatice, de inducţie, etc..
Pentru utilizarea în curent alternativ a dispozitivelor magnetoelectrice
(caracterizate prin sensibilitate mare şi consum redus) s-au cuplat cu acestea
dispozitive redresoare sau termoelectrice.
6.1. Aparate cu redresoare
Dispozitivele de redresoare cu siliciu au o caracteristică neliniară în

cadranul I (în zona tensiunilor directe) aşa cum se poate observa în figura 6.1; pe
anumite porţiuni, în jurul anumitor valori ale tensiunii aceste caracteristici pot fi
aproximate cu caracteristici liniare.
Fig. 6.1. Caracteristica statica a Fig. 6.2. Schema de principiu a unui

unui dispozitiv redresor aparat magnetoelectric cu redresor
Un aparat cu dispozitiv magnetoelectric pentru măsurare în curent
alternativ este compus dintr-un cuadripol pasiv de adaptare, o punte redresoare
la care este conectat dispozitivul magnetoelectric. Pe partea de alimentare în
curent alternativ a punţii este montată o rezistenţă (R c) pentru corectarea erorilor
de temperatură.
Redresoarele pot fi monoalternanţă sau bialternanţă. În figura 6.3.a este
prezentat un redresor monoalternanţă, iar în figura 6.3.b aspectul curentului la
ieşirea redresorului.
81
APARATE INDICATOARE DE CURENT ALTERNATIV
Fig. 6.3. Scheme de principiu pentru dispozitive redresoare
În figura 6.3.c sunt prezentate mai multe variante de redresoare

bialternanţă iar în figura 6.3.d. aspectul curentului la ieşirea redresorului.
Cuplul activ instantaneu care acţionează asupra echipajului mobil va vi
proporţional cu valoarea instantanee a curentului prin bobina dispozitivului.
Considerând o variaţie sinusoidală a tensiunii alternative expresia cuplului activ
va fi:
M ainst   0  i   0 I 2 sin t (6.1)
Datorită inerţiei mecanice a echipajului mobil, acesta nu va putea urmări
variaţia cuplului instantaneu şi se va deplasa proporţional cu cuplul mediu ce
acţionează asupra lui. Dacă considerăm că redresorul este monoalternanţă,
valoarea medie a cuplului activ ce va acţiona asupra echipajului mobil şi care va
determina deplasarea acestuia va fi:
 I 2 2 0 I
T
1 2
M amed   0   I 2 sin tdt  0     0 I med (6.2)

T0 2  2,22
Se defineşte factorul de formă kf ca raport între valoarea efectivă şi
valoarea medie pe o semiperioadă a curentului:
I
kf  (6.3)
I med (T )
2
Integrând pe o semiperioadă curentul se obţine pentru redresorul

monoalternanţă:
k f  1,11 (6.4)
Din condiţia de echilibru a cuplului activ şi a celui rezistent în regim
staţionar, considerând cuplul activ dependent liniar de deplasarea echipajului
82
mobil (vezi capitolul V) se obţine valoarea deviaţiei echipajului mobil pentru

redresoarele monoalternanţă:
 I
  0 I med  S I  I med  S I  (6.5)
D 2k f
Pentru redresorul bialternanţă se obţine:
I
  SI  (6.6)
kf
Din relaţiile (6.5) şi (6.6) se observă că, pentru o variaţie sinusoidală a
curentului de măsurat, scala liniară a aparatelor magnetoelectrice cu redresor va
fi gradată în valori efective ale tensiunii. În cazul unei tensiuni alternative
nesinusoidale, relaţia între cuplul mediu şi valoarea efectivă a curentului,
respectiv dependenţa dintre deviaţie şi valoarea efectivă, se va modifica, şi ca
urmare va apărea o eroare între indicaţia aparatului (gradat pentru tensiuni
sinusoidale) şi valoarea efectivă a curentului nesinusoidal; această eroare va fi
cu atât mai mare cu cât abaterea de la forma sinusoidală va fi mai mare şi ţinând
cont de faptul că forma sinusoidală este caracterizată prin valoarea factorului de
formă, eroarea va fi dată de:
I
1,11   I
kf 1,11  k f
%   100  (6.7)
I kf
Pentru a caracteriza performanţele unui dispozitiv de redresare se
utilizează coeficientul de redresare, definit ca raport între curentul direct (I d) ce
circulă prin dispozitivul în stare de conducţie şi curentul invers (Ii) ce trece prin
dispozitivul în stare blocată (polarizat invers):
I R
k d  i (6.8)
I i Rd
Datorită neliniarităţii caracteristicilor statice precum şi dependenţei acestora de
temperatură (vezi figura 6.1), coeficientul de redresare nu va fi constant, el
variind atât cu tensiunea directă cât şi cu temperatura de funcţionare având
valori de 4000-6000 la redresoarele de calitate medie.
Domeniul de frecvenţă pentru care pot fi utilizate aparatele cu redresor
este limitat superior la 10-15kHz din cauza capacităţilor parazite ce apar la
joncţiuni, influenţa impedanţelor capacitive devenind importantă odată cu
creşterea frecvenţei.
Pentru aparate universale (de clasă 1,5-2,5) se folosesc scheme care
utilizează aceleaşi rezistenţe şi pentru măsurarea în curent continuu şi pentru
măsurarea în curent alternativ ca în figura 6.4. Comutatoarele incluse în aparat
au rolul de a introduce sau a scoate dispozitivul de redresare din circuit şi de a
conecta diferitele rezistenţe conform domeniului de măsurare selectat. Pentru
creşterea preciziei se utilizează rezistenţe de valori diferite la măsurarea în
curent continuu de cele utilizate pentru acelaşi domeniu în curent alternativ.
83
Fig. 6.4. Schema unui aparat universal cu redresor
6.2. Aparate termoelectrice
Aparatele termoelectrice se obţin prin cuplarea unui dispozitiv

termoelectric cu un instrument magnetoelectric.
Un dispozitiv termoelectric este compus din două fire din materiale
conductoare speciale (ralizate din materiale diferite) sudate între ele la unul din
capete. Atunci când între capetele libere (joncţiunea rece) şi punctul de sudură
(joncţiunea caldă) există o diferenţă de temperatură, între capetele libere ale
joncţiunii reci apare o diferenţă de potenţial proporţională cu diferenţa de
temperatură. Dacă joncţiunea caldă este încălzită prin intermediul unui fir
conductor parcurs de curentul de măsurat, tensiunea la capetele libere a
termocuplului va fi:
E  k  k1  RI 2  k 2  I 2 (6.9)
unde I este valoarea efectivă a curentului, indiferent de forma acestuia. Deviaţia
acului aparatului magnetoelectric cuplat cu dispozitivul termoelectric va fi:
  SU  E   k 2  I 2 (6.10)
Avantajele utilizării unui astfel de aparat constau în aceea că indicaţia
acului indicator este proporţională cu valoarea efectivă a curentului indiferent de
forma acestuia precum şi în faptul că aparatul poate lucra la frecvenţe mari
deoarece aparatul nu mai are în compunere elemente semiconductoare (sensibile
la frecvenţe mari).
Dezavantajele unor astfel de aparate sunt legate de capacitatea mică de
supraîncărcare a dispozitivului magnetoelectric care se poate distruge la
depăşirea cu 20-50% a încărcării maxime, precum şi de durata de viaţă relativ
redusă a acestora. Aceste dezavantaje, precum şi consumul propriu relativ mare
84
(0,5-1,5V cădere de tensiune pe aparat) fac ca aceste aparate să fie relativ puţin
utilizate (curenţi ne-sinusoidali, măsurări în radiotehnică,etc.).
În figura 6.5 sunt prezentate moduri posibile pentru conectarea
dispozitivelor termoelectrice; în figura 6.5.a este prezentată conectarea unui
termocuplu cu fir încălzitor şi contact între fir şi termocuplu, în figura 6.5.b este
prezentat un ansamblu de două termocupluri câte un conductor din fiecare fiind
legat în circuit şi deci ne mai fiind nevoie de un alt conductor de încălzire, iar în
figura 6.5.c este prezentat un ansamblu de trei termocupluri înseriate (pentru
creşterea sensibilităţii) la care încălzirea se realizează fără contact între firul
parcurs se curent şi joncţiunile termocuplurilor.
Fig. 6.5. Conectarea termocuplurilor
6.3. Aparate feromagnetice
Ampermetrele şi voltmetrele feromagnetice sunt cele mai utilizate aprate

pentru măsurări industriale de curent alternativ. Pot fi aparate indicatoare la care
frecvenţa de lucru este diferită de frecvenţa proprie de rezonanţă sau aparate de
rezonanţă, la care frecvenţa de lucru coincide cu frecvenţa de rezonanţă
mecanică a echipajului mobil (utilizate la măsurarea frecvenţei).
Funcţionarea aparatelor feromagnetice se bazează pe interacţiunile dintre
câmpul magnetic creat de o bobină fixă parcursă de curentul de măsurat şi una
sau mai multe armături din material feromagnetic aflate în acest câmp. Din
punctul de vedere al modului în care au loc aceste interacţiuni aparatele
feromagnetice pot fi:
- aparate cu atracţie – la care armătura feromagnetică mobilă este atrasă
în interiorul bobinei parcurse de curent:
- aparate cu repulsie – care sunt prevăzute cu două armături
feromagnetice, una fixă, prinsă solidar cu carcasa bobinei şi una
mobilă. Bobina induce în armăturile feromagnetice câmpuri de acelaşi
sens care interacţionează între ele, determinând deplasarea armăturii
mobile într-o poziţie pentru care câmpul magnetic intern este maxim.
Aparatele cu atracţie au fost primele folosite, dar datorită eficienţei scăzute şi
consumului mare al acestora la ora actuală s-a generalizat utilizarea efectului de
repulsie pentru aparatele feromagnetice. Aparatele feromagnetice cu repulsie pot
85
fi utilizate atât ca aparate de uz industrial (având suspensie pe ax cu lagăre şi

dispozitiv de citire cu ac indicator) cât şi ca aparate de laborator cu suspensie pe
benzi tensionate. În figura 6.6. este prezentat schematic un astfel de dispozitiv
cu suspensie pe ax cu lagăre (figura 6.6.a) şi cu suspensie pe benzi tensionate şi
dispozitiv de indicare cu oglindă şi spot luminos (figura 6.6.b)
a) b)
Fig. 6.6. Dispozitiv feromagnetic
Cuplul rezistent este asigurat de un resort spiral în cazul suspensiei pe ax
cu lagăre sau de tensionarea benzii, în cazul suspensiei pe benzi tensionate.
Cuplul de amortizare este asigurat de dispozitive pneumatice cu paletă (în
cazul suspensiei pe ax) sau de dispozitive cu magnet permanent şi curenţi
turbionari (în cazul suspensiei pe benzi tensionate); în cazul amortizării cu
magnet permanent şi curenţi turbionari este necesar ca bobina să fie ecranată
pentru a nu fi influenţată de câmpul magnetului permanent.
Pentru calcularea cuplului activ se porneşte de la legea conservării
energiei şi a lucrului mecanic virtual. Considerând bobina de inductivitate L
parcursă de un curent continuu I, energia internă a acesteia va fi:
1
Wem  LI 2 (6.11)
2
Cuplul activ rezultă:
dWem 1 2 dL
Ma   I  (6.12)
d 2 d
deoarece curentul prin bobină nu depinde de deviaţia , iar inductivitatea
depinde de poziţia relativă a armăturilor, deci de deviaţia .
Cuplul activ este echilibrat în regim static de cuplul rezistent şi
considerând cuplul rezistent proporţional cu deviaţia, se obţine relaţia ce descrie
legătura între deviaţie şi curent sub forma:
1 dL
 I2  (6.13)
2D d
Din relaţia (6.13) rezultă că scala va fi pătratică, cu intervale mai mici la
capătul inferior şi tot mai largi spre limita superioară a domeniului.
Prin adoptarea unor forme şi dimensiuni corespunzătoare a armăturilor
feromagnetice se poate o dependenţă de deviaţie a inductanţei bobinei (dL/d)
86
astfel încât scara să devină liniară pentru partea superioară a domeniului

(începând de la 15-20% Imax).
O primă concluzie este că dispozitivele feromagnetice pot fi utilizate în
curent continuu.
În cazul în care curentul este alternativ cuplul instantaneu va fi:
1 dL'
M ainst   i 2  (6.14)
2 d
unde L’ este inductanţa în curent alternativ, diferită puţin de inductanţa în curent
continuu.
Cuplul va fi în permanenţă pozitiv, acţionând în acelaşi sens indiferent de
polaritatea curentului. Datorită inerţiei organului mobil, frecvenţa proprie de
oscilaţie este mică (mai mică de 1Hz) faţă de frecvenţa curentului de măsurat
(mai mare de 10-15Hz) şi prin urmare sistemul mobil se deplasează sub acţiunea
unui cuplu activ mediu:
1 ~ dL' 1 2 dL'
M amed   i 2   I (6.15)
2 d 2 d
În relaţia (6.15) s-a notat cu I valoarea efectivă a curentului.
La echilibru static cuplul activ va fi echilibrat de cuplul rezistent şi ca
urmare, deplasarea unghiulară a echipajului mobil va fi:
1 dL'
L I2  (6.16)
2D d
Rezultă o scară de asemenea pătratică, diferită puţin de cea în curent
continuu (datorită inductanţei diferite). Deoarece inductanţa este proporţională
cu pătratul numărului de spire al bobinei L=N2L0 putem considera că limita
maximă a domeniului este determinată de numărul de amperi spiră, adică:
1 dL
  ( NI ) 2  0 (6.17)
2D d
Relaţia (6.17) arată că astfel de aparate se pretează foarte bine la montajul
industrial, schimbarea domeniului realizându-se prin schimbarea bobinei (cu
amperspirele diferite) restul elementelor rămânând aceleaşi.
6.3.1. Ampermetre feromagnetice
Pentru asigurarea uni cuplu activ corespunzător sunt necesare circa 350
amperspire pentru dispozitive cu suspensie pe ax cu lagăre şi de circa 60
amperspire pentru dispozitivele cu benzi tensionate. Odată cu creşterea
curentului prin bobină se micşorează numărul de spire, astfel încât pentru un
domeniu maxim de circa 350A pentru care se realizează astfel de ampermetre,
bobina se realizează din bare de cupru într-o singură spiră.
Pentru modificare domeniilor de lucru (în cazul aparatelor portabile) se
utilizează două sau mai multe bobine cu acelaşi număr de amperspire care se
leagă în serie sau în paralel funcţie de domeniul selectat (figura 6.7.a), sau
87
bobine cu prize, la care se poate selecta cuplarea pe o anumită priză,

corespunzătoare unui anumit număr de spire ca în figura 6.7.c.
Fig. 6.7. Modificarea domeniului la ampermetre

feromagnetice
Pentru măsurare unor curenţi mai mari de 350A se folosesc
transformatoare de măsură de curent care au în secundar 1A sau 5A, scara
aparatului fiind gradată în valori corespunzătoare curenţilor din primarul
transformatorului de măsură, citirea curentului măsurat realizându-se direct (este
obligatoriu ca pe placa frontală a aparatului să se specifice tipul de transformator
cu care se cuplează aparatul).
Se realizează aparate feromagnetice de panou în clasă 1,5-2,5 şi aparate
de laborator în clasă 0,1-0,5. Domeniul de frecvenţă este de 45-60Hz pentru
aparatele de tablou şi 15-500Hz pentru cele de laborator; cu erori de până la
dublul erorilor maxime de clasă aparatele feromagnetice de tablou pot fi
utilizate până la 150Hz iar cele de laborator până la 1000-1500Hz.
Consumul propriu este relativ redus , în general mai mic de 7,5 A
6.3.2. Voltmetre feromagnetice
Pentru măsurarea tensiunilor se folosesc instrumente feromagnetice ce

măsoară curentul ce trece printr-o rezistenţă adiţională de precizie
Voltmetrele de tablou au domenii de măsură de până la 600V, frecvenţa
de lucru cuprinsă între 45-60Hz iar clasa de precizie între 1,5-2,5. Se realizează
şi voltmetre feromagnetice de laborator a căror clasă de precizie este cuprinsă
între 0,1-0,5.
Erorile determinate de variaţia de temperatură se compensează prin
realizarea unui anumit raport între rezistenţa bobinei şi cea a rezistenţei
adiţionale; în cazul măsurării tensiunilor de valori mici, pierderile proprii devin
importante ceea ce face ca aceste voltmetre să se realizeze pentru domenii mai
mari de 10V.
Creşterea frecvenţei de lucru duce la creşterea reactanţei inductive proprii
a bobinei ceea ce contribuie la mărirea erorilor; aceste erori se compensează prin
şuntarea rezistenţei adiţionale (sau a unei părţi din aceasta) cu o capacitate).
Consumurile proprii în cazul voltmetrelor sunt mai mari decât în cazul
ampermetrelor, ajungând până la 20VA pentru tensiuni superioare (circa 600V)
88
în cazul aparatelor de tablou şi până la circa 7,5 VA pentru aparatele de

laborator.
Modificarea domeniului de măsură se realizează prin modificarea
rezistenţei adiţionale.
6.3.3. Voltampermetre feromagnetice
Voltampermetrele feromagnetice se
realizează numai ca aparate de laborator,
pentru domenii de 0,06-30A şi 6-600V.
Sistemul de suspensie este pe benzi tensionate
bobina este ecranată şi astaticizată. Aparatul
se poate utiliza şi în curent continuu dar
erorile vor fi duble decât cele în curent
alternativ. Schema unui astfel de
voltampermetru este prezentată în figura 6.8.
Fig. 6.8. Voltampermetre feromagnetic
6.3.4. Erori ale aparatelor feromagnetice
Principalele cauze ale apariţiei erorilor sunt:

a) Variaţiile de temperatură care determină:
- variaţia permitivităţii materialelor feromagnetice;
- modificarea elasticităţii resorturilor elastice;
- modificarea rezistenţei electrice a bobinei.
Pentru compensarea erorilor de temperatură se procedează astfel:
- Se asigură o îmbătrânire artificială a materialelor feromagnetice şi a
resorturilor spirale;
- Se utilizează materiale speciale pentru resorturi la care variaţia cu
temperatura a coeficientului de elasticitate este redusă;
- Se asigură un anumit raport între rezistenţa bobinei şi rezistenţele
adiţionale realizate din manganină.
b) Câmpurile magnetice exterioare care modifică câmpul magnetic al
bobinei. Pentru compensarea efectului acestor câmpuri se procedează
astfel:
- se ecranează bobina prin montarea unor plăci din materiale
feromagnetice pe părţile frontale şi laterale ale acesteia;
- se realizează astaticizarea bobinei; astatiticizarea constă din
folosirea a două bobine fixe şi două echipaje mobile identice
prinse pe acelaşi ax; bobinele creează câmpuri egale şi sunt
89
orientate astfel încât direcţia câmpurilor să fie contrară, cuplul

activ fiind determinat de suma celor două fluxuri (vezi figura
6.9), un câmp exterior ce se suprapune peste câmpurile utile va
produce creşterea fluxului printr-o bobină dar şi scăderea cu
aceeaşi cantitate a fluxului prin cealaltă bobină, fluxul
rezultant şi deci cuplul activ rămânând constant.
Fig. 6.9. Schema de principiu a Fig. 6.10. Influenţa

astaticizării curenţilor turbionari
c) Curenţii turbionari şi histerezisul magnetic. Curenţii turbionari induşi
determină un curent de demagnetizare a cărei valoare este dată de:
MI MI X2 ML2 2
I d  I 2 sin    sin     2  I 2 (6.18)
R22  X 22 R22  X 22 R22  X 22 R2  X 2
2
Unde. - Id este curentul de demagnetizare

