Sunteți pe pagina 1din 8

DANIELA MUNTELE

Unitatea de învățare 5.
ASPECTE PSIHOLOGICE LEGATE DE FUMAT

Gochman propune o definiţie de lucru pentru comportamentele importante pentru sănătate,


care include nu doar acţiunile deschise, direct observabile, ci şi evenimentele care se desfăşoară la
nivel mental şi stările emoţionale, care pot fi raportate şi măsurate. Definiţia lui, incluzând determinanţi
ai comportamentelor, precum şi comportamentele însele, circumscrie cu largheţe aria comportamentelor
importante pentru sănătate.

DEFINIŢIE
Comportamentele importante pentru sănătate (engl. health behavior) sunt acele atribute personale
precum credinţele, aşteptările, motivaţiile, valorile, percepţiile şi alte elemente cognitive, caracteristicile
de personalitate, incluzând aici stările şi trăsăturile afective şi modelele comportamentale, acţiuni şi
obişnuinţe care sunt legate de menţinerea sănătăţii, recăpătarea sănătăţii şi îmbunătăţirea sănătăţii
(Gochman, 1982, p.169).

În capitolele 5 și 6, noţiunea de comportament important pentru sănătate se va referi doar la


comportamente direct observabile, cum sunt fumatul, exerciţiul fizic, dieta. Importanţa studierii acestor
comportamente este argumentată şi de statisticile demografice cu privire la morbiditatea şi mortalitatea
care au la bază conduite defavorabile sănătăţii. Societatea Americană a Cancerului prefigura la
începutul mileniului 3 o creştere a deceselor datorate cancerului şi arăta că o treime din acestea sunt
puternic legate de obezitate, sedentarism şi nutriţie. În România, aceste teme au devenit de o mare
importanţă în contextul în care se înregistrează creşteri ale frecvenţei deceselor din caza tumorilor
neoplazice. În Anuarul demografic al României (2006), care prezintă numărul deceselor şi după cauzele
mortalităţii, aflăm că, în timp ce în 1980 au fost 29976 decese datorate neoplasmelor, în 2005 numărul
acestora ajuns la 44906.

1. RĂSPÂNDIREA ȘI CONSECINȚELE FUMATULUI

Fumatul este considerat cauză indirectă şi evitabilă a deceselor. După o jumătate de secol de
cercetări realizate în cadrul ştiinţelor despre sănătate, este acceptat, în mod incontestabil, faptul că
fumatul reprezintă cauza specifică cea mai puternică a numeroase boli grave. Doar în SUA, fumatul
este responsabil anual pentru aproximativ 155 000 de decese datorate cancerului şi 115 000 decese în
urma afecţiunilor coronariene. În general, aproape o treime dintre decesele datorate îmbolnăvirii de
cancer se datorează fumatului. La acestea se mai adaugă şi decesele provocate de fumatul pasiv, prin
inhalarea de-a lungul mai multor ani a aerului viciat de fumul de ţigară de către membrii familiei şi de
către colegii de serviciu. Fumul tutunului conţine numeroase substanţe cancerigene şi atacă îndeosebi
căile respiratorii. Industria tutunului împiedică uneori publicarea constatărilor rezultate în urma
cercetărilor privind fumatul pasiv (Ong & Glantz, 2000, apud Schwarzer, 2004).
Riscul fumătorilor de a muri de cancer este mai mare decât riscul datorat afecţiunilor coronariene,
aceasta însemnând că raportul între fumat şi cancer este mai strâns, însă afecţiunile coronariene
reprezintă o cauză mai răspândită a decesului, astfel încât şi ponderea cazurilor de deces în urma
afecţiunilor inimii cauzate de fumat este foarte mare. Circa trei pătrimi din cazurile de decese în urma
cancerului la plămâni şi o pătrime din cazurile de decese în urma afecţiunilor inimii sunt atribuite
fumatului. Pe lângă aceasta, cercetătorii din ţările dezvoltate susţin că trebuie să se ia în considerare şi
morbiditatea ridicată în rândul fumătorilor, precum şi deficitele de productivitate legate de aceasta
pentru economia naţională, astfel încât să se solicite mereu măsuri tot mai eficiente ale controlului

