US8 Prescripţia extinctivă

I. Consideraţii generale
Noţiune. Prescripţia extinctivă este sancţiunea de drept civil care constă în stingerea dreptului
material la acţiune neexercitat în termen, în condiţiile stabilite de lege.
Dreptul la acţiune, aşa cum este definit de art. 2500 alin. 2 C.civ. este dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică
sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Natura juridică. Prescripţia extinctivă este o instituţie cunoscută tuturor ramurilor de drept, nu
doar dreptului civil. Astfel, prescripţia se înfăţişează ca o instituţie juridică având un caracter complex,
natura acesteia urmând a fi stabilită pentru fiecare ramura de drept în parte.
În ceea ce priveşte dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva
pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, care, în condiţiile legii, nu va mai vea posibilitatea de a
obţine protecţia juridică a acesteia prin exercitarea dreptului.
Prescripţia extinctivă este reglementată de Codul civil prin articolele 2500‐2544, dispoziţii ce
reprezintă dreptul comun aplicabil, în conformitate cu art. 2516 alin. 1. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs
de drept civil. Partea generală, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 289-291)
II. Funcţiile prescripţiei extinctive
Principala funcţie a prescripţiei extinctive constă în asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului
civil. Atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligaţia corelativă nu este îndeplinită,
asupra existenţei şi valabilităţii dreptului şi respectiv a obligaţiei există incertitudine; de aici rezultă forţa
stimulatoare a prescripţiei extinctive.
Existenţa prescripţiei extinctive îl determină pe titularul dreptului să acţioneze, să iasă din
pasivitate, deoarece altfel el este sancţionat, nemaiputând apela la forţa coercitivă a statului pentru
ocrotirea dreptului său; de aici rezultă funcţia sancţionatoare a prescripţiei extinctive.
(C. T. Ungureanu, Drept civil. Persoanele. Suport de curs, Iaşi, 2013, p. 27-28)
III. Efectul prescripţiei extinctive
Dreptul la acţiune are un sens material şi unul procesual. Potrivit noului C.civ., prin prescripţia
extinctivă se stinge doar dreptul material la acţiune (art. 2500). Dreptul procesual la acţiune nu se stinge,
este imprescriptibil, el făcând parte din dreptul de petiţionare garantat de Constituţie.
De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripţie.
Dreptul subiectiv civil supravieţuieşte (împreună cu obligaţia corelativă) devenind imperfect,
natural, care poate fi protejat numai pe cale de excepţie, nu şi pe cale de acţiune. Faptul că dreptul
subiectiv supravieţuieşte reiese din art. 2506 C.civ., care în alineatul 2 arată că după împlinirea termenului
de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei, ceea ce înseamnă că titularul dreptului nu
mai poate apela la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său.

2
 Conform alin. 3, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s‐a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit. În plus, alineatul 4 arată că recunoaşterea dreptului, făcută printr‐un act scris,
precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt
valabile, chiar dacă cel care le‐a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. (C. T. Ungureanu,
Drept civil. Persoanele. Suport de curs, Iaşi, 2013, p. 28)
IV. Domeniul prescripţiei extinctive
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective civile care intră sub
incidenţa prescripţiei; aceasta înseamnă că pentru a stabili care este domeniul de aplicare a prescripţiei
trebuie să se determine care drepturi subiective civile sunt supuse prescripţiei extinctive şi care nu. Pentru
aceasta se utilizează două criterii:
‐ natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care se face distincţie între domeniul
prescripţiei în materia drepturilor patrimoniale (drepturile de creanţă, drepturile reale principale şi
drepturile reale accesorii) şi materia drepturilor nepatrimoniale;
‐ actul normativ care reglementează prescripţia, în funcţie de care se face distincţie între domeniul
prescripţiei reglementate de Codul civil şi de alte acte normative.
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale:
1. Drepturile de creanţă
În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite sau
ilicite) sunt supuse prescripţiei extinctive.
Conform art. 2501 alin. 1 din Codul civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt
supuse prescripţiei extinctive (dacă prin lege nu se dispune altfel); o categorie a drepturilor patrimoniale
este cea a drepturilor de creanţă.
