UNIVERSIATATE DE VEST TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZARE: STUDII EUROPENE ȘI ECONOMIA INTEGRĂRII

MIGRAȚIA ȘI POLITICILE INTERNE ALE UNIUNII

EUROPENE. DIMENSIUNEA EXTERNĂ

Prof. Bărbulescu Adina

Grigore Silași

Masterand: Dubei Gabriela

Hegyi Brigitta
An studiu: I

Timișoara, 2021
 CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................3

1. Conceptul de migrație a persoanelor și a forței de muncă în UE..........................4

2. Conceptul de mobilitate a persoanelor și a forței de muncă în UE.......................6

3. Reglementările UE în domeniul liberei circulații a cetățenilor UE.......................8

4. Factorii care influențează mobilitatea europeană................................................10

5. Migrația legală și migrația ilegală în UE.............................................................13

6. Strategii nationale și europene privind mobilitatea persoanelor.........................13

7. Efectele migrării asupra dezvoltării economice..................................................14

CONCLUII..........................................................................................................15

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................16
 INTRODUCERE

Există mai multe definiţii ale migraţiei lansate de Naţiunile Unite, Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Comisia
Europeană care, deşi prezintă diferenţe, toate conţin două variabile: timp şi spaţiu. În ceea ce
priveşte spaţiul, toate organismele menţionate mai sus împărtăşesc opinia conform căreia
migraţia internaţională implică traversarea cel puţin a unei graniţe internaţionale, fără să facă
referire explicită la migraţia transfrontalieră. Dar, în ceea ce priveşte variabila timp opiniile sunt
divergente.
În accepţiunea Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, migraţia este ”procesul de
mişcare a populaţiei în interiorul unui stat (migraţie internă: rural-urban, urban-rural, rural-rural,
urban-urban) sau peste graniţe (migraţie internaţională care include mişcarea refugiaţilor, a
căutătorilor de azil, a migranţilor economici)”1.
În accepţiunea Naţiunilor Unite, migraţia internaţională implică „relocarea teritorială a
persoanelor între mai multe state”2, aceasta presupune plecarea din ţara de origine şi stabilirea în
cea de destinaţie pentru cel puţin un an. Se face, astfel, distincţie între migrantul pe termen lung
(cel care pleacă pentru cel puţin un an) şi cel pe termen scurt (cel care pleacă pentru cel puţin trei
luni, dar mai puţin de un an3).
Definiţia cu care operează Comisia Europeană include în migraţia pe termen lung atât
şederile efective de minim douăsprezece luni, cât şi intenţia de a locui într-un alt stat membru
minim douăsprezece luni, creând dificultăţi în comparabilitatea datelor furnizate de statele
membre.

1
IOM (2006), p.11
2
UN (2006)
3
Aici este inclusă migraţia circulatorie, de tip back and forth care s-a dezvoltat ca o strategie de viaţă încontextul
regimului impus în spaţiul Schengen
 1. Conceptul de migrație a persoanelor și a forței de muncă în Uniunea Europeană

Migraţia reprezintă deplasarea de grupuri umane cu îndepărtarea de locuinţele lor