- R2, X2, L2 sunt rezistenţe, reactanţa şi inductivitatea circuitului
echivalent al curenţilor turbionari;
- M este inductivitatea mutuală între bobină şi circuitul echivalent
al curenţilor turbionari;
- I2 este curentul turbionar indus.
Histerezisul magnetic produce în curent continuu o diferenţă între
valoarea indicată la variaţia curentului în sens crescător şi valoarea indicată la
variaţia curentului în sens descrescător.
Pentru limitarea efectului curenţilor turbionari şi a histerezisului magnetic
se procedează astfel:
- pentru realizarea armăturilor feromagnetice se aleg materiale speciale,
cu ciclu de histerezis îngust (permaloy, mumetal);
- se realizează armături feromagnetice de dimensiuni mici;
- se realizează fante longitudinale în componentele feromagnetice
interioare bobinei.
d) Creşterea frecvenţei care are următoarele efecte:
- produce creşterea valorii curenţilor turbionari (şi implicit efectele acestora)
conform relaţiei (6.18);
- duce la creşterea consumurilor proprii prin creşterea reactanţei bobinei:
- duce la creşterea erorilor determinate de forma nesinusoidală a curenţilor.
Pentru compensarea efectelor creşterii frecvenţei asupra erorilor de
măsurare se conectează în paralel cu rezistenţa adiţională (sau cu o parte a
acesteia) o capacitate, ca în figura (6.11).
90
Fig. 6.11. Conectarea capacităţii pentru compensarea erorilor

de frecvenţă
6.4. Ampermetre ferodinamice şi electrodinamice
Dispozitivul de măsurare este un electrodinamometru compus dintr-o

bobină fixă secţionată şi una mobilă parcursă de curentul de măsurat. Cuplul
activ este determinat de interacţiunea dintre forţele electrodinamice ce apar între
bobinele parcurse de curent. După cum în circuitul magnetic al bobinelor există
sau nu piese feromagnetice, aparatele sunt ferodinamice (atunci când bobinele
au miez) şi electrodinamice (când bobinele nu au miez).
Aparatele electrodinamice şi ferodinamice sunt în general aparate de
precizie realizându-se în special ca aparate de laborator în clasă 0,1-0,2 etalonate
în curent continuu dar putând fi utilizate şi în curent alternativ..
6.4.1. Dispozitive electrodinamice şi ferodinamice
Aceste dispozitive sunt realizate atât cu cuplu rezistent mecanic cât şi ca

dispozitive logometrice.
6.4.1.1. Dispozitivul electrodinamic
Dispozitivul electrodinamic prezentat schematic în figura 6.12. este

alcătuit dintr-o bobină fixă compusă din două segmente (1) o bobină mobilă (2)
fixată pe axul (3). Cuplul rezistent este asigurat se resorturile spirale (4) care au
rolul şi de conductoare de legătură cu
bobina mobilă. Cuplul de amortizare este
asigurat de un dispozitiv pneumatic cu
paletă (7) ca se deplasează în interiorul
camerei cu aer (8).
Expresia cuplului activ se obţine
utilizând teorema conservării energiei şi
a lucrului mecanic virtual (vezi cap IV)
unde energia internă este:
Fig. 6.12. Schiţa dispozitivului
electrodinamic
91
1 1
Wem  L1 I12  L2 I 22  L12 I1 I 2 (6.19)
2 2
Unde: - L1, L2 sunt inductivităţile proprii ale celor două bobine;
- I1, I2 sunt curenţii (consideraţi continui) ce străbat bobinele;
- L12 inductivitatea mutuală dintre cele două bobine
Se constată că dintre mărimile ce intervin în relaţia (6.19) numai L12
variază funcţie de unghiul de deviaţie  al echipajului mobil, astfel încât
expresia cuplului activ devine:
dWem dL
Ma   I 1 I 2 12 (6.20)
d d
Cuplul rezistent fiind asigurat de resorturi are expresia Mr=D din
condiţia de echilibru static al celor două cupluri rezultă valoarea deviaţiei
echipajului mobil dată de relaţia:
1 dL
  I1 I 2 12 (6.21)
D d
Se observă din relaţia (6.21) că expresia reprezintă o legătură implicită
între curenţi şi deviaţie, deoarece dL12/d depinde de deviaţia .
Calcularea expresiei variaţiei inductanţei mutuale funcţie de deviaţie
(dL12/d) se face separat funcţie de aspectul câmpului produs de bobina fixă
astfel:
I. Câmpul produs de bobina fixă este longitudinal
În acest caz lungimea bobinei fixe este mult mai mare decât diametrul
acesteia şi al bobinei mobile (figura 6.13)
Fig. 6.13. Dispozitiv electrodinamic cu câmp longitudinal
Expresia inductivităţii mutuale este în acest caz:

L12   L12 max cos   L12 max cos( 0   ) (6.22)
Unde L12max este valoarea maximă a inductivităţii mutuale (pentru cazul
când câmpul produs de bobina mobila şi cea fixă au acelaşi sens) obţinută pentru
=1800. Cuplul activ dat de relaţia (6.20) va avea expresia:
92
dL12
Ma   I1 I 2 L12 max sin(0   ) (6.23)
d
Variaţia cuplului activ determinată de variaţia unghiului de deviaţie a este
prezentată în figura 6.13.b.; se constată că această variaţie depinde de poziţia
iniţială a bobinei 0, impunându-se o poziţie iniţială 0  45-550 în scopul
obţinerii unui cuplu relativ constant.
II. Câmpul produs de bobina fixă este radial.
În acest caz bobina fixă are o lungime mică în raport cu diametrul acesteia
(figura 6.14) cazul optim fiind atunci când între diametrul bobinei fixe (D),
diametrul bobinei mobile (d) şi lungimea bobinei fixe l există relaţiile: d/D=0,62
şi l/D=0,32. În acest caz se consideră că pentru orice poziţie a bobinei mobile
unchiul dintre câmpurile magnetice ale celor două bobine este constant, deci nu
se modifică inductivitatea mutuală şi expresia cuplului activ este:
M a  kI 1 I 2 (6.24)
În figura 6.14.b. a fost
prezentată variaţia
cuplului activ atunci
când sunt respectate
dimensiunile optime
(curba 1), când
lungimea l a bobinei
fixe este prea mare
(curba 3) şi când
lungimea bobinei fixe
Fig. 6.14. Dispozitiv electrodinamic cu câmp radial este prea mică (curba
2). În curent alternativ,
curenţii i1 şi i2 care trec prin bobine vor produce un cuplu activ instantaneu a
cărei valoare se poate calcula cu relaţia:
dL
M ainst  i1i2 12 (6.25)
d
Dacă cei doi curenţi sunt sinusoidali şi defazaţi cu unghiul cuplul activ va fi:
~ 1T 1 dL12 T dL
M a  M amed   M ainst dt    i1i2 dt  I1 I 2 cos   12 (6.26)
T0 T d 0 d
unde T este perioada celor doi curenţi; s-a considerat că, deoarece frecvenţa
proprie de oscilaţie a sistemului mobil (circa 1Hz, determinată de inerţia maselor
în mişcare) este mult mai mică decât frecvenţa curenţilor sistemul mobil nu
poate urmări variaţia sinusoidală a curenţilor şi deci d/dt=ct.
Deviaţia bobinei se va calcula în acest caz cu relaţia:
1 dL
  I1 I 2 cos  12 (6.27)
D d
Pentru un câmp magnetic longitudinal relaţia (6.27) devine:
93
1  
  I1 I 2 cos ( I1 I 2 ) L1 max sin(0   ) (6.28)
D
În cazul unui câmp magnetic radial relaţia (6.27) se particularizează
astfel:
1  
  kI1 I 2 cos ( I1 I 2 ) (6.29)
D
Unde s-a explicitat ca fiind unghiul dintre fazorii celor doi curenţi.
6.4.1.2. Dispozitive ferodinamice
Dispozitivele ferodinamice au acelaşi principiu de funcţionare ca şi

dispozitivele electrodinamice cu deosebirea că atât bobina fixă cât şi bobina
mobilă au miezuri din material feromagnetic ( constituite din tole sau pulberi
presate în scopul reducerii pierderilor prin curenţi turbionari în curent
alternativ). În figura 5.15 sunt prezentate schematic două astfel de dispozitive. În
figura 5.15.a. este prezentat un dispozitiv care asigură o deviaţie maximă de 90 0,
iar în figura 5.15.b. un dispozitiv cu bobină unilaterală (numai una din laturile
bobinei mobile este intersectată de liniile câmpului bobinei fixe, cealaltă latură
fiind prinsă solidar de axul mobil) care asigură o deviaţie maximă a acului
indicator de până la 2700.
Fig. 6.15. Dispozitive ferodinamice
Câmpul magnetic în întrefier fiind radial şi constant, cuplul activ nu va

depinde de deviaţia , expresia lui fiind:
M a  NBAI 2  kI 1 I 2 (6.30)
Expresie obţinută prin analogie cu dispozitivele magnetoelectrice,
considerându-se B=k1I1 iar k=k1NA o constantă.
În curent alternativ, datorită inerţiei sistemului mobil, acesta nu poate
urmări frecvenţa curentului şi se mişcă sub influenţa unui câmp activ mediu, a
cărui expresie este:
   
M amed  NBAI 2 cos ( B1 I 2 )  kI 1 I 2 cos ( I 1 I 2 ) (6.31)
94
Aparatele ferodinamice au o precizie mai mică decât cele electrodinamice (clasă

1-1,5) dar asigură un cuplu mai mare, sunt mai robuste şi au un consum mai mic,
fiind utilizate ca aparate de tablou de curent alternativ.
6.4.2. Ampermetre electrodinamice
Se construiesc cu bobinele montate în serie pentru curenţi până la 0,5 A

legate ca în figura 6.16.a sau cu bobina mobilă montată în paralel cu un şunt
înseriat cu bobina fixă (ca în figura 6.16.b) pentru curenţi de până la 10A.
Fig. 6.16. Legarea bobinelor ampermetrelor electrodinamice
Principalele cauze ale erorilor sunt variaţia temperaturii şi frecvenţei

curentului faţă de cele în care s-a făcut etalonarea aparatului.
În cazul bobinelor montate în serie erorile introduse de aceşti factori sunt
neglijabile.
În cazul curenţilor mai mari (bobine paralel), din cauza faptului că bobina
rezistenţa bobinei mobile (realizată din cupru) creşte mult mai repede cu
temperatura decât rezistenţa şuntului (realizat din manganină) este necesară
montarea unei rezistenţe suplimentare r (realizată din manganină) în serie cu
bobina mobilă (2 în figură); pentru compensarea erorile determinate de creşterea
frecvenţei este necesară şuntarea unei părţi din rezistenţa suplimentară r cu un
condensator.
Frecvenţa de lucru pentru aparatele cu bobină serie este de până la 1000-
2000Hz, iar consumul propriu între 3-20VA.
Se construiesc ampermetre de laborator de clasă 0,2 cu patru scări sau în
clasă 0,1 cu două scări. Frecvenţa nominală este de 40-60Hz dar pot fi utilizate
până la 1000Hz cu dublarea clasei de precizie.
6.4.3. Voltmetre electrodinamice
Sunt de fapt ampermetre cu legătură serie la care se montează rezistenţe

adiţionale pentru schimbarea domeniului (vezi figura 6.17). Din cauza prezenţei
rezistenţei adiţionale din manganină pot apărea erori de temperatură şi frecvenţă,
luându-se aceleaşi măsuri ca şi în cazul ampermetrelor cu bobine paralel.
95
La scăderea tensiunii consumul propriu devine important şi din această

cauză domeniul minim de măsură este de 20-30V.
Se construiesc aparate în clasă 0,1 sau 0,2 cu trei până la 6 domenii de
măsurare între 75 şi 750V; frecvenţa nominală este de 45-60Hz, dar pot fi
folosite până la 700Hz cu creşterea valorii indicelui clasei de precizie
Fig. 6.17. Schema voltmetrului electrodinamic
6.4.4. Voltampermetre electrodinamice
Sunt constituite din dispozitive electrodinamice şi şunturi, rezistenţe

adiţionale şi comutatoare reunite în aceeaşi carcasă.
6.5. Aparate electrostatice
Aparatele electrostatice utilizează în scopul obţinerii deviaţiei acului

mobil, forţele electrostatice ce se nasc între armăturile unui condensator, forţe ce
tind să mărească capacitatea acestuia.
Aparatele electrostatice se construiesc ca electrometre, voltmetre şi mai
rar wattmetre.
6.5.1.Electrometrul
Electrometrul este constituit din patru sectoare de cilindru plat (vezi figura
6.18) care constituie armătura fixă (1-4 în figură), o armătură mobilă în formă de
sector dublu de cerc (5) suspendată pe un fir de torsiune (6), dispozitivul de
citire fiind în general cu oglindă (7).
Armăturile fixe sunt legate două câte două la potenţiale diferite, iar bobina
mobilă poate fi legată la un potenţial diferit (rezultând un montaj heterostatic)
sau la unul din potenţialele armăturilor fixe (rezultând un montaj idiostatic).
Capacităţile condensatoarelor ce apar între armăturile fixe şi cea mobilă
vor determina energia internă a sistemului, adică:
1 1
Wem  C1 (V1  V0 ) 2  C2 (V0  V2 ) 2 (6.32)
2 2
96
Fig. 6.11. electrometru electrostatic

Unde s-a considerat V1>V0>V2.
Cuplul activ va fi
dWem 1 dC 1 dC
Wem   (V1  V0 ) 2 1  (V0  V2 ) 2 2 (6.33)
d 2 d 2 d
Deoarece variaţia capacităţii (determinată de modificarea ariei suprafeţei
dintre armături) unui condensator la deplasarea armăturii mobile este egală şi de
semn contrar cu a celuilalt (aria totală rămânând constantă) se poate scrie:
Ma 
dWem 1 dC
 (V1  V0 ) 2  (V0  V2 ) 2   dC V1  V2  V1  V2  V0  (6.34)
d 2 d d  2 
Cuplul rezistent determinat de torsiunea firului fiind proporţional cu
deviaţia , din condiţia de echilibru a cuplului activ şi a celui rezistent rezultă
expresia deviaţiei:
1  V  V2 
  (V1  V2 ) 1  V0  (6.35)
D  2 
Montajul heterostatic poate fi utilizat pentru
măsurarea unei tensiuni ex cu ajutorul unei surse de
tensiune continuă (E) formată din două părţi egale,
conectate ca în figura 6.19.
În acest caz, în relaţia (6.35) V1-V2=E şi
Fig. 6.19. Montaj V1+V2=0, rezultând:
heterostatic 1 dC
  E  ex  1  k  ex (6.36)
D d
97
Unde s-a considerat dC1/d=ct (cazul armăturii în formă de sector circular)