406
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

tutunului. Cancerul la plămâni a fost, cel puţin în primul sfert al acestui secol, o boală extrem de rară
care, de cele mai multe ori, nici nu era menţionată în manualele şcolare medicale. După ce, în 1913, a
început fabricarea industrială a ţigărilor, a apărut o nouă modă a fumatului şi, aproximativ 20 de ani mai
târziu, a crescut vizibil incidenţa cancerului la plămâni.
Decesele însele sunt foarte relevante cu privire la consecinţele fumatului, totuşi trebuie să luăm
în considerare şi morbiditatea. Fumătorii sunt în general mai puţin sănătoşi; aceştia suferă de
numeroase boli, dintre care, îndeosebi de bronşită cronică, pneumonie, ulcer gastric şi boli infecţioase;
în medie, copiii femeilor fumătoare au la naştere o greutate mai mică decât copiii nefumătoarelor; mai
apoi, trebuie să ne gândim şi la accidentele şi rănile provocate în urma incendiilor. Aprecieri exacte ale
acţiunilor nocive ale fumatului asupra sănătăţii sunt greu de făcut, între altele şi pentru că mulţi fumători
neglijează sănătatea şi din alte puncte de vedere şi, de exemplu, beau alcool şi cafea şi practică mai
puţin sport, astfel încât fumatul nu poate fi izolat ca fiind singura cauză.
În sens statistic, fumatul exercită o acţiune principală asupra sănătăţii, însă interacţionează şi cu
alţi factori de risc. Un astfel de efect sinergic există atunci când cei doi factori de risc nu numai că se
combină, ci şi interacţionează multiplicativ, amorsându-se reciproc. Au fost descoperite şi alte efecte
sinergice. Perkins (1985) a descoperit o interacţiune între fumat şi colesterină, combinarea celor doi
factori crescând substanţial riscul de a suferi un infarct. Acest lucru se poate întâmpla datorită faptului
că sinteza colesterolului bun ar fi diminuată şi sângele fumătorilor s-ar coagula mai repede decât cel al
nefumătorilor. Nu este clar dacă există un sinergism al fumatului şi stresului. Ambii factori cresc
frecvenţa bătăilor inimii şi tensiunea arterială şi se pare că, în multe cazuri, ar exista un efect mai mult
decât aditiv atunci când se fumează în situaţii de stres. De aceea, acesta este un punct important
asupra căruia trebuie să reflectăm, deoarece fumătorii fumează cel mai adesea în situaţii de stres,
pentru a se relaxa. Faptul că fumatul are sau nu un efect relaxant sau excitant este determinat, pe
lângă numărul de ţigări fumate, şi de factorii cognitivi, ca de exemplu aşteptările pe care o persoană le
are într-o situaţie specifică de la fumat. În afară de aceasta, s-a descoperit că persoanele cu
comportament de tip A, au alte obişnuinţe în privinţa fumatului în comparaţie cu persoanele de tip B, cei
dintâi inhalând mai prelung şi astfel în alveolele pulmonare pătrunde mai mult dioxid de carbon.
Acţiunile dovedite alte fumatului activ şi pasiv sunt atât de mari, încât controlul tutunului şi măsurile
psihologice şi pedagogice individuale sunt indispensabile pentru a proteja sănătatea tuturor.

Extinderea fumatului
În ciuda unei vaste informări a populaţiei, există încă foarte mulţi fumători. Conform raportului din
1998 privind sănătatea pentru Germania, în anul 1995 existau în Germania 36% fumători în rândul
bărbaţilor şi 22% fumătoare în rândul femeilor. Numărul fumătorilor a scăzut puţin de-a lungul deceniilor.
Înainte de toate, însă, este evident că îndeosebi persoanele tinere sunt atinse de acest comportament
de risc. Fumatul este mai larg răspândit în rândul păturilor sociale inferioare decât în rândul păturilor
sociale înalte. Studii realizate în Germania cu scopul prevenţiei arată că numărul bărbaţilor cu
bacalaureat care fumează este de doar 50% din numărul celor fără bacalaureat care fumează.
Dacă se ia în considerare nivelul de pregătire şi trendul epocii de renunţare la fumat, atunci se
constată că nu toţi oamenii abandonează fumatul în acelaşi mod, ci mai întâi cei cu studii superioare.
Într-un studiu din 1990, din grupa persoanelor cu studii superioare din SUA făceau parte numai 16%
fumători; în cazul medicilor şi dentiştilor cota se situa la numai 10%. În timp ce diferenţa în ceea ce
priveşte fumatul între sexe se nivelează în mod crescând, se adânceşte diferenţa între păturile sociale
şi astfel se prognozează că fumatul ar putea degenera într-un comportament problematic al subculturii
păturilor sociale inferioare.

ÎNTREBARE
Cum anume variază renunțarea la fumat în funcție de nivelul de pregătire și gen?

