UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

BRAILA

DEONTOLOGIE PROFESIONALA

Student

Anul 2020

1. FILOSOFIA KANTIANĂ
 Născută ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au făcut oamenilor, filosofia a apărut ca
răspuns la întrebări: « ce este existenţa ? »; « care este raportul dintre existenţa subiectivă şi
cea obiectivă ? »; « cum se constituie valoarea de adevăr şi bine, frumos şi dreptate ? »; « care
sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ? »; « ce este fericirea ? ». În jurul acestor probleme
s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri, filosofia vizând raportul omului cu lumea,
cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie
umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi cele limită. În acelaşi timp filosofia se preocupă de
locul şi rolul omului, îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea.
Filosofia îl ajută pe om să stabilească în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează
pentru anumite ralieri. Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să-şi formeze o
conştiinţă de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportată la realitatea socială, să-şi
formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care
trăieşte.
Gândirea modernă s-a dezvoltat din surse variate, aducând la o formă conştientă toate
motivele culturii europene în care se află adânc înrădăcinată. Chiar dacă din toate aceste surse
răzbate ideea autonomizării interne a cunoaşterii, e de la sine înţeles că fiecare mişcare îşi
epuizează forţele vitale şi abia apoi se arată în întreaga sa individualitate.
Natura lucrurilor şi ansamblul vieţii spirituale au condus la interferenţa orientărilor în
diverse moduri, iar spiritele excepţionale de pretutindeni au cercetat şi consolidat acestă
interferenţă. Însă mai înainte a fost necesară prelucrarea amănunţită şi sistematizarea treptată
a ideilor existente, fapt realizat în timpul iluminismului, pentru a se putea naşte un spirit care
să cuprindă structura internă a ansamblului lor într-un sistem totalizant. Acest spirit este
Kant.1
Importanţa sa istorică constă în aceea că în el se concentrează, în vederea unei unităţi
vii, tot ceea ce gândirea modernă realizase anterior în domeniul principiilor directoare, iar, pe
de altă parte, în faptul că toate firele gândirii moderne, după ce au trecut prin examinarea
atentă a învăţăturii sale, au ieşit într-o formă modificată. Forţa uriaşă pe care Kant a execitat-o
asupra gândirii filozofice a timpului său e posibil să se datoreze în cea mai mare parte
orizontului său spiritual şi siguranţei cu care a ştiut să vadă raportul exact dintre aproape şi
departe, din perspectiva propriului punct de vedere. Nu există vreo problemă a filozofiei
moderne pe care el să nu o fi tratat, fie şi ocazional, şi a cărei soluţie să nu poarte amprenta
spiritului său.

1Wilhelm Winderband – Filosofia kantiană- traducere Marius Mureşan, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2005,
p. 13
 Această universalitate constituie doar cadrul extern, şi nu miezul măreţiei sale. Aceasta
constă în energia uimitoare cu care Kant a reuşit să aducă abundenţa de idei la o înţelegere
unitară şi să o prelucreze. El se dovedeşte a fi cel mai mare filozof al iluminismului şi
totodată reprezentantul ei deplin. Fiecare idee a sa stă în relaţie cu celelalte şi astfel se creează
o nouă unitate a întregului.
Filosofia kantiană se ridică deasupra oricărei limitări care a caracterizat iluminismul în
orientările sale individuale şi inaugurează o nouă perioadă, opusă parţial iluminismului, a
gândirii germane şi, în context mai larg, a gândirii europene. Filozofia lui Kant reprezintă
încheierea mişcării iluministe şi tocmai de aceea împlinirea şi totodată depăşirea
iluminismului.
Ceea ce însufleţeşte întrega filozofie kantiană e credinţa de neclintit în puterea
raţiunii, iar acestă credinţă nu este o convingere teoretică, ci depăşeşte din capul locului
domeniul funcţiunii teoretice, originând în raţiunea morală a speciei umane. Din acest punct
central care un a fost acela al unui gând pur teoretic, ci al unei convingeri personale trebuie
privită doctrina kantiană pentru a o înţelege în totalitate şi a o preţui. În aceasta constă şi
adevărata sa relaţie cu iluminismul. Ele au în comun străduinţa de a păstra locul raţiunii şi de
a-i asigura primatul atât în domeniul lucrurilor sensibile, cât şi în cel al umanului şi
supraumanului.
Punctul central al filosofiei lui Kant îl constituie, deci, personalitatea sa. Dintre toţi
marii gânditori, el este dovada vie că istoria filosofiei un este o curgere uniformă de necesităţi
abstracte, similară desfăşurării unui fir la războiul de ţesut, ci un loc de întâlnire al
gânditorilor, dar şi că, prin fiecare sistem important, avem înaintea noastră, într-o concentrare
individuală, puterile ideatice ce schimbă lumea.2

