EFECTELE INFLATIEI

Definirea inflaţiei
Termenul de inflaţie a intrat în limbajul curent al oamenilor de afaceri, al
bancherilor în special, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind asociat, în exclusivitate,
dereglărilor în circulaţia monetară.
După cum se ştie, în acea perioadă sistemele monetare se bazau pe circulaţia
simultană a monedelor din metale preţioase şi a semnelor valorii, respectiv bancnotelor,
care oricând se puteau converti în aur/argint.
În această situaţia, o emisie suplimentară de bancnote, peste rezerva de metal
preţios deţinută de banca de emisie, ducea în mod inevitabil la nerespectarea acestei
reguli. Bancnotele nu mai reprezentau valoarea iniţială, se devalorizau” şi prin această
atrăgeau după şine creşterea preţurilor, iar dereglarea descrisă a căpătat denumirea de
inflaţie.
Inflaţia este un fenomen economic complex, care afectează orice tip de
economie, într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent de nivelul său de dezvoltare.
Specialiştii apreciază că inflaţia, alături de şomaj, reprezintă una dintre cele mai acute şi
mai grave probleme ale economiei contemporane.
În general, putem asocial noţiunea de inflaţie cu raportul dintre masă
monetară aflată în circulaţie şi cererea de monedă a agenţilor economici, fie pentru
desfăşurarea activităţii curente, respectiv pentru derularea tranzacţiilor, fie pentru
constituirea de rezerve.
Milton Friedman, promotorul teoriei monetariste, aprecia că inflaţia este
întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar, ceea ce reprezintă o abordare mult prea
simplificată a fenomenului.
În fapt, inflaţia reflectă dezechilibrul de ansamblu al economiei, care se
manifestă prin creşterea continuă şi generalizată a majorităţii preţurilor, scadarea
 puterii de cumpărare a banilor şi creşterea mai accentuată a cantităţii de monedă aflată
1
în circulaţie, în raport cu dinamica producţiei de bunuri economice.
În economia contemporană, inflaţia poate fi definită ca un dezechilibru
structural, monetar şi material, care arată că în economie se află în circulaţie o masă
monetară care depăşeşte nevoile agenţilor economici, ceea ce determină creşterea
generalizată şi pe termen lung a preţurilor bunurilor de consum, precum şi deprecierea
banilor.
Într-o formă concentrată, se poate spune că inflaţia este un proces de creştere
generală a preţurilor, însoţita de scăderea puterii de cumpărare a banilor. Însă, trebuie să
precizăm că nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie. Dacă într-o economie se
produc majorări izolate ale preţurilor pentru unele produse de consum, nu se poate vorbi
despre inflaţie. Procesele inflaţioniste se manifestă doar dacă nivelul general al preţurilor
creşte într-un mod continuu, pentru perioade relative mari de timp, spre exemplu câteva
luni, sau chiar un an. 2

Deci, inflaţia, ca formă de dezechilibru macroeconomic, presupune:

 Creşterea generală şi continuă a preţurilor, îndeosebi la bunurile de larg consum;
 Scăderea puterii de cumpărare a banilor;
 Existenţa unui decalaj flagrant între procesele monetare şi procesele economice reale, mai
precis între masa monetară aflată în circulaţie şi volumul bunurilor materiale şi al
serviciilor destinate pieţei.

1
Ion Bulborea - Macroeconomie, Universitatea Româno-Americană Bucuresti,2006

2
Ph. Hardwick, J.Langmead, B.Khan – Introducere in economia politica moderna, p.614
 Efectele(consecinţele) fenomenului inflaţionist

Indiferent de modul în care este definită inflaţia, putem spune că este un fenomen
care ne afectează pe toţi într-un fel sau altul, direct sau indirect. Inflaţia afectează
ansamblul mecanismelor economice, care se repercutează atât asupra producţiei, cât şi
asupra condiţiilor de viaţă a populaţiei.
În teoria economică sunt relevat îndeosebi urmările negative, fără a se pierde din
vedere şi anumite urmări pozitive. Există opinii conform cărora, o inflaţie redusă (sub 3%
pe an) influenţează pozitiv activitatea economică deoarece:
 Elimină de pe piaţă firmele nerentabile (părăsite sau uzate moral),
deblocând mecanismele economiei;
 Favorizează redistribuirea avuţiilor în favoarea înclinaţiei spre consum,
deoarece indivizii fug de lichidităţi şi utilizează banii pentru cumpărarea
de bunuri durabile, reproductive;
 Permite atenuarea oscilaţiilor cursului valutar, etc.