În cazul montajului idiostatic (de exemplu V0=V2) rezultă din (6.35):
1 dC 1 dC
 (V1  V2 ) 2 1   1  U 2 (6.37)
2D d 2 d
U fiind diferenţa de potenţial aplicată armăturilor fixe.
În curent alternativ expresia deviaţiei va fi aceeaşi deviaţia fiind
proporţională cu pătratul valorii efective al tensiunii.
6.5.2. Voltmetre electrostatice
Voltmetrele electrostatice sunt aparate derivate din electrometre cu sectoare

circulare în montaj idiostatic (deci cu variaţia suprafeţei active a armăturii fixe)
la care se fac câteva modificări:
- armăturile fixe legate la acelaşi potenţial cu armătura mobilă (care nu
produc cuplu activ ser suprimă;
- forma arăturilor fixe şi a armăturii mobile este aleasă în aşa fel încât să
rezulte o scară liniară.
Din cauza faptului că pentru tensiuni mici (20-30V) rezultă cupluri mici,
se folosesc construcţii celulare prin legarea în paralel a mai multor armături fixe
şi mobile (ca în figura 6.20).
Cuplul rezistent este asigurat de resorturi sau fire
de torsiune.
Aceste voltmetre se construiesc ca aparate de
laborator, funcţionarea lor ne-fiind influenţată de
temperatură sau frecvenţă (pot fi utilizate până la
frecvenţe de ordinul MHz), dar este necesar să fie
ecranate faţă de câmpurile electrice exterioare.
Pentru extinderea domeniului de măsurare se
utilizează fie capacităţi adiţionale, fie divizoare de
tensiune capacitive.
Fig. 6.20. Voltmetru
electrostatic
6.6. Aparate electronice pentru tensiuni alternative
Voltmetrele electronice analogice pentru tensiuni alternative pot fi grupate

în două mari categorii:
- voltmetre de bandă largă;
- voltmetre selective.
Voltmetrele de bandă largă măsoară valoarea efectivă, medie sau de vârf a
întregului spectru de frecvenţă din care este compusă tensiunea de intrare fără să
ţină seama de frecvenţa acesteia.
98
Voltmetrele selective măsoară atât amplitudinea cât şi frecvenţa uneia sau

mai multor (pe rând) armonici din spectrul de frecvenţă al semnalului de intrare.
În general, voltmetrele de bandă largă sunt compuse dintr-un convertor
c.a/c.c. numit detector, care detectează o anumită valoare (de vârf, medie sau
efectivă) cuplat cu un voltmetru analogic de curent continuu.
6.6.1. Voltmetru de valori maxime
Cele mai utilizate voltmetre de acest tip sunt cele cu diode formate dintr-
un detector de valori maxime cuplat cu un voltmetru electronic de tensiune
continuă (figura 6.21). Detectorul, prezentat schematic în figura 6.22
funcţionează astfel:
La aplicarea alternanţei pozitive,
condensatorul se încarcă; dacă constanta de timp
a circuitului de descărcare a condensatorului este
mult mai mare decât perioada tensiunii de intrare,
Fig. 6.21. Voltmetru de valori
atunci condensatorul nu se va descărca până la
maxime valoarea zero, iar procesul de reîncărcare va
începe când ui>uc. Dacă RC>>T (unde T este
perioada semnalului de măsurat) atunci condensatorul se descarcă foarte puţin,
el rămânând practic încărcat la valoarea de vârf a tensiunii de intrare (figura
6.22.b).
Fig. 6.22. Detectorul de valori maxime
Acelaşi fenomen are loc şi în cazul schemei derivaţie din figura 6.22.c,
schemă ce prezintă avantajul montării diodei cu un punct la masă, circuitul R’C’
constituind un filtru pentru alternanţele reziduale.
Aceste voltmetre pot funcţiona într-o gamă largă de frecvenţe (20Hz-50MHz), la
frecvenţe mai mari devenind importante capacităţile parazite ale joncţiunilor
diodei şi ale firelor de legătură dintre punctele de măsură şi detector.
Utilizându-se componente de dimensiuni mici şi diode cu capacităţi parazite
mici, se pot realiza sonde de măsură în care se montează detectorul, firele de
legătură între sondă şi aparat lucrând în curent continuu, nu mai are importanţă
capacitatea realizată între acestea. Valoarea mare a rezistenţei R (care este de
99
fapt rezistenţa de intrare a voltmetrului electronic) împreună cu măsurile

speciale de reducere a capacităţilor parazite fac posibilă realizarea unor
voltmetre cu capacitatea de intrare de ordinul pF şi rezistenţa de ordinul Mohm
la frecvenţe de până la 1kHz, peste această frecvenţă impedanţa de intrare scade
progresiv.
Dacă domeniul de frecvenţe în care poate fi utilizat voltmetrul este foarte
larg domeniul de tensiune este limitat inferior la valoarea de 0,5V (sub care
caracteristica diodei este instabilă) iar superior de aspectul neliniar al
caracteristicii detectorului.
Deşi măsoară valoarea maximă, voltmetrele sunt etalonate în valori
efective a tensiunii considerate sinusoidale.
Eroarea de măsurare este de 2-3% din valoarea maximă sau din valoarea citită.
6.6.2. Voltmetre de valori medii
La aceste voltmetre se utilizează ca detector un amplificator de curent

alternativ cu bandă largă şi câştig stabil (obţinut printr-o puternică reacţie de
curent) şi un redresor. Banda de trecere este de la 10-15Hz la 1-15MHz.
Domeniul de tensiune este limitat inferior de nivelul de zgomot al
amplificatorului, care, raportat la intrare este de circa 100V, ceea ce face ca
domeniul minim să fie de 1mV.
Pentru extinderea domeniului de tensiune se folosesc divizoare rezistive;
din cauza faptului că rezistenţa divizorului este comparabilă cu a rezistenţei de
intrare a amplificatorului, este necesar să se intercaleze între tensiunea măsurată
şi detector un repetor (amplificator cu câştig apropriat de unitate) care asigură o
impedanţă de intrare mare şi o rezistenţă de ieşire mică (figura 6.23.b).
Fig. 6.23 Voltmetre de valori medii

Deoarece repetorul nu poate suporta tensiuni mai mari este necesară montarea
unui divizor de tensiune şi la intrarea acestuia.
Prin montarea repetorului este posibilă utilizarea unor divizoare cu
rezistenţa de intrare mică (2k), asupra cărora influenţa capacităţilor parazite
devine neglijabilă.
100
Se realizează caracteristici de intrare ale voltmetrelor bune (rezistenţe de intrare

între 1-10M şi capacităţi între 10-30pF).
Din cauza faptului că spre capetele benzii de trecere semnalul este atenuat, spre
limita superioară şi inferioară a domeniului de frecvenţă erorile vor fi mai mari.
6.6.3. Voltmetre de valori efective
Pentru a măsura valoarea efectivă a tensiunilor sinusoidale este suficient

să măsurăm valoarea de vârf sau valoarea medie şi să o împărţim la factorul de
vârf ( 2 ) sau factorul de formă (1,11).
De multe ori este necesar să se măsoare valoarea efectivă a unor tensiuni
nesinusoidale; calcularea valorii efective funcţie de valoarea de vârf sau
valoarea medie nu mai este posibilă decât pentru un număr limitat de situaţii
(impuls dreptunghiular, triunghiular, etc.)
Pentru tensiunile deformate este necesară folosirea unui detector pătratic în
scopul determinării valorii efective.
6.6.3.1. Voltmetre cu termoelemente
Sunt utilizate pentru măsurarea valorii efective a tensiunilor alternative

indiferent de gradul de deformare (abatere de la forma sinusoidală) a acestora.
Termoelementele au la ieşire o tensiune e=kU2 unde U este valoarea efectivă a
tensiunii aplicate firului de încălzire. Schema de principiu cuprinde un
amplificator de curent alternativ, un termoelement şi un voltmetru de curent
continuu (figura 6.24). Scala aparatului va fi pătratică; în scopul obţinerii unei
scări liniare se utilizează voltmetre
diferenţiale ca cel prezentat în figura
6.25.
Voltmetrele diferenţiale au în compunere
două termoelemente cu caracteristici
identice dintre care unul este încălzit de
tensiunea de măsurat (amplificată printr-
Fig. 6.24 Voltmetru de valori efective cu
un amplificator de curent alternativ) iar
termoelement unul printr-un amplificator de curent
continuu de diferenţa dintre tensiunile
produse de cele două termoelemente. La echilibru U=0, iar curentul continuu
care încălzeşte termoelementul 2 are o valoare egală cu valoarea efectivă a
curentului alternativ ce încălzeşte termoelementul 1.
Trebuie remarcat faptul că voltmetrele cu termoelemente nu măsoară decât
valoarea efectivă a componentei alternative a tensiunii, componenta continuă
(U0) putând fi măsurată cu un voltmetru de curent continuu. Valoarea efectivă
totală va fi:
101
Fig. 6.25 Voltmetru cu termoelemente diferenţiale
U U0  Ua
Unde s-a notat cu Ua valoarea efectivă a componentei alternative.
Pentru protecţia la suprasarcini a termoelementelor se folosesc montaje cu
diode (în curent alternativ) sau cu diode Zener, datorită caracteristicilor abrupte
ale diodelor cu siliciu sau Zener (montate ca în figura 6.26).
Fig. 6.26. Dispozitive de protecţie a termoelementelor
102
VII. MĂSURAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE

FOARTE MICI
7.1. Probleme ce apar la măsurarea tensiunilor alternative

foarte mici
În diferite aplicaţii tehnice apare necesitatea măsurării unor tensiuni

alternative foarte mici. Tensiunea alternativa poate fi produsă de surse de c.a.
propriu-zise, sau obţinută prin modulare unor semnale continui (de exemplu
măsurări fotometrice, măsurarea tensiunilor Hall, măsurarea cu precizie a
temperaturii). De cele mai multe ori frecvenţa semnalului util se situează în
domeniul frecvenţelor audio.
Principala cerinţă ce se impune este aceea de a obţine un raport semnal
util/zgomot cât mai mare. Circuitele de intrare sunt amplificatoare de c.a. la care
factorul de zgomot F depinde atât de rezistenţa sursei cât şi de frecvenţa.
Considerente de ordin teoretic şi practic duc la concluzia ca factorul de zgomot
rămâne la valori mici atunci când rezistenţa sursei precum şi frecvenţa de lucru
se situează în anumite domenii care pentru cazurile practice au domenii suficient
de mari (ex:10K  -1M  şi 100Hz-50KHz). Se pot utiliza şi transformatoare de
intrare care pot realiza o adaptare a rezistenţei, dar acest lucru se face numai în
cazuri extreme, întrucât cerinţele legate de necesitatea ecranării şi a benzii
semnalului de transmis fac foarte dificile realizarea unor transformatoare de
intrare de buna calitate.
7.2. Microvoltmetre de curent alternativ cu detecţie de modul
Aceste aparate folosesc amplificatoare selective în scopul realizării unui

raport semnal/zgomot acceptabil în vederea măsurării tensiunilor alternative
foarte mici. Schema de principiu este prezentata în figura 7.1.
Principalele elemente sunt amplificatoarele selective cu reţea RC menite
sa asigure funcţionarea aparatului în întreaga gamă de frecvenţă. Realizarea unui
raport semnal/zgomot mare şi constant s-ar putea realiza dacă banda de trecere B
a amplificatorului s-ar putea menţine constantă pentru oricare frecvenţă de lucru
fo, deoarece în acest caz zgomotul propriu ar fi independent de frecvenţa fo.
Acest lucru este imposibil de realizat practic (la frecvenţe înalte la o mica
variaţie a lui fo sau a lui f frecvenţa semnalului ar fi compromisă. Se păstrează
de obicei constant raportul B/f0 ceea ce înseamnă că banda de trecere a
103
MĂSURAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE FOARTE MICI
Fig. 7.1. Microvoltmetru selectiv cu detecţie de

amplificatorului creşte
modul cu frecvenţă. Datorită şi faptului că la frecvenţe joase
creşte zgomotul propriu al amplificatorului, se obţine o zonă centrală de
frecvenţe cu zgomot relativ scăzut şi o creştere simţitoare a zgomotului la
frecvenţe mai joase sau mai înalte. Performanţele obţinute cu aceste
microvoltmetre sunt: frecvenţa de lucru 10Hz-100KHz, precizia 1,5-3%,
selectivitatea exprimată prin factorul de calitate echivalent Q e=B/f0 este de 25-
100 fixă sau reglabilă, impedanţa de intrare cel puţin 100K  direct pe
amplificator sau de 1-10K  prin transformator ridicător de tensiune.
7.3. Microvoltmetre de curent alternativ cu detecţie

sincronă
Se utilizează pe scară tot mai largă pentru măsurarea tensiunilor

alternative foarte mici. Schema bloc este prezentată în figura 7.2.
Fig. 7.2. Microvoltmetru de c.a. cu detecţie sincronă
Aparatul are două intrări una pentru semnalul de intrare amplificat în

curent alternativ împreună cu zgomotele şi semnalele perturbatoare şi una pentru
semnalul de referinţă. Semnalul de referinţă comandă un formator de semnal
dreptunghiular, semnal ce este sincronizat cu semnalul de referinţă. Semnalul
dreptunghiular este defazat într-un defazor comandabil realizat de obicei cu
circuite logice şi este aplicat detectorului sincron. Semnalul de la ieşirea
detectorului sincron este filtrat printr-un filtru trece-jos amplificat în curent
104
continuu. şi afişat cu un instrument analogic sau digital. Detectorul sincron

selectează din semnalul de intrare numai componentele care au aceeaşi frecvenţă
şi aceeaşi fază cu semnalul de referinţă; celelalte componente apar la ieşirea
detectoarelor ca semnale cu fază variabilă în timp, care sunt atenuate după
medierea de către filtru trece-jos, atenuarea fiind cu atât mai puternică cu cât
variaţia în timp a fazei este mai rapidă.
7.3.1. Detectorul sincron
Pentru a explica funcţionarea detectorului sincron vom considera cazul

unui comutator mecanic K comandat de tensiunea de comandă U c a cărei formă
este prezentată în figura 7.3.
Fig. 7.3. Detector sincron

cu comutator mecanic
Semnalul U1 este
transmis la ieşirea
detectorului numai pe
intervalele de timp pe care
comutatorul este închis. Dacă
semnalul de intrare este
sinusoidal
u1  U 1m sin(t   ) , iar
semnalul de comandă este Fig. 7.3. Aspectul tensiunii la ieşirea detectorului sincron
dreptunghiular de aceeaşi pentru diferite valori ale defazajului
frecvenţă cu u1 şi defazaj nul,
semnalul la ieşirea detectorului va avea forma din figura 7.4.a.
Valoarea medie este dată de:
T
1 2 1
U 2 med   U 1m sin(t   )dt  U 1m cos (7.1)
T 0 
Din relaţia (7.1) ca şi din figura 7.3. se observă că valoarea medie este
pozitivă numai pentru valori ale defazajului cuprins între 0 şi  /2. În cazul unei
tensiuni periodice nesinusoidale:

u  U k sin(kt   k ) (7.2)
k 1
105
unde Uk este amplitudinea iar jk defazajul iniţial al armonicii de ordin k,

tensiunea medie la ieşirea detectorului va fi:
1  T /2 1  U k cos k
U 2 med   0 U k sin(kt   k )dt   (1  (1) k ); (7.3)
T k 1 2 k 1 k
sau:
1  1 1 
U 2 med  U 1 cos1  U 3 cos 3  U 5 cos 5  ...... (7.4)
2  3 5 
Se observă că semnalul de ieşire nu depinde de armonicile pare, iar

ponderea armonicilor impare este invers proporţională cu ordinul acestora. În
unele aplicaţii prezenţa armonicilor impare ar putea deranja. Dacă semnalul de
intrare este sinusoidal de frecvenţă f1 diferită de fc unde fc este frecvenţa de
comandă, răspunsul detectorului conţine componente de frecvenţe combinaţii
liniare ale acestora, adică f1  f c , f1  3 f c , f1  5 f c . Dacă ambele frecvenţe
sunt mult mai mari decât 1/  unde  este constanta filtrului trece-jos atunci ele
sunt atenuate de către filtru.
Dacă una din aceste frecvenţe este comparabilă sau mai mica decât 1/  ,
atunci la ieşirea filtrului apare o componentă alternativă de frecvenţă joasă, sub
forma unui fluctuaţii a tensiunii de ieşire(fenomen de bătăi).
Dacă zgomotul are un spectru de frecvenţă continuu, detectorul se
comportă ca un filtru trece-jos, a cărei caracteristică este prezentă în figura 7.5.
Fig. 7.5. Caracteristica Fig. 7.6. Detector sincron cu

filtrului trece jos transformator cu punct median şi diode
Lărgimea de bandă în jurul fiecărei componente a spectrului este egală cu

dublu lărgimii de bandă a filtrului trece-jos.
În figura 7.6. este prezentată schema unui detector sincron cu
transformator şi diode. Stările de conducţie şi de blocare sunt comandate de u(t);
detecţia sincronă se realizează utilizând diodele drept comutatoare, iar detecţia
este monoalternanţă.
Performanţele detectoarelor sincrone sunt apreciate după capacitatea de

rejecţie a semnalelor parazite şi după capacitatea de supraîncărcare.
106
Rejecţia semnalelor parazite sincrone poate atinge 100dB pentru

