ARGUMENT

Motto
“Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să o prețuiască, deși aproape toți se
nasc cu ea. “ Hipocrate
 
Mi-am ales lucrarea “ Tehnici de îngrijire ale pacienților cu arsuri “ , deoarece am
considerat tema de un real interes în domeniul medical.Pielea corpului uman este
organul cu cea mai mare suprafață și ca și importanţă este prima barieră de apărare
a organismului nostru.
Am observat pe parcursul documentării mele pentru realizarea lucrării că sănătatea
interioară a organismului nostru începe în primul rând din exterior , iar în acest
contex pielea este principalul nostru apărător.
În accepțiunea Organizației Mondiale a Sănătății , sănătatea reprezintă integritatea
sau bună starea fizică , psihică și socială a individului și a comunităților sociale.Din
această definiție , rezultă că sănătatea nu este sinonimă cu lipsa de boală sau cu
infirmitatea.
La o analiză mai profundă , privită în viziune interdisciplinară la confluența dintre
medicină,științele educației și psihologie,s ănătatea prezintă câteva dimensiuni
esențiale : fizică , psihică , și socială.
Acestea , la rândul lor prin interacțiune și întrepătrundere , subsumează alte 3
dimensiuni : emoțională , ocupațională și spirituală.

1
 CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII

1.1.DEFINIŢIE PIELE
Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor
orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial keratinizată) și care, în interiorul
cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-zisă.
Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o
sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice și microorganisme,
participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de
asemenea un important rol de termoreglare, execută funcțiile de respirație, conține
rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul.
Într-un proces constant de reînnoire, pielea este mult mai mult decât un simplu
înveliș. Este cel mai greu (3-4 kg) și cel mai extensiv (1,5-2 m) organ al corpului
uman. În permanentă comunicare cu celelalte organe, pielea poate indică disfuncții
sau patologii de altă natură decât dermatologică.
Suprafață pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminente.
Orificiile sunt de două tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură,
nas etc.) , iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa.
Ultimele corespund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire de par), fie glandelor
sudoripare ecrine (porii).Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele
foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvența mare a
foliculitelor.Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbția percutanată
a apei, electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanțe, este
maximă.
Cutele pielii sunt de două feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale,
ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității.
Culoarea pielii depinde de:
 cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa
pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină).Cantitatea de melanină este
determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol
la ecuator), arată și o adaptare.Melanină variază între anumite limite și în funcție de
expunerea la razele ultraviolete.

2
 gradul de vascularizație capilară determină nuanță roz-roșie.Vascularizația
mai abundență a fetii produce și anumite particularități morbide regionale: bolile
congestive ale fetii sunt mai numeroase.Culoarea pielii depinde și de cantitatea de
hemoglobină (paloarea în anemii).Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai
subțire, motiv pentru care este de culoarea roz.
 grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și e
roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos
(keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză.Abundență keratohialinei (strat
granulos) conferă pielii o culoare albă.
Suprafață pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m 2.Greutatea ei totală
corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă
hipodermul (cu variații largi în raport cu corpolentă), circa 5% de derm și sub 1% de
epiderm.
Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, organe genitale și
este mai groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri.Grosimea crește la
spate și pe suprafețele extensoare ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi.
Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul este
mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are
variații mari regionale.
Structura pielii 
Pielea sau tegumentul este derivatul conjunctivo-epitelial care acoperă toată
suprafață corpului.Este un organ elastic și impermeabil pentru unele soluții și gaze,
că și pentru microbi.
Pielea este netedă, prezintă în unele locuri șanțuri (numite plici) și ridicături în
partea de extensie a articulaţiei.Pe palme și plante, pielea prezintă adâncituri fine
separate de crește fine formând un desen particular pentru fiecare individ numit
amprente, folosite în medicină legală și poliție.
Întreagă piele are :
 suprafață de 1.5-2 mp
 0.1 mm până la maxim 10 mm grosime
 greutate 10 - 20 kg.
Pe un centimetru pătrat de piele există :
 în jur de 6 milioane de celule
 în jur de 5000 de terminații nervoase

