Marin Preda

Viata ca o prada

Romanul "Viata ca o prada" scris de Marin Preda infatisaza copilaria si adolescenta

personajului narator, dar mai ales clipele petrecute de acesta la scoala.
Personajul narator face primele patru clase in satul natal, terminand ca premiant. Apoi
incearca sa se inscrie la un liceu din Campu-Lung, dar este respins la vizita medicala
din cauza ochilor. Impreuna cu tatal sau, personajul narator merge la Mirosi unde se
intalneste cu un fals librar care pretinde 1000 lei pentru a-l inscrie la un liceu. Totusi,
sfatuit de librar baiatul da admitere la o scoala numita "de arte si meserii", unde nu
reuseste sa ia o medie prea mare. Adolescentul este inscris la un liceu din Blaj de librar
unde face scoala doi ani. De aici din cauza razboiului e transferat la o scoala din
Bucuresti. Tatal lui Marin refuza sa-i plateasca acestuia taxele la scoala din Bucuresti
dar este primit. La aceasta scoala biatul nu merge la cursuri decat un an, caci din
cauza cutremurului scoala se darama. Marin ramane in Bucuresti unde sta la fratele
sau Nila care era portar intr-un bloc. El hotaraste sa nu mai mearga la scoala, caci nu
are cu ce-si plati taxele si doreste sa se angajeze si sa-si dea examenele in particular .
In Bucuresti baiatul mai avea un frate vitreg pe nume Ilie, cu care nu se intelegea prea
bine. In cele din urma isi gaseste o slujba la calea ferata, dar aici nu ramane mult .
Cand se intoarce afla ca fratele lui, Nila pleaca in armata si ii lasa lui camera . Nemai
avand bani, Marin se angajeaza la un ziar si apoi la o tipografie si cu banii din salarii
reuseste sa-si inchirieze o camera mai buna. Cu ajutorul unui grup de prieteni isi
publica primul volum de nuvele si obtine o vacanta de cateva luni la Sinaia unde ar
trebui sa scrie un roman, dar nu are inspiratie. Totusi dupa ce ajunge redactor la
"Viata romaneasca" isi ia un concediu mai lung si se reintoarce la Sinaia unde scrie
"Morometii".

Comentariu "Viata ca o prada" de Marin Preda

Ne formam o impresie despre contributia unui scriitor de dezvoltarea literaturii romane

citindu-i opera, dar importante sunt si memoriile sau scrierile autobiografice. Autobiografia
este o prezentare amanuntita a vietii sau a unei perioade.

Memoriile sunt momente la care autorul a participat sau a fost martor.

"Viata ca o prada" este o scriere autobiografica, Marin Preda martriseste cum a devenit
scriitor, sunt prezentati membrii familiei, apar si amintiri legate de scoala. Chiar la inceput
se contureaza un portret al tatalui sau, duiosia, atasamentul, este chinuit de indoieli, se
intreaba daca va fi capabil sa ia bursa. Atunci cand a scris romanul "Morometii" a avut ca
model pe tatal sau. Multe dintre insusirile tatalui sau le regasim la personajul din roman.
Arta disimularii, inteligenta, ironia, spiritul de observatie sunt cateva dintre insusirile lui
Marin Preda pe care le regasim si la Ilie Moromete.

Se contureaza si un portret al mamei, o femeie blonda, toleranta, multumita ca fiul ei urma

sa aiba o soarta mai buna "Avea o voce cristalina, dar cu un timbru afectuos si maini
frumoase".

Marin Preda marturiseste ca nu a fost tentat sa descrie natura. Natura l-a fascinat ca simbol
al eternitatii, in antiteza cu fragilitatea omului. a debutat cu un volum de povestiri si nuvele
intitulat "Intalnirea din pamanturi", citea literatura mai ales proza, printre lecturile sale
Rebreanu, Slavici, Tolstoi si Dostoeschi. Citise si poezie:Eminescu, Cosbuc, Bacovia, poezii
simboliste franceze "Bandelaire", "Malarms","fara o idee gandeam, nu exista opera de arta
durabila".