detectoarele performanţe şi semnal sincron defazat cu  /2, iar factorul de
supraîncărcare , notat cu ks reprezintă raportul dintre semnalul maxim de intrare
care determină un răspuns liniar şi semnalul nominal de intrare, corespunzător
valorii maxime indicate pe scala aparatului . Ks poate varia de la 3-10 pentru
Detectoare sincrone cu performanţe modeste ajungând până la Ks=1000 pentru
detectoarele foarte performante. Este necesar un Ks mare datorita faptului că
semnalele parazite pot uneori depăşi cu mult valoarea semnalului util; răspunsul
neliniar al detectorului la un astfel de semnal ar altera rezultatul detecţiei.
Frecvenţele de lucru cuprinse între 1Hz şi 100kHz limitat inferior de
constanta de timp a filtrului şi superior de viteza de comutaţie a detectorului.
7.3.2. Utilizarea microvoltmetrelor cu detecţie sincronă
Microvoltmetrele cu detecţie sincronă se folosesc pentru următoarele

măsurări:
- Măsurarea valorilor efective ale tensiunilor alternative în prezenta unor
perturbaţii puternice. Pentru a măsura valoarea efectivă a unei tensiuni
sinusoidale de frecventă f este necesar să i se aplice o tensiune de referinţă de
aceeaşi frecvenţă f şi se modifică faza tensiunii de referinţă până când se obţine
semnalul de ieşire. În această situaţie tensiunea de măsurat este în fază cu
tensiunea de referinţă, iar aparatul indica valoarea de măsurat U( de obicei
gradarea se face în valori efective).
- Măsurarea componentelor vectoriale a unei tensiuni sinusoidale. În acest
caz detectorul este prevăzut cu un defazor calibrat care oferă posibilitatea
defazării tensiunii de referinţă şi a tensiunii de comanda într-o game largă,
defazajul  c între cele două tensiuni putând fi citit pe o scară gradată. Dacă
tensiunea de măsurat este defazată cu un unghi  faţă de tensiunea de referinţă,
Fig. 7.7 Microvoltmetru vectorial

atunci indicaţia aparatului va fi Ucos(  -  c ). Reglând pe c la valori adecvate
[de exemplu 0 si  /2] se poate măsura proiecţia tensiunii de intrare pe orice
107
direcţie (coliniară cu Ur şi perpendiculară pe aceasta ). Utilizându-se un montaj

ca cel din figura 7.7, cu două microvoltmetre se obţine un ansamblu
microvoltmetru vectorial util în analiza răspunsurilor unor elemente la o intrare
sinusoidală.
- Măsurarea defazajului dintre doua tensiuni sinusoidale se realizează cu
ajutorul montajului din figura 7.8.
Fig. 7.8. Măsurarea defazajului dintre două tensiuni sinusoidale
Se comută pe rând cele două tensiuni şi se reglează defazajul intern  c

până când se obţine la ieşire indicaţia zero. În acest caz defazajul faţă de
tensiunea de comandă este acelaşi:
   c1     x   c 2 (7.5)
unde  c1 şi  c2 sunt valorile defazajului intern util in cele două cazuri. Se
obţine:
 x   c 2   c1 (7.6)
Performanţele microvoltmetrelor cu detecţie sincronă sunt determinate pe
lingă indicii generali ai voltmetrelor electronice(în intervalul şi gama de
măsurare , interval şi gama de frecvenţă), precizie, impedanţa de intrare şi indici
specifici (factorul de supraîncărcare, constanta de timp, factorul de zgomot,
plaja de reglare şi precizia defazajului intern).
Aceşti indici pot atinge valorile:
-gama minima de măsurare 0,1-1  V pe o impedanţă de intrare de cel
puţin 1M  .
-frecvenţa de lucru 1Hz-100KHz.
-eroarea de măsură 1-3%.
-factorul de supraîncărcare 10-1000.
-constanta de timp 0,01-100s.
-factorul de zgomot 1-3dB.
-defazajul intern poate fi reglat intre 0-2 cu rezoluţia de fracţiuni de grad
şi precizie 0,5-20.
108
VIII. MĂSURAREA NUMERICĂ A TENSIUNII
8.1. Structura generală a unui voltmetru numeric
Afişarea numerică a tensiunii măsurate rezolvă problema erorilor de citire,

dar implică o conversie analog-numerică. Deşi mărimea care se pretează cel mai
bine conversiei analog-numerice este tensiunea continuă, prin conversia
corespunzătoare la intrarea , aparatele digitale au devenit aproape universale
putând măsura tensiuni şi curenţi în curent continuu, tensiuni şi curenţi în curent
alternativ, frecvenţă şi impedanţe, etc.).
Un avantaj al aparatelor numerice este acela că pentru manevrarea lor nu
este necesară o specializare a personalului , ele având un mod de utilizare simplu
şi o capacitate de supraîncărcare de până la 100% din valoarea afişată. Schema
generala a unui voltmetru digital este prezentată în figura 8.1.
Fig. 8.1. Schema bloc a voltmetrelor numerice

Blocul de intrare cuprinde amplificatoare şi divizoare de tensiune,
eventual un bloc de selecţie automată a domeniului, filtre şi eventual
convertoare intermediare de intrare, atunci când nu se măsoară în c.c. Gamele de
măsurare sunt în general în raport 1/10/100/1000 etc.
Gama de bază a voltmetrului este de 0-1V sau 0-10V; pentru gama de
bază amplificatorul din blocul de intrare are factorul de amplificare 1, iar
impedanţa de intrare este cea mai mare (de ordinul G  ) având precizia de
funcţionare cea mai ridicată. Pentru domenii mai mici amplificarea este
supraunitară, iar pentru domenii mai mari se utilizează divizoare de tensiune
care determină scăderea impedanţei de intrare. Blocul de intrare furnizează la
ieşire o tensiune continuă proporţională cu mărimea de măsurat.
Blocul specific, considerat cel mai important este convertorul analog-
numeric, care, prin compararea tensiunii de intrare cu tensiunea de referinţă
109
MĂSURAREA NUMERICĂ A TENSIUNII
generează, pe baza unui cod, o succesiune de impulsuri ce sunt aplicate

numărătorului. Există mai multe moduri de realizare a conversiei şi mai multe
criterii de clasificare a convertoarelor. Clasificarea convertoarelor determină şi
clasificarea voltmetrelor numerice. Cel mai general criteriu este: voltmetre
integratoare şi voltmetre neintegratoare.
Voltmetrele neintegratoare eşantionează tensiunile de măsurat şi
furnizează valoarea instantanee în momentul eşantionării, are viteza de lucru
foarte mare, dar are nevoie de filtrare tensiunii măsurate ceea ce reduce de fapt
viteza de măsurare (datorită constantei de timp a filtrului).
Voltmetrele integratoare, care măsoară valoarea medie pe un interval de
timp a tensiunii de intrare, intervalul de timp fiind de 20ms sau multiplu de
20ms pentru rejecţia perturbaţiei pentru 50Hz. Timpul de măsurare creşte (se pot
realiza maxim 10 măsurări pe secundă), dar prezintă avantajul rejecţiei
perturbaţiilor de 50Hz fără a fi necesare filtre suplimentare .
Numărătorul numără impulsurile primite de la convertor. La ieşire este
generată valoarea numerică a tensiunii măsurate realizându-se şi conversia de
cod necesara.
Conversia analog-numerică a unei tensiuni (sau în caz general a oricărei
mărimi) constă în determinarea unui număr D, care să reprezinte valoarea
numerică a mărimii, număr obţinut printr-un procedeu de comparaţie, conform
relaţiei:
Ux=DUr (8.1)
unde D1, iar ur este mărimea de referinţă cunoscută cu mare precizie. Numărul
D poate fi reprezentat în orice cod (zecimal, hexazecimal, binar), dar majoritatea
convertoarelor folosesc codificarea binară, datorită utilizării elementelor binare
şi a compatibilităţii cu calculatoarele numerice. În acest caz D va avea
semnificaţia:
n
D=  ai 2 i (8.2)
i 1
unde ai poate lua valoarea 0 sau 1, iar valoarea maximă a lui D se obţine pentru
ai=1 pentru orice i şi anume:
n
D=  2 i  1  2 n (8.3)
i 1
şi deci valoarea maximă care poate fi măsurată (care determina domeniul

de bază ) este:
Umax=(1-2-n)Ur (8.4)
Două valori consecutive ale lui Ux diferă prin:

q=2-nUr (8.5)
q numindu-se cuanta procesului de discretizare şi reprezentând eroarea absolută
cu care este valabilă relaţia ux=DUr.
110
8.2.Voltmetre numerice cu aproximări succesive
Prin metoda aproximărilor succesive, determinarea valorii numerice se

face într-un număr de paşi egal cu numărul de biţi ai codificării numărului D. În
fiecare pas se determina valoarea 0 sau 1 a bitului a i corespunzător unui rang al
codificării, începând cu rangul cel mai semnificativ, la terminarea celor n paşi
n
rezultând valoarea numărului D sub forma a 2
i 1
i
i
. în fiecare pas se face
i 1
comparaţia intre ux şi UR(  a r 2  r  2 i ), unde ar au valorile determinate în urma
r 1
i 1
comparaţiilor anterioare; ai va lua valoarea 0 dacă ux<UR(  a r 2  r  2 i ) şi
r 1
valoarea 1 în caz contrar.

Acest lucru se bazează pe relaţia :
n n r 1
 2 i   2 i   2 i  1  2 n  1  2 ( r 1)  2 ( r 1)  2 n  2 ( r 1)

i r i 1 i 1
(8.6)
adică valoarea maximă a ultimilor (n-r) termeni din 2 este mai mică decât
valoare termenilor 2-(r-1).
Schema bloc a unui voltmetru numeric cu aproximări succesive este
prezentată în figura 8.2.
Fig. 8.2. Schema bloc a voltmetrului cu aproximări succesive

i 1
Tensiunea de comparare în fiecare pas, egală cu U R(  a r 2  r  2 i ) este
r 1
obţinută în convertorul numeric-analogic CNA. Comparatorul păstrează în

memoria sa (de obicei pe un condensator) valoarea tensiunii de măsurat până la
terminarea întregului ciclu de măsurare, acest lucru este necesar întrucât pe
perioada măsurării există posibilitatea modificării tensiunii U x ( de măsurat ),
111
ceea ce ar aduce la rezultate eronate. Cu schema prezentată în figura 8.2

tensiunea de comparaţie la începutul fiecărui ciclu va fi zero, durata de măsurare
fiind aceeaşi, pentru oricare UxUR. Aceasta presupune că la începutul fiecărui
ciclu de măsurare blocul de comanda comută pentru timp foarte scurt
comutatorul K pe poziţia 1 şi forţează (prin intermediul blocului de logică) în
zero ieşirea CNA. Există posibilitatea ca valoarea tensiunii aplicată
comparatorului prin intermediul CNA în primul pas de aproximare să fie ultima
valoare existentă la ieşirea CAN-ului înainte de începerea ciclului de măsurare.
În acest caz numărul de paşi nu va fi constant la realizarea unei măsurări, el
depinzând de diferenţa dintre valoarea măsurată anterior, numărul de paşi
scăzând cu micşorarea acestei diferenţe şi crescând astfel viteza de măsurare. La
mai multe aparate există posibilitatea selectării unuia din cele doua moduri de
lucru.
După codificarea zecimală, rezultatul măsurătorii este aplicat unui
dispozitiv de afişare. Acesta poate fi cu tuburi Nixie, cu diode luminescente
(LED) sau cu cristale lichide. LED-urile au viteze de comutaţie mai mare , dar
consum de energie mai ridicat decât al cristalelor lichide, dezavantajul acestora
din urmă este însă legat de durata relativ scăzută de funcţionare (zeci de mii de
ore).
Viteza de lucru maximă obţinută este determinată de tipul comutatorului
folosit în schemă, precum şi de tipul CNA putându-se atinge viteze de câteva
mii de măsurători pe secundă.
Precizia determinată de precizia sursei de referinţă a comparatorului mai
ales de precizia CNA poate atinge la voltmetrele sofisticate 5-10 p.p.m.,
bineînţeles cu preţul creşterii spectaculoase a preţului.
8.3. Convertoare numeric analogice
În cadrul sistemelor de măsurare mărimea de măsurat (în general

analogică) este convertită intr-o succesiune de coduri numerice. După
prelucrarea acestei secvenţe, atunci când afişarea mărimii se face analogic sau în
cazul sistemelor de conducere când elementul de execuţie primeşte mărimi
analogice, este nevoie ca secvenţa numerică să fie aproximată printr-un semnal
analogic.
Procesul de conversie a codurilor numerice în semnal analogic poartă
numele de conversie numeric-analogică, iar dispozitivele specializate care
realizează această conversie se numesc convertoare numeric-analogice.
Clasificarea convertoarelor numeric analogice se poate face în funcţie de
mai multe criterii şi anume:
- în funcţie de modul în care este adus codul numeric la intrarea
convertorului:
112
a) convertor paralel- când toţi biţii constituenţi ai codului numeric

se găsesc simultan la intrarea convertorului;
b) convertoare serie- când biţii constituenţi ai codului numeric sunt
aduşi succesiv la intrarea convertorului în ritmul unor secvenţe de tact.
- în funcţie de existenţa unor semnale intermediare intre ieşirea şi intrarea
convertorului:
a) convertoare directe- mărimea analogică corespunzătoare codului
numeric apare direct pe ieşirea convertorului.
b) convertoare indirecte- mărimea analogica corespunzătoare
codului numeric suferă una sau mai multe conversii (prelucrări) analogice
înainte de a fi furnizata la ieşire.
- în funcţie de codul numeric de la intrarea convertorului:
a) binare
b) zecimale
c) unipolare
d) bipolare
e) coduri binare speciale
f) etc.
Principalii parametrii ce caracterizează funcţionarea unui CAN sunt:
*funcţia de transfer- determină modul de variaţie al mărimii de ieşire
funcţie de secvenţa de intrare.
*amplitudinea mărimii de ieşire exprimată în unităţi naturale (V, mA).
*rezoluţia care este dată de numărul de biţi a codului numeric de la intrare
şi se defineşte ca raportul între cea mai mică valoare teoretică a semnalului de
ieşire şi valoarea maximă a acestuia.
*timpul de conversie intervalul de timp în care codul numeric este pus la
intrare până când CNA elaborează mărimea de ieşire corespunzătoare codului
convertit.
* precizia definită ca diferenţă între valoare reală obţinută la ieşire şi
valoarea corespunzătoare dată de funcţia de transfer, se exprimă de obicei în
procente din domeniul de măsură.
În cele ce urmează ne vom ocupa de convertoarele paralel la care toţi biţii
numărului ce urmează a fi convertit sunt aplicaţi simultan la intrarea
convertorului.
Pot fi convertoare care au ca sursă de referinţă atât surse de curent cât şi
surse de tensiune. În toate cazurile mărimea de ieşire este o tensiune, iar
semnalul numeric se aduce la intrare paralel (simultan pe toate intrările). În
cazul când un astfel de convertor este utilizat într-un circuit care aduce biţii
numărului de convertit succesiv (serie) este necesară montarea la intrarea
convertorului a unui registru tampon de recepţie cu intrarea serie şi ieşirea
derivaţie.
113
8.3.1. Convertoare analog-numerice având sursă de referinţă o

tensiune
Convertoarele din această categorie utilizează o sursă de tensiune de mare

stabilitate din care se prelevează o tensiune proporţională cu numărul aplicat la
intrare. Pentru extragerea valorii se utilizează o reţea rezistivă care se
configurează conform codului numeric de la intrare.
8.3.1.1. CAN cu tensiuni ponderate
Un model primitiv ar fi cel constituit dintr-o sursa de tensiune şi un

divizor rezistiv cu un număr de rezistenţe egal cu numărul maxim ce poate fi
convertit; spre ieşire ar fi conectată numai borna corespunzătoare numărului
convertit. Necesitatea unui mare număr de rezistenţe determină imposibilitatea
realizării unor convertoare eficiente.
O schemă cu tensiuni
ponderate într-o concepţie
convenabilă între cea prezentată în
figura 8.3. Ea este compusă dintr-o
sursă de tensiune şi un număr de
module egal cu numărul de biţi ai
numărului ce urmează a fi
convertit. Fiecare modul este
constituit din două rezistenţe de
valoare egală, o rezistenţă a cărei
valoare este dependentă de rangul
unui bit al numărului ce urmează a
fi convertit şi o cheie electrică
notată cu Ck.
Toate modulele se vor
conecta la intrarea inversoare a
unui amplificator operaţional într-o
schemă de sumare a curenţilor.
Amplificatorul are în reacţie
o rezistenţă Ro şi tensiune de ieşire
Fig. 8.3. Convertor numeric analogic cu tensiuni
uo. Curentul la intrarea
ponderate
amplificatorului produs de un
modul k conectat prin Ck este:
U
U R/2 2
nk
2 k  1  U 2 k n
n 
ik   (8.7)
R( R / 2 n  k  2) R  R / 2 n  k  2 1 R
R R  R nk
R  R / 2 nk  2 2 1
114
Presupunem că numărul binar ce se converteşte are forma:

n 1
A2=an-12n-1+an-12n-2+..........+a020=  a k 2 k (8.8)
k 0
Dacă un coeficient ak are valoarea 1 atunci contactul Ck este deschis şi la

amplificator ajunge curentul Ik dat de relaţia (8.7). Dacă ak are valoare zero,
atunci contactul Ck este închis, curentul determinat de modulul k la intrarea
amplificatorului fiind nul.
În general se va putea scrie:
U
ik  a k 2 k  n (8.9)
R
La ieşirea amplificatorului operaţional se obţine tensiunea:
n 1 n 1
R
Ue =  R0  ik  U 0 2 n  ak 2 k (8.10)
k 0 R k 0
direct proporţională cu numărul A2 definit de relaţia (8.8).