3
 în jur de 200 de receptori pentru durere
 în jur de 100 de glande sudoripare
 în jur de 15 glande sebacee
 în jur de 12 receptori pentru frig
 5 fire de par
 2 receptori pentru căldură.
Culoarea pielii este dată de :
-        cantitatea de pigment din epiderm
-        circulația sangvină din derm
-        stratul de grăsime din epiderm.
Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină.Melanină se
găsește, de asemenea, în păr și în iris.Ea este formată în celulele denumite
melanocite, situate în stratul bazal al tegumentului.
Indiferent de tipul rasial, același număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei
ființe umane.Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variații.
La rasă neagră, melanocitele sunt mai mari și produc mai mult pigment.Funcția
melaninei este de a proteja pielea față de radiația solară; cu cât pielea are o culoare
mai închisă, cu atât sunt mai puțin probabile arsurile datorate radiației solare.
Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul, tirozina,
în melanină au loc la periferia melanocitului.Odată format, pigmentul se deplasează
spre centrul celulei pentru a acoperi și proteja astfel nucleul celular.

1.2.STRUCTURA MICROSCOPICĂ
Histologic pielea este constituită din trei învelișuri :
-       epidermul de origine ectodermică
-       dermul de origine mezodermica
-      hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermica (mezenchimală).

1.2.1 Epidermul
Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele
sale fiind în permanentă regenerare.El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor
are loc prin difuzarea limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale
și prin spațiile înguste (de circa 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale
ale acestui strat.

4
 Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile
profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele.Celulele epidermului se
împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în două linii distincte:
-       keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare
-       melanocitele mult mai puțin numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele
fiice fiind împinse spre suprafață.Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-
ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină.
Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât
în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care
astfel devin melanofore.Embriologic, ele provin din creastă neurală sub formă de
metaboliţi care în cursul primelor luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din
sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele.În
piele se așează între celulele bazale.
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrană
bazală.Celulele sale au un nucleu mare situat apical.La polul apical sunt dispuse
granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai
ales ADN) de razele ultraviolete, cu acțiune inhibantă asupra acestora.Între celulele
bazale se găsesc melanocitele și corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine.În mod
normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă
spre suprafață devin tot mai turtite.Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt
intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în
metaplazii, și în alte numeroase afecțiuni.
Celulele sunt separate prin spații înguste de circa 10 milimicroni, prin care circulă
limfa interstițială nutritivă, rare celule limfocitare și se găsesc terminații nervoase
amielinice.Aceste spații reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care
coeziunea celulară e menținută prin punți intercelulare.Citoplasma celulelor se
caracterizează pe lângă formațiunile obișnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri,
numite tonofibrile.Ele au un rol important în sinteză keratinei (precursori).
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri
de celule turtite.Caracteristică lor e abundență granulaţiilor citoplasmatice de
keratohialină.Formează o barieră care împiedică pierderea apei.Această barieră este
însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză,
dar și de substanțe nocive (ex. nicotină).
5
 Stratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen,
eleidină și grăsimi.Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale
necesare etapelor finale în sinteză keratinei.Acest strat este ultimul strat vital al
epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numită "barieră
epidermică" (barieră față de apă, substanțele chimice și microorganisme).
Stratul cornos este cel mai superficial.El este alcătuit din două straturi: stratul
cornos profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator.În cel
profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe,
desprinzându-se la suprafață.
Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca și organitele
celulare, iar celulă apare că un sac format dintr-un înveliș de keratină și un conținut
bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol).Deasupra stratului cornos și
amestecat cu celulele stratului disjunct, se găsește un strat funcțional (fiziologic)
rezultat din prelingerea secreţiei sudoripare și sebacee, și din debriurile celulelor
cornoase și a substanței intercelulare.Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula)
lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecție față de microorganisme și
față de substanțele chimice.
Pe suprafață pielii și între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din
flora saprofită.Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriți
la nivelul stratului conjunctiv.
 
1.2.2 Dermul
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii.El este separat (și
totodată reunit) de epiderm prin membrana bazală.
Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice și dermice.Ea
îndeplinește o funcție de filtru selectiv, pentru substanțele provenite din derm și care
servesc la nutriția epidermului, dar constituie și a două „barieră" pentru substanțele
ce ar putea pătrunde din epiderm.
Dermul este compus din două straturi.Stratul superficial subepidermic cuprinde
papilele dermice și o zona subțire situată sub ele.El este denumit strat subpapilar și
se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase,
substanță fundamentală mai abundență și o vascularizație și inervaţie bogată (plexuri
subpapilare).Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros,
este mult mai rezistent și e compus preponderent din fibre colagenice, elastice și
reticulare.
6
 Celulele sunt reprezentate de fibroblasti, fibrociti, histocite, mastocite, limfocite și
plasmocite cu specificul lor funcțional.
Substanță fundamentală înafara de mucopolizaharide acide e bogată în apă,
conține săruri (mai ales sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine,
glucoză (care la acest nivel are o concentrație identică cu cea din plasmă, în timp ce
în epiderm este redusă la 1/3).
 