407
DANIELA MUNTELE

Epidemiologia comportamentală ne oferă astfel de informaţii diferenţiate în funcţie de pătura


socială, vârstă şi sex. Totuşi astfel de caracteristici de clasificare nu trebuie substituite cu factorii
cauzali. O persoană nu fumează pentru că este de sex masculin, tânăr şi mai puţin educat. În cazul
caracteristicilor de acest fel, este vorba mai degrabă de atitudinile corelate comportamentului pe care
le-am putea specifica într-un model cauzal ca variabile de fundal şi cărora le-am putea atribui eventual o
acţiune indirectă. Cauza unui comportament individual cum este fumatul trebuie căutată într-o serie de
sfere de influenţă situaţionale şi personale, care sunt mai aproape de întâmplare, decât aceşti factori de
fundal. Persoana care este mai educată şi mai matură poate avea mai multe experienţe în viaţa sa care
să o lămurească asupra riscurilor, poate să aprecieze mai bine importanţa propriei sănătăţi şi, din
aceste sau din alte motive, poate lua hotărârea să nu fumeze. Caracteristicile socio-demografice sunt
legate din punct de vedere statistic de alte condiţii ale fumatului, dintre care determinantele cele mai
importante sunt de natură psiho-socială. Deşi la noi în ţară studii cu astfel de statistici nu sunt
cunoscute, ne putem orienta într-o oarecare măsură după cifre raportate de Institutul Naţional de
Statistică (vezi www.insse.ro) care indică o creştere a producţiei de tutun brut în România de la 14800
tone în 1990 la 16700 tone în 2000 şi o creştere a importului la capitole precum alimente, băutură şi
tutun de la 30 milioane de euro în 1990 la 115 milioane euro în 2004.

2. MOTIVAŢIA PENTRU FUMAT

Dacă o persoană fumează, nu fumează sau nu mai fumează de mult timp, ea este motivată de
diverse procese care pot fi ierarhizate în diverse stadii. Un tânăr care fumează prima sa ţigară are alte
motive decât au adulţii care fumează deja de câteva zeci de ani. R. Schwarzer evocă teorii conform
cărora sunt trei stadii în procesul de adoptare a comportamentului de fumător. Există o fază de iniţiere
(engl. preparation and initiation), un stadiu experimental (engl. learning and discovery) şi o fază de
obişnuinţă (engl. habituation). În faza de iniţiere, oamenii se gândesc la posibilitatea de a fuma şi fac
primele experienţe de care depinde dacă va urma trecerea la stadiul de experimentare. În timpul acestui
stadiu, o persoană devine fumătoare prin încercări repetate, până când, în cele din urmă, în multe
cazuri intervine o obişnuinţă şi o dependenţă psihică şi fizică.

ÎNTREBARE
Care sunt fazele procesului de adoptare a comportamentului de fumător după Ralf Schwarzer?

Trecerea de la prima fază la cea de-a doua se pare că este legată de aşteptările sociale,
resimţindu-se tocmai presiunea conformităţii faţă de un grup social de referinţă, în timp ce trecerea de la
faza a doua la cea de-a treia este legată mai mult de aşteptările privind acţiunea binefăcătoare a
fumatului, de exemplu, de aşteptarea că prin fumat pot fi reglate propriile emoţii.
Se pare că fumatul experimental a trei până la patru ţigări atrage peste 90% dintre tineri într-o
cursă a dependenţei de nicotină, în care vor rămâne prinşi în medie 30 până la 40 de ani. Le sunt clare
oare tinerilor avantajele şi dezavantajele pe care le aduce fumatul? Înainte de a dezbate aspectele
emoţionale şi contextul social, trebuie să aruncăm o privire asupra proceselor cognitive legate de fumat.
Pentru aceasta ne ajută teoria comportamentului planificat (Ajzen). Conform acestei teorii este nevoie
mai întâi de o intenţie comportamentală (intenţionez să abandonez fumatul de luna viitoare). Intenția
este influenţată de atitudine (găsesc că este bine/rău să fumez) şi de norma subiectivă (cele mai multe
persoane importante pentru mine consideră că (nu) ar trebui să fumez). Această normă subiectivă
rezultă din produsul convingerii normative (părinţii mei cred că (nu) ar trebui să fumez) şi starea de
pregătire pentru a accepta (în ce măsură doresc să ceea ce le-ar plăcea părinţilor mei?). Atitudinea
rezultă din produsul convingerilor comportamentale («Fumatul m-ar relaxa») şi evaluarea rezultatului
(«relaxarea ar fi bună/rea pentru mine»).

