CAPITOLUL 4

POLITICI DE OCUPARE
În orice condiţii de timp şi spaţiu activitatea economică implică în mod obiectiv factorul de
muncă, menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de
producţie, factorul muncă se vinde şi se cumpără prin tranzacţii desfăşurate pe piaţă muncii. În
decursul timpului, piaţa muncii a făcut obiectul unor diverse dezbaterii, unele fiind favorabile
muncii, altele au acordat o importanţă deosebită celorlalţi factori şi neofactori de producţie. În
acest context s-au acumulat elemente de continuitate potrivit cărora munca rămâne valoarea
fundamentală care, prin creativitatea ştiinţifică, prin eficienţă şi moralitate caracterizează viaţa şi
evoluţia individului şi comunităţii. Asemenea elemente sunt expresia marilor valori ale
dezvoltării economico-sociale pe coordonatele convergenţei lor la nivel naţional şi internaţional.
Ele se referă, între altele, la faptul că sporesc valenţele de creativitate ale omului, de concepţie,
de înalt profesionalism, ceea ce întăresc aspectele calitative ale muncii ca obiect ce se negociază
şi care consolidează caracterul de marfă specială al muncii, nu numai la scară naţională, ci şi la
scară internaţională1. Asemenea coordonate sunt necesare a fi luate în considerare atunci când se
analizează fenomenul de ocuparea şi subocuparea forţei de muncă în cadrul economiei. .

1. OCUPAREA DEPLINĂ A RESURSELOR DE MUNCĂ

Problema ocupării resurselor de muncă şi ale şomajului, are un conţinut complex, cu
importante consecinţe economice şi social-umane.

1.1 Ocuparea resurselor de muncă - concept

Relaţia organică între piaţa muncii şi celelalte pieţe specifice din economie îşi pun amprenta
asupra ocupării şi utilizării eficiente a resurselor de muncă. Importanţa conceptului de ocupare
poate fi relevată prin raportare la termenul de subocupare, dat fiind că neutilizarea forţei de
muncă înseamnă costuri economice şi sociale deosebite.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune complexă prin care se stabilesc
proporţiile optime privind structura, repartizarea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a
oamenilor în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă şi de retribuire2. Ocuparea

1
În unele opţiuni individuale se acordă un rol secundar muncii în sistemul factorilor de succes în viaţă. Această stare
de confuzii sau derută este favorizată şi de mass-media. Jocuri, concursuri de tipul « te uiţi şi câştigi », « râzi şi
câştigi », « sună acum şi câştigi », mediatizarea ostentativă a unor rare şi întâmplătoare câştiguri mari ş.a., sunt de
natură să suplinească lipsa de speranţă a unor indivizi care s-ar încumenta să realizeze o muncă normală, onestă, de
calitate (*** Economie, ed. a şaptea, Ed Economică, Bucureşti, 2005, p.255.
2
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Editura Tribuna Economică, 2004, p.445
125
ţine de mecanismului de funcţionare pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de
echilibru, care reflectă ocuparea deplină, ocupare optimă, subocuparea, sau chiar supraocupare.
Ce înseamnă ocuparea deplină a fost (şi a rămas) pentru mulţi economişti o întrebare obsedantă.
Astfel, pentru J.M. Keynes, ocuparea deplină este o situaţie “în care volumul global al ocupării rămâne
inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia care îi corespunde. Pentru J. Robinson, ocuparea
deplină este o “stare ideală, ce are puţine şanse de a fi atinsă în economia actuală”. La rândul său, Lionel
Stoleru consideră că termenul de ocupare deplină este echivoc şi acesta trebuie reinterpretat în funcţie de
noile condiţii. Se consideră aşadar că ocuparea deplină ar trebui să aibă nu un prag, ci două limite. Între
aceste limite, care sunt şi ele mobile, stabilite în raport cu nivelul dezvoltării economice, ar trebui să se
găsească, de fiecare dată, un optim stabilit al ocupării astfel încât şomajul să nu fie prea mare.
Încercând, să dea contur idealului ocupării depline, Alfred Sauvy scria că “le plein emploi”
înseamnă faptul că, în fiecare moment, orice individ doritor să muncească poate găsi în apropierea
domiciliului său, un loc de muncă ce îi convine, în profesiunea sau activitatea pe care doreşte să o
exerseze, în condiţii normale şi, aceasta, de o manieră permanentă. Suprapunerea perfectă a cerinţelor şi
gusturilor indivizilor peste posibilităţile economiei în mişcare are puţine şanse de reuşită. Această
concepţie reprezintă mai mult un ideal de a găsi, pentru fiecare individ, un loc în societate, iar fiecare loc
să fie ocupat de omul potrivit. Evident, niciunde nu s-a întâmplat aşa ceva. Practica a dovedit că
“ocuparea deplină” se defineşte printr-o populaţie ocupată în proporţie de 95-98 % şi că echilibrul social
se poate obţine şi la un anumit nivel de subutilizare.
Prin cunoscutul raport intitulat “Munca pentru toţi într-o societate liberă”, s-a formulat teza după
care ocuparea deplină “nu înseamnă că, în mod automat, şomajul este exclus; nu înseamnă că fiecare
persoană în vârstă aptă de muncă şi capabilă să muncească este ocupată productiv, în fiecare zi a vieţii
sale de muncă”. Se admite că ocuparea deplină este asigurată dacă până la 2-5 % din populaţia activă este
disponibilă căci între numărul persoanelor apte de a desfăşura o activitate şi numărul efectiv al locurilor
de muncă , nu există , practic, egalitate.
Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de muncă în mod eficient,
ceea ce înseamnă că efectul util concretizat în bunuri economice este maximizat. Ocuparea este un proces
multidimensional care presupune îmbinarea organică a unor elemente de natură economică, demografică,
educaţională, social-comportamentală şi juridico-instituţională. Ocuparea nu se suprapune pe aria muncii
salariate. Ocuparea este un concept mai cuprinzător deoarece cuprinde toate genurile de activităţi utile în
care individul este retribuit prin salariu sau îşi însuşeşte rezultatul activităţii sale. De asemenea, în
procesul globalizării se poate ajunge la „externalizarea” sau „internaţionalizarea” ocupării cu efecte
favorabile pentru unele persoane şi economii şi mai puţin favorabile pentru altele.
Ocuparea forţei de muncă trebuie să îndeplinească mai multe funcţii: funcţia economică, funcţia de
finalitate eficienţă, funcţia de prevenire a formării unor grupe de ocupanţi săraci, de combatere a
inegalităţilor sociale, a şomajului,, funcţia de formare continuă, funcţia dreptului la muncă şi la obţinerea
unui venit decent.

126
 În prezent se conturează o nouă paradigmă a fructificării resurselor de muncă bazată pe relaţia creştere
economică – competitivitate – ocupare - dezvoltare durabilă sustenabilă. Aceasta sporeşte complexitatea
procesului de ocupare care tinde să depăşească locul său de rezultantă a funcţionalităţii celorlalte pieţe
specifice din economie, devenind finalitate economico-socială cu influenţe puternice la nivel individual şi
societal, finalitate a armonizării întregului sistem de politici economico-sociale 3 . Atingerea ţintelor
ocupării depline trebuie să se obţină concomitent cu realizarea competitivităţii şi parcurgerea unor etape
în construirea societăţii informaţionale şi cere a se lua în consideraţie noile exigenţe de structurare
profesională şi de calificare generate de tipul de progres tehnic şi tehnologic, de folosire a unor noi forme
de ocupare, flexibilizarea duratei muncii, de prevenire a şomajului juvenil şi a celui de lungă durată,
menţinerea pe piaţa muncii a persoanelor vârstnice paralel cu creşterea vârstei de pensionare.