obişnuite.
Din punct de vedere al perioadei de timp în care se realizează migraţia, avem:
 Migraţie temporară – când deplasarea se face pentru o perioadă de timp după care
individul revine la locul de origine
 Migraţie definitivă – când individul nu se mai întoarce la locul de origine
Din perspectiva direcţiei de deplasare a acestor grupuri putem vorbi de emigraţie şi
imigraţie.
Definiţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, deşi face distincţia permanent versus
temporar dar nu menţionează explicit perioada de un an drept punct de referinţă:4.
 Emigraţia este definită din perspectiva ţării de origine/ţării sursă/ţării exportatoare ca
fiind „actul de a pleca dintr-un stat pentru a se stabili într-o ţară de destinaţie/ţară
gazdă/ţară importatoare”5. Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe cea de origine şi, doar
în anumite circumstanţe, statele pot restricţiona acest drept.
 În cazul definirii imigraţiei, accentul se mută pe ţara de destinaţie, imigraţia fiind
actul de a intra într-un stat, altul decât cel de origine cu intenţia de a locui
permanent în acel stat.
În sens larg, migrantul poate fi definit ca orice persoană care locuieşte temporar sau
permanent într-o ţară unde el/ea nu s-a născut şi care a dezvoltat anumite legături sociale
importante în acea ţară gazdă (conform articolului 1.1. din Raportul Comisiei Naţiunilor Unite
pentru Drepturile Omului).
În sens restrâns, ceea ce este important de remarcat este faptul că luarea deciziei de a
migra se face din motive personale, fără intervenţia unui factor exogen cu rol de constrângere, în
acest mod fiind excluşi refugiaţii, căutătorii de azil şi alte persoane care sunt forţate să îşi
abandoneze ţara de origine.
Astfel, se poate face distincția între migranţii voluntari şi cei forţaţi să emigreze6:
 Migranţii voluntari sunt persoane aflate în căutarea unor oportunităţi, care
analizează costurile şi beneficiile emigraţiei înainte de a părăsi ţara de origine,
pentru aceştia migraţia fiind o chestiune de alegere şi nu o necesitate.
 Migranţii pentru supravieţuire caută o slujbă obişnuită, iar obţinerea ei echivalează
cu o creştere de salariu. De multe ori, plecarea se face pe canale ilegale, riscul de a
intra în economia informală a ţării gazdă fiind ridicat.
Este important să facem următoarea menţiune: „cele două categorii de migranţi se pot
transforma una în cealaltă, o criză economică sau politică face ca migrantul voluntar să devină
4
IOM (2006), p. 35
5
Idem, p. 37
6
(engl.) Out of choice / out of necessity (Wets, 2007, p. 2)
unul de supravieţuire, pe când o îmbunătăţire a situaţiei economice să transforme migranţii de
supravieţuire în migranţi voluntari”7.
În categoria migrant internaţional intră:
 muncitorii migranţi temporari (programele guest worker sau muncitorii cu
contracte în teritoriile de peste mări);
 migranţii cu calificare înaltă şi în interes de afaceri (persoane calificate ca
manageri, directori, profesionişti, tehnicieni care fie sunt activi pe piaţa internă a
companiilor transnaţionale, fie pe cea a organizaţiilor internaţionale, sau
persoanele în căutarea unui loc de muncă pe pieţe internaţionale ale muncii care
se confruntă cu deficite pentru aceste calificări. Aceştia din urmă, fac parte din
categoria dezirabililor, pentru care guvernele sau companiile intră în competiţie
prin programe de atragere a lor);
 migranţii constrânşi (refugiaţii, căutătorii de azil pe motive politice, persoanele
dislocate din locul de origine din cauza unor catastrofe naturale);
 membrii familiei migrantului (emigrează prin sistemele de reîntregire a familiei);
 migranţii de revenire (după anumite perioade de şedere în străinătate, ei aleg să
revină în ţara de origine);
 migranţii ilegali (ei pătrund într-un anumit stat, altul decât cel de origine, în
general în căutarea unui loc de muncă, fără a deţine documentele care să confirme
legalitatea acestui act de migraţie).
O altă clasificare o regăsim în glosarul de termeni ai Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE)8, unde categoriile de migranţi sunt stabilite după cum urmează:
 migranţii pe termen lung;
 migranţii pe termen scurt;
 rezidenţii care revin în ţara de origine după o perioadă în care au muncit în
străinătate;
 nomazii.
O tipologie a migrantului internaţional ia în calcul trei elemente:
 decizia de migraţie (cui aparţine decizia de a pleca?);
 motivaţia pentru decizie;
 sistemul de reglementare a imigraţiei.