1.2.3 Hipodermul
Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente.El este alcătuit
din lobuli de celule grase (lipocite) conținând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și
de izolator termic și mecanic.Acești lobuli sunt separați prin șepturi conjunctive, în
care se găsesc vase și nervi.
O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină.Ea se întinde de la axilă,
în regiunea mamelonara și coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită
din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare
mamare.În această accepțiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină
enormă cu o structura corelată cu funcția sa secretorie.
Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relații
apropiate, în sensul că:
-       celulele secretă un conținut bogat de proteine
-       tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al
celulelor glandulare.
Anexele pielii se clasifică în:
a)    anexele glandulare :  glandele sebacee
         (glande exocrine)     glandele sudoripare 
b)    anexele cornoase : - păr, unghii.  

 
7
 CAPITOLUL II
TEHNICI DE INGRIJIRE ALE PACIENTILOR CU ARSURI

 
2.1 DEFINIȚIE
Arsura este o leziune a tegumentelor sau mucoaselor provocată de agenți externi,
fizici sau chimici care produc coagularea proteinelor și pun în libertate proteazele cu
acțiune litică asupra hematiilor, apărând ca urmare fenomene nervoase și stării
de intoxicație.
Primul spital pentru tratarea arsurilor s-a deschis în Londra, Anglia, în 1843, iar
dezvoltarea metodelor moderne de îngrijire a arsurilor a început la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În timpul primului război mondial, Henry D. Dakin și Alexis Carrel au elaborat
standarde pentru curățarea și dezinfectarea arsurilor și plăgilor cu ajutorul soluților de
hipoclorit de sodiu, datorită cărora mortalitatea s-a redus semnificativ.
În anii ’40 a fost recunoscută importanţă exciziilor cât mai rapide și a grefelor de
piele, și tot în această perioadă au fost create metode și formule de resuscitare cu
fluide.
În anii ’70, cercetătorii au demonstrat importanţă hipermetabolismului care se
instalează în urma arsurilor pe suprafață mare de piele.
 
2.2 ETIOPATOGENIE
Arsurile sunt cauzate de o varietate de surse externe clasificate drept termice,
chimice, electrice și radiații.
 În Statele Unite cele mai comune cauze de arsuri sunt : focul sau flacăra (44%),
opăriri (33%), obiecte fierbinți (9%), electricitate (4%) și substanțe chimice (3%).
Cele mai multe arsuri au loc acasă (69%) sau la locul de muncă (9%), cele mai
multe sunt accidentale, cu 2% datorate atacării de către o altă persoană și 1-2% ca
rezultat al unei încercări de sinucidere.Aceste surse pot cauza arsuri ale căilor
respiratorii sau ale plămânilor, care se întâlnesc în circa 6% din cazuri.
Rănirile produse de arsuri sunt mai frecvente la persoanele sărace.Fumatul este un
factor de risc în producerea arsurilor.Arsurile produse de foc se întâlnesc de obicei în

8
climatele mai reci. Factori specifici în țările în curs de dezvoltare sunt gătitul la foc
deschis și pe podea, la fel ca handicapurile copiilor și bolile cronice la adulți.
 
Termice
În Statele Unite, focul și lichidele fierbinți sunt cele mai obișnuite cauze ale
arsurilor.Dintre incendiile caselor care produc decesul, fumatul produce 25% ,iar
dispozitivele de încălzire produc 22%.Aproape jumătate din răniri sunt datorate
efortului de a lupta contra incendiilor.
Opărirea este produsă de lichide sau gaze fierbinți și se întâmplă cel mai adesea
din cauza băuturilor fierbinți, temperaturii ridicate a apei de la baie sau dus, uleiului
de gătit fierbinte sau aburului. 
Rănile produse de opărire sunt mai frecvente la copiii mai mici de cinci ani, iar în
Statele Unite și Australia această categorie de vârstă înregistrează circa două treimi
din totalul arsurilor.Contactul cu obiecte fierbinți este cauza a aproape 20-30% din
arsurile copiilor.În general, opăririle sunt arsuri de gradul întâi sau al doilea, dar pot
de asemenea apărea arsuri de gradul al treilea, în special în cazul contactului
prelungit.În multe țări, artificiile sunt o cauza frecventă a arsurilor în timpul sezonului
festiv.La acest risc sunt predispuși în special adolescenții de sex masculin.