1.2 Subocuparea, factorii determinanţi, dificultăţi în realizarea ocupării depline

Problema ocupării, a folosirii mâini de lucru constituie o dimensiune specifică dezvoltării a cărei
importanţă poate fi motivată prin raportare la fenomenul invers, acela de neutilizare a forţei de muncă.
Subocupare este un fenomen care apare atunci când ocuparea unor persoane devine insuficientă în raport
cu normele determinate, ţinând seama de calificarea profesională. Subocuparea se manifestă în două
forme principale:
- forma de subocupare vizibilă reprezentată de indivizi care lucrează, involuntar, mai puţin decât
durată standard pentru activitatea respectiv şi sunt în căutarea unei slujbe suplimentare;
- forma de subocupare invizibilă este un concept care sugerează situaţia unor persoane care
desfăşoară o activitate profesională în care calificarea lor nu este folosită pe deplin (persoane
superior calificate care desfăşoară activităţi pentru care se cere cunoştinţe şi deprinderi de bază
sau desfăşoară activităţi ce nu necesită o calificare).4
Gradul de ocupare şi nivelul de subocupare au determinări multiple dintre care se cer a fi luate în
considerare cel puţin următoarele:
- economia are o anumită dimensiune, un sistem propriu de organizare şi o anumită capacitate dea
crea locuri de muncă (cerere de muncă). Supradimensionarea cereri nu este imposibilă dar are costuri
economice şi sociale ce nu pot fi neglijate;
- societatea a fost şi rămâne diferenţiată ca nivel de educaţie şi formare profesională ceea ce
influenţează gradul de ocupare şi diferenţierea veniturilor din muncă;
- piaţa muncii presupune existenţa unor premise care se referă la transparenţa informaţiei,
mobilitatea forţei de muncă raţionalitatea economică şi altele care dacă nu sunt respectate provoacă
multiple disfuncţionalităţi;
- există factori care determină în mod direct, chiar dacă nu proporţional, şomajul: factorii
demografici, tipul de progres tehnic, sistemul de formare profesională şi calificare a forţei de muncă în
concordanţă cu cerinţele pieţei muncii.

3
Ciucur D. ş.a., Op. Cit. p.446
4
Allais Maurice, Traite` d`economie pure, Paris, Ed.Clement Juglar,1994, p.686
127
 Fenomenul subocupării îşi face prezenţa atunci când oferta declarată depăşeşte cererea manifestată pe
piaţa muncii. Perturbarea ocupării integrale poate fi cauzată de o multitudine de factori, între care se poate
enumera următorii:
- -în primul rând, este vorba de schimbări în condiţiile de producţie ,cum ar fi modificări
însemnate în preţul unuia sau a mai multor factori de producţie, inclusiv schimbări pe piaţa
capitalurilor;
- -decidentul care elaborează o politică monetară sau politică fiscală care nu este în concordanţă cu
situaţia economiei şi are efecte inverse decât se aşteaptă ,ori se adoptă politici de ameliorarea
creşterii economice în perioada premergătoare alegerilor;
- -modificări neprevăzute ale cheltuielilor guvernamentale. O creştere a acestora duce la o sporire
a cererii agregate având ca efecte pozitive asupra producţiei şi venitului dacă nu sunt însoţite de
creşterea fiscalităţii şi aplicarea unei politici monetare restrictive. O reducere a cheltuielilor
publice dacă este însoţită de reducerea fiscalităţii şi o politică monetară laxă poate să nu fie
însoţită de reducerea producţiei şi venitului;
- -modificarea exporturilor poate fi factor perturbator. Creşterea sau scăderea bruscă a cererii
externe poate provoca dereglări în economie pentru că se modifică cererea pentru oferta
naţională, ceea ce este de natură să afecteze echilibrul economic;
- -modificarea bruscă a preferinţelor de consum ale populaţiei, fără o motivaţie obiectivă sau
subiectivă şi care influenţează înclinaţia spre consum, se poate manifesta ca factor perturbator al
ocupării forţei de muncă;
- - modificarea cheltuielilor pentru investiţii ca urmare a anticipărilor optimiste ale antreprenorilor
poate influenţa evoluţia cererii agregate şi a venitului.
La aceşti factori perturbatori se mai pot adăuga modificări în politica monetară care prin intermediu
ratei dobânzii afectează volumul investiţiilor ca şi necorelări între dinamica producţiei şi productivităţii
muncii şi cea salariului. Toate acestea îşi pun amprenta asupra ocupării forţei de muncă.
Aplicarea şi realizarea unei politici de ocupare deplină a forţei de muncă, cum sunt cunoaşte o serie de
dificultăţi majore:
a) întârzieri în apariţia efectelor politicii stabilizatoare care, la rândul lor, pot fi:
- întârzieri necesare politicii de stabilizare, respectiv perioada necesară organelor de decizie pentru
sesizarea dereglărilor din economie, fundamentarea deciziilor de politică economică şi aplicarea
măsurilor corespunzătoare de politică economică monetară sau financiară
- întârzieri necesare apariţiei efectelor politicii de stabilizare până când efectele acestor politici se
materializează în efecte dorite care pot fi efecte imediate, de regulă de mică amploare şi efecte ce
apar mai târziu dar de mare amploare şi importanţă;
b) imprecizia modelelor de previziune la nivel macroeconomic. Elementul de bază în previziunea
dimensiunii efectelor politicii stabilizatoare îl constituie informaţiile despre comportarea în
perioada trecută a variabilele estimate. Pe lângă aceste informaţii se cer a fi luate în consideraţie şi
altele noi care să surprindă comportamentul probabil al agenţilor economici la măsurile de politică
economică.
128
 Dacă se ia în considerare dificultăţile ce apar în fundamentarea unei politici de ocupare a forţei de
muncă şi nesiguranţa în obţinerea efectelor politicii adoptate, se poate aprecia că sunt numeroase situaţii
în care ocuparea nu poate fii considerată ocupare deplină.

