UNIVERSITATEA CRESTINA “ DIMITRIE CANTEMIR “

FACULTATEA DE FINANTE BANCI SI CONTABILITATE

MODELAREA DECIZIEI FINANCIARE

FUNDAMENTAREA DECIZIEI OPTIME A

PRODUCATORULUI

-LECTIA DE SINTEZA 4-

Conf.univ.dr. Gratiela Ghic

martie 2020
 1. Fundamentarea deciziei optime a producătorului

Analiza funcţiilor de producţie folosite în previzionarea producţiei.

Modul de utilizare a funcţiilor de producţie caracteristice proceselor economice

O funcţie poate fi interpretată din punctul de vedere al influenţei factorului analizat asupra
rezultatului în expresie fizică, fără să se ia în consideraţie aspectul economic.
Dacă resurselor şi producţiei li se dau valori, funcţia fizică se transformă în funcţie economică.

Funcţii fizice (tehnice)

Funcţiile de producţie fizice se pot grupa în două categorii.

În prima categorie se includ funcţiile fizice a căror variabile independente nu se pot cuantifica
valoric şi deci nu se pot transforma în funcţii economice.
Funcţiile de acest tip pot da indicaţii asupra gradului de influenţă a fiecărui factor natural asupra
producţiei.
Din a doua categorie fac parte funcţiile fizice de producţie la care factorii şi rezultatele se pot
cuantifica valoric.
Analiza fazelor funcţiei de producţie asigură managerului fundamentele necesare privind decizia de
dezvoltare a unei ramuri sau produs.
Cunoaşterea funcţiei tehnice este esenţială pentru fundamentarea economică a deciziei de alocare a
factorilor.

Funcţii valorice

Abordarea numai sub raport fizic a funcţiei de producţie nu poate oferi soluţii pentru fundamentarea
deciziilor, fiind necesară estimarea valorică a funcţiei de producţie, determinarea funcţiilor de
costuri şi de profit. Acestea ne arată la ce nivel de alocare al factorilor şi respectiv al cheltuielilor
pentru achiziţionarea lor se realizează cel mai profitabil nivel al producţiei.
Notând cu P preţul unitar al produsului, funcţia profitului () se determină ca diferenţă între funcţia
valorii producţiei (P·y) şi funcţia costului total (CT).

Funcţia valorii producţiei (P·y) se poate determina prin înmulţirea funcţiei fizice cu preţul pe
unitatea de produs.
Dacă raportăm valoarea totală a producţiei la cantitatea de factor alocat, obţinem valoarea
P y
produsului mediu la fiecare nivel de utilizare a factorului ( ).
x1
Valoarea produsului marginal rezultă din raportul modificării funcţiei valorii producţiei şi
 (P  y )
modificarea factorilor variabili alocaţi ( ).
x1
Definirea funcţiei de cost la nivelul firmei porneşte de la cantităţile de factori consumate şi preţurile
factorilor.
Costurile, funcţie de modalitatea în care sunt considerate variabilele, sunt fixe şi variabile.
Costurile fixe sunt acelea a căror mărime nu depinde de volumul producţiei obţinute: costul cu
iluminatul, încălzitul locului de muncă, etc.
Costurile variabile sunt acelea a căror mărime depinde de volumul producţiei obţinute: consumul de
materii prime, materiale, combustibili, energie, forţă de muncă direct angajată în procesul
productiv, etc.
După tipul de cheltuieli: variabile, la care se adaugă sau nu cele fixe, există costuri pe termen scurt
respectiv pe termen lung.
2
Costurile pe termen scurt

1.Costul total este suma ansamblului costurilor fixe şi variabile CT = CF+CV

a)Cum costurile fixe sunt independente de valoarea producţiei, curba acestuia (CF) este o dreaptă
paralelă cu axa cantităţilor.
b)Costurile variabile notate CV sunt cele ale căror importanţă se schimbă în funcţie de cantităţile
produse, ceea ce se notează CV = (y). Ele vor fi deci descrise de o funcţie crescătoare variind cu
nivelul producţiei (ceea ce din punct de vedere matematic se scrie ’>0).
Vom considera CV = 0 pentru un nivel de productivitate nul. CV este funcţie crescătoare de y; dar se
presupune că ritmul de creştere este fluctuant: într-o primă fază ritmul de creştere este descrescător
(i.e. ’’<0), apoi trece printr-un minim
’’ = 0 (i.e.  (y) prezintă un punct de inflexiune I în care îşi traversează propria tangentă) înainte
de a deveni crescător.
Rezultă deci că fluctuaţiile costului total reproduc variaţiile curbei costului variabil.
2.Costul marginal (Cm) este definit drept creşterea costului determinată de creşterea producţiei cu o
unitate.
C I
Cm = =  '' ( y )
y
3.Costurile medii sau costurile unitare reprezintă costurile pe unitate produsă.