Chimice
Substanțele chimice produc între 2 și 11% din totalul arsurilor și contribuie la 30%
din decesele produse de arsuri.Arsurile chimice pot fi produse de peste 25 000 de
substanțe, cele mai multe fiind baze puternice (55%) sau acizi puternici (26%).Cele
mai multe decese produse de aceste substanțe sunt produse prin ingerare.Agenții
des întâlniți includ: acid sulfuric, care se găsește în produsele de curățat
toaletă, hipoclorit de sodiu din produsele de înălbire și hidrocarburi halogenate, cum
sunt cele din produsele de îndepărtat vopseaua.Acidul fluorhidric poate produce răni
foarte adânci, care nu dor decât la un anumit timp de la expunere .Acidul
formic poate produce descompunerea unui număr important de globule roșii.
 
Electrice
Arsurile sau rănirile electrice se împart în cele de înalta tensiune (mai mare sau
egală cu 1000 volți), joasă tensiune (mai puțin de 1000 volți) și fulgerările produse de
arcuri voltaice.Cele mai frecvente cauze de arsuri electrice la copii sunt cordoanele
electrice (60%), urmate de prize (14%).De asemenea, fulgerele pot provoca arsuri

9
electrice.Factorii de risc pentru a fi trăsnit includ activitățile în aer liber, cum ar
fi alpinismul, golful și sporturile de câmp, plus munca executată afară.Mortalitatea
produsă de trăsnet este de circa 10%.
În timp ce rănirile electrice produc de obicei arsuri, ele pot cauza și  fracturi și
dislocări produse de forță de impact sau de contracții musculare.În rănirile produse
de tensiunea înalta, cea mai mare parte a rănii poate fi internă, deci extinderea plăgii
nu poate fi evaluată doar prin examinarea pielii.Contactul cu tensiunea înaltă sau
joasă poate produce aritmii cardiace sau stopuri cardiace.
 
Radiații
Arsurile produse de radiații pot apărea ca urmare a expunerii prelungite la raze
ultraviolete (cum ar fi soarele, solarele sau sudură electrică) sau la radiații
ionizante (cum ar fi terapia cu radiații, razele X sau deșeurile radioactive).Expunerea
la soare este cea mai comună cauză a arsurilor produse de radiații și per total cea
mai frecventă cauză de arsuri superficiale.Cât de ușor se ard oamenii din
cauza soarelui variază considerabil în funcție de tipul pielii.Efectele radiației ionizante
asupra pielii depind de aria expusă, pierderea părului apărând la peste 3 Gy, roșeața
devenind vizibilă la peste 10 Gy, descuamarea pielii umede la peste 20 Gy și
necroza la peste 30 Gy.Înroşirea, dacă are loc, poate apărea la un anumit timp de la
expunere.Arsurile cu radiații se tratează la fel ca celelalte arsuri.Arsurile cu
microunde pot apărea din cauza încălzirii produse de microunde. 