2. SOMAJUL-FORMĂ DE SUBOCUPARE

Raportul dintre cererea şi oferta de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp
şi spaţiu şi arată cum funcţionează piaţa muncii. Şomajul este analizat din diverse unghiuri, formulându-
se opinii ce constituie obiectul unor controverse. Deşi există diversitate în definirea şomajului, totuşi se
regăsesc unele elemente comune care se regăsesc în toate opiniile.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă , din
cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei
ca sursă a ofertei de muncă5 Este un dezechilibrul al pieţei muncii ce reflectă un excedent al ofertei de
muncă faţă de cererea de muncă. Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile,
care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc de muncă.
O definiţie riguroasă a şomajului nu se poate limita la referinţa privind utilizarea deplină şi la abaterea
de la această. Potrivit BIM şomerii sunt persoane de 15 ani şi peste, care nu au un loc de muncă şi nu
desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri, sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt
disponibile să înceapă imediat lucru. În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează
diferite criterii pe baza cărora se delimitează şomajul. Astfel, în legislaţia românească şomerul este aces
persoană care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
- nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii,
venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni;
- starea de sănătate şi capacităţile fizice o fac aptă pentru prestarea unei munci;
- are vârsta de minim 16 ani;
- nu îndeplineşte condiţiile de pensionare;
- este disponibilă să înceapă lucru în perioada imediat următoare, dacă s-ar găsi un loc de muncă;
- este înregistrată la ANOFM sau la alt furnizor de servicii de ocupare , care funcţionează în
condiţiile legii.
Şomajul nu loveşte doar indivizii. Peste o anumită , el afectează întreaga societate. Este un important
factor de producţie ce condiţionează utilizarea celorlalte resurse ale societăţii iar pentru individ munca
este mijlocul de aşi câştiga existenţa şi un anumit loc în societate. Victima unei concedieri economice se
consideră şi victimă a unei excluderi sociale iar teama de şomaj bulversează comportamentele sociale şi
atitudinea individului faţă de muncă.
Fiind un dezechilibru care afectează, în diferite proporţii, economiile tuturor statelor, diminuarea
şomajului a devenit obiect al politicilor guvernamentale, cu efecte directe şi indirecte asupra indivizilor şi
economiei. Politicile anti-şomaj sunt de două tipuri:

5
Ciucur D. ş.a. Op.cit. p.448
129
 a) Politici pasive. Acestea se referă la asigurarea financiară a individului în situaţia în care rămâne
fără loc de muncă; este o formă directă de protecţie a celor excluşi de pe piaţa muncii şi se
realizează prin indemnizaţia de şomaj ( care face să scadă presiunea situaţiei financiare asupra
şomerului dar nu are efect de reducere asupra volumului global al ocupării ). Măsurile respective
pot fi completate de măsuri privind oferta de muncă, respectiv de reducerea populaţiei active
prin pensionări şi creşterea perioadei de şcolarizare a tinerilor.
b) Politici active Presupune o intervenţie directă pe piaţa muncii cu scopul modificării pozitive a
nivelului ocupării la nivelul unei unităţi administrative prin atragerea la realizarea acestora , în
principal,a celor direct afectaţi ( a şomerilor) prin:
- subvenţii pentru desfăşurarea de activităţi creatoare de locuri de muncă şi reducerea costului
salarial suportat de către firme;
- strategii de formare profesională6
Sfera programelor active cuprinde mai multe categorii. Prima categorie se referă la mobilizarea ofertei
de muncă ce cuprinde acţiuni de îmbunătăţirea şanselor de angajare a persoanelor cu probleme dificile de
angajare: programe de pregătire profesională a şomerilor adulţi şi a persoanelor ameninţate de pierderea
locului de muncă, măsuri speciale pentru şomerii tineri, şi reabilitarea celor incapabili de muncă,
sprijinirea persoanelor care se lansează în afaceri pe cont propriu.
În cea dea doua categorie se includ acţiuni ce dezvoltarea aptitudinilor de muncă şi care intră în
responsabilitatea patronilor şi a sistemului naţional de educaţie şi de pregătire a forţei de muncă. Politica
pieţei forţei de muncă poate juca un rol important mai ales în zonele în care oportunităţilor de pregătire a
forţei de muncă sunt considerate insuficiente.
În cea de a treia categorie se includ acţiuni ce vizează promovarea spiritului de căutare activă prin
sprijinirea proceselor prin care cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă sunt puşi în legătură cu potenţialii
angajatori. Serviciile de intermediere şi de plasare reprezintă elementul central în atingerea acestor
obiective şi sunt relevante pentru toţi angajaţii şi toţi angajatorii, îmbrăcând adesea forma unor programe
speciale destinate celor afectaţi de şomaj pe termen lung
Ultima categorie cuprinde acţiuni care urmăresc crearea de locuri de muncă cu caracter temporar sau cu
caracter permanent în sectorul public sau în cadrul unor organizaţii nelucrative.
Politicile sociale sunt afectate de incertitudinea care planează în privinţa diferitelor măsuri şi a
succesului acestora precum şi asupra problemelor de finanţare a programelor destinate combaterii
şomajului
3 POLITICI DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ
Înfăptuirea proceselor de ocupare a forţei de muncă presupune stăpânirea lor la nivel
microeconomiei cât şi la cel al economiei naţionale printr-un management eficient al resurselor umane.
Totodată este utila şi o anumită supraveghere a autorităţilor publice, fără ca aceasta să însemne un
amestec în deciziile privind tranzacţiile pe piaţa muncii. Sub aspect cantitativ, ocuparea vizează
asigurarea de locuri de muncă pentru indivizii apţi şi utilizarea eficientă a potenţialului de muncă a celor

6
Bodea Gabriela, Sistemul economic, între echilibru şi dezechilibru, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.84
130
ocupaţi. Modelul ocupării bazat pe corelaţia între salariul de echilibru în termeni reali şi cererea şi oferta
de muncă are o valoare doar de cunoaştere ştiinţifică de metodologie , şi mai puţin se dovedeşte eficient
în economia reală pentru ameliorarea ocupării structurale a resurselor de muncă.
Coordonatele fundamentale ale teoriei ocupării şi şomajului au valabilitate largă. Ele se pot utiliza
ţinându-se seama de condiţiile concret-istorice, de tradiţiile din spaţiul economic, în care aspectele
cantitative, structurale şi calitative se corelează într-o strategie coerentă pe termen lung.
3.1 Concept şi evoluţie
Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui economice şi constă în diverse
acţiuni directe şi indirecte prin care se asigură formarea profesională a indivizilor şi se stimulează crearea
de noi locuri de muncă în cadrul economiei. Aceasta decurge din faptul că majoritatea activităţilor
economice se află în proprietate privată iar întreprinderile publice sunt gestionate în acelaşi mod ca şi cele
private. Într-un asemenea context, politicile de ocupare a forţei de muncă au un rol important.
Potrivit unei concepţii mai largi, politica de ocupare a forţei de muncă include toate acţiunile
puterilor publice, precum şi ale întreprinderilor care produc un efect asupra nivelului şi naturii locurilor
de muncă. 7 Această definiţie are o sferă largă, care include politica macroeconomică, dar şi politica
educaţiei, organizarea sistemului de protecţie socială, politica de amenajare a teritoriului. O a doua
definiţie are un conţinut mai limitat care se referă doar la acţiunile specifice de intervenţie directă pe
piaţa muncii, numite adesea „măsuri în favoarea ocupării forţei de muncă”. Cele două concepţii permit
formularea unei definiţii după care politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de
stat pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării
adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe
piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii, 8 Această
concepţie a politicii ocupării forţei de muncă a apărut progresiv pe măsură ce şomajul a devenit un
fenomen la scară socială în toate ţările industrializate iar dreptul la muncă a fost recunoscut ca drept
fundamental al individului pe care societatea trebuie să-l satisfacă.
Evoluţia politicii de ocupare este legată de cea a condiţiilor dezvoltării economice şi a concepţiilor
privind rolul statului. Dacă iniţial, în XIX, dezbaterile aveau ca subiect riscul de suprapopulare şi
pauperismul, definirea şomajului şi cercetarea cauzelor sale se realizează mai târziu. Prima analiză în
legătură cu aceste subiecte este cea realizată în 1939 de către W. H. Beveridge care susţine că şomajul nu
este o consecinţă a suprapopulaţiei ci el provine din fluctuaţia ciclică care afectează nivelul producţiei şi
al ocupării forţei de muncă. Sunt menţionate chiar din acea perioadă, drept cauze ale şomajului nu numai
ciclurile economiei, ci şi progresul tehnic şi repartizarea activităţii productive în lume. Dezbaterile asupra
mijloacelor care ar trebui utilizate a continuat în prima jumătate a secolului XX. Legea lui J. B. Say părea
a se aplica şi pieţei muncii astfel că dezechilibrul dintre cerere şi ofertă este doar temporar care se
ajustează prin intermediul salariilor. O asemenea concluzie ar face inutilă orice politică economică şi o
intervenţie a statului care este menită să stimuleze ocuparea forţei de muncă.