CF
a)Costul fix mediu = costul fix suportat de fiecare unitate de producţie CFM =
y
b)Costul variabil mediu = reprezintă costul variabil suportat de fiecare unitate de producţie:
C ( y )
CVM = V =
y y
c)Costul total mediu = costul total suportat de fiecare unitate de producţie
C C + CV C F + ( y )
CTM = T = F =
y y y

Desenul curbei costului marginal se deduce fără greutate.

Cum ’(y)>0 rezultă că, în mod necesar, costul marginal este pozitiv ţinând seama de ipoteza
adoptată.
S-a mai presupus că ’’(y)<0 pentru y<yI şi ’’(y)>0 pentru y = yI; astfel costul marginal este
descrescător pentru y<yI şi crescător pentru y>yI; pentru y = yI se trece printr-un minim:
( )
dC m d  ' ( y )
= =  '' ( y )
dy dy
Reprezentarea evoluţiei CFM în funcţie de cantitatea produsă se prezintă astfel: se remarcă
descreşterea curbei; acelaşi cost este repartizat pe o producţie mereu mai mare.
Din punct de vedere matematic reiese că dacă y →   CFM → 0 , astfel că, dacă
y → 0  CFM → . Funcţia CFM este o ramură de hiperbolă echilateră care are ca asimptote
cele 2 axe de coordonate.
Pentru a deduce caracteristicile evoluţiei curbei CVM în funcţie de cantitatea de produse folosim
relaţia:
( y ) d (CVM ) y   ' ( y ) − ( y )
CVM =  = .
y dy y2
Valoarea minimă a (CVM) este atinsă când derivata se anulează, adică:
( y )
y   ' ( y ) − ( y ) = 0   ' ( y ) =  costul marginal egalează costul variabil mediu în minimul
y
acesteia  curba costului marginal întretaie curba (CVM) în punctul de minim al acesteia.

3
Dar:
d (CVM ) ( y )
 0  ' (y)  
dy y
(CVM) este descrescător atunci când curba (Cm) se situează sub curba (CVM) şi
d (CVM ) ( y )
 0  ' (y)   (CVM) este crescător atunci când curba (Cm) se situează
dy y
deasupra curbei (CVM).
Astfel, pentru nivelurile de producţie unde costul marginal este mai scăzut decât costul mediu,
creşterea unei unităţi suplimentare contribuie la scăderea costului mediu unitar; atunci când costul
marginal este mai ridicat decât costul mediu orice sporire a producţiei face să se mărească costul
mediu.
Pentru a reprezenta grafic (CTM) dăm următoarele:

CT C F + CV C F + ( y ) d (CTM ) y   ' ( y ) − C F + ( y )
CTM = = =  =
y y y dy y2
d (CTM ) C + ( y ) d (CTM ) C + ( y )
= 0  ' (y) = F = CTM  0  ' (y)  F = CTM
dy y dy y
d (CTM ) C + ( y )
 0  ' (y)  F = CTM
dy y
Deci curba costului marginal intersectează curba CTM în punctul minim al acesteia, ea este
deasupra curbei CTM atunci când costul total mediu este crescător, dedesubt atunci când este
descrescător.