2.3 CLASIFICAREA ARSURILOR

La temperaturi mai mari de 44 °C proteinele încep să își piardă forma
tridimensională și să se dezintegreze.Aceasta are ca rezultat distrugeri ale celulelor
și țesuturilor. 
Multe din efectele directe ale arsurilor asupra sănătății sunt provocate de faptul că
funcționarea normală a pielii este afectată.Aceste efecte includ afectarea senzațiilor
primite de piele, a capacității acesteia de a preveni pierderile de apă prin evaporare
și a capacității acesteia de a controla temperatura corpului.Afectarea membranelor
celulare are că efect pierderea de potasiu către spațiile din afară celulei și inundarea
celulei cu apă și sodiu.
În arsurile mari (peste 30% din suprafața totală a corpului) există un răspuns
inflamator semnificativ.Acesta are ca efect scurgeri sporite de lichid
din capilare, urmate de edemațierea țesutului.Acestea au la rândul lor ca efect
10
pierderi din volumul total de sânge, iar sângele rămas pierde semnificativ din plasmă,
ceea ce face ca sângele să fie mai concentrat.
În funcție de profunzimea leziunilor provocate, sunt 4 grade de arsuri:
- gradul I: când este afectat doar stratul superficial al tegumentului (epidermul);
pielea este roșie, inflamată și dureroasă; exemplu de arsură de gradul I este eritemul
solar
- gradul II: când este afectat și dermul (stratul mijlociu al pielii); pielea este roșie,
inflamată, foarte dureroasă și acoperită de flictene cu conținut clar (băşicute cu lichid
gălbui); exemplu de arsură de gradul II sunt arsurile provocate de lichidele fierbinți
sau metale supraîncălzite
- gradul III: pielea albă cu flictenele au conținut sangvinolent și durerea este mai puțin
intensă, datorită distrugerii terminațiilor nervoase
- gradul IV: când sunt distruse toate straturile pielii, apărând necroză, cruste negre,
țesuturile fiind complet carbonizate. 
Arsurile de gradul întâi - Arsurile de gradul întâi afectează epidermul și se
manifestă printr-o roșeața, uneori urmată de o descuamare.Ele pot antrena o febră
ușoară. Insolația este o arsură de acest tip. 
Arsurile de gradul al doilea - Arsurile de gradul al doilea pot fi superficiale
(afectarea epidermului și o parte a dermului, cruţând insule de membrană bazală)
sau profunde (distrugerea epidermului și a totalității dermului).
Ele se traduc prin apariția flictenelor și pot provoca un șoc cardiovascular cu
cădere de tensiune și tahicardie.Arsură, alterând barieră cutanată, favorizează
suprainfecția.
  Arsurile de gradul al treilea - arsurile de gradul al treilea, sau carbonizarea,
distrug epidermul, dermul și hipodermul.
Foarte profunde, ele pot produce distrugerea mușchilor, a tendoanelor sau a
osului subiacent și pot să provoace moartea pacientului, în special când este vorba
de subiecți în vârstă.
Totuși, tehnicile chirurgicale actuale permit supraviețuirea subiecților afectați pe
80% din suprafață corpului, chiar în cazul de 95% arsură la subiecții tineri. 
 
2.4 SIMPTOMATOLOGIE
Caracteristicile unei arsuri depind de adâncimea acesteia.Arsurile superficiale pot
cauza dureri care durează două sau trei zile, urmate de cojirea pielii în zilele care
urmează.
11
 Cei care suferă arsuri mai severe pot acuză disconfort sau o senzație de apăsare,
mai degrabă decât durere.Arsurile care afectează întreagă grosime a pielii pot fi
complet lipsite de senzații la apăsarea ușoară sau la înțepare.
În timp ce arsurile superficiale au de obicei culoare roșie, arsurile severe pot fi roz,
albe sau negre.Arsurile din jurul gurii sau ale părului din nas pot indică faptul că au
avut loc arsuri ale cailor respiratorii, dar aceste date nu sunt concludente.Printre
simptomele mai îngrijorătoare se numără: respirație superficială, răgușeală și stridor
sau respirație șuierătoare.
Pruritul este obișnuit în cursul procesului de vindecare, apărând la circa 90% din
adulți și aproape la toți copiii.
Amorțeală sau senzația de înțepătură pot persista timp îndelungat după leziunile
produse de electricitate. 
Arsurile pot produce de asemenea probleme emoționale și psihologice.