7
Jessua Cl.,ş.a. Op. cit. p.606
8
Ciucur D., Gavrilă I.,Popescu C., Economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p.459
131
 Contribuţia fundamentală a lui J.M.Keynes la această dezbatere constă în ideea după care în
economie pot exista stări de echilibrul (stabile) cu anumite niveluri de subocupare a forţei de muncă, care
rezultă din insuficienţa cereri efective pe anumite pieţe. Politicile keynesiste de ocuparea mâinii de lucru
au în vedere relansarea cererii globale, prin creşterea directă a cheltuielilor publice , prin stimularea
consumului populaţiei şi crearea de locuri de muncă în activitatea public. Totodată, se urmăreşte
diminuarea costului factorului muncă, fără a implica reducerea salariilor prin reducerea sarcinilor fiscale
ce se adaugă la costurile salariale, deplasarea ofertei de locuri de muncă spre sectoarele şi calificările care
reprezintă motoare ale creşterii economice. Se apreciază că reducerea cererii globale este consecinţa
preferinţei unor titulari de venituri pentru lichidităţi şi nu spre cumpărarea de bunuri sau investiţii. Ca
atare, nivelul şomajului depinde de condiţiile de utilizare a venitului şi economisirii la un moment dat.
Pe baza acestei constatări, W.H.Beveridge a definit politicile de ocupare a forţei de muncă
(1944):”Singurul mijloc de a reduce şomajul la un minim dictat de fricţiunea ciclică, de progresul tehnic
şi de circumstanţiale internaţionale constă în a dezvolta cererea şi în a duce ….cheltuiala publică până la
limită….până la cea a potenţialului uman disponibil”. În această teorie, politica de ocupare deplină nu se
reduce doar la susţinerea cererii, ea cuprinde „ control al amplasării” industriei pe teritoriul naţional şi o
„mobilizare organizată a muncii” care trebuie să fie acceptată de către persoanele active aflate în plină
carieră profesională.
Acest obiectiv de ocupare deplină a fost atins în perioada celor „treizeci de ani glorioşi” însă acesta
nu a fost rezultatul exclusiv al politici de susţinere a cererii sau alunei revoluţii tehnologice. Politica de tip
stop and go practicată în ani `ani 60 – 70 a ilustrat consecinţele exceselor de cerere. S-a constatat că
exista şi alţi factori, între care şi factorul demografic, care determină nivelul ocupării şi care fac necesară
o nouă definiţie a politicii ocupării forţei de muncă La acesta se adaugă factori legaţi de influenţa
condiţiilor ofertei de locuri de muncă, a preţului şi a naturii acesteia, asupra nivelului activităţii
economice şi al ocupării forţei de muncă. În aceste condiţii, au fost identificate două tipuri de şomaj:
şomaj keynesian şi şomaj neoclasic, datorat neadaptării ofertei la situaţia pieţei.
Aceste analizate au fost continuate în abordarea denumită”economia ofertei”bazată pe
dereglementarea economiei şi pe reducerea costurilor. Concluziile privind rolul tot mai important al
ridicării calificării profesionale în dezvoltarea economiei au condus la apariţia a două noi teorii cu
implicaţii asupra politicii de ocupare: teoria dualismului pieţei muncii centrată pe explicarea dificultăţilor
legate de angajarea forţei de muncă slab calificate şi teoria capitalului uman care relevă rolul educaţiei
profesionale în creşterea economică
După anul 1973, în urma primului şoc petrolier, în ţările dezvoltate a apărut o criză a ocupării
manifestată prin creşterea şomajului şi au fost puse în aplicare două noi politici ale ocupării forţei de
muncă. Prima politică este bazată pe ofertă, de orientare liberală, aplicată în ţările anglo-saxone, după
care reducerea şomajului se poate face prin creşterea şi restructurarea economiei. A doua este o politică
de intervenţie activă pe piaţa muncii, aplicată în ţările Europei continentale. Aceasta politică se referă la
întreprinderi şi indivizi pentru care se propun stagii şi forme intermediare de angajare menite a deplasa
frontierele dintre educaţie, activitate şi şomaj, timp parţial de muncă, scutiri fiscale pentru anumite
categorii de indivizi, pensionare anticipată, acordarea indemnizaţiei de şomaj
132
 Pe ansamblu această politică nu a antrenat o reducere însemnată a şomajului. Începând cu sfârşitul
anilor 1990, în ţările dezvoltate a fost reluată creşterea economică, aceasta corespunde, cu condiţia să
atingă o rată medie de 3% pe an, cu o reducere a ratei şomajului. În perioada următoare au loc importante
modificări cantitative: diminuarea numărului de tineri care intră în rândul populaţiei active, în toate ţările
dezvoltate se manifestă tendinţa de îmbătrânire a populaţiei active. Paralel au loc importante modificări
calitative:creşterea nivelului de educaţie care influenţează condiţiile de intrare a tinerilor pe piaţa muncii
şi condiţiile de angajare a celor aflaţi în plină cariera profesională dar mai puţin calificaţi cărora tinerii le
fac concurenţă.
Noţiunile de „loc de muncă cu normă întreagă” şi de „carieră continuă” sunt puse sub semnul
întrebării. Principiul continuităţii vieţii profesionale este, şi el, pus sub semnul întrebării de noile condiţii
de desfăşurare a activităţii economice ce a dus la precaritatea locurilor de muncă creând factori de
instabilitate în desfăşurarea carierelor. De adăugat că la aceasta contribuie şi indivizii însăşi, preocupaţi
de a avea şi alte activităţi, cu condiţia de a putea regăsi un loc de muncă atunci când îşi vor exprima
dorinţa. Locurile de muncă atipice din trecut au devenit locuri de muncă tipice în prezent.
Datorită dezvoltării noilor tehnologii cu un înalt nivel de productivitate, societatea nu se îndreaptă
spre „sfârşitul muncii”. Nevoia de noi bunuri de consum şi mai ales de servicii este puternică ceea ce face
ca cererea de muncă să rămână ridicată care, însă, trebuie să se armonizeze cu noile forme de activitate
productivă care acordă individului mai multă libertate în organizarea timpului lor
3.2. Instrumentele politicii de ocupare a forţei de muncă