2. Drepturile reale accesorii
Drepturile reale accesorii sunt garanţii ale drepturilor de creanţă. Cum drepturile de creanţă sunt
prescriptibile, şi drepturile accesorii lor sunt prescriptibile. Potrivit art. 2503 alin. 1 din Codul civil, odată
cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii. (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 282-283)
3. Drepturile reale principale
Regula este că drepturile reale principale sunt imprescriptibile. Asta înseamnă că dreptul material
la acţiune, prin care se urmăreşte apărarea unui drept real principal nu se prescrie, indiferent de timpul
scurs. În art. 2502 C.civ. se prevede că dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de
lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate
fi limitat în timp.
Acţiunile prin care se urmăreşte protecţia drepturilor reale principale se numesc acţiuni reale.
Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

3
 ‐ acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică,
indiferent că titluarul este statul sau o unitate administrativ teritorială;
‐ acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată
(art. 563 alin. 2 C.civ.);
‐ acţiunea în partaj (art. 669 C.civ.);
‐ acţiunea negatorie, adică acţiunea prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată pe cel care
pretinde că este titularul unui drept real (altul decât dreptul de proprietate) asupra bunului respectiv,
contestând existenţa acestuia (art. 564 C.civ.);
‐ acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; ea poate fi
intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului
terenului (art. 696 C.civ.);
‐ acţiunea în grăniţuire, adică acţiunea prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu cu
proprietarul terenului vecin, solicită instanţei să determine prin semne exterioare, întinderea celor două
terenuri învecinate; prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra unui imobil şi
deci urmează soarta acţiunii în revendicare;
‐ petiţia de ereditate, adică acţiunea moştenitorului cu vocaţie universală sau cu titlu universal care
poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că
se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral (art.
1130 C.civ.);
‐ acţiunea ipotecară, adică acţiunea creditorului ipotecar prin care urmăreşte bunul ipotecat pentru
a‐şi satisface creanţa (art. 2504 C.civ.).
Nu toate acţiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acţiuni reale sunt prescriptibile
extinctiv:
‐ acţiunea posesorie; posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate (sau
al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie) asupra unui bun de către persoana care îl
stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar (art. 916 C.civ.); în caz de tulburare sau de deposedare,
posesia este apărată prin acţiunea posesorie, prescriptibilă într‐un an de la data tulburării sau deposedării
(art. 951 C.civ.);
‐ acţiunea în revendicare imobiliară, în cazul prevăzut de art. 572 C.civ. care se referă la
avulsiune;
‐ acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia (art. 576 C.civ.);
‐ acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct, a dreptului de uz sau
abitaţie şi a dreptului de servitute; tuturor acestor acţiuni li se aplică prevederile art. 696 C.civ.
(referitoare la acţiunea confesorie de superficie, nu însă şi alineatul 2, care arată că dreptul la acţiunea
confesorie de superficie este imprescriptibil);
‐ acţiunile prin care se apără drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, adică dreptul
de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (art. 866 C.civ.); acestor
4
acţiuni li se aplică prin asemănare dispoziţiile art. 696 alin. 1 C.civ., fiind dezmembrăminte ale dreptului
de propietate publică şi deci prescriptibile. (C. T. Ungureanu, op.cit., p. 30-31)
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale.
Regula cu valoare de principiu este că protecţia drepturilor nepatrimoniale prin acţiuni în justiţie
nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor
nepatrimoniale este consacrat expres de art. 2502 alin. 2 pct. 1 C.civ., găsindu-şi justificarea pe caracterul
perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că aceste drepturi sunt inseparabile de persoana
fizică sau juridică.
În categoria drepturilor nepatrimoniale intră: drepturile personalităţii, aşa cum rezultă din art. 252
C.civ., drepturile de autor şi conexe, drepturile care privesc identificarea persoanei fizice şi juridice, ş.a.
Sunt imprescriptibile numai acţiunile care apără direct drepturile nepatrimoniale, nu şi acelea prin care se
solicită repararea prejudiciului suferit prin încălcarea lor. Astfel, potrivit art. 253 alin. 4 C.civ., persoana
prejudiciată prin încălcarea unui drept nepatrimonial poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i‐a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă
autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive. (G.
Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p. 284-285)
V. Termenele de prescripţie extinctivă
1. Noţiune.
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie
exercitat dreptul material la acţiune.