2.5 DIAGNOSTIC
Aprecierea gravității stării victimei se face în funcție de gradul arsurii și de
suprafața corporală arsă.
Aprecierea suprafeței corporale afectate se poate face cu „regulă lui 9", astfel:
- membrul superior = 9%, 
- membrul inferior = 18% (la copil 14%)
- trunchiul anterior sau trunchiul posterior = 18%
- capul și gâtul = 9% (la copil 18%)
- organele genitale = 1%
sau considerând aria palmei victimei ca reprezentând 1% din suprafața corporală.
Arsuri grave, cu un prognostic rezervat, sunt arsurile:
- de gradul III-IV cu afectarea a peste 10% din suprafața corporală
- de gradul I-II, cu afectarea a peste 25% din suprafața corporală sau peste 20% din
suprafața corporală dacă survine la vârste sub 10 sau peste 50 de ani
- arsurile care afectează: palmele, plantele, față, organele genitale
- arsurile asociate cu leziuni de inhalare a fumului și altor substanțe toxice
- arsurile asociate cu alte leziuni: traumatisme, fracturi, plăgi
- arsurile survenite la nou-născuți, la vârstnici sau persoane tarate (cu afecțiuni
cronice cardiace, pulmonare, diabet etc.)
- arsurile electrice. 
Arsuri medii sunt arsurile:
12
- de gradul III-IV cu afectarea a sub 10% din suprafața corporală
- de gradul I-II, cu afectarea a 15-25 % din suprafața corporală sau 10-20% din
suprafața corporală dacă survine la vârste sub 10 sau peste 50 de ani
Arsurile ușoare sunt arsurile:
- de gradul III-IV cu afectarea a sub 2% din suprafața corporală
- de gradul I-II, cu afectarea a sub 15% din suprafața corporală sau sub 10% dacă
survine la vârste sub 10 sau peste 50 de ani
În cazul leziunilor electrice gravitatea depinde de tipul, intensitatea și tensiunea
curentului electric, rezistență la punctul de contact și de ieșire, durata contactului,
traseul curentului prin corp și factori de mediu asociați.

2.6 TRATAMENT
Tratamentul depinde de severitatea arsurii. Arsurile superficiale pot fi tratate doar cu
analgezice, în timp ce arsurile majore pot avea nevoie de tratament prelungit în
centre specializate în arsuri.
Răcirea cu apă de la robinet poate ajuta la scăderea durerii și la micșorarea
leziunii; totuși, răcirea prelungită poate conduce la hipotermie.
Arsurile de grosime parțială pot necesita curățire cu apă și săpun, urmată de
aplicarea unor unguente.
Arsurile de grosime completă au de obicei nevoie de tratament chirurgical, cum ar
fi transplantul de piele.
Arsurile excesive au adesea nevoie de mari cantități de fluide injectate intravenos
deoarece răspunsul inflamator care le urmează are drept rezultat pierderea de fluid
capilar și edemațierea.
Cele mai obișnuite complicații sunt cele produse de infecții.Resuscitarea începe cu
evaluarea și stabilizarea cailor respiratorii ale pacientului, a respirației și circulației
sale.Dacă medicul suspectează că s-au produs răniri prin inhalare, poate fi necesară
intubare rapidă. Aceasta este urmată de îngrijirea rănilor produse de arsură.
Pacienții cu arsuri mari pot fi înfășurați în cearceafuri curate până când sunt aduși
la spital.Deoarece rănile produse de arsuri se pot infecta, se administrează un vaccin
antitetanos dacă pacientul nu a fost vaccinat antitetanic în ultimii cinci ani.

13
 În Statele Unite, 95% din arsurile cu care sunt aduși pacienții la spitalele de
urgență sunt tratate și apoi ei sunt trimiși acasă; 5% au nevoie de spitalizare.În caz
de arsuri majore hrănirea rapidă este importantă. 
Oxigenarea hiperbarică poate fi folositoare pe lângă tratamentele tradiționale.

Fluide intravenoase
În cazul celor cu o irigare insuficientă a țesuturilor trebuie administrate soluții
cristaloide izotonice.La copiii cu arsuri pe mai mult de 10-20% din suprafața
corporală și la adulții cu mai mult de 15%, trebuie continuat cu resuscitarea formală a
fluidelor și monitorizare.Aceasta ar trebui începută pe cât posibil înaintea spitalizării
la pacienții cu arsuri mai mari de 25%. 
Formula Parkland poate ajuta la determinarea volumului de fluide intravenoase
necesare în primele 24 de ore.Formula se bazează pe suprafața corporală și
greutatea pacientului.
Jumătate din fluide trebuie administrate în primele 8 ore, iar restul administrat pe
parcursul următoarelor 16 ore.Acest interval este calculat din momentul producerii
arsurii și nu din cel în care a început resuscitarea.
Copiii au nevoie de fluide suplimentare, care să conțină glucoză.În plus, pacienții
cu leziuni produse prin inhalare au nevoie de mai multe fluide.În timp ce resuscitarea
insuficientă cu fluide poate provoca probleme, supradozarea poate fi și ea
dăunătoare. 
Formulele servesc doar drept ghid, iar perfuziile trebuie ajustate la un debit
urinar de >30 mL/h la adulți sau de >1mL/kg la copii și o tensiunea arterială medie
mai mare de 60 mmHg.
În timp ce soluția Ringer este folosită adesea, nu există dovezi că ar fi mai bună
ca serul fiziologic.Se pare că fluidele cristaloide sunt la fel de bune ca fluidele
coloidale, dar deoarece fluidele coloidale sunt mai scumpe, ele nu sunt
recomandate. 
Transfuziile de sânge sunt rareori necesare.Ele sunt recomandate doar când
nivelul de hemoglobina scade sub 60-80 g/L (6-8 g/dL) datorită riscului asociat de a
face complicații.Pot fi plasate catetere intravenoase sub pielea arsă dacă este
necesar sau poate fi folosită injectarea intraosoasă.