IMPERATIVUL CATEGORIC

2Wihelm Winderband – Filosofia kantiană- traducere Marius Mureşan, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2005,
pp. 14-16
 Critica raţiunii practice a fost precedată de un rezumat sclipitor al concepţiei morale a
lui Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Aceste lucrări tratează despre „raţiunea
practică”: folosind această expresie Kant revigorează în mod conştient vechea distincţie dintre
cunoaşterea teoretică şi cea practică. Toate fiinţele reţionale recunosc distincţia dintre a
cunoaşte adevărul şi a şti ce trebuie făcut cu el. Judecăţiile şi deciziile pot să se bazeze şi
unele şi celelalte pe raţiune şi să fie amendate de aceasta, dar numai primele pot fi adevărate
sau false. Deci trebuie să existe o folosire a facultăţilor noastre raţionale care să nu aibă drept
scop adevărul, ci altceva. Ce este acest altceva? Aristotel spunea că este fericirea, Kant spune
că este datoria. Viziunea morală a lui Kant capătă expresie tocmai în analiza ideii de datorie.

Să presupunem că stabilim obiectivitatea unei judecăţi şi oferim temeiurile metafizice

necesare pentru acele principii ştinţifice care se află la baza procesului descoperirii. Dar mai
rămâne totuşi o problemă obiectivităţii, ridicată de această dată de cunoaşterea practică şi nu
de cea teoretică. Putem oare să ştim ce trebuie să facem în mod obiectiv sau trebuie să ne
bizuim doar pe înclinaţiile noastre subiective? Aceasta este problema asupra căreia se
concentrază Kant, construind cea mai abstractă şi metafizică întemeiere care a susţinut
vreodată intuiţiile comune privind moralitatea.

Principiul suprem al imperativelor categorice este numit imperativul categoric pe bază

presupunerii că există sau trebuie să existe numai un singur astfel de principiu – poate şi
pentru a evita posibilitatea unor datorii contradictorii. De fapt principiul este enunţat în cinci
variante, dintre care două implică concepţii noi. Este firesc să considerăm deci imperativul
categoric ca o lege compusă a raţiunii, cu trei părţi distincte. Legea este derivată, în prima şi
cea mai celebră formulare, în felul următor.

Pentru a găsi un imperativ care se impune numai pe baza raţiunii, trebuie să

îndepărtăm toate deosebirile care există între agenţii raţionali, în funcţie de interesele,
dorinţele şi ambiţiile lor şi toate „condiţiile empirice” care circumscriu acţiunile acestora.
Doar atunci ne vom întemeia legea numai pe raţiunea practică, deoarece vom fi înlăturat orice
alt temei. Prin acest proces de abstragare ajung la „punctul de vedere al unui membru al lumii
inteligibile”3. Aceasta este o perspectivă în afara experienţei mele, care ar putea să fie deci
adoptată de orice fiinţă raţională, oricare ar fi circumstanţele acesteia. Legea pe care o
formuley astfel va fi un imperativ care se aplică în mod universal tuturor fiinţelor raţionale.
Atunci când va trebui să decid asupra acţiunii mele ca scop, voi fi constrâns de raţiune „să

3I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, tr. N. Bagdasar, Ed. IRI, Bucureşti, 1995, 263, citat după R.
Sruton, Kant, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, taducere de L. Saticu, p.107.
acţionez doar conform acelei maxime pe care în acelaşi timp o pot postula ca lege universală”.
Termenul „maximă” înseamnă atât „principiu”, cât şi „motiv”: un imperativ categoric
întotdeauna comandă şi întotdeauna postulează o lege. Într-un sens, principiul este „formal”:
adică el nu comandă nimic specific. În acelaşi timp el este sintetic pentru că legiferează în
privinţa tuturor scopurilor posibile ale acţiunii, permiţându-le pe unele şi interzicându-le pe
altele. De pildă, interzice nerespectarea promisiunilor pentru că a dori nerespectarea
universală a promisiunilor înseamnă a dori abolirea promisiunii, deci a dori pierderea
avantajului care s-ar obţine şi astfel a dori abolirea motivului meu. Prin confruntarea unor
astfel de scopuri interzise cu legea morală supremă se arată că ele implică agentul într-o
contradicţie.