7
Ghosh în Van de Broeck (1996), p. 81
8
(OECD)- Glossary of Statistical Terms: Demographic and population statistics. Migration statistics
 Sursa: Bauer et al (2004), p.5
Figura 1.1.1. Tipologia migrantului

Ţinând cont de aceste elemente, se pot distinge migranţii care iau decizia de a pleca în
mod individual, cei care iau decizia împreună cu familia nucleu şi cei care iau decizia împreună
cu familia extinsă9 şi reţeaua de prieteni10; se pot distinge migranţii care au plecat în căutarea
unor oportunităţi economice şi cei care au plecat din cauza opresiunii politice, etnice sau
religioase. O altă distincţie se poate face între migranţii permanenţi cu statut legal, migranţii
temporari cu statut legal şi migranţii ilegali.
Migraţia pentru muncă reprezintă un tip particular de migraţie. În sensul cel mai strict,
migranţii pentru muncă sunt „străini admişi de către statul de destinaţie în scopul specific de a
exercita o activitate economică remunerată pe teritoriul statului de destinaţie. Durata de şedere
este în mod obişnuit restricţionată la durata perioadei de muncă”.

2. Conceptul de mobilitate a persoanelor și a forței de muncă în Uniunea Europeană

Mobilitatea semnifică schimbarea locului unde se desfăşoară o activitate cu/fără

schimbare temporară a domiciliului. Mobilitatea forţei de muncă nu este doar un drept, ci a
devenit o necesitate la nivel european, care să contracareze efectele negative ale evoluţiei
demografice nefavorabile din Europa şi ale globalizării economiei mondiale.
Fluxurile de mobilitate intra-europene nu sunt uniform împărţite, fiind limitate la câteva
ţări de destinaţie şi la alte câteva de origine. România este o importantă ţară de origine pentru
lucrători cu mobilitate geografică.
Libera circulație a persoanelor implică existenţa unui spaţiu comun, cu reglementări
armonizate, motiv pentru care mişcarea persoanelor în spaţiul Uniunii Europene este apreciată ca

9
În legislaţia românească, familia extinsă este formată din copil, părinţi şi rudele până la gradul IV (Legea nr.
272/2004)
10
Modalitatea de luare a deciziei împreună cu familia şi/sau prietenii a stat la baza elaborării teoriei noua economie a
migraţiei
mobilitate intra-europeană şi nu ca o formă de migraţie. Literatura de specialitate analizează
două dimensiuni ale mobilităţii: dimensiunea geografică şi dimensiunea ocupaţională.
Mobilitatea geografică se referă la dimensiunea spaţială, deplasarea individului pentru a
prelua un nou loc de muncă în alt oraş, regiune, ţară sau în ţări şi continente diferite. Această
dimensiune a mobilităţii permite reducerea dezechilibrelor cerere-ofertă pe piaţa muncii şi
implicit influenţează dezvoltarea economică, „mobilitatea geografică a forţei de muncă
reprezentând un instrument puternic pentru stimularea ajustărilor economice rapide şi pentru
asigurarea creşterii economice”11. Totodată, ea este definită ca fiind „orice mişcare a factorului
de producţie muncă, sau a unei posibile mişcări, dintr-o regiune în alta”12.
Dacă această mişcare implică schimbarea rezidenţei putem vorbi deja de migraţie. Este
important să facem distincţia următoare: orice migrant este o persoană mobilă, dar nu şi orice
persoană mobilă este migrant13.
Pentru a evidenţia legăturile dintre cele două concepte - mobilitate geografică şi migraţie
este analizată abordarea spaţio-temporală a lui Gunther Malmberg.

Sursa: Malmberg, G. în Hammar et al (1997), p. 24

Figura 1.1.2. Dimensiunea temporală şi spaţială a mobilităţii şi a migraţiei umane

Deşi apare deseori tentaţia de a considera migraţia pe distanţe scurte ca fiind o formă de
mobilitate, ceea ce le diferenţiază se leagă de accesul zilnic la locuri, resurse şi oameni, migraţia
plasând individul într-un nou context pe când mobilitatea permite continua plecare-revenire,
uneori zilnică, de multe ori fără renunţarea la domiciliul stabil.
În plus, este importantă o altă clarificare: persoanele care se deplasează, cu regularitate de
acasă la locul de muncă şi invers, fără schimbarea locului de rezidenţă, intră în categoria
persoanelor mobile, comutarea sau navetismul fiind importante forme de mobilitate14
Dimensiunea ocupaţională a mobilităţii se referă la mobilitatea între profesii, între locuri
de muncă diferite, între posturi cu responsabilităţi diferite (în aceeaşi companie, rotaţia pe posturi