408
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Însuşi Fishbein (1982) a realizat o lucrare empirică în care, mai înainte de toate, au fost
comparate deosebirile privind cogniţiile între cei care intenţionează să fumeze şi cei care nu
intenţionează acest lucru. În acest scop, el a formulat 16 afirmaţii despre consecinţe ale fumatului şi a
verificat pentru aceasta convingerile comportamentale şi evaluarea subiectivă a rezultatului.
Consecinţele alese pentru acest studiu au fost jumătate pozitive şi jumătate negative. Fishbein a
prezentat aceste cogniţii unui număr de 186 de studente la colegiu, dintre care 36 au manifestat intenţia
de a fuma în curând. S-a comparat o grupă cu intenţia de a fuma cu o altă grupă care nu avea această
intenţie. Conform aşteptărilor, toate consecinţele negative au fost clasificate de ambele grupe ca fiind
negative, iar cele pozitive ca fiind pozitive. Cu toate acestea, s-a observat o deosebire semnificativă în
intensitate a evaluărilor pozitive sau negative între cele două grupe de femei. Cine a manifestat intenţia
de a fuma a apreciat consecinţele negative ca fiind mai puţin nefavorabile şi pe cele pozitive ca fiind mai
accentuat benefice decât sunt de fapt.

Aşteptările privind consecinţele fumatului (Fishbein, 1982)


Consecinţe pozitive ale fumatului Consecinţe negative ale fumatului
 înlătură tensiunea  dăunează sănătăţii
 relaxează  risc sporit de cancer
 sporeşte puterea de concentrare  afecţiuni respiratorii
 facilitează interacţiunile sociale  vigilenţa sporită a celorlalţi oameni
 conduce la aprecierea celorlalţi  miros al gurii
 oferă mâinilor o ocupaţie  miros al hainelor
 reglează greutatea corporală  provoacă dependenţă
 experienţă gustativă plăcută  este scump

APLICAŢIE
Aplicați precum în studiul lui Fishbein un chestionar elaborat pe baza tabelului de mai sus, unui mic
grup de fumători și de asemenea unui grup de nefumători. Observați dacă răspunsurile tind să confirme
rezultatele lui Fishbein.

Aproape toţi tinerii cred că fumatul este nesănătos şi, cu toate acestea, foarte mulţi se apucă de
fumat. În acest moment de debut nu există încă dependenţă de nicotină, deci trebuie să existe alte motive
care incită la acest comportament. Aceste motive sunt adesea puternice, deoarece primele ţigări nu au
gust bun. Dimpotrivă, acestea provoacă deseori tuse, ameţeală şi stare de rău. Totuşi, mulţi tineri îşi dau
silinţa să „deprindă” fumatul şi numai o parte dintre aceştia sunt speriaţi pentru o lungă durată, de primele
experienţe negative. În anumite cercuri, fumatul este asociat cu o imagine pozitivă, aceasta conducând la
tolerarea gustului neplăcut, a cheltuielilor financiare şi a pericolelor care ameninţă sănătatea. Imaginea
socială atractivă este alimentată de modelele comportamentale şi de publicitatea sugestivă făcută ţigărilor.
Dacă un copil trăieşte permanent alături de părinţi care, deşi cunosc nocivitatea acestui obicei, continuă
să fumeze cu plăcere, atunci el înţelege că fumatul este oarecum de dorit. Aşteptarea părinţilor de a se
putea relaxa sau recompensa prin fumat se va transmite mai departe prin modelare comportamentală. În
anii copilăriei, părinţii reprezintă cele mai importante modele comportamentale, în timp ce în perioada
pubertăţii rolul acestora este preluat de grupul copiilor de aceeaşi vârstă sau de colegii puţin mai mari.
Aceşti parteneri de aceeaşi vârstă sunt recunoscuţi ca modele pentru un stil de viață specific generaţiilor.
Generaţia următoare imită generaţia anterioară şi preia modurile de comportament care marchează
drumul spre rolul de adult, inclusiv fumatul şi consumul de alcool. Tinerii se simt astfel adulţi şi acceptaţi;
modelele sunt imitate din dorinţa de a deveni precum adulţii. Acest comportament imitativ poate surveni
mai mult sau mai puţin de bună voie. Aşteptările sociale explicite pot fi transmise atunci când membrii unui
grup de referinţă dau de înţeles că fumatul face parte din standardul grupului. Există totuşi şi „grupuri de