S’
CT
Cost Total

I CF

CA CTM
Cm CVM
CFM

YI YS YS’ Y
Precizăm următoarele:

a) minimul CTM este deasupra (şi la dreapta) minimului CVM din cauza costurilor fixe;
b)minimul Cm este atins înaintea minimului CTM şi CVM

Determinarea nivelului de producţie

Prin ipoteză, producătorul caută să-şi maximizeze profitul; el nu poate acţiona nici asupra preţului
factorilor, nici asupra preţului de vânzare; singura sa variabilă de acţiune este deci nivelul
producţiei.
Funcţia profit este dată de relaţia:
4
 = P  y − CT = P  y − (CF + CV ) = P  y − CF + ( y )
Profitul fiind funcţie de y calculăm:
' y = P −  ' ( y )
Pentru ca profitul să fie maxim, trebuie (CNOI) ca derivata să se anuleze.
Profitul va fi deci maxim în cazul unui volum de producţie pentru care costul marginal (Cm = ’(y))
să fie egal cu preţul de vânzare.
[CO II: ' ' y 2  0  − '' ( y )  0   '' ( y )  0  costul marginal este crescător].
Volumul producţie corespunzătoare profitului maxim este yM abscisa punctului M, punctul de
intersecţie al curbei Cm şi al dreptei preţului.
Dacă y<yM [de exemplu y = yA], preţul de vânzare este superior costului marginal.
Evident că sporirea producţiei duce la o creştere a profitului din moment ce orice vânzare
suplimentară raportează preţul unitar superior la costul suplimentar de producţie, costul marginal.
Creşterea producţiei este în continuare avantajoasă atâta timp cât y<yM, dar din ce în ce mai puţin,
din moment ce curba Cm este crescătoare.
Evident este absurd ca producătorul să-şi continue expansiunea dincolo de yM; pentru y>yM, Cm>p
[i.e. producerea unei unităţi suplimentare costă mai mult decât aduce].

Costurile pe termen lung

Aşa cum s-a precizat mai sus, costurile pe termen lung consideră toate inputurile ca fiind variabile.
CF = CV = (y).
Fără a detalia, reprezentările grafice ale curbei costului mediu , respectiv ale curbei costului
marginal apar mai jos astfel:

IP
Cm CTM

P IA M B

P’ M’

YA YM KM Y
Funcţia profit în acest caz este dată de relaţia:
 = P  y − CT = P  y − (CV ) = P  y − ( y ).
La fel, pentru ca profitul să fie maxim, trebuie (CNOI) ca derivata să se anuleze, ceea ce presupune
că profitul va fi maxim în cazul unui volum de producţie pentru care costul marginal egalează preţul
de vânzare.
Cunoaşterea optimului economic în utilizarea factorilor de producţie dă posibilitatea managerilor să
ia decizii în condiţii foarte diverse.
Modificările în preţurile pieţei, ca urmare a schimbării raportului cerere-ofertă la factorii de
producţie şi la produsele rezultate, determină modificarea nivelului optim economic al utilizării
factorilor de producţie.
Aceste modificări necesită noi ajustări în utilizarea factorilor pentru a găsi un curs optim economic.

5
Folosirea funcţiilor de producţie, de cost şi de profit în procesul de fundamentare a deciziilor
de alocare şi combinare a factorilor de producţie

În procesul economic concepţional sunt promovate activităţile economice raţionale, eficiente şi sunt
eliminate cele care nu decurg din nevoi umane reale.
Eficienţa economică se exprimă, în prezent, fie sub forma randamentului combinării şi utilizării
factorilor de producţie, fie sub forma consumului specific de factori de producţie pentru obţinerea
efectelor scontate.
Printre instrumentele metodologice care pot fi utilizate în fundamentarea economică a folosirii
factorilor de producţie se înscriu şi funcţiile de producţie, de cost şi de profit.
Este necesar să se cunoască corelaţia care se stabileşte între producţie şi factor, la diferite nivele de
alocare a acestuia. Funcţia surprinde tocmai modul în care evoluează producţia pe măsura variaţiei
cantităţii alocate dintr-un factor. Corelaţia poate fi privită atât din punct de vedere tehnic (producţia
maximă identificându-se cu punctul maxim tehnic), cât şi din cel economic (care să fie nivelul de
alocare a factorului şi, în consecinţă, al producţiei pentru obţinerea celui mai mare profit, în
condiţiile date de preţ al factorului şi al produsului).
Se pune problema stabilirii limitei optime de alocare, adică a punctului de optim economic.
Folosind instrumentele metodologice amintite, se studiază condiţiile de alocare şi combinare a unor
factori de producţie, având în vedere influenţa consumului acestora asupra nivelului producţiei, a
costului la care se obţine o unitate din fiecare produs şi, în final asupra profitului.
Considerând cazuri particulare, urmărim determinarea acelui nivel de alocare a unui factor sau de
combinare a doi factori, care să asigure cel mai mare profit.
Urmărim rezolvarea următoarei probleme:
1) alocarea optimă a unui factor de producţie;
2) combinarea optimă a 2 factori de producţie;
3) repartizarea optimă a unui factor de producţie, aflat în cantitate limitată, între mai multe
produse.