Cu schema din figura 8.3 se pot realiza convertoare de precizie (0,1-
0,25)% cu timpi de conversie 2-3 microsecunde, pentru numere cu 12 ranguri
binare, utilizând chei cu tranzistoare bipolare. Erorile sunt datorate în principal
tensiunii reziduale şi curenţilor de scurgere prin cheile în stare deschisă.
5.1.1.2 CNA cu divizoare rezistive
Utilizând o tensiune drept sursă de referinţă printr-o schemă ca cea din

figura 8.4 se poate obţine la ieşire o tensiune proporţională cu un număr ce
trebuie convertit. Un astfel de convertor este compus dintru-n număr de
rezistenţe egal cu dublul numărului de convertit şi un număr de chei duble egal
cu numărul de biţi al numărului ce urmează a fi convertit. Valorile rezistenţelor
sunt determinate de rangul bitului numărului de convertit; cheile Ck lucrează în
antifază, când un contact al cheii este deschis celălalt fiind închis. Sursa U are
un curent constant întrucât rezistenţa din circuit este constantă indiferent de
poziţia cheilor, acest curent având valoarea:
Fig. 8.4. CNA cu divizor rezistiv
115
U
i0  n 1
(8.11)
R/2
k 0
n  k 1
Rezistenţa din circuit constantă indiferent de poziţia cheilor are valoarea:

n 1
R T   R / 2 nk 1  U / i0
k 0
Tensiunea de ieşire are valoarea funcţie de poziţia cheilor C k (rezistenţa

şuntată sau nu); presupunând că cheile Ck şuntează sau nu rezistenţa din partea
superioara a schemei după cum coeficienţii a k din (5.2.) au valorile 1 respectiv 0,
tensiunea de ieşire va avea valoarea:
n 1
R
U e  i0  ak n  k 1
(8.12)
k 0 2
Înlocuind în 8.12. valoarea curentului i0 dată de relaţia (8.11) se obţine:
n 1 n 1
R
U  ak n k 1 U  ak 2 k
U e  nk10 2  kn01 (8.13)
R
 n  k 1
 2 k
k 0 2 k 0
adică o tensiune proporţională cu numărul A2 codificat binar.

Erorile ce apar în funcţionarea unui astfel de CNA sunt determinate de
rezistenţa de trecere în stare închisă a cheii diferită de zero şi ca urmare
tensiunea reziduală pe cheia în stare închisă. Întrucât pentru obţinerea unor erori
mai mici de 0,1% la o conversie pe 12 biţi de exemplu la o tensiune de 20V,
este necesară o rezistenţă pe cheia în stare închisă de 10 -5R, condiţie care se
realizează relativ greu, aceste CNA sunt puţin folosite, precizia lor fiind scăzută.
8.3.1.2. CNA Cu reţea rezistivă derivaţie
Eliminarea înserierii cheilor duce la creşterea preciziei de conversie. O

schemă care realizează o asemenea creştere este prezentată în figura 8.5. Ea este
compusă din n rezistenţe ponderate de rangul bitului ce urmează a fi convertit şi
n chei duble.
Dacă numărul ce urmează a fi convertit este dat de relaţia(8.8) atunci
pentru ak=1 cheia Ck va fi conectată la sursă iar pentru ak=0 cheia Ckva fi
conectată la masă.
Pentru a calcula tensiunea Ue vom presupune că numai coeficientul ak este
1 toţi ceilalţi coeficienţi fiind zero. În aceste condiţii curentul ik ce trece prin
cheia Ck este dat de relaţia (8.14).
116
n 1
G0  Gk   Gk
U
ik  U  n 1
k 0
 Gk (8.14)
1 1
 n 1
G0   Gk
 k
Gk G  G  G k 0
0 k
k 0
1 1
în care G0  şi Gk  sunt coductanţele rezistoarelor R0 şi Rx2n-k-1.
R0 R2 n  k 1
Tensiunea de ieşire va fi în acest caz:

1 ak Gk
U e  a k  ik  n 1
U n 1
(8.15)
G0  Gk   Gk G0   Gk
k 0 k 0
Suprapunând tensiunile date de toate cheile conectate la sursă rezultă:

1 n 1
21n 1 n1
Ue  n 1
 0 k k
a G  n 1
  ak 2 k (8.16)
G  G0 
k 0
k G  G R 0
0 
k 0
k
Din relaţia (8.16) rezultă că tensiunea

de ieşire este proporţională cu A2,
(numărul ce trebuie convertit),
factorul de proporţionalitate
cuprinzând conductanţele schemei
realizate cu toate rezistoarele
conectate în paralel.
Raportul valorilor extreme a
rezistenţelor utilizate în schema din
figura 8.5. este 2n-1. Pentru conversia
numerelor mari n10 se vor utiliza
rezistenţe cuprinse între Rmin=R şi
Rmax=Rx2n-1. Pentru a se putea neglija
rezistenţa unei chei închise RS este
necesar ca RSRminx10-5 iar pentru a
Fig. 8.5. CNA cu reţea rezistivă derivaţie
se putea neglija curentul de scurgere
prin cheia în stare deschisă, este
nevoie ca rezistenţa Rp a cheii în stare deschisă să fie de cel puţin 10 ori mai
mare decât cea mai mare rezistenţă din circuit, deci R p=10xRmax. De aici rezultă
că:
Rp R
 106  max (8.17)
RS Rmin
Ceea ce înseamnă că pentru n=12 de exemplu, este necesar ca R p/RS=2x109.
Valorile raportului sunt mari şi dificil de realizat. Din această cauză se preferă
117
schemele în care rezistenţele conectate în circuit să aibă valorile extreme cât mai
puţin diferite.
8.3.1.4. CNA cu rezistoare în scară
In figura 8.6 este prezentat un convertor care utilizează numai două valori
pentru rezistori R şi 2R
Se observă că la fiecare din cele n-1
noduri sunt conectate trei porţiuni de
schema a căror rezistenţă echivalentă este
egala cu 2R. Acest lucru înseamnă ca
orice curent care intră în nod se va divide
în doi curenţi egali. Dacă considerăm
cheia conectată la sursă, curentul prin
cheie va fi dat de relaţia:
a kU U
ik   ak  (8.17)
2R  2R 3 R
2R 
2R  2R
Ajuns în nodul K acest curent se va
divide în două, unul în sus şi altul în jos.
În fiecare nod întâlnit pe calea ascendentă
curentul ajuns în nod se va divide în
două; cum între nodul k şi rezistenţa
de sarcină sunt n-k noduri, înseamnă că
curentul de sarcină va fi:
a *i
io( k )  k * nk k (8.18)
Fig. 8.6. CNA cu rezistoare în scară
2
iar tensiunea de ieşire va fi:
2 R * ak * U ak * U * 2 k
U e  i0 * 2 R 
(k )
* (8.19)
3R * 2 n  k 3 * 2 n1
n 1
Dacă numărul de convertit este dat de : A2   ak * 2 k atunci apilcând teorema
k 0
superpoziţiei obţinem:
U
n 1  k
Ue  * a * 2k (8.20)
3* 2
adică o tensiune proporţională cu A2.
Schema prezentată în figura 8.6 se bucură de bune calităţi, rezistenţa cheii
putând fi parţial compensată astfel că erorile vor apărea în principal datorită
tensiunilor reziduale de pe cheile închise şi curenţilor de scurgere prin cheile
deschise. Deoarece rezistoarele conectate prin chei au valori egale, pretenţiile
fată de valoarea rezistenţei cheii în stare închisă sunt mai scăzute, din acest
118
motiv obţinându-se precizii mai bune. La aceasta contribuie şi faptul că

rezistoarele utilizate având numai două valori, construcţia lor precisă este relativ
uşor de realizat.
8.3.2. CNA având drept sursă de referinţă un curent
In această categorie de convertoare directe intră acele convertoare în care

mărimea de referinţă este constituită de un curent, mărimea de ieşire rămânând
în continuare o tensiune. Conversia curenţilor funcţie de numărul de convertit se
face prin intermediul unor reţele rezistive a căror configuraţie este comandată de
chei electronice
8.3.2.1. CNA cu sursă de curenţi ponderaţi
Un astfel de convertor prezentat schematic în figura (8.7)

Cheile electronice : C0 ......Cn-1 sunt
comandate de coeficienţii a0......an-1
din codul numărului:
n 1
A2   a k * 2 k .
k 0
Curentul determinat la
intrarea amplificatorului de
coeficientul ik prin închiderea cheii
Ck va fi:
I
ik  n k 1 (8.21)
2
Tensiunea la ieşirea
amplificatorului determinată de
curentul ik este dată de relaţia
(8.22).
Fig. 8.7. CNA cu curenţi ponderaţi
n 1 n 1 n 1
I
U e  R0 *  a k * ik  R0 *  a k *  R0 * 21 n * I *  a k * 2 k (8.22)
k 0 2 n k 1
k 0 k 0
După cum se observa din relaţia (8.22) tensiunea de ieşire este

proporţională cu numărul de convertit A2. Obţinerea curenţilor ponderaţi ik se
poate realiza prin montarea unor rezistenţe ponderate la o sursă de tensiune
constantă ca în fig 8.8.
Observându-se perfecta similitudine cu convertorul din figura 8.5, rezultă
că dezavantajele convertorului cu curenţi ponderaţi sunt aceleaşi cu
dezavantajele convertorului cu rezistenţe ponderate, cel mai important fiind
119
raportul mare dintre valorile rezistenţei cheii în stare deschisă şi în stare închisă.
Necesitatea utilizării unor chei simple,
la care se adaugă şi posibilitatea
conectării cheilor la potenţial scăzut,
urmată de scheme de comandă simple
constituie principalele avantaje ale
unor astfel de convertoare.
Utilizând rezistoare cu toleranţă
+/- 0,05% şi tensiune de referinţă de
0,01% se pot obţine precizii la
conversia numerelor de 10 ..12 biţi de
până la 0,1% la durate de conversie de
câteva microsecunde.
Fig. 8.8. CNA cu rezistenţe ponderate
8.3.2.2.CNA cu curenţi de referinţă de valoare unică.
Avantajul principal al acestui tip de CNA constă din aceea că, deoarece
toate cheile vor închide curenţi de aceeaşi valoare este posibilă creşterea
performanţelor schemei prin alegerea
adecvată a valorii curentului aşa încât
cheia de comutare să se comporte optim.
Un CNA cu curent de referinţă
constant este cel din figura 8.9. Rezistorii
care alcătuiesc reţeaua rezistivă au numai
doua valori ceea ce constituie un avantaj la
construcţia cu precizie a rezistorilor.
Din fiecare nod (0-(n-1)) se văd trei
porţiuni de circuit faţă de masă, având
fiecare rezistenţa 2R. Una este rezistenţa
din ramura cuplată direct cu masă, a doua
este proporţiunea din circuit din partea
superioară a schemei ( a cărei rezistente
echivalentă este 2R), iar a treia o
constituie porţiunea din partea inferioara
(egala tot cu 2R). Asta înseamnă că orice
curent (inclusiv curentul I) ajuns într-un
Fig. 8.9. CNA cu curenţi de referinţă egali
nod s, se va diviza în trei curenţi egali.
Tensiunea de ieşire culegându-se la partea superioara de pe rezistenţa R
ne interesează numai circulaţia curenţilor spre partea superioară . Presupunând
cheia Ck închisă, componenta în latura superioara a nodului k va fi conform
120
celor spuse I/3. În circuitul superior se va divide în doua părţi egale în fiecare
nod întâlnit şi întrucât va întâlni n-k-2 noduri în care se divide (in nodul n-1 nu
se divide), tensiunea de ieşire va fi:
ai 1
U e  n R nk 1 (8.23)
3 2
n 1
unde ak este coeficientul din A2=  a k 2 k .
k 0
Dacă sunt închise toate cheile atunci aplicând principiul suprapunerii

efectelor obţinem:
n 1
i
U e  R  2  ak 2 k
1 n
(8.24)
3 k 0
Din (8.24) se observă că Ue este proporţională cu numărul convertit A2.

Întrucât schemele din figura 8.9 şi 8.6 sunt asemănătoare, în ambele
scheme cheile electronice trebuind să închidă curenţi egali ambele scheme fiind
constituite din rezistenţele R şi 2R. Convertorul cu curenţi de referinţă constant
are însa chei de comandă mai simple, ceea ce ar putea să reprezinte un avantaj.
în rest performanţele obţinute sunt asemănătoare.
8.3.2.3. CAN cu rezistoare în scară inversată
Un astfel de convertor este cel prezentat în figura 8.10. Se utilizează de

asemenea rezistenţe de valori R şi
2R, dar un singur curent de
referinţă.
Din figură se observă că la
fiecare nod începând cu nodul a,
curentul care circulă în ramura
descendentă se divide în două,
rezistenţa faţă de masă fiind 2R în
ramura cuplată de cheie şi tot 2R în
ramura formată de partea inferioară
a schemei. Dacă la intrarea
amplificatorului este conectată
cheia Ck, curentul care trece prin Ck
reprezintă curentul i divizat de n-k
ori, adică:
i ai
ik  nk ak  kn 2 k
2 2
(8.25)
Însumând toţi curenţii ce se adună
la borna amplificatorului rezultă
Fig.8.10. CAN cu scară inversată
121
tensiunea de ieşire:
n 1
 iR0 n1
U e   R0  ak ik  n  ak 2 k (8.26)
k 0 2 k 0
proporţional cu A2.
Schema prezintă avantajul de a nu modifica valoarea curentului i, atunci
când se fac comutări în schemă, intrarea amplificatorului operaţional fiind
practic conectată la masă. Din acest motiv se pot obţine performanţe bune mai
ales că cheile lucrează la potenţial nul. Utilizând chei cu tranzistoare cu efect de
câmp cu rezistenţa de trecere de ordinul 10-30  valoare ce se poate cel puţin
parţial compensa, se pot obţine conversii cu precizia +0,01% dacă temperatura
de lucru nu variază cu mai mult de +/-100C.
8.4. Convertoare analog numerice cu tensiune de comparaţie

variabilă
8.4.1. Voltmetre digitale cu rampa în trepte
In cazul CAN cu aproximare succesivă schema se complică datorită

necesităţii obţinerii în fiecare pas a unei tensiuni ponderate corespunzătoare
bitului determinat cu care trebuie comparată tensiunea de convertit U x.
Dacă în loc să se facă comparaţia cu un număr de tensiuni ponderate cu 2 -n
(situaţie în care se obţine numărul minim de comparaţie) se face comparaţia cu
un număr de tensiuni care diferă între ele printr-o anumită cantitate egala q (care
va reprezenta practic rezoluţia sistemului) se va obţine o simplificare
substanţiala a schemei dar o mărime a timpului de conversie (numărul de
comparaţie nemaifiind minim).
Un generator de tensiune în trepte poate fi obţinut dintr-un numărător
cuplat cu un CNA, tensiunea la ieşirea CNA-ului fiind proporţională cu
N(numărul înscris la un moment dat în numărător ) şi un q, adică:
Uc=N*q (8.27)
Dacă pornind de la valoarea zero înscrisă în numărător, incrementăm
numărătorul cu câte o unitate, şi
facem permanent comparaţia
tensiunii Uc cu tensiunea Ux(de
convertit) atunci când comparatorul
va sesiza egalitatea vom putea
exprima numeric pe Ux prin numărul
înscris în acel moment în numărător,
adică:
Fig. 8.11. CAN cu tensiune in trepte egale Ux=N*q
122
(8.28)
In figura 8.11 este prezentată schema unui convertor analog numeric care
exemplifică acest principiu.
Schema conţine un generator de frecventa G1, care generează impulsuri cu
frecvenţa f1 ce incremetează numărătorul N, un comparator C care compară
tensiunea Ux cu tensiunea de la ieşirea convertorului CNA. Cât timp U xUc
ieşirea convertorului este 1 şi permite trecerea impulsurilor prin poarta P.
Atunci când UxUc poarta P este blocată şi numărătorul rămâne la valoarea
corespunzătoare Ux=Uc=N*q. Generatorul G2 a cărui frecvenţă f2 este mult mai
mică decât a lui G1 asigură aducerea lui N în poziţia 0 şi reluarea ciclului de
conversie.
Se observă că dacă notăm cu t timpul necesar incrementării lui N şi
conversiei în CAN a numărului înscris şi comparării în C a lui U x cu Uc ,
frecvenţa lui generatorului G1 f1<1\t. Considerând convertorul de n biţi timpul
maxim necesar conversiei unei tensiuni 2nxt, iar frecvenţa lui G2 va trebui să
fie f1/2n pentru a asigura timpul necesar unei conversii. Rezultă de aici timpi de
conversie foarte mari (de exemplu c.c.a 10 ms pentru conversie pe 12 biţi).
O reducere a timpului de conversie este posibilă prin utilizarea unei
scheme ca cea din figura 8.12.
Numărătorul N are doua
intrări, o intrare care produce
incrementarea acestuia cu o
valoare egala cu 2n şi o intrare
care-l incrementează cu o unitate.
Când N=0, un circuit de comutare
comandat de C1 pune G1 pe poarta
P1. Când Ux-Uc<2m*q, C1 se
blochează şi acelaşi circuit de
comutare (nefigurat în schema)
Fig. 8.12.CAN cu tensiune în trepte neegale.
comută G1 la P2. P2 va rămâne
deschisă până când Ux>Uc. În
acest mod numărul maxim de trepte necesar va fi :
Nmax/2m+2m=2n-m+2m (8.29)
unde Nmax este limita maximă de măsurare corespunzătoare capacităţii
numărătorului. Timpul de conversie se va reduce deci de 2n/(2n-m+2m ) ori.
8.4.2. Voltmetre cu trepte egale şi sistem de urmărire
Conversiile prezentate până acum reiau ciclul de conversie de la zero, de