409
DANIELA MUNTELE

referinţă imaginare” pe care o persoană doar şi le imaginează şi care îl însoţesc în multe gânduri şi
acţiuni. Numai numărul de fumători dintr-un grup de referinţă nu reprezintă în mod obligatoriu o scală a
presiunii la conformitate exercitată de grupul dominant. Trebuie să facem diferenţa dintre aşteptările
transmise explicit şi nevoia subiectivă de conformitate pentru a fi acceptat. A fi acceptat de alţii reprezintă
încă din adolescenţă o sursă însemnată pentru dezvoltarea stimei de sine şi cel care are ghinionul să fie
membru al unui grup în care domneşte un standard nesănătos, cu greu va putea să-i opună rezistenţă
fără să atragă după sine izolarea socială. Pericolul de a ceda presiunii implicite sau explicite a grupului la
elevii cu sentiment de autoapreciere scăzut, cu tendinţe spre dependenţă socială şi cu expectanţe reduse
privind eficienţa personală în privinţa abilităţilor sociale este inevitabil mai mare (Bandura, 1997).
În situaţii de stres, tinerii se aşteaptă ca fumatul să le uşureze starea şi încearcă să depăşească
problemele, apucându-se de fumat. Grupele sociale de referinţă – chiar dacă produc norme care pot
avea consecinţe nedorite asupra sănătăţii – nu sunt în nici un caz numai o pacoste. Ele reprezintă o
condiţie necesară de socializare şi sunt o sursă de informaţii şi de menţinere a valorii care poate
exercita de asemenea şi efecte pozitive. Una şi aceeaşi grupă de referinţă stimulează, în anumite
circumstanţe, în acelaşi timp, moduri de comportament care pot fi atât avantajoase, cât şi dăunătoare.
Astfel, de exemplu, în urma unui studiu longitudinal efectuat asupra a 97 de ucenici berlinezi, s-a
descoperit că buna integrare socială merge mână în mână cu fumatul şi consumul de alcool, însă
totodată şi cu mai multă activitate sportivă (Schwarzer, Jerusalem & Kleine, 1990). Persoanele solitare,
dimpotrivă, au prezentat mai puţin comportamente de risc, însă pe de altă parte, practicau mai puţin
sport. Aşadar trebuie să îi recunoaştem integrării sociale ambele feţe.
Cea de-a treia faza este faza de deprindere şi dependenţa. Motivele fumatului se schimbă în faza
de deprindere. Motivele anterioare, ca, de exemplu, imaginea socială atractivă şi presiunea
conformităţii, pierd o parte din importanţă în favoarea altor factori, în primul rând dependenţa fizică şi
psihică. Există o serie de concepţii diferite referitoare la motivul pentru care oamenii nu pot renunţa la
fumat. Astfel, s-au făcut responsabile pentru aceasta, printre altele, caracteristicile personalităţii. Hans
Eysenck susţine că persoanele extravertite dovedesc o mai mare necesitate de stimulare externă
pentru a-şi menţine nivelul optim de excitaţie. În acest scop, caută situaţii stimulative şi activităţi
incitante, de care ţine şi fumatul. Persoanele introvertite dimpotrivă, au nevoie de mai puţină stimulare
externă, deoarece dispun deja de un nivel ridicat de excitaţie şi sunt mai sensibile faţă de excitaţia
senzorială. Aceste deosebiri nu sunt dobândite, ci sunt înnăscute, aşadar fumatul ca deprindere poate fi
realimentat de diferenţele genetice. Există o serie de studii care au descoperit corelaţiile pozitive dintre
extraversiune şi fumat, însă pe baza unor astfel de date nu se poate formula o constatare de
cauzalitate. Această opinie a lui Eysenck este considerată speculativă şi nu şi-a găsit adepţi. Pe lângă
extraversie, există şi alte trăsături ale personalităţii care au slabe legături cu fumatul, ca de exemplu
neuroticismul şi tendinţele antisociale, însă, în general, noţiunea de personalitate are parte de slab
sprijin în ştiinţă, deoarece alte modele furnizează o bază mai solidă de explicare a fumatului.
O teorie bio-psihologică vede în dependenţa de nicotină cauza fumatului continuu. Conform
acestei teorii de reglare a nivelului nicotinei, persoana afectată trebuie să-şi menţină constant nivelul
nicotinei şi să evite simptomele generate de reducerea numărului de ţigări. Într-un experiment, au fost
distribuite fumătorilor cronici ţigări cu conţinut mai mare sau mai mic de nicotină, fără ca persoanele
testate să cunoască conţinutul acestora (Schachter, 1980). Deşi aceştia nu ştiau dacă fumau ţigări
uşoare sau tari, totuşi, prin comportamentul lor, involuntar, reacţionau la această diferenţă mascată. Din
ţigările uşoare fumau în medie, cu 25% mai mult decât din cele tari. Acelaşi autor a numărat, în alt
experiment, numărul de fumuri pe care fumătorii le trăgeau din ambele tipuri de ţigări şi a constatat că
au fost trase mai multe fumuri dacă ţigările erau sărace în nicotină. În alt experiment a fost stabilită
valoarea pH-ului din urină în legătură cu fumatul, după care s-a observat că nicotina era eliminată prin
urină. Dacă valoarea pH-ului scade sub o anumită valoare, deci conţinutul de acid este ridicat şi este
eliminată multă nicotină, ar trebui de fapt să fumeze mai mult pentru a compensa această pierdere.
Persoanele testate au primit în cadrul experimentului tablete cu vitamina C, deoarece acestea scad