11
Zimmermann (2005), p. 426
12
Kunz (2004), p. 7
13
Cucuruzan (2009)
14
Cucuruzan (2009)
este o formă de mobilitate ocupaţională), implicând în acelaşi timp mobilitatea competenţelor,
mai exact transferabilitatea competenţelor generale, care contribuie la creşterea gradului de
adaptare la schimbările privind profilul unei profesii.
Această formă de mobilitate permite adaptarea forţei de muncă la schimbările care au loc
pe piaţa muncii. Mobilitatea ocupaţională influenţează, din ce în ce mai mult, dezvoltarea
profesională (asumarea de noi responsabilităţi în aceeaşi companie/instituţie sau în
companii/instituţii diferite), motiv pentru care atât angajaţii, cât şi angajatorii investesc multe
resurse (financiare şi non-financiare) în perfecţionare sau reorientare profesională, în actualizarea
cunoştinţelor, în dezvoltare profesională şi personală.15
Dacă mobilitatea geografică este redusă, înseamnă că avantajele pieţei interne nu sunt
suficient exploatate, iar informaţia oficială privind posibilităţile variate de angajare în statele
membre este insuficientă şi neadaptată la nevoile cetăţenilor (în 2002 Comisia Europeană, prin
Planul de acţiune privind mobilitatea şi aptitudinile 16 a reafirmat nevoia popularizării susţinute a
portalului EURES17 care informează asupra locurilor de muncă disponibile în Uniunea
Europeană, dar şi asupra cerinţelor pentru ocuparea unui anumit post.
Atât mobilitatea geografică, cât şi cea ocupaţională sunt insuficient dezvoltate pe piaţa
muncii europene care, prin obiectivele stabilite prin Strategia Lisabona, urmăreşte să ofere
locuri de muncă mai multe şi mai bune, în condiţiile asigurării coeziunii economico-sociale.
Pentru a stimula creşterea mobilităţii ocupaţionale apare nevoia clară de adaptare a
sistemelor de educaţie şi de pregătire profesională la nevoile pieţei muncii, de încurajare a
educaţiei pe parcursul întregii vieţi18, de dezvoltare a aptitudinilor în domeniul tehnologiei
informaţionale, de îmbunătăţire a sistemelor de recunoaştere a calificărilor şi competenţelor
(dobândite atât în sistemul formal, cât şi în cele informal şi non-formal).
Totuși, există dificultăţi în utilizarea conceptelor în domeniul mobilităţii şi a migraţiei
internaţionale a muncii și percepţii diferite ale celor două fenomene. Mobilitatea forţei de muncă
este dezirabilă, pe când migraţia este mai puţin dezirabilă, chiar indezirabilă, cum este cazul
migraţiei ilegale, ea trebuind să fie controlată, gestionată, prevenită sau chiar eliminată.