fiecare dată fiind necesară aproximativ acelaşi timp de conversie. Se poate
reduce mult timpul de conversie atunci când convertorul urmăreşte variaţia
mărimii de intrare ( necunoscute). Principiul de funcţionare a unui sistem de
123
urmărire este redat în figura 8.13. Din figură rezultă că tensiunea U c la sfârşitul
unui ciclu de numărare nu trebuie să revină la zero, ci doar să se modifice în
ciclul următor pentru a avea Ux=Uc.
În figura 8.14 este prezentată o schema de CAN care utilizează acest
principiu. Numărătorul N este reversibil, impulsurile pe poarta S
decrementându-l.
Când Ux-Uc>0, Pa este deschis şi N se incrementează.
Când Uc-Ux<0, Pa este blocat şi este deschis Ps, iar numărătorul se
decrementează; în ambele cazuri Uc variind astfel încât să se apropie de Ux. În
acest caz se pot reduce substanţial timpii de conversie mai ales în cazul
variaţiilor mici ale lui Ux.
Fig. 8.13. Urmărirea unei tensiuni continue
Fig. 8.14. CAN cu urmărire
8.5.Voltmetre digitale indirecte
La conversiile directe s-a presupus tensiunea de comparaţie U c (tensiune

cu care se compară tensiunea de convertit U x) obţinută dintr-o tensiune UR
cunoscută cu precizie; pentru obţinerea lui Uc se făceau divizări în diferite
rapoarte şi sau sumări. Pentru exprimarea lui U c era nevoie deci de cunoaşterea
modului în care se făceau divizările lui U R şi modului de sumare a acestor
diviziuni.
124
La C.A.N. indirecte UC se obţine prin măsurarea numerică şi unei alte

mărimi (timp sau frecvenţă)
8.5.1.Voltmetre cu generator de tensiune liniar variabilă
Tensiunea UC se obţine de la un generator cu tensiune liniar variabila

care variază de la 0 la o valoare maximă. Pentru exprimarea numerică a lui U x se
măsoară numeric timpul în care UC variază de la 0 la valoarea lui Ux (figura
8.15.).
Dacă în figura 8.15 se cunoaşte
panta lui UC şi se măsoară numeric
diferenţa dintre t0 şi t1 adică
N = t1-t0
atunci:
U
tg  sc si U sc  tg (t0  t1 )  Ntg
t0  t1
(8.30)
O schema de C.A.N. cu
Fig. 8.15. Principiul conversiei conversie intermediară în timp este
tensiune-timp prezentată în figura 8.16.
Fig. 8.16. CAN cu conversie intermediară în timp

Tensiunea liniar variabilă este obţinută de la generatorul H cu integrator
tip Miller. Cât timp cheia S este deschisă :
U
U C   R t,
RC
iar când S este închisă C se descarcă rapid şi U C revine la zero.
În scopul măsurării tensiunilor cu ambele polarităţi, tensiunea de la
ieşirea integratorului se deplasează cu o anumita valoare U0 astfel încât:
125
UR
uc   t  U0
RC
Acest principiu este exemplificat în figura 8.17
Comparatoarele C1 şi C2 dau câte un
impuls atunci când diferenţa tensiunilor aplicate
schimba volumul, adică C1 când UC>Usc şi C2 când
UC=0. Aceste impulsuri aplicate prin circuitele de
diferenţiere D comandă bistabilul B. Între cele
două impulsuri bistabilul B deschide poarta P şi
permite numărarea impulsurilor generatorului G2.
Numărătorul N se va încărca la o valoare:
N=(t2-t1)fe
unde fe este frecvenţa lui G2
Fig. 8.17. Conversia tensiune- Din figura 8.17. rezultă imediat:
timp pentru tensiuni bipolare
U
U x  u c  (t 2  t1 ) R
RC
(8.31)
şi deci:
U
Ux  R N (8.32)
RCf e
Se observă că pentru o precizie corespunzătoare este nevoie ca panta
UR/RC să fie mică şi fe mare. Panta nu poate fi micşorată prea mult pe o parte
datorită creşterii inexactităţii determinării momentelor t 1 şi t2 iar pe de altă parte
datorită creşterii timpului de conversie o data cu micşorarea pantei.
Componentele de acest tip au o construcţie simplă, dar au o viteză de
conversie redusă şi nu pot fi prea precise, în special datorită generatorului de
tensiune liniar variabilă.
Panta tensiunii depinde de R şi C iar condensatorul îşi schimbă mai
pronunţat calităţile cu temperatura şi timpul. Ca urmare cu aceste convertoare nu
se poate obţine o precizie mai buna de 0,1%
8.5.2. Voltmetre cu dubla integrare
Pentru a evita erorile introduse de variaţia parametrilor generatorului H (R

şi C ) se utilizează un C.A.N. cu dublă integrare.
În principiu un astfel de C.A.N. funcţionează, astfel:
- Se integrează o perioada de timp exact cunoscută t 1, tensiunea Ux de
măsurat. După perioada t1 tensiunea pe condensator va fi:
U
ui   x t1 (8.33)
RC
126
- Se decuplează Ux şi se descarcă condensatorul printr-o sursă UR;

condensatorul se va descărcă după relaţia:
U t
u  ui  R (8.34)
RC
Daca notăm cu td perioada în care condensatorul se descarcă complet
avem:
U t U t U t
0  ui  R d   sc 1  R d (8.35)
RC RC RC
sau:
t
UC  U R d (8.36)
t1
Relaţie în care au dispărut parametrii generatorului (R şi C ) şi care pune
în evidenţă dependenţa liniară între Ux şi timpul de descărcare al
condensatorului. Dacă td este măsurat numeric se poate exprima numeric Ux.
obţinerea unei precizii ridicate este legată în acest caz de menţinerea constantă a
lui UR (condiţie relativ uşor de asigurat ) şi de menţinerea riguros constantă a
perioadei de integrare a lui Ux , t1
În figura 8.18 este prezentată schema unui C.A.N. cu dublă integrare
Fig. 8.18. C.A.N. cu dublă integrare
Funcţionarea schemei este guvernată de generatorul G cu frecvenţa fe

riguros constantă. Printr-un divizor de frecvenţa D şi un dispozitiv de comandă
DC este comandată menţinerea cheii S pe poziţia U x un timp t1 multiplu al lui
1/fe. După timpul t1 cheia este comutată pe poziţia -UR şi începe descărcarea
condensatorului; totodată comparatorul C1 menţine poarta spre bistabil deschisă.
Odată cu comanda de descărcare a condensatorului se trimite prin DC un impuls
spre bistabilul B care deschide poarta P; numărătorul N va fi incrementat de
impulsurile venite de la G cu frecvenţa fe .
Când condensatorul se descarcă complet comparatorul C 1 blochează
poarta P prin comutarea bistabilului B, numărul înscris în N reprezentând practic
127
un număr proporţional cu Ux. În timpul cât P este deschisă se primesc la

numărător un număr de impulsuri:
U
N  f e t d  sc t1 f e (8.37)
UR
de unde:
U
U sc  R N (8.38)
t1 f e
şi dacă se iau valori potrivite pentru UR, t1 şi fe numărul N poate exprima direct
valoarea tensiunii Ux.
Pentru a nu fi nevoie de o precizie foarte ridicată a lui f e poate fi utilizată
următoarea metodă: considerăm produsul m= t1*fe pe care îl înscriem într-un
numărător din care se scad impulsurile de la generator. Considerând t1 ca timp
necesar golirii numărătorului şi fe aceeaşi, de-a lungul unui ciclu de
decodificare, m va rămâne constant chiar dacă fe este diferit faţă de valoarea
prestabilită, deoarece odată cu creşterea lui fe în acest caz scade t1 şi invers.
Stabilitatea frecvenţei fe este impusă de alţi factori cel mai important fiind
tensiunile parazite date de reţea care se suprapun la intrarea integratorului peste
semnalul util. Pentru ca acestea sa fie complet rejectate, considerând frecvenţa
acestor perturbaţii egala cu 50 Hz este nevoie ca t1 sa fie multiplu întreg de 20
ms . Deci cu un fe care prin divizare dă la ieşirea CD perioade multiple întregi de
20 ms perturbaţiile reţelei sunt rejectate.
Frecvenţa reţelei nu este riguros constantă şi chiar cu un fe foarte stabilizat
îndeplinind condiţia de mai sus, perturbaţiile
date de reţea nu vor fi complet rejectate. Deci
este necesar ca fe să fie un multiplu întreg a lui
f (unde f este frecvenţa reţelei) şi în acelaşi
timp să urmărească variaţia lui f. Un generator
a cărei frecvenţa fe satisface condiţiile
menţionate este prezentat în figura 8.19
Fig. 8.19. Generarea unei tensiuni Frecvenţa fe astfel aleasă încât divizată în
proporţionale cu frecvenţa f divizorul D asigura fe/r=f (unde r = raport de
divizare) este introdusă în comparatorul C.
Tensiunea U este aplicată la ieşirea acestuia U=K(f-fe/r) comandă
generatorul de frecvenţa G care-şi modifică tensiunea până când fe/r =f.
O alta problemă care se ridică la funcţionarea acestor C.A.N. este legată
de necesitatea convertirii unor tensiuni U x având polarităţi diferite. Cum
tensiunea UR trebuie să fie de polaritate diferită faţă de U x este necesară
utilizarea a două surse de tensiune UR de aceeaşi valoare în modul dar de
polarităţi opuse; cum realizarea a două surse identice e mai greu de realizat, se
preferă utilizarea unei singure surse a cărei polaritate se poate modifica la
cuplarea pe integrator printr-un dispozitiv de comutare adecvat.
O alta posibilitate de a măsură tensiuni Ux de polarităţi diferite este cea
128
prezentata în figura 8.20.

La borna neinversoare a
integratorului se cuplează o sursa cu
UR/2 în ambele faze ale conversiei.
Notând cu Ui tensiunea de la intrarea
circuitului de integrare (Ui=Ux sau
Ui=UR) se obţine pentru tensiunea de
ieşire:
Fig. 8.20. C.A.N. cu dublă integrare pentru 1 U
tensiuni bipolare u (U i  R )dt  u 0
RC 2
(8.41)
u0 fiind tensiunea iniţială.
Dacă tensiunea iniţiala poate fi considerată constantă în timpul integrării
atunci:
t U
u (U i  R )  u0 (8.42)
RC 2
Se observă că tensiunea de ieşire u, nu-şi modifică polaritatea atâta timp
U
cât U i  R pentru u0=0.
2
Dacă faza întâia durează t1 şi în acest timp se integrează Ux la sfârşitul ei
tensiunea va fi:
t U
u1   1 (U x  R ) (8.43)
RC 2
In faza a doua, în locul lui Ux se conectează UR şi ca urmare se obţine
tensiunea:
t U t U t UR
u  u1  (U R  R )   1 (U x  R )  (8.44)
RC 2 RC 2 RC 2
care se anulează pentru t = t2
(aşa cum reiese din figura 8.21)
tA U t U
0 (U x  R )  2 * R
RC 2 RC 2
(8.45)
De aici rezulta:
t t U
Ux  1 2 * R
t1 2
(8.46)
Fig. 8.21. Tensiunea la ieşirea integratorului În fig.8.21. s-a prezentat
pentru intrări bipolare variaţia în timp a tensiunii de la
129
ieşirea integratorului pentru tensiunea U’x>0 şi pentru U x"  0. Se poate observa

că în ambele cazuri prima integrare durează t 1 secunde, iar partea a doua este,
constituită din drepte paralele, de unde rezultă diferenţa dintre t 2’ şi t2”.
Tensiunea Ux fiind proporţională cu diferenţa t1-t2, se remarcă posibilitatea
determinării semnului lui Ux prin semul diferenţei t1-t2. Diferenţa se obţine
simplu cu ajutorul unui numărător reversibil, în care în timpul t 1 se adună
impulsurile generatorului etalon, iar în t2 se scad. Valoarea lui t1 se alege din
condiţia de rejecţie a semnalelor parazite, iar UR astfel încât factorul UR/2t1 să
fie 10n (în cazul reprezentării zecimale). În acest fel diferenţa t 1-t2 reprezintă
chiar numărul corespunzător tensiunii Ux, factorul UR/2t1 determinând numai
poziţia virgulei.
8.5.3. Voltmetre cu conversie tensiune-frecvenţă
Aceste convertoare se bazează pe faptul ca valoarea medie a tensiunii

unui generator de impulsuri dreptunghiulare cu amplitudine şi durată constantă
(Ui respectiv ti) este proporţională cu frecvenţa, adică:
Umed=Ui*ti*fi
Dacă aceasta tensiune se utilizează în scopul comparării cu tensiunea U x
de convertit, la egalitatea lor se obţine:
Ux=Umed=Ui*ti*fi ( 8.47)
şi pentru ui*ti=ct., tensiunea Ux se poate măsura prin frecvenţa fi.
Pentru aplicarea acestei metode sunt deci necesare un integrator (care să
dea Umed) un comparator (care să compare Umed cu Ux) şi un generator de
impulsuri cu amplitudine şi durată constantă.
Cea mai simplă metodă este prezentată în schema din figura 8.22.
Fig. 8.22. CAN cu conversie intermediară tensiune

frecvenţă.
Tensiunea Ux este permanent aplicată integratorului, ducând la încărcarea

condensatorului C. Când tensiunea de pe C a atins valoarea U r comparatorul C1
dă un semnal care comandă generatorul G; aceasta emite un semnal
dreptunghiular de polaritate inversă faţă de Ux şi de amplitudine Ui şi durată ti.
130
Acest impuls se suprapune peste Ux şi determină scăderea tensiunii de pe

condensator. La expirarea lui ti, Ux se aplică din nou singură, condensatorul se
reîncarcă, iar la atingerea valorii egale cu Ur procesul se repetă. Se observă că
frecvenţa de repetiţie a procesului creşte cu cât U x este mai mare (viteza de
încărcare a lui C este mai mare).
Variaţia tensiunilor este reprezentată în figura 8.23.
Dacă scriem că variaţia tensiunii la

ieşirea integratorului între punctele a şi b
din figura 8.23 este nulă obţinem:
1 1
0 * U x * (ti  t x )  * U i * ti
R *C R1 * C
(8.48)
De unde se poate scrie perioada de
repetiţie a procesului Ti sub forma:
R U
Ti  ti  t x  * ti * i (8.49)
R1 Ux
Frecvenţa impulsurilor va fi:
1 1 R Ux
Fig. 8.23. Tensiunile în convertorul de fi    1* (8.50)
frecvenţă Ti ti  t x R U i * ti
Se poate observa că pentru R1=R se obţine
chiar relaţia (8.47). Măsurarea numerică a frecvenţei se face în punctul B prin
metode specifice. Se observă ca precizia este determinată de constaţa produsului
( Ui*ti). În acest scop G este un generator de curent, care se poate realiza cu o
stabilitate de 10-5, rezultând implicit condiţia Ui=Ri*Ii=ct., ceea ce necesită doar
un rezistor de precizie relativ uşor de construit.
8.6. Corecţia automată a convertoarelor analog numerice.
Creşterea preciziei conversiei se face prin acţionarea asupra mărimilor

care determină abateri ale elementelor componente de la valorile teoretice.
8.6.1. Corecţia automată a tensiunii de decalaj.
La toate amplificatoarele, comparatoarele şi integratoarele utilizate în

CAN, chiar la tensiuni de intrare zero, apare la ieşire o tensiune numită tensiune
de decalaj (offset). Eliminarea erorilor implică complicarea însemnată a
schemelor şi datorită faptului că fiecare element prezintă o tensiune de decalaj
proprie, diferită de cea a celorlalte, măsurile pentru anularea acestor tensiuni
fiind ineficiente.
131
De aceea se preferă masuri nu pentru anularea acestor efecte ci pentru

corectarea erorilor pe care aceste efecte le introduc, ceea ce înseamnă corecţia
automată .
Corecţia se poate face atât pe partea analogica a convertorului cât şi pe
partea numerică.
Corecţia pe partea analogica se face prin memorarea tensiunii de decalaj,
pe un condensator si aplicarea ei cu semn schimbat la intrarea amplificatoarelor.
O corecţie totala atât a părţii analogice şi celei numerice se poate realiza
prin memorarea valorii pe care convertorul o indică atunci când intrarea este
zero, convertirea acestei valori printr-un CNA şi aplicarea ei cu semn schimbat
la intrarea convertorului. O astfel de corecţie este realizata de schema din figura
8.24.
Înaintea ciclului de conversie se cuplează S1 la masa şi S2 la x0.Valoarea
x0 reprezintă tocmai tensiunea de decalaj şi se memorează în dispozitivul de
memorare (când S1 e pe poziţia Ux şi S2 pe poziţia x), CNA converteşte valoarea
x0 a tensiunii de decalaj în tensiunea U0, care este scăzută din Ux în dispozitivul
de scădere D. Datorită derivei termice care modifică tensiunea de decalaj,
determinarea lui x0 trebuie făcută în fiecare ciclu de conversie .
Fig. 8.24. Schema pentru corecţia tensiunii de

decalaj
8.6.2 Corecţia automata a câştigului.
Dacă factorul de amplificare (câştigul) convertorului diferă de cel teoretic