Condiţiile de alocare optimă a unui factor de producţie

Folosirea funcţiei de producţie monofactorială, care descrie nivelul de comportare a producţiei la

diferite nivele de alocare a factorilor de producţie, permite atingerea nivelului optim al acestuia
proces astfel încât să se realizeze un profit maxim, pentru a cărui determinare este necesară se
recurgă la utilizarea funcţiilor economice (de cost şi de profit).
Considerăm: y = F(x1, x2,..., xn) unde
y = producţia fizică totală [pe unitatea care produce];
x1 = cantitatea fizică dintr-un factor de producţie;
x2,..., xn = factori ce rămân ficşi.
Pentru început se testează tipul de funcţie care exprimă legătura dintre producţie şi factori, fie prin
reprezentarea grafică a datelor empirice (cantităţile de factori alocate şi producţiile obţinute la
diferitele nivele ale acestora), fie prin identificarea corelaţiei dintre diverşi indicatori.
După identificarea tipului de funcţie se trece la determinarea coeficienţilor acesteia folosind metoda
celor mai mici pătrate.
Obţinerea formei corecte a funcţiei permite trecerea la analiza acesteia.
Am arătat că se asigură maximul tehnic anulând derivata I a funcţiei, deoarece se merge cu alocarea
factorului până când producţia marginală este nulă (alocarea, în continuare, a factorului nu mai duce
la sporirea producţiei).
Prin rezolvarea acestei ecuaţii se obţine acea cantitate de factori care asigură cel mai mare nivel al
producţiei.
Pentru interpretarea economică a funcţiei, ea se transformă din expresie fizică în expresie valorică,
înmulţindu-se cu preţul unitar al produsului.

6
Optimul economic se obţine când producţia marginală valorică este egală cu costul unităţii de
factor.
Pentru a calcula profitul () în punctul de optim economic se scrie funcţia acestuia:  = p·y-
(x1·p1+k)
unde k reprezintă cheltuielile cu factori consideraţi constanţi; p1 costul unei unităţi din factorul
utilizat x1.
Rezolvând ecuaţia care rezultă din anularea derivatei I se află doza care asigură profitul cel mai mare.
Evident, profitul se determină înlocuind această doză în funcţia sa.

Condiţiile de combinare optimă a doi factori de producţie (funcţie bifactorială)

În cazul utilizării a doi factori, funcţia de producţie permite analiza posibilităţilor de combinare a lor
în vederea obţinerii unui anumit nivel al producţiei şi al profitului.
Dependenţa volumului producţiei (y) faţă de cei doi factori consideraţi variabili (x1, x2) se exprimă
cu ajutorul funcţiei y = F (x1 , x2 / x3 ,..., xn ) , în care toţi ceilalţi factori ce influenţează producţia
(x3,...,xn) sunt consideraţi constanţi.
Folosind datele culese privind producţia obţinută, corespunzătoare diferitelor combinaţii ale celor
doi factori se determină funcţia de producţie, urmând ca forma analitică să fie corect determinată
folosind metoda celor mai mici pătrate.
Analizând funcţia de producţie obţinută, determinăm din punct de vedere tehnic, cantitatea din cei
doi factori ce asigură cea mai mare producţie.
Acest lucru se atinge atunci când derivatele parţiale ale funcţiei în raport cu x1, respectiv x2 sunt
nule:
 y
 x = 0
 y1
 =0
 x 2
Rezolvând sistemul se obţin valorile lui x1 şi x2 care asigură maximul tehnic.
Prin înlocuirea lor în forma analitică a funcţiei se stabileşte producţia în acest punct.
Din punct de vedere economic, se determină cantităţile din cei doi factori ce asigură profitul maxim.
Acest lucru are lor atunci când derivatele parţiale în raport cu x1 şi x2 ale funcţiei în expresie
valorică sunt egale cu preţurile factorilor x1, respectiv x2.
Pentru calculul profitului scriem:

(x1,x2) = p·F(x1,x2)-(p1·x1+p2·x2+k)

în care:

p·F(x1,x2) = funcţia de producţie în expresie valorică;

p = preţul unităţii de produs;
p1, p2 = costul unitar al factorului x1, respectiv x2.
Rezolvând sistemul = 0 obţinem cantităţile din fiecare factor, care asigură profitul maxim.