Politicile de ocupare a forţei de muncă se reînnoiesc în timp şi ele reflectă condiţiile perioadei în
care sunt aplicate. Tot odată de luat în considerare faptul că accesul la muncă este un drept fundamental al
individului recunoscut şi care trebuie respectat indiferent de starea conjuncturii. Politicile de ocupare a
forţei de muncă sunt instrumente care permit exercitarea acestui drept. În viitor se pot produce modificări
în natura activităţii evoluţia demografică şi de transformarea concepţiilor privind viaţa profesională.
Practic, în toate ţările, chiar şi în cele cu regimuri cele mai liberale, politicile de ocupare apelează la mai
multe instrumente. Din acest motiv,este necesară prezentarea sferei largi de instrumente ale politicii
ocupării forţei de muncă. De regulă se disting trei tipuri de instrumente.
Politicile cererii. Abordarea keynesistă a politicii economice nu mai este în actualitate din cauza
rigidităţii condiţiilor de aplicare, iar continuitatea creşterii în viitor nu este garantată, aşa cum s-ar putea
concluziona din manifestarea economiei bazate pe cunoaştere, a „noii economii.”O gestionare mai
flexibilă şi adaptată politică monetară a permis obţinerea unor rezultate bune în realizarea creşterii
economice dar aceasta nu înseamnă „sfârşitul ciclului economic”, o inversare a ciclului nu trebuie
exclusă. În anumite situaţii economice poate deveni necesară o politică se stimulare a cererii iar masurile
adoptate aparţin „neokeynesismului”.Ele sunt, mai ales, măsuri pe termen scurt, menite să compenseze o
recesiune conjuncturală, sau să relanseze o creştere economică considerată prea slabă şi care poate fi
accelerată prin folosirea resurselor existente.
Politicile ofertei. Globalizarea transformă pieţele în principalii factori ai definirii condiţiilor ofertei
care sunt dinamici ca urmare a schimbărilor tehnologice şi a concurenţei. Constrângerile legate de
capitalul instalat au devenit slabe iar condiţiile ofertei depind din ce în ce mai mult de nivelul de pregătire
133
a forţei de muncă posibil de angajat într-o ţară. Un nivel ridicat de instruire a forţei de muncă şi capacitate
de adaptare la realităţile pieţei muncii devin tot mai mult criterii esenţiale pentru investiţii de amplasare
ale întreprinderilor, pentru dezvoltare sau adaptarea la transformările condiţiilor de producţie şi ale
pieţelor concurenţiale. Politica ocupării forţei de muncă se cere redefinită într-un sens mai larg: alegerile
făcute în domeniul protecţiei sociale sau al statutului salariaţilor trebuie să ţină seama de efectele pe care
le au aceşti factori asupra nivelului general al ocupării forţei de muncă.
Politica fiscală este o componentă importantă a politicilor ofertei şi trebuie să influenţeze pozitiv
acţiunile întreprinderilor şi indivizilor. Pentru ca ţările să-şi păstreze dinamismul şi locul în economia
mondială trebuie să dezvolte noi activităţi productive rentabile. Fără investiţii productive remunerate
corespunzător există riscul delocalizării producţiei şi migrarea forţei de muncă calificată. Repartizarea pe
teritoriu a activităţii economice reprezintă un aspect esenţial al politicii de ocupare a forţei de muncă. În
prezent, şi mai mult în viitor, creşterea economică şi nivelul ocupării vor depinde tot mai mult de starea
pieţelor decât de intervenţia puterilor publice. Evident această intervenţie nu poate fi neglijată dar va fi
tot mai mult delegată de la statele naţionale în favoarea unor grupări regionale, aşa cum este Uniunea
Europeană, sau a unor comunităţi locale. Această acţiune rămâne necesară în continuare pentru a garanta
un nivel suficient de ocupare în fiecare unitate teritorială căci dezechilibru economic teritorial este
considerabil. Politica ofertei cu toate politicile economice şi sociale pe care le induce, este şi va fi în
continuare o componentă importantă o politici de ocupare a forţei de muncă, interpretată în sens larg.
Politicile de adaptare a ofertei de muncă la cerere. Acestea corespund definiţiei de politică a
ocupării forţei de muncă, adică a definiţiei care este cel mai adesea folosită când se abordează acest
subiect. În mod tradiţional în politica ocupării se disting, mai întâi, cheltuielile pasive cu indemnizaţiile
de şomaj şi ale măsuri de sprijin financiar. La acestea se adaugă măsurile active, care stimulează
integrarea celor nou veniţi pe piaţa muncii sau reintegrarea şomerilor de lungă durată.
Ponderea măsurilor pasive manifestă tendinţă de scădere în timp. Dacă iniţial măsurile
reprezentate de indemnizaţiile pentru şomaj au fost create pentru a compensa pierderea de venit ca urmare
a stării de şomaj pe o perioadă scurtă, prelungirea duratei şomajului şi faptului că un număr crescând de
oameni nu pot găsi loc de muncă au dus la diminuarea sumei şi a perioadei pentru care se acordă
indemnizaţia. A continua în acelaşi mod înseamnă a se majora şi mai mult costul operaţiunilor pasive de
protecţie socială. În spiritul politicii ofertei, cheltuielile pentru măsuri active trebuie stimulate. Scopul
trebuie facilitarea realocării lucrătorilor pe piaţa muncii . Variaţiile inevitabile ale activităţii economice
sub presiunea concurenţei şi evoluţiei tehnologiei impune în mod obligatoriu flexibilitatea forţei de
muncă. Această situaţie determină noi dezvoltări ale politicilor de ajustare a ofertei de muncă la cerere. În
această sfera se înscriu mai multe preocupări: crearea de noi întreprinderi şi munca independentă, acţiuni
de instruire pentru menţinerea nivelului adecvat de calificare a forţei de muncă ocupată, stimularea
interesului pentru reintegrarea rapidă pe piaţa muncii, stimularea tinerilor care nu reuşesc a se plasa sau a
şomerilor de lungă durată să accepte un loc de muncă la un nivel acceptabil din punct de vedere social,
crearea unor „pieţe tranzacţionale”ale muncii, care vor permite preluarea muncitorilor ce se confruntă cu
mari dificultăţi de integrare sau reintegrare.