Acest termen, potrivit noului Cod civil, poate fi stabilit şi pe cale convenţională, în sensul că
părţile pot să îl modifice. Astfel, părţile, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, pot deroga prin
acord expres de la durata termenelor stabilite prin lege, mărindu‐le sau micşorându‐le. Totuşi, noua durată
a termenelor nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 ani.
2. Clasificare
Termenele de prescripţie extinctivă sunt generale şi speciale.
Termenul general. Potrivit art. 2517 din noul Cod civil, termenul general de prescripţie extinctivă
este de 3 ani.
Astfel, pentru acţiunile personale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă,
termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani (art. 2517 din noul Cod civil); acest termen este
aplicabil, prin analogie, şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, pentru care legea nu
stabileşte un termen special.
Termene speciale. Noul cod civil prevede termene speciale de prescripţie, aplicabile unor acţiuni
reale sau personale, după caz. Există termene de 10 ani, de 2 ani şi de un an. La acestea se adaugă şi alte
termene speciale, între 6 luni şi 5 ani, care se întâlnesc în cuprinsul codului, în cadrul diferitelor instituţii.

5
 În noul Cod civil, potrivit articolului 2518 se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune
privitor la:
‐ drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt
termen de prescripţie;
‐ repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie
sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei
persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a‐şi exprima voinţa;
‐ repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de 2 ani, conform art. 2519 din noul Cod civil, se aplică:
‐ dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
‐ dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile
prestate în baza contractului de intermediere.
Termenului de un an, conform art. 2520 şi 2521 din noul Cod civil, îi sunt supuse unele acţiuni
care au la bază raporturi izvorâte din prestările de servicii:
‐ profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
‐ profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;
‐ medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;
‐ vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
‐ meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
‐ avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor si cheltuielilor; termenul de prescripţie se
va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor, ori a revocării
mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei
prestaţii efectuate;
‐ notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate
pentru actele funcţiei lor; termenul de prescripţie se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit
exigibile;
‐ inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber profesionişti, pentru plata sumelor
ce li se cuvin; termenul prescriptiei se va socoti din ziua când s‐a terminat lucrarea;
‐ dreptului la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un
spectacol care nu a mai avut loc;
‐ acţiunii izvorâte dintr‐un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată
împotriva transportatorului; termenul este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat
pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de
transport diferite.
VI. Cursul prescripţiei extinctive
Termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să curgă
prescripţia extinctivă, o durată, precum şi un sfârşit, marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive.
6
 1. Începutul prescripţiei extinctive
Regula generală. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este prevăzută în art.
2523 din noul Cod civil, potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Noul Cod civil prevede
două criterii: unul subiectiv, şi anume data de la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut naşterea lui
şi altul parţial obiectiv, şi anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acţiune trebuia
să cunoască naşterea lui.
2. Suspendarea prescripţiei extinctive
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege orice modificare a cursului acesteia, ce constă
în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Pentru a interveni suspendarea prescripţiei, cauzele de suspendare trebuie să apară în timp ce
prescripţia este în curs (adică între momentul în care a început să curgă şi înainte de împlinirea termenului
de prescripţie); dacă apar înainte ca prescripţia să înceapă să curgă, nu intervine suspendarea, ci amânarea
începutului prescripţiei extinctive. (C.T. Ungureanu, op.cit., p. 34-38)
Cauzele de suspendare.
Conform articolului 2532, prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se
suspendă:
1). Între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; există o imposibilitate morală
de a acţiona.
2). Între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu
au fost date şi aprobate; există aici o imposibilitate morală de a acţiona.
3). Între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate; această cauză de suspendare
se aseamănă cu cea precedentă, dar este mai generală, incluzând toate cazurile de administrare a bunurilor
altuia, indiferent de izvor (lege, hotărâre judecătorească, contract).
4). În cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp
nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; în
acest caz există o imposibilitate juridică de a acţiona; astfel, dacă minorul sub 14 ani, interzisul
judecătoresc sau minorul între 14 şi 18 ani sunt titulari de drepturi subiective prescriptibile, prescripţia nu
curge împotriva lor, iar dacă a început să curgă se suspendă, până la numirea
reprezentantului/ocrotitorului legal, după caz.
5). Cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea
acesteia; acest caz de suspendare are ca scop sancţionarea debitorului culpabil, care, prin demersurile lui
împiedică pe creditor să‐şi exercite dreptul la acţiune;

7
 6). Pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor
dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimile 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie; această cauză de suspendare are ca scop soluţionarea prin bună înţelegere a litigiilor; ea a fost
impusă din necesităţi practice, mai ales din sfera comercială; pe durata negocierilor, părţile nu fac acte de
întrerupere a prescripţiei, pentru a arăta buna lor credinţă şi convingerea în rezultatul pozitiv al acestora;
7). În cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare
sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă
nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s‐a stabilit un alt
termen; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acţiona; titularul dreptului la acţiune nu se poate
adresa instanţei sau a ales să nu se adreseze instanţei, înainte de parcurgerea procedurii prealabile.
8). În cazul în care titularul dreptului sau cel care l‐a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război;
9). În cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia, este împiedicat de
un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare.
Efectele suspendării prescripţiei extinctive.
Conform articolului 2534 alin. 1 din noul Cod civil, după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu‐se şi timpul scurs înainte de suspendare. După încetarea cauzei de suspendare cursul
prescripţiei este reluat din momentul în care fusese oprit.
3. Intreruperea prescripţiei extinctive
Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia, constând în
înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică producerea efectului
extinctiv al prescripţiei, ori de câte ori, fie titularul dreptului material la acţiune iese din pasivitate şi
introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă la atitudinea de
împotrivire faţă de titularul dreptului (creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale ori este pus în întârziere.
Cauzele de întrerupere. Cauzele de întrerupere (ca şi cele de suspendare) sunt legale, limitativ
prevăzute de lege şi produc efecte de drept, instanţa doar constatând producerea lor. Potrivit articolului
2515 alin. 3 din noul Cod civil, părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de întrerupere;
nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op.cit., p. 346-347)
Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în articolul 2537 din noul Cod civil:
1). Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia. Întreruperea prescripţiei are loc printr‐un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în
orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.
2). Introducerea unei cereri de chemare în judecată (ori de arbitrare). De asemenea, prescripţia
se întrerupe numai dacă cererea este admisă printr‐o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. În cazul în
8
care este admisă, dar s‐a prescris dreptul de a cere executarea silită, se consideră că hotărârea nu are
autoritate de lucru judecat, şi cel îndreptăţit poate face o nouă cerere, când dreptul lui la acţiune este
imprescriptibil ori când nu s‐a prescris încă (articolul 2539 alin. 3 din noul Cod civil). Dacă cererea este
respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa de temeinicie a pretenţiei, ori formularea
unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile.
3). Punerea în întârziere. Potrivit articolului 2540 din noul Cod civil, prescripţia este considerată
întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta este urmată de
chemarea lui în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Cele două condiţii care
trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să aibă efect întreruptiv sunt destinate să împiedice pe
titularul dreptului la acţiune să abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a‐l acţiona în
judecată pe cel pus în întârziere.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive.
Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. Natura noii prescripţii, care începe să curgă, diferă în
funcţie de cauza de întrerupere. Dacă întreruperea prescripţiei s‐a făcut prin recunoaşterea dreptului de
către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. În cazul în care
prescripţia a fost întreruptă printr‐o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie, care
este de altă natură, şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, nu începe să curgă cât
timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă. (C.T. Ungureanu, op.cit., p. 42-44)
4. Împlinirea prescripţiei extinctive
Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul care presupune
cunoaşterea următoarelor elemente:
a – termenul de prescripţie aplicabil în speţă;
b – data de la care începe să curgă;
c – dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere;
d – regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă.
Primele trei elemente au fost deja analizate. Al patrulea element reiese din articolele 2551‐2556
din noul Cod civil, la care face trimitere articolul 2544. Astfel, regulile aplicabile calculului termenelor se
aplică tuturor termenelor, indiferent de natura şi izvorul lor, deci nu numai termenelor de prescripţie, ci şi
oricăror altor termene se regăsesc în cuprinsul noului Cod civil.
Astfel, când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi
corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei
luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau
pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. Dacă
ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi
9
urmează. Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce
trebuie îndeplinit într‐un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal
de lucru. Acesta este sistemul termenului exclusiv – pe zile libere – când nu se ia în calcul nici prima zi,
nici ultima.
Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. Actele
de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal
sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit
activitatea la acel oficiu. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op.cit., p. 356-357)

10