410
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

valoarea pH-ului şi măresc conţinutul acid din sânge. Într-adevăr, cei care primiseră vitamina C şi-au
intensificat consumul de tabac în comparaţie cu cei care primiseră doar tabletele placebo, fără vitamina C.

APLICAŢIE
Elaborați un text prin care vă propuneți să explicați fumătorilor teoria bio-psihologică a dependenței de
nicotină.

Experimentele au arătat că fumatul serveşte la reglarea nivelului de nicotină. Criticii au afirmat că


fumatul este şi o reacţie la stres, teamă sau stări emoţionale similare, dar Schachter obiectează, afirmând
că valoarea pH-ului din urină scade şi în condiţii de stres, astfel încât stresul reprezintă doar cauza
indirectă, în timp ce reglarea fizică a nicotinei este cauza imediată, directă, a fumatului înrăit. Deşi aceste
teste sunt foarte impresionante, ele nu pot explica suficient comportamentul. Dacă ar fi vorba numai
despre asimilarea nicotinei, atunci ar trebui să fie indiferent în ce mod pătrunde nicotina în corp. Guma de
mestecat cu nicotină, sau substitutele transdermale de nicotină (plasture pe piele care eliberează continuu
nicotină) trebuie să ajungă să-i facă pe fumători să renunţe la ţigări. Dar această metodă are succes doar
în puţine cazuri. Recidiva nu poate fi explicată prin modelul de reglare a nicotinei, deoarece foştii fumători
devin recidivişti abia după săptămâni, sau chiar luni, după ce nivelul nicotinei a fost deja zero de foarte
mult timp. Deci, enunţurile bio-psihologice pot să prezică doar parţial în ce circumstanţe şi cât de mult
fumează cineva. Pe lângă aceasta, fumatul rămâne înainte de toate, o problemă motivată psihologic.
Leventhal şi Cleary (1980) au dezvoltat un model multiplu de reglare. Ei văd cauza principală a
fumatului în stările sufleteşti şi cred că nicotina este legată astfel de ele, prin condiţionare. În faza
iniţială, fumatul este motivat, de exemplu, de nevoia de mărire a propriei valori şi de apreciere socială.
Fumatul duce, în multe situaţii, la diminuarea temei sociale, însă după un timp teama revine şi, totodată,
nivelul de nicotină scade. Asocierea frecventă dintre creşterea temei şi scăderea nivelului nicotinei
produce o reacţie condiţionată. Întotdeauna când apare indispoziţia emoţională, în legătură cu scăderea
nivelului nicotinei, nevoia de ţigări devine foarte puternică.
Nu există nici un dubiu că dependenţa de nicotină joacă un rol esenţial în menţinerea fumatului,
chiar dacă acţionează în acelaşi timp cu factori psihologici. O dovadă în acest caz constă în existenţa
fenomenelor de sevraj. Despre sevraj vorbim în cazul în care cineva a fumat zilnic timp de mai multe
săptămâni, apoi a renunţat deodată şi în decurs de o zi apar minim patru din simptomele următoare:
(a) nevoia (craving) de nicotină, (b) iritabilitate, sentimentul de frustrare sau supărare, (c) teama,
(d) dificultăţi de concentrare, (e) nelinişte, (f) frecvenţă redusă a bătăilor inimii şi (g) apetitul mărit sau
creşterea în greutate. Câteva dintre aceste simptome pot fi îndepărtate prin gumă de mestecat cu
nicotina, însă nevoia de a fuma rămâne chiar şi atunci, fapt ce ne trimite din nou la motivaţia psihogenă.
Toate modelele teoretice care au fost dezvoltate în scopul prezicerii fumatului conţin un sâmbure de
adevăr, însă nici unul nu este în stare să furnizeze o explicaţie cuprinzătoare a fenomenului la toate
nivelurile procesului de dependenţă şi în toate situaţiile. La fumători interacţionează diferite motive în
diferite momente (Ashton & Golding, 1989, apud Schwarzer, 2004).
Un alt punct de plecare este teoria privind neuro-reglarea, pentru care sunt citaţi Pomerleau şi
colaboratorii. Ei pleacă de la ideea că nicotina modifică disponibilitatea factorilor neuroreglatori specifici
comportamentului, astfel încât fumatul poate fi înţeles ca o reacţie farmacologică de rezolvare a
problemelor, care duce la o îmbunătăţire a stării afective. Astfel de neuro-regulatori sunt, de exemplu,
acetilcolina, norepinefrina, dopamina şi opioidele endogene. Acestea duc la amplificarea stărilor pozitive
(de exemplu, creşterea bunei dispoziţii, sprijin în rezolvarea problemelor, îmbunătăţirea memoriei) şi
diminuarea stărilor negative (de exemplu, diminuarea fricii şi încordării, uşurare după eliminarea nicotinei,
evitarea creşterii în greutate). Aşadar, fumătorii înrăiţi, prin comportamentul lor, sunt în stare să-şi regleze
o mulţime de procese neuro-fiziologice, folosindu-se de fumat ca de o acţiune farmacologică, de rezolvare.
Această teorie lămureşte mai bine decât celelalte, dependenţa şi dificultatea eliminării comportamentului,
însă şi în acest caz componenta psihologică este prezentată prea pe scurt. Începutul fumatului nu poate fi