(lucru care în general se întâmplă ) vor apărea erori de codificare. Astfel, în
figura 8.25, unde curba 1 reprezintă caracteristica ideală de transfer iar curba 2
reprezintă caracteristica reală, tensiunii Ux trebuie să-i corespundă codul Nx. În
realitate CAN va indica codul N’X. Pentru a găsi codul corect se observa că:
tg N
 k  X' (8.51)
tg '
NX
De unde Nx=K*Nx’.
132
Deci problema corecţiei este de a-l determina pe K.
Fig. 8.25. Caracteristica de transfer Fig. 8.26. Schema de corecţie a câştigului

la câştig variabil
Pentru aceasta în figura 8.26 se prezintă o schema care realizează corecţia

automata a câştigului.
Determinarea lui k se face în acest caz prin:
k=N’R/NR (8.52)
unde N’R este codul afişat când este cuplată la intrarea UR. NReste codul
teoretic a lui UR care este memorat permanent în B. k este calculat în divizorul
D(k=N’R/NR) şi este memorat în M.
La cuplarea la intrarea CAN a lui Ux la ieşirea din CAN vom avea N’ x;
prin multiplicarea Q se obţine codul corect Nx.
Câteodată se preferă corecţia pe partea analogică; această corecţie se
bazează pe faptul că, conform figurii 8.25:
N’R/NR=k=U’R/UR (8.53)
Adică raportul K va fi determinat ca raport a două tensiuni şi nu ca raport a
doua coduri . Rezultă schema din figura 8.27.
Cu S1 pe UR si S2 pe N’R, se
obţine în divizorul D raportul
K=U’R/UR ; în această perioadă
transferul din M în Q este blocat.
Se cuplează S1pe Ux, din M se
transferă multiplicatorul Q valoarea
lui K la intrarea CAN fiind aplicat
K*Ux;S2 fiind pe poziţia Nx se
obţine la intrarea CAN codul
Fig. 8.27. Corecţia câştigului pe partea corect.
analogică
133
8.7. Multimetre digitale
Majoritatea voltmetrelor actuale sunt realizate ca multimetre, putând

măsura tensiuni şi curenţi în c.c sau ca impedanţe, raport de tensiuni, etc.
Voltmetrului digital de bază I se adaugă circuite de intrare specifice fiecărei
mărimi măsurate , ca în figura 8.28 de exemplu.
Pentru măsurarea tensiunilor continui, circuitul de intrare constă întru-un
ansamblu alternator -amplificator ca în figura următoare 8.29, care permite
modificarea domeniului de măsură. Domeniul de baza va fi : 0-1V cu
atenuatorul pe poziţia X1 şi amplificatorul pe poziţia X1 celelalte N C domenii de
măsură se stabilesc conform tabelului 8.1.
Pentru domeniile 0-1V şi 0-1V rezistenţa de intrare a voltmetrului este de
ordinul gigaohmilor rezistenţa amplificatorului) în timp ce pe celelalte domenii
rezistenţa de intrare este 10Mrezistenţa totala a alternatorului).
Fig. 8.28. Schema bloc a multimetrului digital
Tabel 8.1
Domeniu [V] Atenuator Amplificator
0-0,1 x1 x10
0-1 x1 x1
0-10 x0,01 x10
1-100 x0,01 x1
0-1000 x0,001 x1
134
Fig. 8.29. Circuit de intrare pentru tensiuni continui

Pentru măsurarea curenţilor continui se folosesc şunturi de valori
cunoscute cu precizie măsurându-se căderea de tensiune produsă de curentul
măsurat. Un astfel e circuit este prezentat în figura 8.30.
Fig. 8.30. Circuit de intrare pentru curenţi continui

Pe oricare poziţie a şuntului comutabil căderea de tensiune este de 0-
100mV, cu amplificatorul pe poziţia x10 se aplică la intrarea voltmetrului digital
o tensiune de 0-1V.
135
Pentru măsurarea tensiunilor alternative se folosesc ca circuite de intrare,

detectoare (de valori efective, medii sau de vârf) detectoare bazate pe aceleaşi
principii ca şi în cazul măsurării analogice.
Măsurarea curenţilor alternativi se poate face la fel ca în cazul c.c sau
utilizându-se uneori sonde speciale pentru curenţi în c.a, sonde care constau în
esenţă dintr-un transformator de măsură având o bandă de frecvenţă largă,
înfăşurarea primară fiind constituită de conductorul parcurs de curentul de
măsurat iar înfăşurarea secundară este cuplata printr-un amplificator şi un circuit
specific de măsurare a curenţilor la intrarea unui multimetru digital .
Măsurarea rezistenţelor poate fi făcută prin intermediul unor convertoare
rezistenţă-tensiune, prevăzute cu surse de curent constant sau cu rezistenţa R (de
măsurat ) în reacţia unui amplificator de intrare. În primul caz se obţine un
circuit de intrare ca cel din figura 8.31.
Se măsoară căderea de tensiune la curent constant pe rezistenţa de
măsurat R. Schimbarea domeniului de măsură se poate realiza prin modificarea
curentului de referinţă sau prin modificarea amplificării amplificatorului A
(modificarea rezistenţei din reacţie, nefigurată în schemă).
Fig. 8.31. Circuit de intrare pentru măsurarea

rezistenţelor
136
IX MĂSURAREA FRECVENŢEI
9.1. Metode de măsurare a frecvenţei
Metodele şi aparatele de măsurare a frecvenţelor sunt, după principiu,

analogice sau numerice.
După precizia urmărită, metodele utilizate pentru măsurarea frecvenţelor
se pot grupa în trei mari categorii. Din prima categorie, fac parte metodele
analogice, în care se obţine o precizie de ordinul 2. Din a doua categorie fac
parte metodele digitale, cu care se realiza precizii mult mai mari, până la 10 -12.
În fine, în a treia grupă intră metodele de mare precizie, la care se realizează
precizii până la 10-14. Aceste ordine de precizie sunt în prezent obişnuite în
laboratoarele specializate în generarea şi măsurarea precisă a frecvenţelor, cum
este cazul, la noi, la Institutul Naţional de Metrologie.
Metodele digitale se bazează pe măsurarea numărului de cicli N ai
N
fenomenului studiat, într-un interval de timp Te: frecvenţa este f  . metodele
Te
analogice se bazează pe compararea frecvenţei necunoscute, cu elemente
cunoscute: impedanţe sau frecvenţe.
9.2. Frecvenţmetre analogice
Pentru măsurarea directă a frecvenţei se utilizează aparate indicatoare

numite frecvenţmetre a căror precizie este în general mai redusă dar conferă
rapiditate determinărilor. După tipul constructiv frecvenţmetrele pot fi:
- feromagnetice
- electrodinamice
- ferodinamice
- cu redresoare şi cu releu polarizat
Cele mai multe dintre aceste aparate utilizează fenomenul de rezonanţă
mecanică (frecvenţmetre cu lame vibrante), fie electrică (frecvenţmetre cu ac
indicator )
9.2.1. Frecvenţmetre cu lamele vibrante
Acestea sunt aparate feromagnetice rezonante, la care sistemul mobil este

format din o serie de lamele de oţel cu frecvenţe proprii diferite, asupra cărora
acţionează fie direct, fie indirect, câmpul magnetic alternativ produs de
electromagnet prin a cărui înfăşurare trece curentul alternativ a cărui frecvenţă
se măsoară.
137
MĂSURAREA FRECVENŢEI
În figura 9.1 este prezentata schema constructivă a frecvenţmetrelor cu

acţionare directă (fig. 9.1, a ) în care 1 reprezintă lamelele vibrante, dispuse pe
doua rânduri paralele, încastrate la un capăt în şasiul aparatului şi având capătul
liber îndoit în unghiul drept şi vopsit în exterior în alb pentru observare uşoară.
La frecvenţmetrele cu domeniul de măsură 45 – 55 Hz sunt prevăzute lamele din
0,5 Hz în 0,5 Hz, în total un număr de 21 lamele, având fiecare frecvenţe proprii
Fig. 9.1. Frecvenţmetre cu lamele vibrante
de vibraţie egale cu dublul valorii frecvenţei înscrise pe cadran în dreptul său (de
la 90 la 110 Hz).
La alimentarea electromagnetului 2 cu curent alternativ, având frecvenţa
de măsurat fx forţa cu care acesta atrage lamelele are o componentă alternativă
de frecvenţă 2fx care le face sa vibreze în acest ritm. Amplitudinea vibraţiilor
lamelelor este încă neobservabilă cu excepţia lamelelor a căror frecvenţă proprie
de oscilaţie fo este egală sau apropiata 2fx. Aceste lamele intrând în rezonanţă
vibrează cu amplitudine mare, vizibilă de la distanţă.
În figura 9.1 b este prezentată schematic construcţia frecvenţmetrelor cu
acţionare indirectă. Electromagnetul 2 acţionează asupra unei plăci
feromagnetice 3, a cărei vibraţie se transmite la lamelele vibrante 1 prin
intermediul unei bare transversale 4 fixata la capete de lamele elastice 5.
La alte construcţii de frecvenţmetre cu lamele vibrante, peste câmpul
magnetic alternativ dat de curentul de măsurat, se suprapune un câmp continuu,
a cărui intensitate este cel puţin egală cu valoarea maximă a câmpului alternativ.
În acest fel forţa ce acţionează asupra lamelelor are componenta
alternativă de frecvenţa f egală cu frecvenţa de măsurat, iar lamelele vibrante
trebuie executate cu frecvenţe proprii f0 = fx, deci variind de la 45 la 55 Hz.
Amplitudinea oscilaţiilor este mai mare în acest caz şi consumul aparatului mai
mic.
Constructiv, lamelele se execută astfel încât curba lor de rezonanţă
mecanică să aibă o lăţime suficient de mare încât oricare ar fi frecvenţa fx de
măsurat, să vibreze cel puţin două lamele, existând astfel posibilitatea aprecierii
frecvenţelor situate între valorile înscrise pe cadran.
138
Frecvenţmetrele cu lamele vibrante se construiesc pentru frecvenţe până la

1300 Hz, având 1 – 4 şiruri de lamele şi cuprinzând domenii de la 90% la 110%
din frecventa înscrisă la mijlocul şirului.. Precizia este de 1, 0.5 şi 0.2.
Tensiunile de utilizare sunt de obicei 110 – 220 – 500V.
9.2.2. Frecvenţmetre ferodinamice cu ac indicator
Aceste frecvenţmetre prezintă un electromagnet alimentat în curent

alternativ, între polii căruia este creat un câmp uniform.
Sistemul mobil de tip logometric este alcătuit din două bobine decalate la 900,
una înseriată cu o rezistenţă R1 şi o inductanţă L1, cealaltă cu o rezistenţă R2 şi o
capacitate C (fig 9.2).
Ansamblul celor două bobine, în paralel între A şi B, se conectează în
Fig. 9.2 Frecvenţmetru cu ac indicator

serie cu înfăşurarea de excitaţie a electromagnetului şi se alimentează cu
tensiunea u a cărei frecvenţă fx se măsoară. Sistemul mobil nu prezintă cuplu
antagonist de natură mecanică. Regimul staţionar se obţine la echilibrul
cuplurilor active de natură electrică care acţionează asupra celor două bobine: (
fig 9.2, c )

M amed1  K1 II 1 cos( I , I 1 ) sin 1

M amed 2  K 2 II 2 cos( I , I 2 ) sin  2 (9.1)
Deoarece unghiul dintre I si I1 este  , iar unghiul dintre I si I2 este  2 se obţine:
K1 I 2 cos  2
tg   
K 2 I1 cos 1
K1 tg1
tg  
K 2 tg1 (9.2)
139
Defazajele 1 şi  2 sunt însă funcţie de impedanţele circuitelor celor două

bobine mobile, deci de pulsaţie, respectiv de frecvenţă fx de măsurat aşa încât :
tg  = F ( fx ).
9.2.3. Frecvenţmetre logometrice
Frecvenţmetrele logometrice se construiesc cu dispozitive de măsurat

logometrice, la care curenţii trec prin bobinele mobile sunt funcţie de
frecvenţa, datorită existenţei în circuitul lor a unui circuit de rezonanţă
compus dintr-o inductanţă şi o rezonanţă.
După tipul dispozitivului de măsurat se construiesc frecvenţmetre
feromagnetice, electrodinamice sau ferodinamice. În figura 9.3,a este prezentată
schema unui frecvenţmetru feromagnetic.
Fig. 9.3.Frecvenţmetru logometric

În serie cu fiecare bobină mobilă este conectat câte un circuit de rezonanţă
LC; acestea sunt acordate pentru frecvenţe de rezonanţă diferite, f1r şi f2r. În
aceste condiţii intensităţile curenţilor I1 şi I2 care trec prin cele doua bobine sunt
funcţie de frecvenţă fig.9.3.b. Dacă frecvenţa de măsurat este cuprinsă în
intervalul dintre cele două frecvenţe de rezonanţa f1r si f2r, atunci fiecăreia dintre
valorile sale îi va corespunde câte o valoare distinctă pentru fiecare curent.
Indicaţia aparatului fiind proporţională cu raportul acestor curenţi, scara să se
poată grada direct în valori ale frecvenţei.
Frecvenţmetrele logometrice se construiesc pentru intervale de frecvenţe
reduse (de exemplu 45-55 Hz, 410-550Hz sau 1450 – 1550Hz) în domeniul până
la 2000Hz.
Prezenţa circuitului de rezonanţă în circuitul de măsurare a
frecvenţmetrului logometric, face ca aparatul să fie puţin sensibil la armonicile
superioare, ceea ce constituie o proprietate importantă.
140
9.2.4. Frecvenţmetru cu condensator
Frecvenţmetrele cu condensator lucrează pe principiul încărcării şi

descărcării unui condensator prin dispozitivul de măsurat. Condensatorul poate
fi legat în serie sau în paralel cu dispozitivul de măsurat.
Curentul de descărcare a condensatorului care trece prin dispozitivul de
măsurat este proporţional cu frecvenţa tensiunii aplicate Frecvenţmetrul cu
condensator serie este format dintr-un condensator C serie cu un dispozitiv de
măsurat magnetoelectric cu redresor fig.9.4a.
Dacă se aplică aparatului o tensiune u prin circuitul de măsurat circulă
curentul
I  CU  2fCU  kf (9.3)

care este proporţională cu frecvenţa f, dacă tensiunea U si capacitatea C a
condensatorului sunt constante. Cum în practică se măsoară frecvenţa
Fig. 9.4. Schema principiala a frecvenţmetrului cu condensator serie

semnalelor cu amplitudini diferite, pentru a se aplica circuitul de măsurare
totdeauna o tensiune de amplitudine constantă, la intrarea frecvenţmetrului se
prevede un circuit de limitare fig 9.4,b. În această situaţie scara dispozitivului de
măsurat se poate grada direct în valori ale frecvenţei.
Fig. 9.5. Frecvenţmetru cu condensator serie
141
În figura 9.5. este prezentată schema unui frecvenţmetru cu condensator

serie, pentru gama de frecvenţe 10 Hz – 100kHz cu o precizie de 2%.
Domeniul de măsurare este determinat de valoarea condensatorului.
Frecvenţmetrul cu condensator paralel este format dintr-un condensator
C care se încarcă în timpul unei semiperioade a semnalului a cărui frecvenţă se
măsoară şi se descarcă prin dispozitivul de măsurat în cealaltă semiperioadă. În
acest fel, valoarea medie a curentului care trece prin dispozitivul de măsurat este
proporţional cu numărul ciclurilor de încărcare -descărcare a condensatorului în
unitatea de timp, deci cu frecvenţa de măsurat.
Acest lucru numai dacă constanta de timp a circuitului de descărcare este
mică în comparaţie cu perioada de comutare a condensatorului.
Comutarea automată a condensatorului cu o frecvenţă egală cu frecvenţa
de măsurat se poate face cu ajutorul unui releu polarizat sau cu comutator
electronic, comandat de semnalul a cărui frecvenţă se măsoară.
Frecvenţmetrele cu releu polarizat se folosesc pentru măsurarea
frecvenţelor până la câteva sute de hertzi, domeniul lor fiind limitat de inerţia
releului. În figura 9.6 este prezentată schema principială a acestor frecvenţmetre:
tensiunea alternativă u a cărui frecvenţă se măsoară este aplicată înfăşurării
releului polarizat RP, care comandă încărcarea condensatorului de la sursa de
tensiune constantă E si descărcarea lui pe dispozitivul de măsurat
magnetoelectric.
Capacitatea condensatorului şi tensiunea sa de încărcare fiind constate,
scala dispozitivului de măsurat se poate grada direct în valori ale
frecvenţei.
Frecvenţmetrele cu comandă electronică permit extinderea domeniului de
măsurat până la câteva sute de kilohertzi. Comanda electronică a încărcării şi
descărcării condensatorului se realizează de obicei cu circuite de comutaţie cu
tranzistoare.
Fig. 9.6 Schema principială a frecvenţmetrului cu condensator
142
În figura 9.7 este prezentată schema principială a unui astfel de