O inflaţie ţinută sub control îi avantajează şi pe agenţii economici care au apelat

în perioadele precendete la credite, fie pentru realizarea de investiţii, fie pentru
desfăşurarea sau dezvoltarea activităţii curente, cu ajutorul cărora au încasat profituri
reale, dar pe care le returnează sub formă de bani devalorizati. Astfel, putem aprecia ca în
aceste situaţii costul utilizării sumelor obţinute sub formă de credite este foarte mic, sau
chiar nul, dacă perioadă pentru care a fost luat creditul este relativ îndelungată, iar rată
anuală a dobânzii este cu doar câteva puncte procentuale mai mare decât inflaţia.

Atunci când fenomenul inflaţionist este de sub control, efectele negative ale
acestuia se resimt la nivelul întregii societăţi, deoarece :

 Creşterea incertitudinii riscurilor pe care trebuie le ia considerare agenţii economici

procesul de fundamentare a deciziilor, fapt care creşterea cheltuielilor pentru consum
defavoarea realizării de economii ;
 Instabilitatea a mediului de afaceri, care perturbează capacitatea firmelor de a-
activitatea;

 Contribuie la redistribuirea veniturilor detrimental majorităţii populaţiei. Cu toate , la

vedere, -ar părea efectul de creştere a preţurilor poate fi contracarat printr-o sporire a
salariilor, realitate inflaţia redistribuie detrimental celor cu venituri fixe avantajul
deţinătorilor de proprietăţi, a căror valoare . De asemenea, cei care au făcut
economii, chiar le au depuse la bănci, deoarece dobânzii lent comparaţie cu
inflaţiei;

 Înrăutăţirea standardului de a populaţiei, îndeosebi a persoanelor cu venituri reduse

fixe, etc.

 Diminuarea a volumului resurselor disponibile utilizarea a acestora;

 Degradarea economiei dezechilibrarea reportului dintre cererea agregată de bunuri

materiale servicii;

 Deteriorarea balanţei de a cursului monedei , ceea ce afectează grav calitatea

relaţiilor economice internaţionale, adică a raportuilor economice externe ale .

Explicaţia faptul inflaţia într-o fiind decât alte , exporturile respective

scumpe deci competitive, iar importurile ieftine, comparaţie cu produsele
indigene.
Drep urmare, exporturile scad, importurile cresc, de devine , iar cursul de schimb
monedei se înrăutăţeşte. trebuie luat consideraţie faptul prin ieftenirea produselor
din import se descurajează producţia cu toate urmările ei;

 Reducererea ritmului creşterii economice, chiar descreşterea producţiei ;

 Încurajarea speculaţiilor descurajarea investiţiilor productive;

 Consecintele inflatiei sunt direct proportionale cu intensitatea (amploarea) ei, iar
majoritatea lor este daunatoare economiei, generand o teama accentuate privind ritmul
cresterii preturilor.
Una dintre cele mai relevante situatii in sprijinul acestei afirmatii este cea a
Germaniei, unde intre anii 1919 si 1923 masa monetara in circulatie a crescut de 10
miliarde de ori. Daca in 1919 cursul dolarului in raport cu marca era de 1 dolar = 9 marci,
in 1923 ajunsese la cursul incredibil de 1 dolar=9,2 trilioane de marci. Germania atinsese
in toamna anului 1923, cea mai mare rata a inflatiei din toate timpurile, de 7.000
miliarde la suta.
Acest caz nu este singurul. In Ungaria, in perioada 1945-1946, rata anuala a
inflatiei a ajuns la 3,81 octilioane la suta (adica 381 urmat de 27 de zerouri).
Mai tarziu, in 1984, in Bolivia, preturile au crescut cu 2700%, in Brazilia, in
1985, cu 11.750%, iar in Argentina, in anul 1989, cu 1470%.
Nici Romania nu a fost ocolita de flagelul hiperinflatiei in anumite perioade, mai
ales imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial si in unii ani ai tranzitiei la economia de
piata.

In orice economie se doreste mentinerea inflatiei la un nivel cat mai redus, sau
macar usor de controlat. Insa, preponderent, pana la sfarsitul deceniului al optulea al
secolului precedent, aplicarea politicilor macroeconomice care vizau reducerea nivelului
de inflatiei au avut ca efect secundar cresterea somajului si reciproc, politicile care
priveau reducerea somajului au influentat negative inflatia.