3. Reglementările Uniunii Europene în domeniul liberei circulații a cetățenilor UE

Desăvarşirea Pieţei Interne a Uniunii Europene poate fi asigurată prin garantarea celor
patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalului financiar şi a
persoanelor. Pentru a stimula creşterea mobilităţii europene comparativ cu accentuata mobilitate
americană, Europa a incercat de-a lungul timpului să influenţeze opţiunea cetăţenilor săi pentru
mobilitate.
Libera circulatie a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale prevazute în
dispozitiile Tratatului de la Roma ce trebuie îndeplinit în vederea realizarii pietei comune. Esenta
15
Ibidem
16
(engl.) Commision’s Action Plan for Skills and Mobility
17
EURES - The European Job Mobility Portal (adresa oficială a website-ului: http://europa.eu.int/eures/index.jsp).
18
(engl. ) life long learning.
acestei libertati consta în eliminarea discriminarilor între cetatenii statului membru pe teritoriul
caruia se afla acestia sau îsi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau
muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare,
deplasare, munca, angajare sau remuneratie.
Încă din 1961, europenilor li s-a permis să muncească în alte state membre, în măsura în
care existau locuri de muncă vacante. Astfel, s-a introdus testul pieţei prin care statele membre
aveau dreptul de a acorda prioritate autohtonilor şi, doar in cazul deficitul de forţă de muncă
autohtonă, cetăţenii din alte state membre puteau ocupa respectivele locuri de muncă.
Mai tarziu, în 1964 a fost desfiinţată reglementarea referitoare la prioritatea acordată
căutătorilor naţionali de slujbe, căutarea unei slujbe într-un alt stat fiind încă restricţionată, în
sensul în care guvernele erau cele care negociau accesul la slujbe şi nu individul era cel care işi
găsea o slujbă pe cont propriu. Lucrătorul putea obţine un loc de muncă din oferta disponibilă la
agenţiile de muncă. In acelaşi an, a apărut posibilitatea ca statele membre să activeze clauza de
salvgardare în cazul în care constată dezechilibre puternice pe piaţa naţională a muncii.
Anul 1968 marchează introducerea liberei circulaţii pentru lucrători, cu menţinerea
clauzei de salvgardare, mai puţin strictă decat cea din 1964.
Actul Unic European (1986) a marcat un moment important în această istorie a
reglementărilor, membrii comunităţii europene introducând prevederi noi, care să faciliteze
luarea de măsuri pentru accelerarea mobilităţii (Articolul 100), cu privire la deciziile cu
majoritate calificată, in chestiuni care privesc Piaţa Internă.
Patru ani mai tarziu, în 1990, prin semnarea Convenţiei de la Dublin, s-a făcut un pas
important pentru evitarea depunerii unor cereri de azil simultan sau succesiv în mai multe state,
prin aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a reglementărilor privind azilul.
Tratatul de la Maastricht (1993) s-a remarcat prin introducerea conceptului de cetăţenie
europeană cu scopul declarat de a asigura respectarea drepturilor şi intereselor naţionalilor din
statele membre ale Uniunii Europene.

Cetăţenia europeană inseamnă un set de drepturi, precum:

 Dreptul de a vota şi de a candida in alegerile locale şi cele pentru Parlamentul
European in ţara de rezidenţă, fără restricţii legate de naţionalitate;
 Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi la Ombudsman;
 Dreptul la protecţie diplomatică din partea autorităţilor consulare ale altui stat
membru, in state terţe in care statul al cărui naţional este individul nu este
reprezentat oficial;
 Dreptul de a se deplasa liber şi de a locui pe teritoriul oricărui alt stat membru cu
condiţia de a se înregistra pe teritoriul acelui stat membru.
Tratatul de la Amsterdam (1999) a adus importante prevederi legate de libera circulaţie a
persoanelor, controlul la frontierele externe ale Uniunii Europene, regimul căutătorilor de azil şi
al refugiaţilor, cooperarea judiciară in probleme de drept civil. In plus, tratatul a inclus cele două
acorduri de la Schengen, din 1985, respectiv din 1995.
 Prin crearea Sistemului de Informaţii Schengen19, Uniunea Europeană şi-a creat un
instrument eficient pentru intărirea cooperării în domeniul mobilităţii şi al migraţiei. Tratatul de
la Amsterdam a stabilit aşadar baza legală pentru o politică europeană in domeniul migraţiei.
Consiliile de la Tampere, Laeken şi Sevilla au accentuat problema reconcilierii între aspiraţiile
emigranţilor privind o viaţă mai bună şi capacitatea de primire a acestor imigranţi în ţările gazdă.
Strategia de la Lisabona susţine nevoia creşterii flexibilităţii pieţei muncii europene,
aceeaşi nevoie fiind reafirmată şi în Consiliul de la Stockholm (2001).
Doi ani mai târziu, în 2003, Comisia lansează un sistem de coordonare deschisă, bazat pe
transferul de bune practici care să asiste statele membre în eforturile pentru atingerea
obiectivelor comune în domeniul mobilităţii.
În ciuda acestor demersuri importante, mobilitatea intra-europeană este incă redusă. În
rândul populaţiei tinere şi educate, se constată o clară înclinare spre mobilitatea geografică, însă
această mobilitatea este puternic dependentă de acordurile bilaterale şi contractele internaţionale
intermediate de stat, iniţiativa personală fiind încă insuficient exploatată. Deşi programele pentru
mobilităţile de studii au cunoscut o remarcabilă evoluţie în anii ’90, pentru că „în 2000 numărul
studenţilor aflaţi la studii în Europa prin programul ERASMUS s-a ridicat la 181.000 persoane,
ele reprezentau doar 2% din totalul populaţiei studenţeştia Europei.20
Fig.1. Interdependenţa noţiunilor libera circulaţie a persoanelor - mobilitate - migraţie

