Dintele

Dintele (latină: dens, dentis; greacă: odous)[1] este un organ dur, de culoare alb-galbuie,

cu sediul in cavitatea orala ,compus dintr-o coroană liberă și una sau mai
multe rădăcini implantate în regiunea alveolara a oaselor maxilare
(maxilar și mandibulă), și destinat îndeosebi la tăierea, la zdrobirea și la
măcinarea alimentelor.

Etimologie
Cuvântul românesc dinte este moștenit din limba latină: dens (nominativ), dentis (genitiv), iar
la acuzativ[2]: dentem, având același sens ca și în limba română. În latină, provine din
rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită) °d-, °ed, °denk sau °dent („a mușca”, „a
mesteca”)[3], de unde au ieșit, între altele, cuvintele όδούς (odous), plural: έδοντες (edontes)
și όδοντος (odontos) din greaca veche sau tand, din limba olandeză.[3]

Descriere
Dinții sunt cele mai dure formațiuni ale organismului care prezintă 3 componente și anume
rădăcina implantată printr-o gomfoză (articulație fixă) în alveola dentară, continuată
cu colul în raport cu gingia, iar la exterior coroana vizibilă și albicioasă.
La copii există dentiția de lapte sau decidua, formată din 20 de dinți, înlocuită treptat spre
vârsta adultă prin înmurguriri succesive pornite din maxilare, de dentiția definitivă cu 32 de
dinți, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă la adult cuprinde de la linia mediană și anterior
spre lateral și posterior, următorii dinți: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari și 3 molari. Molarii și
premolarii sunt numiți per ansamblu măsele. Ultimul molar este numit colocvial măsea de
minte. Funcțional, dinții au rol atât în pronunția unor consoane cât și în masticație, fiind
adaptați perfect pentru tăierea, zdrobirea și măcinarea alimentelor.
La majoritatea vertebratelor dinții se înnoiesc de mai multe ori de-a lungul vieții.[4] La oameni,
în schimb, în ciuda existenței unui țesut numit lamina dentară, care este esențial pentru
dezvoltarea dinților, acest proces se întâmplă o singură dată.[4]

Structură
Coroana dintelui este alcatuita dintr-un strat neuniform de smalț, care este un țesut ectodermic
format în perioada embriogenezei. Stratul de smalt este mai subtire înspre rădăcină, și are în
compoziția sa substanțe minerale, apă și substanțe organice.
Rădăcina prezintă la suprafață cement, o substanță organo-minerală de origine mezodermică,
proliferat pe întreaga perioadă a existenței dintelui și dispus sub formă de fibre de colagen.
Atât în rădăcină cât și în coroană există la interior o altă substanță de origine mezodermică
numită dentină, formată în perioada embrionară.
Profund în dinte se găsește pulpa dentară, plină cu țesut moale conector. Aici se
găsesc nervi și vase de sânge care pătrund în dinte printr-un canal apical al rădăcinii. Pulpa
este adesea denumită „nervul dintelui”. Între pulpă și dentină se găsesc odontoblastele, care
formează dentina.

Sisteme de identificare
Pe lângă denumirile individuale ale dinților (ex. incisivul central superior), există o serie de
sisteme de identificare a acestora, folosite cu precădere în stomatologie. Printre acestea se
numără sistemul FDI, sistemul francez, sistemul unghiular sau anglo-saxon, sistemul
aritmetic și sistemul american.

Dinții omului
Un om adult are 32 de dinți, ce pot fi împărțiți în patru tipuri: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari
și 12 molari.[5] În cazuri excepționale, oamenii pot avea mai mulți dinți, astfel în 2014 unui
indian i-au fost extrași 232 de dinți, apăruți ca o malformație la nivelul gingiilor.[6]