Acest fenomen a fost marcat intr-un studiu din 1958, de catre economistul
neozeelandez Alban William Phillips, care a elaborate o curba denumita curba Phillips,
ca expresie a relatiei inverse intre rata inflatiei, exprimata prin variatia salariilor
nominale si rata somajului.
Aceasta curba a fost alcatuita pe baza unui set de date din perioada 1861-1957,
din Marea Britanie. Formula care reda acesta relatie este:
∆Wt = f (Ut)
∆W - variatia nivelului salariului
 U – rata somajului
t – perioada luata in calcul

Deci, curba Phillips coreleaza nivelul ratei somajului cu rata inflatiei, generate de
variatia salariilor nominale. De exemplu, o crestere a ratei somajului cu 4 puncte
procentuale (de la 8% la 12%) va conduce la scaderea inflatiei generata de salarii de la
3% la 2%, in timp ce o reducere a ratei somajului cu 4 puncte procentuale (de la 8% la
4%) va atrage dupa sine o crestere a ratei inflatiei de la 3% la 4%.
În general, curba Phillips, şi-a găsit
Curba Phillips
confirmarea în realitatea economică de piaţă până în
anii 1960-1969. 10
8 A
Un suport teoretic, al relatiei dintre rata B
6
C
inflatiei salariale si rata somajului, a fost elaborat in D

Rsn(W)
4
E
1960 de catre Richard Lipsey, care a aratat ca 2
F
0 G
modificarea ratei nivelului salariului nominal H9 I
-2 1 2 4 6
depinde de surplusul cererii de pe piata muncii. -4
Curba Phillips a fost amplu controversata in Rş(u)

literatura de specialitate. Pentru keynesisti, relatia

formulata de Phillips a fost considerata ca un element care lipsea din modelele
macroeconomice si care ar putea servi ca sursa pentru politica economica. Pentru criticii
sai, aceasta relatie poate fi valabila numai pe termen scurt, avand in vedere ca subiectul
negocierilor nu este salariul nominal, ci salariul real.
In Teoria generala a folosirii mainii de lucru a dobanzii si a banilor, economistul
englez John Maynard Keynes aprecia ca exista o relatie invers proportionala intre rata
somajului si rata salariilor(respectiv a inflatiei). Aceasta inseamna ca daca gradul de
ocupare se apropie de ocuparea deplina, presiunea inflationista este mare, iar daca
somajul creste, inflatia se reduce.
Friedman si Phelps au adus corectii importante teoriei elaborate de Phillips si
Lipsey, demonstrand ca exista diferente semnificative intre curba Phillips pe termen scurt
si cea pe termen lung. Cu aceasta ocazie, cei doi economisti americani au introdus
termenul de rata naturala a somajului (natural rate of unemployment). Aceasta rata este
definita fie prin acel „acel nivel al somajului voluntar cara curata piata fortei de munca,
producand o rata substantiala a salariului real, considerand ca mai multe piete se afla in
echilibru, fie ca rata a somajului care mentine constanta rata medie a salariului real si
asigura un nivel constant al preturilor, in conditiile in care cresterea productivitatii muncii
este nula.”(M.Blaug, Economic Theory in Retrospect)
Radacinile ratei naturale a somajului trebuie sa fie cautate in argumentul adus de
Friedman in 1968, conform caruia curba Phillips pe termen lung este verticala. De fapt,
acesta a fost raspunsul lui Friedman la afirmatia potrivit careia prin curba Phillips se
ofera o modalitate de negociere intre inflatie si somaj, singura problema fiind
reprezentata de alegerea variantei optime de combinare dintre cele doua fenomene, din
punct de vedere social.
Milton Friedman a apreciat ca orice imbinare a acestora trebuie sa fie facuta doar
pe termen scurt, deoarece somajul se poate reduce sub rata sa naturala doar in situatia in
care lucratorii sfarsesc prin a recunoaste nivelul real al inflatiei din economie. Daca ei
subestimeaza nivelul real al inflatiei, atunci vor supraestima valoarea reala a salariilor cu
care sunt platiti.
Ca rezultat al acestei supraestimari, angajatii, care ar prefera sa nu munceasca
pentru un salariu mai redus, vor considera ca locurile actuale de munca sunt
inacceptabile. Insa, aceasta stare poate sa dureze doar pentru o perioada scurta de timp.
Ca urmare, pentru a mentine rata somajului sub nivelul ratei naturale a somajului, este
necesar ca muncitorii sa fie pacaliti in continuare cu rate ridicate ale inflatiei. Rezultatul
acestui proces este fie o spirala inflationista care urca indefinit, fie urcarea somajului la
nivelul sau natural.
Deci, inflatia si somajul nu se compenseaza sistematic. Mai mult, in ultimele
decenii, s-a constatat ca inflatia si somajul evolueaza concertat, respectiv fie ambele
cresc, fie ambele scad, ceea ce demonstreaza inca o data ca niciunul dintre cele doua
fenomene nu pot fi folosite eficient pentru a-l combate pe celalalt.
 Cauzele si tipologia inflaţiei