19
Schengen Information System permite schimbul de informaţii in timp real intre statele participante la sistem;
informaţiile vizează persoanele care tranzitează frontierele spaţiului comun
20
Kunz (2002), p. 13
 4. Factorii care influenţează mobilitatea europeană

Cei mai importanţi factori care influenţează mobilitatea europeană sunt21:

 diminuarea populaţiei tinere va determina o reducere considerabilă a mobilităţii
deoarece această categorie este considerată ca fiind cea mai mobilă. Astfel, tinerii cu
educaţie inaltă trebuie incurajaţi să apeleze la programele de mobilităţi pentru studii
sau la programele de muncă pe perioadă determinată, in loc să fie impinşi spre
migraţie pe termen lung sau definitiv.
 accentuarea polarităţii regionale prin migraţia sat-oraş a determinat o scădere a
nivelului de trai, o deteriorare a calităţii serviciilor medicale şi educaţionale in
regiunile exportatoare de forţă de muncă, un dezechilibru intre cererea şi oferta de
forţă de muncă atat in regiunile exportatoare cat şi in cele gazdă, o supraaglomerare
urbană.
 dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor va diminua importanţa
mobilităţii geografice şi va accentua mobilitatea aptitudinilor. Nevoia de programe de
pregătire, în general, şi de programe de formare continuă, in special, este tot mai
puternic resimţită atat la nivelul companiilor cat şi a indivizilor.

Mobilitatea forţei de muncă reprezintă o necesitate pentru Uniunea Europeană deoarece,

fără mobilitate este greu de vorbit de o piaţă a muncii europene. Dar există percepţii divergente
în această privință: pe de-o parte, se consideră că Europa are nevoie de mobilitatea forţei de
muncă pentru a face faţă schimbărilor structurale, pentru a echilibra cererea şi oferta, pentru a
reduce disparităţile regionale, asigurand creşterea competitivităţii sale, iar, pe de altă parte, libera
circulaţie a persoanelor din noile state membre este percepută ca o ameninţare la adresa
stabilităţii pieţei muncii din Europa.
Temerile vechilor state membre legate de „invazia esticilor” au fost exprimate mai ales in
Germania şi Marea Britanie, care susţin că eliminarea restricţiilor de liberă circulaţie ar conduce
la importante fluxuri de lucrători din Est, care acceptă salarii mai mici, ameninţand astfel
stabilitatea salariilor din aceste state.

Principalele opţiuni politice în domeniul liberei circulaţii a cetăţenilor din Europa

Centrală şi de Est pot fi plasate între două extreme, şi anume:
 aplicarea imediată şi completă a prevederilor acquis-ului referitor la libera circulaţie a
persoanelor: ar contribui la consolidarea pieţei unice, ar favoriza interacţiunea dorită a
celor patru libertăţi fundamentale şi ar consolida şansele de a reduce migraţia ilegală, dar,
nu ar furniza instrumentele necesare controlului problemelor de pe piaţa muncii, ar
reduce susţinerea populaţiei din statele importatoare de forţă de muncă şi ar demonstra
inconsecvenţa politicii UE. Această opţiune este considerată nerealistă, deoarece „ar

21
Cucuruzan (2009)
 întâmpina multe dificultăţi la implementare”22, consideră cercetătorii germani: Kunz23,
Fassmann şi Munz24.
 non-aplicarea generală a acquis-ului pentru o perioadă limitată: această abordare s-ar
bucura de susţinerea vechilor state membre, confruntându-se totodată şi cu valul
dezaprobator al statelor din Europa Centrală şi de Est, fiind considerată cea mai rigidă
dintre toate opţiunile privind regimul liberei circulaţii a persoanelor. Deşi ar fi uşor de
implementat şi ar crea sentimentul de siguranţă în rândul populaţiei din vechile state
membre, acest sistem ar ignora dinamica schimbărilor de pe piaţa muncii, accentuându-i
rigiditatea