 Îngrijirea rănilor

14
 Răcirea rapidă (în primele 30 de minute de la producerea arsurilor) reduce
adâncimea arsurilor și durerea, dar este necesară precauție din cauză că răcirea
excesivă poate produce hipotermie.Ea trebuie executată cu apă rece la circa 10–
25 °C și nu cu apă cu gheață, deoarece această din urmă poate provoca leziuni.
Arsurile chimice pot necesită un lavaj suplimentar.Curățirea cu apă și săpun,
eliminarea țesutului mort și aplicarea de alifii/pansamente sunt aspecte importante
ale îngrijirii rănilor.Dacă există băşici intacte, nu e clar ce trebuie făcut cu ele.Unele
date parțiale sugerează ca ele să fie lăsate intacte.Arsurile de gradul al doilea trebuie
reevaluate după două zile.
În tratarea arsurilor de gradul întâi și al doilea, nu prea există date clare pentru a
determina ce fel de pansamente trebuie aplicate.Este rezonabil ca arsurile de gradul
întâi să fie tratate fără pansamente.În timp ce unguentele cu antibiotice sunt adesea
recomandate, există prea puține date care susțin utilizarea lor. 
Sulfadiazina de argint (un antibiotic) nu este recomandată deoarece poate prelungi
timpul necesar pentru vindecare. Nu există date suficiente pentru a susține folosirea
de unguente care conțin argint sau pentru a susține tratarea leziunilor prin presiune
negativă.

Medicație
Arsurile pot fi foarte dureroase, iar pentru managementul durerii sunt disponibile
mai multe opțiuni.Printre acestea se numără analgezicele simple cum
sunt ibuprofenul, acetaminofenul) și opioidele cum este morfină. 
Benzodiazepinele pot fi utilizate în plus față de analgezice, pentru a reduce
anxietatea . 
În cursul procesului de vindecare, antihistaminicele,  masajul  pot fi folosite pentru
a reduce pruritul.Oricum, antihistaminicele sunt eficace în acest scop doar la 20% din
pacienți.Există unele date provizorii care susțin utilizarea gabapentinei, care poate fi
rezonabilă în cazul pacienților a căror stare nu se ameliorează în urmă administrării
de antihistaminice.
Antibioticele intravenoase sunt recomandate înainte de intervențiile chirurgicale în
cazul pacienților cu arsuri pe suprafață mare (>60% din suprafața corporală totală).
 Există unele date provizorii care arată că antibioticele pot crește rată de
supraviețuire în rândul pacienților cu arsuri grave pe suprafață mare.

15
 Nu s-a constatat eficacitatea eritropoietinei în prevenire sau tratarea anemiei la
pacienții cu arsuri.În cazul arsurilor provocate de acidul fluorhidric, gluconatul de
calciu este un antidot specific și poate fi administrat intravenos și/sau local.