134
 Politicile clasice de ocupare a forţei de muncă vor fi din ce în ce mai puţin politici statale cu
aplicare generală. Ele vor fi tot mai mult politici de ramură şi politici de întreprindere, obiect al dialogului
social între patronat şi sindicate, concretizat în acorduri pe termen scurt şi revizuibil în raport cu
modificarea conjuncturii economice.

3.3.Strategiile Uniunii Europene privind ocuparea forţei de muncă

Ocuparea forţei de muncă – proces prin care resursele de muncă disponibile sunt antrenate în
activităţi utile – constituie o problemă socială majoră, atât pentru fiecare ţară membră, cât ţi
pentru Uniunea Europeană în ansamblul. Orientarea procesului de angajare se întemeiază pe
elaborarea şi aplicarea unor strategii comune de ocupare şi combatere a şomajului. Construirea
strategiilor comunitare de ocupare a forţei de muncă s-a realizat într-un mod continuu şi derulat
de la începutul ca obiectiv procesului de evoluţie a Uniunii Europene. O dată cu semnarea
Tratatului de la Amsterdam (1997) Uniunea Europeană şi-a propus ca obiectiv să promoveze
progresul economic şi social, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, o dezvoltare
echilibrată şi durabilă prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii
economice şi sociale. Prin includerea unui capitol special privind ocuparea în Tratatul de la
Amsterdam, se dădea consistenţă juridică „expressis verbis”cooperării în domeniul politicii de
ocupare la nivel european. Statele Membre şi Comunitatea se angajează pentru „promovarea unei
coordonări între politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în vederea întăririi
eficienţei acestora prin elaborarea unei strategii coordonate privind ocuparea forţei de muncă”.
Anul 2000 a constituit un moment important în evoluţia politicii sociale prin elaborarea
Strategiei de la Lisabona prin care Consiliul European a decis că trebuie create condiţiile
necesare pentru ocuparea forţei de muncă şi a stabilit un nivel al ratei de ocupare a forţei de
muncă de 70% şi o rata a ocupării femeilor de 60%. În ceea ce priveşte obiectivele strategiei de
ocupare a forţei de muncă au fost:
- creşterea calitativă şi cantitativă a locurilor de muncă;
- anticiparea schimbărilor de pe piaţa muncii, prin crearea unui nou echilibru între
flexibilitate şi securitate;
- lupta împotriva sărăciei şi a tuturor formelor de excludere socială şi discriminare;
- modernizarea serviciilor de securitate socială;
- sporirea importanţei aspectelor sociale ale extinderii Uniunii Europene şi a relaţiilor
externe ale acesteia.
Comisia Europeană a lansat în anul 2010 o strategie pentru următorii10 ani –„Europa
2020”.Aceasta îşi propune să creeze condiţiile propice pentru creşterea mai inteligentă, mai
durabilă şi mai favorabilă incluziunii. Scopul strategiei este de a ghida economia Uniunii
Europene printr-o abordare tematică unitară a reformelor în plan economic şi social concentrată
135
pe trei priorităţi reprezentative, structurate în şapte iniţiative şi cuantificabile în cinci obiective
principale.9
Cele trei priorităţi ale Strategiei Europa 2020 vizează :
- creşterea inteligentă, prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare;
- creşterea durabilă, prin promovarea unei economii mai eficiente, mai ecologice şi mai
competitive;
- creşterea favorabilă incluziunii prin promovarea unei econom socială şi teritorială cu un
grad înalt de ocuparea a forţei de muncă care să asigure coeziunea.
Obiectivele principale propuse pentru atingerea celor trei priorităţi la nivelul Uniunii
Europene până în anul 2020 sunt:
1) o rată de ocuparea populaţiei cu vârsta între 20 - 64 de 75%;
2) investiţiile publice şi private în cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul U.E.;
3) atingerea obiectivului „20/20/20” în domeniul energiei şi al schimbărilor
climatice;
4) un nivel maxim de 10% al ratei părăsirii timpurii a şcolii şi un nivel minim de
40% al ratei de absolvire a unei forme de învăţământ terţiar în rândul tinerilor cu
vârsta între 30 şi 34 ani;
5) reducerea cu 20 de milioane a numărului de cetăţeni europeni ameninţaţi de
sărăcie şi excluziune socială.
În condiţiile în care peste 26,5 milioane de europeni nu au un loc de muncă (nov. 2013), este
important să se accelereze eforturile menite să ducă la reducerea şomajului. Unul din obiectivele
strategiei este integrarea până la sfârşitul acestui deceniu, a 75% din populaţia activă. Pentru a
facilita realizarea acestui obiectiv, UE are în vedere sprijinirea creării de noi locuri de muncă,
prin promovarea întreprinderilor sociale, restabilirea dinamicii pieţei muncii şi a îmbunătăţirea
europene în domeniul ocupării forţei de muncă ). O atenţie specială să se acordă reducerii ratei
şomajului în rândul tinerilor, care este de două ori mai ridicată decât rata şomajului în rândul
adulţilor. Se promovează o abordare mai concentrată a şomajului în rândul tinerilor: sprijin direct
acordat tinerilor concomitent cu efectuarea de reforme structurale menite să consolideze
parteneriate între departamentele guvernamentale, sistemele de educaţie formală, organismele de
formare profesională, agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, întreprinderi şi organizaţiile
societăţii civile.
În anul 2010 a fost creat un nou instrument denumit „Semestrul European”, care durează din
ianuarie până în iulie în fiecare an, când se examinează la nivel european politicile economice
ale statelor membre şi se adoptă recomandări specifice fiecărei ţări, înainte ca guvernele să îşi

9
„Strategia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă”, 2013-2020 p. 24
136
întocmească planurile bugetare şi să le înainteze parlamentelor naţionale spre dezbatere. O parte
importantă a recomandărilor vizează domenii precum ocuparea forţei de muncă, protecţia socială
şi incluziunea socială, reformarea pieţei muncii, angajarea persoanelor din categoriile
vulnerabile,sărăcia,etc.
Strategia Europa 2020 şi noua structură de guvernanţă bazată pe Semestrul European este
menită să contribuie la efortul UE de a criza şi de a elimina cauzele acesteia. Succesul acestei
strategii depinde de angajamentul asumat de UE în ansamblu, de asumarea răspunderii de către
Statele Membre, parlamentele naţionale, autorităţile locale şi regionale şi partenerii sociali, de
realizare unei economii sociale de piaţă, competitive şi funcţionale, de implementarea reformelor
structurale , precum şi de promovarea unui veritabil dialog social cu privire la politicile şi
măsurile macroeconomice.
Întrucât politicile din aceste domenii se aplică la nivelul statelor, rolul UE se limitează la
sprijinul şi completarea acţiunilor autorităţilor naţionale. UE aplică aşa-numită „metodă deschisă
de coordonare” care este un cadru de cooperare cu scopul să orienteze politicile naţionale către
îndeplinirea unor obiective comune ( ocuparea forţei de muncă, protecţia socială, incluziunea
socială) şi să permită monitorizarea lor ulterioare de către UE.
În baza dreptului de circulaţie prevăzut în Tratat, cetăţenii europeni pot.
- să îşi caute un loc de muncă în altă ţară europeană şi să lucreze acolo fără a avea nevoie
de un permis de muncă;
- să locuiască în altă ţară din UE în timp ce îşi caută un loc de muncă şi să rămână acolo şi
după încheierea perioadei de muncă;
- să beneficieze de acelaşi tratament ca şi cetăţenii ţării în care se află, în ce priveşte
accesul la piaţa muncii, condiţiile de muncă şi orice alte avantaje de natură socială sau
fiscală.
De asemenea, cetăţenii UE îşi pot transfera anumite tipuri de prestaţii sociale sau de asigurări
medicale în ţara în care îşi caută un loc de muncă. În plus, pot obţine şi recunoaşterea
calificărilor profesionale în străinătate.
Pentru a reacţiona faţă de tendinţa continuă de creştere a şomajului în Uniunea Europeană,
Comisia Uniunii a lansat aşa –numitul Pachet privind ocuparea forţei de muncă (2012), un set
de măsuri, care vizează:
- sprijinirea creării de noi locuri de muncă prin: reducerea impozitării forţei de muncă;
utilizarea eficientă a subvenţiilor pentru angajare; exploatarea potenţialelor sectoare-
cheie, cum ar fi economia ecologică, tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, asistenţa
medicală;