Kant consideră că această primă formulare a imperativului categoric este fundamentul

filozofic al celebrei reguli de aur, anume că nu trebuie să facem altora ceea ce nu am dori să
ni se facă nouă. Imperativul categoric este a priori pentru că se bazează pe ceea ce se poate
impune de la sine numai raţiunii. Aceasta explică dreptul său la forma „universală” şi la acea
necesitate pe care o include categoricul „trebuie”.

Imperativul categoric găseşte scopurile acţiunii pornind numai de la calitatea de agent

raţional. Agentul raţional trebuie să-şi dea propriile sale scopuri. Fiinţa autonomă este atât
agentul, cât şi depozitarul tuturor valorilor şi există, aşa cum spune Kant 4, „ca scop în sine”.
Pentru a putea avea valori trebuie să respectăm şi strădaniile fiinţelor raţionale. În acest fel
autonomia îşi prescrie propriile sale limite. Constrângerea asupra libertăţii noastre se
manifestă prin aceea că trebuie să respectăm libertatea tuturor: cum ar putea altfel libertatea
noastră să fie decretată prin legi universale? Urmează că noi nu trebuie să ne folosim
niciodată de o altă persoană fără să ţinem cont de autonomia sa; nu trebuie să tratăm niciodată
o altă persoană ca un mijloc. Aceasta ne aduce la a doua formă majoră a imperativului
categoric, ca legea după care eu trebuie „să acţionez astfel încât să tratez umanitatea, în
persoana mea sau a altuia, întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un mijloc”. „Umanitatea” se
referă aici la toate fiinţele raţionale, iar distincţia dintre fiinţele care pot şi cele care nu pot fi
privite ca simple mijloace este aceea la care ne referim atunci când deosebim lucrurile de
persoane. Această distincţie constituie fundamentul conceptului de „drept”. Când cineva
întreabă dacă un animal, un copil sau un obiect neînsufleţit are drepturi, el întreabă dacă i se
aplică imperativul categoric în această a doua formă, mai severă.

4Ibidem. 247.
 Noi nu putem deci să tratăm agenţii raţionali doar ca mijloace prin care acţionează
forţele exterioare: a face astfel înseamnă a nega autonomia, singura care merită respectul
nostru. Abstractizând legea morală, eu respect întotdeauna suzeranitatea raţiunii. Astfel că, în
timp ce forma legii mele este universală (prin imperativ), conţinutul său trebuie să derive din
aplicarea sa la fiinţele raţionale ca scopuri în sine (al doilea imperativ). Deci eu trebuie să
consider întotdeauna legea morală ca o parte a unei legislaţii universale, care se impune
tuturor fiinţelor raţionale în mod egal. Prin aceasta sunt condus la ideea „voinţei oricărei fiinţe
raţionale ca voinţă universal legislatoare”5. Această concepţie duce la rândul său la o alta,
aceea a unui „imperiu al scopurilor”, în care legislaţia universală căreia i ne supunem de
bunăvoie cu toţii în acţiunile noastre a devenit o lege a naturii. Astfel că „fiecare fiinţă
raţională trebuie să acţioneze ca şi cum ar fi prin maximile sale, în fiecare caz, un membru
legislator al împărăţiei universale a scopurilor”.

Acest al treilea imperativ sugerează că orice speculaţie referitoare la scopuri este în

acelaşi timp o postulare a unei lumi ideale în care lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie şi
trebuie să fie aşa cum sunt. În această împărăţie nimic nu intră în conflict cu raţiunea, iar
fiinţa raţională se supune şi în acelaşi timp îşi dă propria lege.

5Ibidem. 240.