Ca forma de manifestare a dezechilibrului macroeconomic, inflatia este generata

de o multitudine de cauze economice si neeconomice, interne(endogene) si
externe(exogene). Efectele sale sunt pe termen lung si pe termen scurt si se manifesta cu
intensitati diferite de la o tara la alta, de la o ramura economica la alta.
In privinta explicarii cauzelor inflatiei exista diverse puncte de vedere, care ar
putea fi grupate in doua categorii.
Prima categorie considera drept cauza principala a inflatiei excedentul masei
monetare aflate in circulatie, ca urmare a emisiunii de moneda peste oferta de bunuri
economice. Aceasta ar atrage dupa sine un surplus de cerere care, la randul sau, va
conduce la cresterea excesiva a preturilor. De aici si folosirea denumirii de inflatie prin
moneda.
Un asemenea punct de vedere este sustinut de scoala monetarista al carui principal
exponent este Milton Friedman. Potrivit opiniei acestei scoli, inflatia poate fi redusa sau
stopata prin exercitarea unei presiuni asupra masei monetare, restrictii in acordarea
creditelor si imprumuturilor, influentarea dobanzii si punerea sub control a emisiunii de
moneda.
Cea de-a doua categorie considera ca adevaratele cauze le constituie execedentul
de cerere agregata peste oferta agregata si cresterea costurilor de productie. Cu alte
cuvinte, cauzele trebuie cautate in procesele economice reale si nu in cauzele monetare.
Inflatia generata de aceste cauze poarta denumirea de inflatie prin cerere si inflatie prin
costuri. Pe baza cauzelor si a altor criterii pot fi analizate tipurile de inflatie si specificul
lor.
Avand in vedere complexitatea proceselor inflationiste, exista diverse criterii care
pot fi luate in considerare pentru stabilirea tipologiei inflatiei. Astfel, in functie de
capacitatea agentilor economici de a cuantifica evolutia viitoare a inflatiei, se disting:

 Inflatie anticipata, care poate fi prevazuta de catre toti agentii economici si

impotriva careia se pot lua masuri de protectie;
  Inflatie neanticipata, care este imprevizibila, produce efecte negative asupra
activitatii economice a agentilor economici si care se produce atunci cand
economia, in ansamblul sau, prognozeaza incorrect rata inflatiei, depasindu-se
astfel rata asteptata.

In functie de amploarea si evolutia indicelui general al preturilor, se disting:3

 Inflatie taratoare, care se produce atunci cand rata anuala de crestere a preturilor
nu depaseste nivelul de 3%, reprezentand palierul suportabil al fenomenului;

 Inflatie moderata, in cazul in care ritmul anual al cresterii preturilor se

incadreaza in intervalul 3%-6%, care de regula poate fi prevazuta, iar efectele
negative sunt relative usor de contracarat.

 Inflatie rapidă, cand preturile cresc cu ritmuri anuale cuprinse intre 6% si 10%,
caracteristica pentru tarile in curs de dezvoltare, sau aflate in tranzitie la economia
de piata;

 Inflatie galopantă, daca cresterea preturilor este mai mare de 10%-50% intr-
un an, care de regula este insotita de decline economic, respectiv de somaj,
reducerea ritmului de crestere a produsului national, etc.;

 Hiperinflaţia, care se produce atunci cand ritmul cresterii preturilor este mai
mare de 50% pe luna, pentru o perioada de cel putin 1 an, iar productia
nationala este constanta sau chiar scade in perioada considerata.

3
I.D.Adumitrachesei, E.Niculescu,N.G. Niculescu, Economie politica. Teorie si politica economica pentru
Romania, pag. 224
 Dupa capacitatea procesului inflationist de a se dezvolta in viitor, se pot retine:

 Inflaţie ascunsă sau frânată, datorata interventiilor statului in economie prin

decizii de natura monetara, fiscala si/sau bugetara;

 Inflaţie explicită sau deschisă, care nu poate fi stopata prin interventii ale
autoritatii statului, dezvoltandu-se autonom.

Evaluarea inflatiei se face tinand seama de evolutia altor indicatori

macroeconomici, in primul rand de cresterea economica. Din acest punct de vedere se
disting urmatoarele situatii:

 Cresterea economică neinflaţionistă se realizeaza atunci cand procesul

inflationist este tinut sub control de catre puterea guvernamentala, obtinandu-se o
crestere economica superioara ratei inflatiei;

 Cresterea economică inflaţionistă, care se produce atunci cand ritmul de

crestere al preturilor bunurilor de consum devanseaza ritmul annual de crestere al
productiei nationale;

 Stagflatia (stagflation) care se caracterizeaza prin stagnarea ritmului de crestere

economica si rate positive in dinamica preturilor;

 Slumflatia(slumflation) semnifica declinul economic combinat cu ritmuri rapide

sau chiar galopante de crestere a preturilor.
 In functie de cauzele generatoare de inflatie, se pot lua in considerare
urmatoarele tipuri de inflatie:

1. Inflaţia prin cerere

2. Inflaţia prin costuri
3. Inflaţia prin oferta
4. Inflaţia prin moneda
5. Inflaţia prin credit
6. Inflaţia combinata