Tratament chirurgical
Plăgile arse care necesită închidere chirurgicală cu grefă de piele sau lambou (de
regulă, orice altă arsura decât o arsura de gradul trei de dimensiuni reduse) trebuie
abordate cât mai curând posibil.Este posibil ca pentru arsurile care acoperă
circumferința membrelor sau a toracelui să fie nevoie de degajarea pielii, procedura
denumită escarotomie.Aceasta se realizează pentru a trata sau a preveni afectarea
circulației distale sau a ventilației.
Pentru arsurile electrice poate fi nevoie de fasciotomii.
Prognosticul este mai pesimist în cazul pacienților cu arsuri mari, al pacienților
vârstnici și al femeilor.De asemenea, prognosticul este influențat de prezența unei
leziuni produse prin inhalarea fumului, a altor leziuni semnificative, de exemplu
fracturi ale oaselor lungi, și a comorbidităţilor semnificative (de exemplu boli
cardiace, diabet, boli psihice și intenție suicidară).
În medie, din numărul total de persoane spitalizate în centrele pentru arși din
Statele Unite, 4% mor, iar rezultatul fiecărui pacient depinde de întinderea plăgii
arse.
De exemplu, rată mortalității pentru pacienții cu arsuri cu suprafață mai mică de
10% din suprafața corporală este de 1%, în timp ce rată mortalității pentru pacienții
cu arsuri de peste 90% din suprafața corporală este de 85%.

2.7 EVALUAREA GRAVITĂŢII ARSURII

Elementele esenţiale ce trebuie luate în calcul în evaluarea gravităţii arsurii sunt :
1.Vârsta pacientului: la aceeaşi profunzime şi suprafaţă arsă o arsură este mai gravă
în cazul  pacienţilor la extremele vârstelor (copil sub 3 ani, persoane peste 60 de
ani).O arsură trebuie întotdeauna considerată gravă la sugar şi la vârstnic.Orice
arsură „toată grosimea dermului" la extremele vârstelor necesită spitalizare iniţială în
centru specializat.
2.Suprafaţa arsă este elementul esenţial în evaluarea gravităţii, prognosticului şi a
schemei terapeutice în arsuri.Există o corelaţie directă între suprafaţa arsă şi riscul
de deces.Raportul dintre mortalitate şi suprafaţa arsă, pe grupe de vârstă, este cel
mai important indicator de  performanţă a unei unităţi de arsuri.
16
3.Profunzimea arsurii.Evaluarea profunzimii trebuie realizată în dinamică (2-5 zile),
de către  personal competent.O arsură „toată grosimea dermului" trebuie considerată
gravă, cu indicaţie chirurgicală, chiar în cazul suprafeţelor relativ mici.Anumiţi agenţi
etiologici generează cu precădere leziuni profunde (curent electric, flacără, explozie,
substanţe chimice, ulei încins, substanţe vâscoase, contact cu suprafeţe încinse).
Arsurile pe „toată grosimea dermului" şi cele parţiale profunde sunt considerate grave
şi sub aspectul riscului potenţial de sechele cicatriceale definitive, cu implicaţii
funcţionale şi cosmetice.
4.Localizarea arsurii.Sunt considerate grave sau potenţial severe arsurile localizate
pe faţă, mâini, picioare, perineu, arsurile de căi aeriene şi cele cu distribuţie circulară.

2.8 EVOLUŢIE ŞI COMPLICAȚII

Pot apărea diverse complicații, infecțiile fiind cele mai frecvente.
În ordinea frecvenței, potențialele complicații includ: pneumonie,  infecții ale
tractului urinar și insuficientă respiratorie.Printre factorii de risc pentru infecții se
numără : arsurile de peste 30% din suprafața corporală, arsurile de gradul III, vârsta
extremă (pacient foarte tânăr sau foarte bătrân), arsurile care afectează picioarele
sau perineul.Pneumonia apare deosebit de frecvent la pacienții cu leziuni produse
prin inhalare.
Este frecventă anemia secundară instalată în urmă arsurilor de gradul III mai mari
de 10% din suprafață corporală.
Arsurile electrice pot declanșa sindromul de compartiment sau rabdomioliza din
cauza distrugerii țesutului muscular. Se estimează că formarea de cheaguri în venele
picioarelor apare în cazul a 6-25% din pacienți.
Hipermetabolismul, care poate să persiste ani de zile după o arsură majoră, poate
duce la scăderea densității osoase și la pierderea masei musculare.În urmă arsurilor
este posibil să se formeze porțiuni de țesut cheloid, mai ales la persoanele tinere și
cu pielea de culoare închisă .
În urmă unei arsuri, copiii pot suferi traume psihice semnificative și poate
apărea tulburarea de stres post-traumatic.
De asemenea, cicatricele pot distorsiona percepția asupra imaginii corporale. În
țările în curs de dezvoltare, arsurile semnificative pot duce la izolare socială,
extremă și abandonarea copiilor.

17
 

18