Între aceste două extreme mai apar următoarele opţiuni25:

 clauzele de salvgardare: „permit aplicarea normală a acquis-ului, dând posibilitatea
statelor membre să impună măsuri restrictive atunci şi când constată dezechilibre
importante pe piaţa naţională a muncii”26. Aceasta pot fi considerate nişte „poliţe de
asigurare” care permit evitarea riscurilor legate de dezechilibrele de pe piaţa muncii. Ele
reprezintă o practică mai veche a Uniunii Europene, însă impun costuri mari legate de
monitorizarea permanentă a pieţei, bazându-se pe criterii de evaluare negociate la nivelul
comunităţii.
 sistemul flexibil al dispoziţiilor tranzitorii, asigură libera circulaţie după o anumită
perioadă, statele membre fiind cele care decid când, în ce domenii şi pentru cine îşi
deschid graniţele. Sistemul nu exclude posibilitatea ca unele state membre să decidă
liberalizarea deplină a accesului pe piaţa muncii la data aderării noilor state membre.
 stabilirea unor sisteme bazate pe cote fixe: aceste sisteme reprezintă o propunere
nerealistă care implică stabilirea unui anumit număr maxim de state gazdă pentru
imigranţi şi a unui anumit număr de state exportatoare de forţă de muncă. Deşi cotele fixe
prezintă beneficii legate de creşterea sentimentului de siguranţă în rândul populaţiei din
ţările importatoare de forţă de muncă, asigurând evoluţii previzibile ale intrărilor şi
ieşirilor de forţă de muncă, şi este flexibil în sensul în care poate fi adaptat pentru a se
aplica sectoarelor sau regiunilor vulnerabile, el ar putea distorsiona funcţionarea pieţei
interne şi ar încuraja emigraţia ilegală. Implementarea unui astfel de sistem ar fi
complicată, ar afecta negocierile cu statele candidate, care pot privi cu suspiciune o
asemenea abordare restrictivă şi ar întârzia integrarea statelor din ultimele valuri de
extindere.
 opţiuni care pot fi individualizate în funcţie de statul membru, de statul candidat, de
regiune, sector de activitate sau în termeni de durata de timp în care se aplică.

22
Delisle (2003), p. 23
23
Kunz (2002), p. 17
24
Fassmann & Munz (2004), p. 29
25
Cucuruzan (2009)
26
EC (2001), p. 19
 5. Migrația legală şi migrația ilegală în Uniunea Europeană

Beneficii
 facilitarea integrării economice şi a dialogului inter-cultural la nivel global şi
regional;
 asigurarea necesarului de forţă de muncă în statele dezvoltate şi mai buna utilizare a
forţei de muncă din statele de provenienţă;
 generarea unor transferuri de fluxuri băneşti către statele mai puţin dezvoltate;
 facilitarea transferurilor de cunoştinţe şi tehnologie către ţările de provenienţă ale
migranţilor, după repatrierea acestora.

Costuri
 integrarea migranţilor;
 combaterea şi prevenirea imigraţiei ilegale;
 controlul frontierelor externe.

6. Strategii naționale şi europene privind mobilitatea persoanelor și a lucrătorilor

România, ca toate statele membre, beneficiază de roadele politicii de migraţie. Între

principalele câştiguri sunt transferurile financiare realizate de emigranţi, precum şi transferul de
know-how şi tehnologie, facilitat de accesul românilor la mediul cultural şi profesional al ţărilor
dezvoltate.
Politicile migraţioniste în ţarile membre ale UE sunt împărţite în patru grupe (OECD,
2003, SOPEMI) :
 politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii: vizează intrarea,
rezidenţa şi angajarea străinilor. Cele mai multe urmăresc, în esenţă, întărirea
controlului la frontieră, simplificarea şi urgentarea procedurilor de examinare a
cererilor de azil şi amendarea condiţiilor de intrare, rezidenţă şi angajare.
 politici pentru întărirea legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării
ilegale a lucrătorilor străini : Ţările confruntate cu fluxuri puternice de imigranţi
ilegali şi-au întărit măsurile de combatere a acestui fenomen.
 politici pentru integrarea imigranţilor: În plan practic aceste politici vizează măsuri
de combatere a discriminării şi învăţarea limbii ţării-gazdă ca şi procesul general de
naturalizare a imigranţilor.
 politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei : Ele urmăresc
punerea la punct a unor măsuri comune în domeniul reglementării si controlului
fluxurilor migratorii precum şi măsuri speciale în privinţa schimburilor de cercetători,
profesori, studenţi în cadrul creat la nivelul UE atât pentru ţarile membre cât şi pentru
ţările candidate
 7. Efectele migrarii asupra devoltarii economice