137
 - restabilirea dinamicii pieţelor muncii prin: sprijinirea lucrătorilor care doresc să îşi
schimbe locul de muncă sau să se reintegreze pe piaţa muncii; mobilizarea subiecţilor în
implementarea reformelor necesare ; efectuarea de investiţii în dobândirea de competenţe
; promovarea liberei circulaţii a lucrătorilor;
- consolidarea guvernanţei în domeniul politicilor de ocupare a forţei de muncă prin
ameliorarea monitorizării acestora pentru a garanta că problemele legate de ocupare şi
cele sociale beneficiază de aceeaşi atenţie ca şi cele economice.
Pentru perioada 2014-2020, trei instrumente financiare existente, gestionate direct de Comisia
Europeană – Programul pentru ocuparea forţei de muncă şi solidaritate socială PROGRESS,
Reţeaua europeană de servicii publice de ocupare a forţei de muncă EURES şi Instrumentul
european de microfinanţare Progres – au fost integrate şi extinse în cadrul unui singur program
denumit PSCI: Programul Uniunii Europene pentru schimbări sociale şi inovare socială.
Comisia Europeană ia măsuri concrete pentru a sprijini diverse categorii ale populaţiei şi
pentru a stimula acţiunile întreprinse la nivel naţional, regional sau local cu scopul de a aborda
noile provocări (ex. inserţia tinerilor pe piaţa muncii, îmbătrânirea activă). Iată unele acţiuni în
curs de derulare:
- pachet de masuri pentru integrarea tinerilor pe piaţa muncii care în esenţă reprezintă un
sistem de garanţie pentru tineret prin care se doreşte ca, în decurs de patru luni de la
finalizarea studiilor, tinerii cu vârstă mai mică de 25 de ani să primească o ofertă de
angajare de calitate sau o ofertă de continuare a educaţiei. În cadrul sistemului, fiecare
stat stabileşte parteneriate între ministerele naţionale, guvernele centrale şi locale şi
diverşi subiecţi precum mediul educaţiei şi al afacerilor , organizaţiile de tineret, agenţii
pentru ocuparea forţei de muncă, serviciile sociale şi de sănătate, cu scopul realizării de
reforme structurale: reformarea educaţiei în general pentru ca aceasta să asigure
competenţele necesare pe piaţa muncii, introducerea unei a doua şanse la educaţie şi o
informare mult mai cuprinzătoare asupra abandonului şcolar;
- lansarea Alianţei europene pentru ucenici pentru a reuni diferiţi actori publici şi privaţi
din dorinţa de a îmbunătăţi calitatea cantitatea şi imaginea ideii de ucenicie.
Acest pachet de măsuri şi propuneri, adoptat de Comisia Europeană, invită statele membre să
încurajeze angajările prin reducerea impozitului pe veniturile salariale sau prin creşterea
sprijinului în favoarea întreprinderilor noi. Totodată se identifică domeniile care au potenţialul de
a crea cele mai multe locuri de muncă în viitor: serviciile medicale, tehnologia informaţiei şi
comunicaţiilor şi economia ecologică.
Statele membre trebuie să-şi îmbunătăţească sistemele de protecţie socială şi politicile de
incluziune activă în condiţiile asigurării sustenabilităţii financiare în scopul creşterii participării

138
cetăţenilor în societate, economie şi a extinderii oportunităţilor de angajare prin utilizarea
fondurilor europene.
3.4 Politici privind ocuparea forţei de muncă în România
Principalele provocări cu impact asupra pieţei forţei de muncă în perspectiva anului 2020
specifice României, pot fi considerate următoarele:
- Demografice: procesul de scădere a populaţiei, reducerea populaţiei active şi
îmbătrânirea forţei de muncă;
- Participare pe piaţa muncii: ponderea ridicată a populaţiei ocupate în agricultură, nivel
mai scăzut de participare al femeilor pe piaţa munci, nivel ridicat al riscului de sărăcie şi
excluziune socială, nivel ridicat al şomajului în rândul tinerilor;
- Competenţele forţei de muncă: nivelul educaţional al forţei de muncă mai scăzut în
comparaţie cu media UE, participarea redusă la programe de învăţare pe tot parcursul
vieţii, insuficienţa fondurilor şi a măsurilor de stimulare fiscală, adresate atât
angajatorilor cât şi angajaţilor în domeniul formării profesionale continue;
- Măsuri active de ocupare a forţei de muncă: nivelul scăzut de investiţii şi participare
redusă a şomerilor şi a altor categorii vulnerabile pe piaţa muncii, măsuri de formare
profesională în totalul măsurilor active ocupă un loc secundar, insuficienta monitorizare
a impactului măsurilor active asupra diverselor grupuri cărora li se adresează.
Obiectivul general al politicii economice în domeniu este reprezentat de atingerea unui nivel
sustenabil de ocupare a forţei de muncă susţinut de competitivitate economică, coeziunea socială
şi dezvoltarea durabilă. Realizarea acestui obiectiv implică anumite condiţionări care sunt legate
de alte domenii de politică economică. Astfel în domeniul politicii educaţiei se are în vedere
reducerea abandonului şcolar şi a părăsirii timpurii a şcolii, creşterea calităţii procesului de
învăţământ, corelarea programei de învăţământ mediu şi superior cu cerinţele actuale şi de
perspectivă ale pieţei muncii. În domeniul politicii economice, efecte asupra ocupării au
îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol, stimularea sectoarelor economice sustenabile,
extinderea infrastructurii şi utilizării TIC, modernizarea infrastructurii publice de transport. În
domeniul fiscalităţii sunt importante facilităţile fiscale şi măsurile de reducerea costurile de
utilizare a forţei de muncă.
Obiectivele specifice şi direcţiile de acţiune pentru realizarea politicii de ocupare sunt
următoarele:
- creşterea ocupării în rândul tinerilor şi prelungirea vieţii active a persoanelor în vârstă;
- îmbunătăţirea structurii ocupaţionale ţi participării pe piaţa muncii în rândul femeilor şi
persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile;

139
 - dezvoltarea unor resurse umane cu un nivel înalt de calificare şi competenţe adaptate la
cerinţele pieţei muncii;
- îmbunătăţirea mecanismului de fundamentare, implementare, monitorizare şi evaluare a
politicilor cu impact pe piaţa muncii.
Aplicarea unor măsuri care să permită creşterea gradului de ocupare prin reducerea ofertei de
muncă nu diminuează populaţia neocupată, ci doar îl menţine o anumită perioadă de timp în
anumite limite. Astfel, pensionarea la cerere a unor salariaţi, reducerea vârstei de pensionare a
„creat” noi locuri de muncă, dar a făcut ca numărul pensionarilor să depăşească pe cel al
salariaţilor, ceea ce înseamnă că „noii” angajaţi trebuie să suporte costul „pensionării anticipate”.
Dacă avem în vedere că una din cauzele principale ale reducerii gradului de ocupare se
găseşte în nivelul scăzut al activităţii economice, apare necesitatea adoptării unor măsuri care să
vizeze creşterea economică. Creşterea economică şi dinamismul creării noilor locuri de muncă
pot fi privite sub dublu aspect: de reducere a şomajului involuntar, dar şi de sporire uşoară a
şomajului în căutarea unui salariu mai bun. Efectul asupra şomajului voluntar este mai mic decât
cel asupra şomajului involuntar. Sporirea şomajului voluntar în urma revigorării activităţii
lucrători pot opta pentru restrângerea activităţii, cel puţin o perioadă de timp, considerând că
poate găsi un loc de muncă cu un venit superior. Nu întotdeauna crearea de locuri de muncă este
suficientă pentru a absorbi şomajul, deoarece atunci când numărul de locuri de muncă creşte,
numărul solicitanţilor de locuri de muncă nu scade sau scade puţin 10 . Politicile de orientare
neoliberale consideră că asigurarea creşterii economice se impun acţiuni spre întărirea spiritului
antreprenorial, asimilarea noilor tehnologii şi asupra dimensiunilor pieţei externe şi interne.
Politicile keynesiste şi neokeynesiste apreciază că pentru creşterea economică se impune
relansarea cererii globale prin stimularea consumului individual,consumului guvernamental şi a
investiţiilor. Creşterea consumului guvernamental prin sporirea cheltuielilor publice, ar putea
compensa diminuarea consumului individual la nivel macroeconomic însă deficitul bugetar are şi
efecte negative.
O direcţie importantă de acţiune vizează crearea unui mediu de afaceri favorabil creşterii
gradului de ocupare a forţei de muncă prin măsuri monetare, fiscale şi administrative care pot să
relanseze investiţiile. Prin măsuri care au drept efect creşterea ponderii resurselor alocate
investiţiilor publice, pentru ameliorarea calificării forţei de muncă, pentru cercetare ştiinţifică şi
dezvoltare tehnologică sau pentru a oferi agenţilor economici informaţii ( previziunii) economice
pe termen mediu şi lung.
Toate ţările lumii au înregistrat, în evidenţa lor, perioade de avânt economic, dar şi perioade
de declin, însoţite de un şomaj masiv în care se traversează perioade de instabilitate economică.