Repartizarea optimă a unui factor de producţie, aflat în cantitate limitată, între mai multe
produse

Analiza anterioară vizează situaţia în care unitatea are posibilitatea dea asigura factori de producţie
în cantităţi nelimitate, adică utilizarea optimă a factorilor la toate produsele. Există însă, situaţii
când unitatea dispune de o cantitate limitată de factori, ceea ce implică rezolvarea optimă a acesteia
pentru produsele la care factorul se utilizează.
Problema repartizării unor factori de producţie limitaţi disponibil între m produse presupune:

7
  n
 max  pi yi (x )
 i =1
 x = x1 + x2 + ... + xn = M
Fie x = cantitatea totală de factori ce urmează a fi repartizată astfel:
x1- pentru produsul y1 având preţul de vânzare p1;
x2- pentru produsul y2 având preţul de vânzare p2;
.................................................................................
xn - pentru produsul yn având preţul de vânzare pn;
M = disponibil total de factor.
Considerăm: L(x,) = p1y1+p2y2+...+pnyn+(M–x1–x2–...–xn)
 dy dy dy
 p1  1 =  = p 2  2 =  = p n  n
Din :  L =0  dx1 dx 2 dx n
 x1 + x2 +  + xn = M
Relaţiile se interpretează astfel:
1) profitul maxim acumula se obţine în sistemul în care producţia marginală valorică este aceeaşi
pentru cele n produse;
2) cantitatea din factor să nu depăşească disponibilul.

Pentru rezolvarea problemei se parcurg următoarele etape:

1) folosind datele despre producţiile obţinute în condiţii experimentale corespunzător diferitelor
cantităţi din factorul utilizat, se reprezintă grafic perechile de valori (x1, y1),...(xn,yn).
2) se determină expresia concretă a funcţiilor prin calcularea parametrilor acestora cu ajutorul
metoda celor mai mici pătrate.
3) Verificarea condiţiilor de optim presupune:
a) determinarea producţiilor marginale valorice;
b) rezolvarea sistemului de ecuaţii format din producţiile
marginale valorice egalate între ele şi ecuaţiile privind cantităţile totale de factori de producţie
(x1+...+xn = M).
Rezolvând sistemul de ecuaţii se vor afla cantităţile x1,x2,...,xn care permit repartizarea optimă a
factorului de producţie.
4) analiza funcţiilor de producţie din punct de vedere tehnic şi economic.
În procesul de luare a deciziilor de alocare a factorilor de producţie, utilizarea funcţiilor de
producţie are totuşi un caracter orientativ. În sprijinul acestei teze vin următoarele:
1. Funcţia de producţie este aleatorie deoarece pentru aceeaşi cantitate de factori producţia variază
de la un an la altul şi de la o zonă la alta.
2. Cerinţele protecţiei mediului nu permit ca decidentul să aloce factori de producţie decât în
anumite limite, care nu asigură de regulă realizarea profitului maxim.
Utilizarea în munca curentă de analiză a funcţiilor de producţie este facilitată de generalizarea
sistemului informaţional modern, de posibilitatea practică a utilizării prelucrării automate a datelor
experimentale şi a transmiterii acestor rezultate în unităţile de producţie.

Aplicatii

1. Producţia săptămânală de brânză a unui producător rural este dată prin Q = 30L0, 25 K 0, 75 ,
unde Q reprezinta cantitatea de brânză exprimată în u.f., L reprezintă orele de muncă necesare, iar K
reprezintă capitalul investit exprimat în sute de dolari.
Dacă fabrica şi-a propus să producă 300 u.f. pe săptămână, să se găsească valorile lui K şi L ce
minimizează costul săptămânal, în condiţiile în care fiecare ora de muncă este plătită cu 10$/h.
Soluţie:
Costul total exprimat în dolari este : C(K,L)=10L + 100K.