Sursa: Hubertus Hille, Thomas Straubhaar, “The impact of EU – Enlargement on Migration Movements
and Economic Integration: Results of Recent Studies”,Migration Policies and EU Enlargement. The Case
of Central and Eastern Europe, OECD Publishing, 2001

Referitor la efectele macroeconomice pe care mobilitatea forței de muncă le are atât

pentru România, cât şi pentru ţările de destinaţie din UE se pot face următoarele observații:
 Pe termen scurt şi mediu, emigraţia din România afectează:
 în primul rând disponibilitatea forţei de muncă (efectul cantitativ) şi are impact asupra
salariilor şi ocupării forței de muncă, dar și asupra structurii producţiei, modificând-o;
 în al doilea rând, influenţează piaţa forţei de muncă prin intermediul modificării
alocării la nivel regional şi sectorial ale forţei de muncă şi distribuţiei relative a
producţiei;
 în al treilea rând, în funcţie de destinaţie, plăţile migranţilor români către cei din ţară
vor influenţa regiunile de emigrare; diminuarea contribuţiei financiare prin migraţie
în afara comunităţii respective va avea probabil efecte la nivelul transferurilor
publice.
 CONCLUZII

 Definiţia migrației cu care operează Comisia Europeană include în migraţia pe termen

lung atât şederile efective de minim douăsprezece luni, cât şi intenţia de a locui într-un alt
stat membru minim douăsprezece luni, creând dificultăţi în comparabilitatea datelor
furnizate de statele membre.

 Migraţia reprezintă deplasarea de grupuri umane cu îndepărtarea de locuinţele lor

obişnuite.

 Tipologia migrantului internaţional ia în calcul trei elemente: decizia de migraţie;

motivaţia pentru decizie; sistemul de reglementare a imigraţiei.

 Mobilitatea semnifică schimbarea locului unde se desfăşoară o activitate cu/fără

schimbare temporară a domiciliului.

 Atât mobilitatea geografică, cât şi cea ocupaţională sunt insuficient dezvoltate pe piaţa
muncii europene care, prin obiectivele stabilite prin Strategia Lisabona, urmăreşte să
ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune, în condiţiile asigurării coeziunii
economico-sociale

 Tratatul de la Amsterdam (1999) a adus importante prevederi legate de libera circulaţie a

persoanelor, controlul la frontierele externe ale Uniunii Europene, regimul căutătorilor de
azil şi al refugiaţilor, cooperarea judiciară in probleme de drept civil.
 BIBLIOGRAFIE

 Organizaţia Internaţională pentru Migraţie – http://www.iom.int/jahia/Jahia/about

migration/ lang/en

 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-17072013-BP/FR/3-
17072013-BPFR.PDF

 Tratatul de la Amsterdam
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf

 Alexandra Sarcinschi, Migrație și Securitate, București, 2008

 Javier Solana Secretar General al Consiliului UE/Înalt Reprezentant pentru politica

externă și de securitate comună (PESC)

 România și criza migrației, Policy Brief 39, Octombrie 2015

 http://www.unhcrcentraleurope.org/ro/resurse/documentejuridice/dreptulinternational
-al-refugiatului.html

 Hubertus Hille, Thomas Straubhaar, “The impact of EU – Enlargement on Migration

Movements and Economic Integration: Results of Recent Studies”,Migration Policies
and EU Enlargement. The Case of Central and Eastern Europe, OECD Publishing,
2001

 http://www.ier.ro/sites/default/files/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_
5_ro.pdf

 http://www.ier.ro/sites/default/files/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_
5_ro.pdf