10
Didier Michel Economie: Les regles du jeu, Paris, 1989 , 217
140
Stabilitatea economică11, în sens macroeconomic desemnează capacitatea sistemului economic, a
economiei în toată complexitatea sa, de a face faţă elementelor perturbatoare (endogene şi
exogene, aleatorii sau autogenerate de sistem) distorsionante şi de a reveni la starea iniţială ( sau
dezirabilă) considerată normală. În sens macro şi microeconomic, stabilitatea economică poate fi
considerată sinonimă cu însuşirea sistemului economic, a diferitelor pieţe şi unităţi de a-şi
menţine sau de a tinde spre echilibru. Piaţa concurenţială a forţei de muncă este capabilă de
echilibru stabil când elasticitatea cererii de muncă în raport cu preţul (salariul) este, în modul,
mai mare decât elasticitatea ofertei de muncă în raport cu preţul (salariul).
Problema asigurării ocupării depline, situaţie sinonimă cu o stare de echilibru pe piaţa muncii,
nu este simplă şi nu poate fi rezolvată decât cu eforturi mari şi în perioade de timp destul de
lungi12. Reducerea la minim a şomajului este rezultatul unei politici macroeconomice adecvate şi
a utilizării unor mijloace care permit absorbţia în economie a forţei de muncă rămasă fără lucru.
Este foarte importantă elaborarea (şi aplicarea) unei politici macroeconomice stabilizatoare, adică o
politică ce menţine un grad ridicat de ocupare şi evită situaţia de şomaj cronic. În acest domeniu
s-au conturat mai multe soluţii.
Soluţia keynesistă se centrează pe o politică stabilizatoare care să folosească instrumente
fiscale. Ieşirea din depresiune şi evitarea intrării în depresiune pot fi realizate prin reducerea
fiscalităţii şi prin creşterea cheltuielilor guvernamentale, ceea ce are repercusiuni asupra soldului
bugetar. Monetarismul consideră că politica monetară are un rol important în determinarea şi
dinamica nivelului producţiei şi al preţurilor, iar fluctuaţiile economice sunt generate de o
politică monetară neadecvată. O politică monetară expansionistă poate stimula cererea şi oferta
de bunuri, ceea ce contribuie la ieşirea din depresiune (sau se evită intrarea în depresiune). În
acest scop, se cere creşterea masei monetare şi reducerea ratei dobânzii.
Soluţia mixtă ia în considerare atât politica fiscală, cât şi politica monetară si consideră că o
economie care funcţionează corespunzător produce bunuri, creează venituri tot mai mari şi,
totodată, asigură o mai bună ocupare a forţei de muncă. Neocuparea integrală a forţei de muncă
şi capacităţile de producţie nefolosite sunt rezultatul unei producţii care nu ajunge la nivelul
potenţialului său. “Output-ul potenţial” este PIB real, pe care îl poate produce societatea în
condiţiile ocupării depline a forţei de muncă, adică în condiţiile şomajului natural. Diferenţa între
“producţia la nivelul ocupării depline” şi producţia efectivă o reprezintă subproducţia reală.
Evitarea ei se poate face printr-o politică fiscală şi monetară expansionistă, care să determine
creşterea cererii globale.
Obiectivul politicii mixte stabilizatoare este minimizarea fluctuaţiilor cererii globale şi
realizarea unei bune concordanţe între sporul de cerere şi potenţialul productiv al economiei.

11
*** Dicţionar de economie, Ediţia a doua, Editura Economică, 2001, p. 417
12
Băbăiţă I, Duţă A., Silaşi Gr., Imbrescu I., Macroeconomie, Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 168-169
141
Rezultatul politicii stabilizatoare trebuie să fie minimizarea deviaţiilor de la un trend crescător
al producţiei şi al utilizării, nu a abaterilor de la o medie. În cadrul unei economii care se
dezvoltă, cererea trebuie să crească, pentru a menţine o utilizare cât mai completă a capacităţilor
de producţie şi a forţei de muncă, fără tensiuni inflaţioniste.
Elaborarea politicii stabilizatoare, care să asigure ocuparea deplină, trebuie să ia în
considerare factorii perturbatori ai echilibrului macroeconomic. În această direcţie, trebuie
amintiţi următorii:
 schimbări în condiţiile de producţie - o creştere sau o scădere bruscă şi semnificativă în
preţul unui factor de producţie important (exemplul, preţul energiei şi combustibilului)
determină dereglări economice însemnate;
 modificări neprevăzute în cheltuielile guvernamentale - o creştere a acestora determină sporirea
cererii globale, a producţiei şi a venitului, dacă nu este însoţită de creşterea corespunzătoare a
fiscalităţii şi de aplicarea unei politici monetare restrictive;
 modificări neprevăzute ale exportului - o creştere a exportului poate determina o creştere
bruscă a cererii externe şi are ca efect sporirea veniturilor;
 modificarea înclinaţiei spre consum a populaţiei, la orice nivel dat al venitului, (modificare
ce nu are o motivaţie obiectivă) poate constitui un factor perturbator. Acesta duce la
modificarea corespunzătoare a funcţiei de consum, a funcţiei de economisire şi a celei de
investiţii. Când consumatorii se decid să consume mai puţin din venit, sporind economisirea,
are loc o scădere a cererii solvabile;
 modificările spontane în cererea de bani din sectorul privat devine un factor perturbator al
echilibrului macroeconomic, deoarece poate afecta rata dobânzii şi investiţiile şi, mai departe,
este influenţată mărimea venitului;
 ciclul afacerilor politice, concept care exprimă corelaţia dintre economie şi ciclul electoral.
În perioadele care preced alegerile, partidele aflate la conducere sunt interesate în elaborarea
unei politici economice care să reducă rata şomajului şi să îmbunătăţească activitatea
economică.
O politică de ocupare totală nu este uşor de realizat. Ocuparea deplină este un deziderat atins
de puţine ţări şi numai pentru perioade scurte de timp, datorită fluctuaţiilor ce caracterizează
activitatea economică.

142