8
 1 3
3 4
Legătura este Q = 300  30  L 4  K 4 = 300  L K = 10 Formăm funcţia Lagrange,
dată prin:
( K, L;  ) = 10L + 100K +  ( LK 3 − 104 ) Egalăm derivatele parţiale ale acestei funcţii
cu 0 :
 
 K = 100 + 3LK = 0 
2
100
LK 2 = -
 
3
  
 = 10 + K = 0
3
 K = - 10
3

 L  LK 3 = 10 4
  
  = LK − 10 = 0 
3 4

 
Din a doua ecuaţie obţinem:
 10 K
L = 3


  K 4 = 3 103
 10
 = − 3

 K
7
1 3
10 4
K =3 4
• 10 4
 L= 3
.
4
3
Costul minim va fi:
3 3 1 4
−
C = 100 • 3 4
• 10 4 + 100 • 3 4 • 10 3  9870$.

2. Un producător de şampon îşi produce şi vinde produsul în patru centre: A, B, C, D. Pentru

următorul an el îşi planifică să cheltuiască pe publicitate suma de 507 • 103$ . Datele culese
indică următoarea legatură între vânzări şi sumele folosite pe reclame, în fiecare dintre cele patru
1 1 1 1

centre: q A = 500x A2 , q B = 600x B2 , q C = 800x C2 , q D = 720x D2

unde q reprezintă numărul de vânzari, iar x suma cheltuielilor de publicitate.
Folosind preţurile de vânzare, costurile variabile (pe unitatea de produs) şi costurile anuale fixe date
în tabelul următor, găsiţi valorile x A , x B , xC , x D ce maximizează profitul.
Piaţa Preţul de Costul Costul
vânzare variabil fix
A 1,60 $ 0,80 $ 40 000 $
B 2,00 $ 1,00 $ 60 000 $
C 1,70 $ 1,00 $ 80 000 $
D 1,50 $ 0,50 $ 30 000 $
Soluţie: Suma obţinută din vânzări este:
R = 1,6q A + 2q B + 1,7qC + 1,5q D ,
în timp ce costul total se obţine adunând costul fix cu costul variabil şi cheltuielile publicitare, fiind
dat de:
C = 0,8q A + q B + q C + 0,5q D + x A + x B + x C + x D + 210000. Beneficiul rezultat are forma:
B = R − C = 0,8q A + q B + 0,7q C + q D − x A − x B − x C − x D − 210000 =
1 1 1 1 Trebuie să ţinem cont de restricţia:
= 400 x A2 + 600 x B2 + +560 x C2 + 720 x D2 − x A − x B − x C − x D − 210000
x A + xB + xC + xD = 507000

9
Formăm funcţia Lagrange:
1 1 1 1

L( x A , x B , x C , x D ;  ) = 400x A2 + 600x B2 + 560x C2 + 720x D2

Egalând cu 0 derivatele parţiale de
− x A − x B − x C − x D − 210000 +  ( x A + x B + x C + x D − 507000)

 L −
1

 x = 200 x A
2
−1+  = 0
 A

 L −
1

 x = 300x B − 1 +  = 0
2

 B

ordinul I se obţine sistemul:  L Rezultă:

1
−
 = 280 x 2
−1+  = 0

C
 x C

 L −
1

 = 360x D2 − 1 +  = 0
 x D
 L
 = x A + x B + x C + x D − 507000 = 0
 
1 1 1 1
− − − −
1−  = 200x A = 300x B = 280x C = 360x D2
2 2 2

Se obţine:
x A = 60000$, x B = 135000$, xC = 117600$, si x D = 194400$.

3. Pentru a produce y unităţi dintr-un anumit bun, o întreprindere suportă pe termen scurt costul
1
variabil: CV = (y)= y 3 − y 2 + 4 y şi CF=4
2
Costul său total este definit prin CT = CF+CV.
Obiectivul întreprinderii este de a-şi maximiza profitul. Se cere:
a) determinaţi care sunt ecuaţiile funcţiilor de: cost mediu, cost marginal, cost variabil mediu, cost
fix mediu;
b) reprezentaţi funcţiile CMT, Cm şi CVM pe acelaşi grafic, determinând explicit nivelurile unde
ele îşi ating minimul. Definiţi pragul de rentabilitate.
c) întreprinderea vinde producţia pe o piaţă cu concurenţă perfectă la un preţ unitar egal cu p.
Determinaţi producţia aleasă când p=3, p=4 şi p=6. Calculaţi pentru fiecare în parte profitul realizat
şi comentaţi rezultatele obţinute.

10