frecvenţmetru. Cele două tranzistore T1 şi T2 sunt comandate în contratimp prin
intermediu unui transformator Tr de tensiunea a cărui frecvenţă se măsoară.
Fig. 9.7. Frecvenţmetru cu comutator paralel cu comutare electronica
Condensatorul C se încarcă într-o semiperioadă prin tranzistorul care

conduce în semiperioada respectivă şi se descărcă în cealaltă prin celălalt
tranzistor şi prin aparatul de măsurat.
Precizia de măsurare a frecvenţmetrelor cu condensator paralel depinde de
precizia cu care se pot obţine constante tensiunea continuă şi capacitatea
condensatorului, precum şi precizia dispozitivului de măsurat. Prin utilizarea de
surse stabilizate cu diode ZENER şi folosirea de condensatoare şi dispozitive de
măsurat magnetoelectrice cu precizii ridicate se pot construi frecvenţmetre de
clasa 0,2.
9.3. Frecvenţmetrele numerice
Frecvenţmetrele numerice sunt de mai multe tipuri: după valoarea

măsurată: frecvenţa medie, instantanee, nominală. Schema lor cuprinde un
număr de elemente specifice, interconectate astfel încât să permită măsurarea
frecvenţelor, respectiv a perioadelor. Aceste elemente tip sunt: oscilator pilot –
numit uneori şi oscilator de referinţa; bază de timp – alt tip de circuit ca la
osciloscopul catodic: este format dintr-o serie de divizoare de frecvenţă, care,
plecând de la frecvenţa binecunoscută a oscilatorului pilot, furnizează o serie de
repere de frecvenţă, de asemenea binecunoscute ca valoare; normalizator sau
circuit de formare: circuite care plecând de la semnale de o formă arbitrară,
generează impulsuri normalizate, mai uşor de numărat; poartă, adică circuit SI ;
numărător ; circuit de aducere la zero, pentru iniţializarea numărării; afişaj.
Oscilatorul pilot este în general un oscilator cu cuarţ care are o derivă
mică şi o mică fluctuaţie a frecvenţei instantanee. Frecvenţele de lucru sunt în
general de 1 sau 5 MHz, de la care se pleacă spre a obţine repere de frecvenţă
având perioada de 10 sau 100 MHz.
143
Circuitul de normalizare cuprinde, în general un atenuator, urmat de un

element care reglează valoarea unui prag şi un amplificator urmat de un trigher;
acesta din urmă, odată declanşat de semnalele care trec pragul, produce la ieşire
un impuls normalizat.
9.3.1. Frecvenţmetre de valoare medie
Această categorie de aparate se bazează pe principiul următor:

determinarea numărului de cicli N într-un interval de timp dat T0. Deoarece
1
fiecare ciclu al semnalului de frecvenţă necunoscută durează Tx  , există
fx
relaţia:
T
N  0  T0 f x
Tx
Schema de principiu a unui astfel de aparat se prezintă ca în fig. 9.8, unde P
este o poartă, iar N – un numărător. Dacă se ia T0=1 s, atunci N este chiar fx ;
pentru alte valori ale lui T0, indicaţia rămâne proporţională cu fx.
O altă schemă se redă în fig 9.9. Semnalul vine mai întâi la circuitul
formator F, care transformă sinusoidal în impulsuri.
Fig. 9.8 Schema unui

frecvenţmetru de valori medii Fig. 9.9. Schema bloc
frecvenţmetru de valori medii
Poarta P nu se deschide decât atunci când circuitul bistabil B trece în
poziţia 1, ca urmare a semnalului de comandă dat la intrarea M1 ; aici se poate
aplica un semnal de la un generator de tact, sau poate fi o comandă manuală.
Semnalul de la ieşirea circuitului bistabil B se aplica şi la intrarea monostabilului
M, care rămâne în noua sa poziţie un interval T0. După timpul T0, bistabilul
basculează şi ca urmare bistabilul basculează şi el trecând în poziţia 0. Aceasta
atrage după sine şi închiderea porţii – deci numărătorul N înregistrează numai
impulsurile care se încadrează în durata T0.
Ca la orice sistem de acest gen, pot să apară erori din mai multe cauze.
Una, uşor de determinat, provine de la imprecizia cu care se cunoaşte T0.
144
O alta cauză de erori provine de la caracterul aleator al situării

impulsurilor de măsurat faţă de “fereastra” de durată T0. Aşa cum se arată în fig
2.10, după cum se situează primul impuls, poate să se înregistreze fie N, fie N+1
T0
T
Fig. 9.10. Situarea impulsurilor faţă de fereastra T 0

impulsuri.
Pentru a se elimina aceasta cauză de erori, sau pentru a o reduce, se poate utiliza
o schemă la care intervalul T0 are o poziţie fixă faţă de primul impuls fig 9.11.
Comanda dată face să basculeze bistabilul B1 , care deschide potenţial poarta P1.
Aceasta se deschide efectiv în momentul în care vine primul impuls ; ca rezultat
basculează B2, care deschide astfel poarta P2 si în acelaşi timp pune în funcţie
generatorul intervalului de timp, M. În modul acesta poziţia primului impuls
înregistrat, faţă de începerea intervalului T0 este bine precizată.
Fig. 9.11 Schemă ce permite eliminare a erorilor de

încadrare a impulsurilor în fereastra T 0
145
9.3.2. Periodmetre
Aparatele care măsoară perioada unui fenomen, se numesc, periodmetre.

Ele se pot realiza conform schemei din fig 9.12. La intrarea I se aplică semnalul
periodic ; F este un circuit de formare.
Fig. 9. 12. Schema unui periodmetru

Primul impuls care vine după aplicarea semnalului de comandă din C
trece prin poarta P1 şi se aplică la inversorul I, care face să basculeze circuitul
bistabil B2. La prima basculare se deschide poarta P2 şi numărătorul N încape să
înregistreze impulsurile care vin de la generatorul G. Al doilea impuls care vine
la I face să basculeze din nou B, numărătorul N înregistrează deci un număr de
impulsuri proporţional cu perioada semnalului aplicat la intrare.
Se observă că schema poate măsura orice interval de timp dintre două
semnale aplicate la intrare.
9.3.3. Frecvenţmetre de valoare instantanee
La această categorie de frecvenţmetre se determină mai întâi perioada, iar

frecvenţa rezultă ca inversa perioadei. Aparatul presupune, în schema sa, un bloc
care măsoară perioada; modul în care se realizează un astfel de bloc s-a arătat
anterior.
În schema din fig 9.13 se dă o schemă de frecvenţmetru de valoare
instantanee. Semnalul de frecvenţă necunoscută fx se aplică la intrarea blocului
MP de măsurare a perioadei. Acest bloc afişează rezultatul măsurării în
numărătorul N; sfârşitul măsurării se traduce şi printr-un impuls aplicat
bistabilului B, care deschide poarta P1.Ca rezultat, impulsurile produse de
generatorul GI se aplică porţii P2 si numărătorului N2. După înregistrarea a N0
impulsuri, S produce la ieşire un impuls care face ca B să basculeze, închizând
146
N0
astfel poartaP1. Se poate scrie relaţia N x N f  N 0 sau N f   Kf n , deoarece
Nx
a
N x  aTn  .
fx
9.3.4. Frecvenţmetru de valori nominale
Acest tip de aparat se utilizează la măsurarea variaţiilor de frecvenţă.

Frecvenţa de măsurat se aplică la blocul de formare F, de unde trece la un
numărător sumator N. Simultan semnalele de frecvenţă f0 se aplică
generatorului G la poarta P, de unde ajung la numărătorul reversibil NR.
MP N
P2
G1 P1
S
S
B N2
Fig. 9.13. Frecvenţmetru de valoare instantanee
După N1 perioade (impulsuri) ale semnalului de intrare, la circuitul

comparator se aplică un semnal care blochează poarta. Timpul în care s-a
N
numărat este T1  N1Tx  1 .
fx
Iniţial, în numărătorul reversibil se introdusese numărul

2 N1 f 0
N 0  2T1n f 0  ,
f xn
unde indicele n se referă la valoarea nominala. La terminarea numărării, în NR

există numărul
147
N1 f 0
N 2  N 0  T1 f 0  N 0  ,
fx
unde T1f0 este numărul impulsurilor de frecvenţă f0 care, în intervalul de timp

T1, s-au aplicat la NR. Să notam cu fx abaterea frecvenţei fx de la valoarea
nominală fxn.
Se calculează astfel valoarea lui N2 :
2 N1 f 0 N1 f 0 2 N1 f 0 N1 f 0
N2     .
f xn f xn  f x f xn f
f xn (1  x )
f xn
Dacă este satisfăcuta condiţia:

fx
 1,
f xn
atunci putem scrie:
2 N1 f 0 N1 f 0 N1 f 0
N2    fx .
f xn
f xn (1 
fx
) f 2 xn
f xn
Indicaţia lui NR este deci proporţională cu frecvenţa reală fx.
9.3.5 Frecvenţmetru procentual
Aparatul de acest tip indică în procente variaţia frecvenţei faţă de

valoarea nominală. Schema unui astfel de aparat se redă în fig. 2.14 . Aici F
este un circuit formator de impulsuri, DF – circuit divizor de frecvenţă, GI –
generator de semnale dreptunghiulare, P – poartă, G –generator de semnale
având frecvenţa de repetiţie f0, N – numărător. Cu ajutorul lui DF1 – care are
factor de divizare k1 – şi a generatorului GI1 – se obţin impulsuri de durata
T1=k1Tx, unde Tx este perioada de repetiţie a semnalului de măsurat. Pe circuitul
al doilea, cu ajutorul lui G,DG2 si GI2 se obţin impulsuri de durata T2=k1T0,
1
unde T0  . Poarta P se deschide un timp T=T2 – T1, timp în care numărătorul
f0
N număra N impulsuri.
148
F DF1 GI1
F
F
P N
N
G GF2 GI2
Fig.9.14. Frecvenţmetru procentual

T2  T1 T2  T1 k 2T0  k k Tx
N   .
f0 T0 T0
Dar k1=fxnk2T0, astfel încât putem scrie
k 2T0  f xn k 2T0Tx f k ( f  f xn ) k 2 f x
N  k 2 (1  xn )  2 x  .
T0 fx fx fx
Aparatul indică variaţia relativă a frecvenţei.

Dacă se ia k2=100, indicaţia este obţinută chiar în procente.
9.3.6. Măsurarea raportului a două frecvenţe
Schema bloc se redă în fig 9.15. Frecvenţa joasă comandă poarta, care se
1
deschide o perioada, adică un timp T1  .
f1
f
În acest interval de timp prin poartă trec N  f 2T1  2 impulsuri. S-a
f1
arătat astfel că montajul măsoară raportul a două frecvenţe.
f2
P N
f1
Fig. 9.15. Măsurarea raportului a două frecvenţe
149
9.3.7 Modificarea scării la frecvenţmetrele numerice
Scara se poate extinde în doua sensuri care permit măsurarea unor

frecvenţe mai mari sau mai mici ca cele nominale. Pentru măsurarea unor
frecvenţe mai înalte, se poate recurge la o tehnică digitală – de exemplu la
divizarea numărului de impulsuri, cu ajutorul unui divizor special; pentru
măsurarea unor frecvenţe mai joase, se poate recurge la un multiplicator de
frecvenţă. Se poate recurge, în acelaşi scop, la o translatare a frecvenţelor, adică
la o heterodinare, tehnică expusă în cele ce urmează fig 2.16
Fig. 9.16 Modificarea scării frecvenţmetrelor numerice
Divizoarele de impulsuri (de fapt divizoare ale numărului de impulsuri)

sunt constituite din circuite bistabile. Se observă ca ele basculează la fiecare
impuls aplicat la intrare. Una din ieşiri va alternat treceri din tensiuni mari în
tensiuni mici şi invers. Derivând aceste semnale, (cu blocul D) se obţin
alternativ impulsuri negative şi pozitive.
Un circuit cu o diodă selectează numai impulsurile de polaritate dorită,
care sunt apoi utilizate pentru comanda altui circuit basculant bistabil. În modul
acesta o celula cu un bistabil asigură un raport de divizare cu doi a numărului de
impulsuri aplicat la intrare. Dispunând în serie n astfel de circuite, se obţine un
raport de divizare cu 2n. Prevăzând montajul cu anumite căi de reacţie, se pot
obţine şi alte rapoarte de divizare.
9.3.8. Erori la frecvenţmetrele numerice
Erorile care apar la frecvenţmetrele numerice sunt de mai multe categorii.

În principiu, fiecare element poate introduce erori. Astfel, dispozitivul de
formare a impulsurilor normale poate fi acţionat de trecerile prin zero. Dacă
semnalul de măsurat este afectat de zgomot, se pot înregistra treceri prin zero
false. La fel, pot apărea erori datorate funcţionarii eronate a oscilatorului pilot,
care în loc să funcţioneze pe frecvenţa f0 funcţionează pe frecvenţa f0’ etc. Toate
aceste erori sunt însa mici în comparaţie cu erorile sistematice, dintre care cea
principala este înregistrarea posibila a unui impuls faţă de ceea ce trebuia
înregistrat, datorată unei relaţii nedorite de fază între durata intervalului în care
se număra impulsurile şi modul în care aceste impulsuri sosesc la numărător.
150

Cursuri - MEN

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri - MEN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI NEELECTRICE

I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE

1.1. Obiectul metrologiei, conceptul de măsurare

Metrologia ca ştiinţă a măsurătorilor are ca obiect determinarea valorică a

1.1.1. Sisteme de unităţi de măsură

Deoarece valoarea mărimii fizice este dependentă de unitatea de măsură,

- unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în

1.2. Elaborarea unei măsurători

Informaţia referitoare la valoarea mărimii măsurate, obţinută în procesul

operatorul uman sau aptă de a fi prelucrată de o maşină operator, numit aparat

Fig. 1.1. Schema generală a operaţiei de măsurare

1.3. Categorii de măsurători

Măsurătorile se pot clasifica în mai multe categorii după următoarele

b) După regimul de variaţie în timp al semnalului de măsurat. Conform

1.4. Metode de măsurare

O metodă de măsurare se constituie ca ansamblu de mijloace şi procedee

1.4.1. Criteriul bazat pe tehnica de obţinere a rezultatului măsurătorii

Funcţie de tehnica utilizată pentru obţinerea rezultatului măsurătorii,

1.4.1.1. Metode de măsurare prin deviaţie.

Sunt metode analogice care se bazează pe citirea directă a deviaţiei acului

1.4.1.2. Metode de măsurare prin comparaţie.

Se realizează pe baza utilizării unor etaloane şi a unui dispozitiv de

Fig. 1.3 Schema de principiu a

b) Comparaţia cu un semnal proporţional cu mărimea de măsurat. În acest

Fig. 1.4 Schema de principiu a comparaţiei cu

Fig. 1.5. Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat

Metodele de comparaţie se pot realiza în una din variantele:

- Metoda de substituţie – în acest caz se cuplează la intrarea

Fig. 1.6. Comparaţia automată

etalon, care se modifică până când acţiunea ei va avea acelaşi efect

- Metoda de coincidenţă – cele două mărimi acţionează simultan, dar nu

- Metode de baleiaj – aceasta constă din compararea mărimii de măsurat

1.4.1.3. Metode de măsurare diferenţiale

Aceste metode sunt o combinaţie între metodele de măsurare prin derivaţie şi

1.4.2. Criteriul bazat pe numărul de mărimi ce trebuie măsurate

În funcţie de aceste criteriu metodele de măsurare se pot clasifica în:

1.4.2.1. Metode directe

Sunt acele metode prin care se determină o singură mărime şi

1.4.2.2. Metode indirecte

Aceste metode presupun măsurarea directă a mai multor mărimi pentru

unde : - R reprezintă rezistenţa electrică la temperatura ;

1.4.3. Criteriul bazat pe precizia măsurătorilor

Pe baza preciziei rezltatelor măsurătorilor realizate prin diferite metode se

1.4.3.1. Metode de laborator

Metodele de laborator produc erori foarte mici; ele se desfăşoară în condiţii de

1.4.3.2. Metode industriale

Aceste metode permit determinarea imediată a rezultatului măsurătorii.

II. ERORI DE MĂSURARE

2.1. Definirea erorii de măsurare

Oricât de îngrijit ar fi realizată o măsurătoare şi oricâte măsuri de precauţie s-

2.2. Clasificarea erorilor de măsurare

Cauzele erorilor şi modurile de manifestare al acestora sunt multiple şi ca

2.2.1. Erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosolane.

2.1.1.1. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt acele erori care se manifestă de fiecare dată în

Fig 2.1. Montaj amonte Fig. 2.2. Montaj aval

2.2.1.2. Erori accidentale

Erorile accidentale (aleatorii sau statistice) sunt erori care nu se manifestă în

2.2.1.3. Erori grosolane

Spre deosebire de erorile sistematice şi cele aleatoare ce pot fi determinate sau

cu probabilitate de apariţie redusă, care sunt determinate de cauze diverse

2.2.2. Erori reale, convenţionale, erori absolute şi relative.

În funcţie de modul de exprimare erorile pot fi clasificate în: erori reale şi

2.2.2.1. Eroarea reală