411
DANIELA MUNTELE

prognozat prin această teorie. După fumat, persoanele testate pot suporta în general, mai uşor,
zgomotele, se pot concentra mai bine, rezolvă cu mai multă atenţie sarcinile de vigilenţă şi îşi aduc mai
bine aminte, însă această diferenţă este intraindividuală, adică toate acestea ar fi putut fi realizate mai
bine decât dacă nu ar fi fumat. În nici un caz nu trebuie să înţelegem greşit aceste rezultate ale studiilor de
laborator, şi anume nu trebuie să credem că fumătorii ar realiza mai multe decât nefumătorii.

ÎNTREBARE
Cum anume sunt în stare să-şi regleze fumătorii o mulţime de procese neuro-fiziologice, folosindu-se de
fumat ca de o acţiune farmacologică de rezolvare?

Fumatul la tinerii care tocmai se apucă de acesta îndeplineşte în parte alte funcţii decât la
fumătorii obişnuiţi, mai vechi. În timp ce, la început, predomină funcţiile sociale, mai târziu sunt cele
emoţionale care predomină, însă în ambele cazuri este de menţinut ideea privind înfruntarea anumitor
solicitări din mediul înconjurător sau a stresului psihic. În acest caz, fumatul poate să fie inserat într-un
şir de moduri de comportament din care face parte şi alimentaţia, consumul de alcool şi de droguri,
sportul şi relaxarea, deci toate tehnicile posibile de reglare
Faptul că fumatul poate servi în mai multe scopuri, a fost ilustrat şi de Tomkins (1966, 1968). El a
propus diferenţierea a patru tipuri de fumat şi anume (a) din obicei, (b) cu nuanţă pozitiv-emoţională,
(c) cu nuanţă negativ-emoţională şi (d) dependent. Prin fumători din obicei sunt desemnaţi oamenii care
nu dobândesc nici o plăcere anume în urma fumatului; aceştia s-au apucat de fumat probabil mai
devreme din motive emoţionale, dar între timp fumează din rutină şi de multe ori nu-şi dau deloc seama
că şi-au aprins o ţigară. Fumătorii cu afectivitate pozitivă sunt aceia care urmăresc amplificări pozitive,
deci plăcere, destindere, stimulare În mod tipic aceştia fumează în societate şi după masă. În cazul
fumătorilor cu afectivitate negativă este vorba despre reglarea urmărită în cazul stărilor negative, deci
despre diminuarea sentimentelor de nervozitate, a temei, neliniştii, vinei sau a încordării. Ei fumează în
special în situaţiile de stres. În final, fumătorii dependenţi trăiesc conştient perioada în care nu fumează;
ei sunt atât de legaţi de reglarea nicotinei, încât ştiu mereu când au fumat ultima ţigară şi au grijă să
aibă mereu o rezervă suficientă pentru a nu ajunge într-o situaţie deficitară. Această teorie s-a confirmat
parţial. Leventhal şi Avis (1976) au efectuat un experiment impregnând ţigările în oţet şi uscându-le din
nou, în aşa fel încât calitatea gustului să se degradeze puternic. Ei au testat fumătorii cu afectivitate
pozitivă şi cei dependenţi. Cele două grupe, după cum era de aşteptat, au reacţionat diferit la ţigările
acrite de oţet: Fumătorii orientaţi afectiv au preferat să renunţe la ele, în timp ce fumătorii dependenţi au
fumat cantitatea obişnuită. Best şi Hakstian (1978) au prezentat o mulţime de situaţii în care nevoia de a
fuma creşte şi apoi au calculat dimensiunile care stau la bază, cu ajutorul unei analize factoriale.
Situațiile în care nevoia de a fuma crește sunt:
 Încordarea (când suntem agitați);
 Preocuparea pentru propria imagine (când dorim să ne simțim mai atractivi);
 Frustrarea (când ne simțim frustrați);
 Relaxarea (când ne odihnim);
 Rutina (când aprindem o țigară în mod inconștient);
 Sociabilitatea (când cineva oferă o țigară);
 Indispoziție (când suntem nerăbdători);
 Plictiseala (când vrem să apucăm ceva cu mâinile);
 Evitarea hranei (când dorim să ne menținem supli);
 Obișnuința (după masă);
 Excitația (când avem nevoie de mai multă energie)

412
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

3. RENUNŢAREA LA FUMAT

Pentru a renunța la fumat şi pentru a preveni recidiva se poate pleca de la reflecţii asupra
situațiilor identificate de Best şi Hakstian (1978). Deoarece, în anumite situaţii, fumatul îndeplineşte
anumite funcţii, persoanelor în cauză trebuie să le punem aceste situaţii în faţa ochilor şi, de fiecare
dată când îşi aprind o ţigară, să înregistreze aceste contingenţe.
Fumatul ca opțiune pentru a face față stresului se aplică mai ales în cazul stresului colectiv.
Inclinația spre fumat este mai accentuată dacă se promovează şi se face reclamă fumatului. Grupurile
de oameni care se află în situaţii dificile, de tranziţie, efectuează un şir de acţiuni de înfruntare din care
face parte şi reglarea emoţiilor inclusiv prin fumat. În cadrul unui studiu longitudinal, Ralf Schwarzer a
chestionat peste o mie de emigranţi din Republica Democrată Germană care au venit în 1989, în
general ilegal, în Berlinul de Vest, şi a constatat în această grupă de persoane stresate psihic cote
extrem de mari de fumători, şi anume 79% la bărbaţi şi 70% la femei, ceea ce reprezintă aproximativ
dublu faţă de cei din Germania de Vest şi, de asemenea, mai mult decât în fosta RDG. În acest caz este
vorba despre o populaţie „stresată” care a trăit în condiţii precare din punct de vedere economic şi
politic şi care, prin fumat, încercau o evadare parţială.

IMPORTANT
Dacă întrebăm fumătorii de ce fumează, aflăm că ei minimizează riscurile fumatului şi, de asemenea,
consideră extrem de redusă şansa lor de succes într-o eventuală tentativă de abandon a fumatului.
Fumătorii ştiu că sunt expuşi la riscuri pentru sănătate prin comportamentul lor şi pot enumera în cele
mai multe cazuri anumite boli la care sunt preponderent vulnerabili. Mulţi dintre ei pot face o estimare
corectă a riscului general al morbidităţii sau al mortalităţii fumătorilor, însă îşi subestimează sistematic
propria periclitare. Acest cunoscut fenomen este desemnat ca iluzia invulnerabilităţii sau o distorsiune
optimistă după Weinstein, ca optimism defensiv după Schwarzer şi ca iluzie pozitivă după Taylor.

Lebovits şi Strain (1990) au chestionat 129 de muncitori care își desfășurau activitatea într-un
mediu poluat cu azbest, în legătură cu motivul pentru care fumează sau nu. Persoanele chestionate erau
conştiente de faptul că erau de două ori periclitate, dacă, pe lângă factorii nocivi de la locul de muncă, mai
consumau şi tutun. Însă, dintre aceştia, fumătorii au recunoscut că atribuie sănătatea şi boala întâmplării,
deci nu se simţeau personal responsabili pentru sănătatea lor şi aveau o atitudine fatalistă în această
privinţă. Ei respingeau la nivel cognitiv riscurile fumatului, dar nici nu erau pregătiţi, printr-o informare mai
bună, să-şi recunoască propria vulnerabilitate şi să tragă concluzii despre consecinţe.

413