Temele se repeta, sunt banale, originalitatea consta in perspectiva neobisnuita de

prezentarea lor.

"De aici inainte soarta mea nu avea sa se mai schimbe, n-aveam sa mai ajung nici comandant
de armata cum visam adesea,nici mare om de stat; nici sa cuceresc noi insule si sa-i supun pe
bastinasi. Istoria acestiu fluviu care nainta spre necunoscut si la al cariu capat viu simtisem
atatia ani ca eram eu, aveau s-o faca altii, mie-mi ramanea doar acest tertoriu de cucerit si
singurul cu care puteam s-o influenteze cuvantul scris. Nu era mult, dar nici putin".

Dupa ce ii sunt publicate primele nuvele, povestiri, Marin Preda constientizeaza faptul ca nu
se va implica direct in cursul istoriei , ei o va influenta doar prin cuvantul scris.
Constiintizeaza ca numirea sa este sa devina scriitor.
...

MARIN PREDA

Viaţa ca o pradă

"Dacă aşi şti că efortul pentru scrierea unui roman

mă poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurile
de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate
cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea.
Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa
la scris, nu aşi lua-o." MARIN PREDA

Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să
înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care
se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al
nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi cel ce rostise
aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am
dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate
asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la
nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că
vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am
trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cumin¬te pâinea din braţe pe masă.
Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.
Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-
a dovedit. Totuşi aven¬turile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e
niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine.
N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit
de tatăl meu să învăţ doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul
şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an
abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind.
Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi
au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor,
la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului
nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi
spusese să-mi cumpăr cu ei "măcar Citirea". M-am dus acasă la învăţător, pe care l-am găsit în
curte cu alţii, beau cafele şi jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, şi el
a întins mâna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă.
- Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci şi cinci de lei.
- Dom'le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar
îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator
să am măcar pe ce scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în
caietele altora.
- Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi cumpăr un maculator. Da' tac-tău de ce
nu-ţi dă bani de cărţi, că nu e om sărac?
- Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai cum¬pere şi cărţi.
- Aşa e, a zis învăţătorul senin, şi a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte şi s-a
întors la masă să-şi con¬tinue jocul întrerupt.
În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la şcoală a devenit, practic, un
fapt, deşi din gură nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar când am pu¬tut merge
desculţ; şi atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar fi
dezvăluit s-ar fi pe¬trecut o catastrofă. Conştiinţa măsura proporţiile dezastrului care ar fi urmat,
iar instinctele tremurau: nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram,
s-ar fi destră¬mat şi eu aş fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce
mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni... Se apropia sfârşitul anului şi dascălul
examina toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază şi pe cine lasă re¬petent. Scotea câte
cinci sau şase la tablă şi îi asculta. Jumătate din ei parcă învăţaseră ceva, cealaltă jumătate însă
parcă nici nu trecuse pe la şcoală şi atunci învăţătorul începea să-i bată la pal¬mă cu o nuia de corn
foarte ageră, de care tot unul dintre noi fă¬cuse rost. Era atât de furios încât uneori îi bătea la
palmă pe toţi cei care erau scoşi odată, deşi unii dintre ei protestau indignaţi că ar fi răspuns bine la
întrebările puse. Aşteptam tremurând să-mi vie rândul. Nu ştiam nimic şi ascultam înfiorat
planşetele care umpleau clasa. Băieţii suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în
bănci nu mai puteau, fluturau mâinile înroşite în aer, sau şi le vârau deznădăjduiţi între genunchi.
Plân¬geau cu înverşunare şi obidă nedefinită fiindcă nici unul nu ştia să urască, durerea lor era
pură şi în ea puteai ghici cel mult pro¬testul împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, şi nu a
învă¬ţătorului sau a şcolii, cu cărţile şi istoriile ei care trebuiau învă¬ţate cu sila.
Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. A doua zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să
fug şi îndărăt să nu mă mai uit, am venit totuşi la şcoală, deşi ştiam ce ar putea să mi se întâmple.
Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele următoare. Şi pentru ca această întâmplare să fie dusă
până la capăt, în nefirescul ei, la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi.
Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toam¬nă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-
a patra. Dar tot nu-mi luă cărţi. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre
vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu
dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest
lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în
ciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se pă¬rea că se petrece într-un ţarc. Dar eu
nu vreau să povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sen¬timent
de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în
amintire să nu fi existat.
Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a
făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la
Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. în
realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o
prăbuşire.
Nu există o fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul pri¬mejdiei. La oameni el agită
presentimentele cu atât mai mult cu cât raţiunea nu-şi dă seama de nimic. Tatăl meu era posomorât
şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror
expresie îl împiedica, pesemne, să înţeleagă avertismentele turburi pe care le simţea zdruncinându-
i credinţa în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui în¬crederea naivă a unui băiat că într-
acolo unde mergeam ne aş¬tepta lumea cu braţele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului
din căruţă, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Şi dacă toată lumea se înşela?
Învăţătorul acela care mă premiase fără să ştiu nimic murise demult şi luase cu el în mormânt
se¬cretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată con¬vins că nu se petrecuse atunci
ceva firesc. Ai mei toţi ştiau bine că sunt un bleg, totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe
care n-aş fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie sau din părtinire,
dar ce l-ar fi putut îndemna pe un învăţător care nu era mai bun decât alţii, ba chiar era mai rău,
suferind de piept, şi folosind foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă şi să mă
împingă de la spate în faţa satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut toată clasa şi i-am
sărutat mâna acestui om slăbuţ, stins în floarea vârstei, cu o mică mustaţă neagră şi cu o expresie
ca de icoană pe chipul său supt de suferinţă, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc fior: e
pentru mine semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi
smulse, că fulgerul intuiţiei noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Şi că, odată înfrânt, el
cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în conştiinţă de fiecare dată o spaimă, semn că
nu te va pro¬teja la infinit.
Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul
cailor şi trase căruţa la marginea drumului. Alături era o poiană şi o fântână. O fată desculţă îşi
spăla picioarele, apariţie parcă de vis pe aceste ţinu¬turi necunoscute cu văi adânci şi dealuri
uriaşe. Se sui apoi lân¬gă mine. Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi pu¬se însă
mâna lui mare pe picior şi mă mângâie cu o milă nesfâr¬şită pe care a trebuit să treacă douăzeci de
ani ca s-o înţeleg. Apoi îmi spuse cu o duioşie izvorâtă numai din tristeţea pricinu- ită de hărţuiala
la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, şi pe care numai eu şi mama
i-o cunoşteam.
- Domnule, unde ne ducem noi acum?
Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo
unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care se îndreptau ca şi a noastră spre
oraşul de munte cu renumita lui şcoală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu
speranţele pier¬dute?
- Îţi pun această întrebare, a continuat el ca şi cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea sa
urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate feţele, ca să ştii ca n-ajunge să reuşeşti să
treci din trei sute, câţi am auzit că sunt înscrişi, printre cei patruzeci admişi. Trebuie să fii printre
cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin! Mi-am dat capul pe spate:
- Heeee! Şi d-aia ai tras tu căruţa la marginea drumului!! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee!
Şi l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă şi alţii şi am conti¬nuat să behăi.
- Nu, că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu
o ultimă sforţare, să ră¬mână în mijlocul acestei simplităţi care ne-ar fi izbăvit de toate grijile şi de
toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri şi gata. Altfel îţi închipui ce rău o să fie. Ce-o să te
faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii
care or să râdă de tine.
Mă uitam la el şi ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai
puţin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză. Reieşea în acele clipe că
lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împă¬nată cu proşti. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în
stare, aşa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puţini sunt cei care cu
adevărat se pricep să le facă faţă. Şi atunci?
- Şi ce vreai tu acum de la mine?
–Te întreb. Ştii?!
- Ce să ştiu?
- Cum ce să ştii? Păi despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu carte?
Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau
că ştiu toată istoria Evului Mediu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?
- Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă şi el însuşi că această idee nu-i venise mai
demult în minte, care sunt bogăţiile ţării?
Vroia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că ştiu şi să se liniştească.
- Care sunt bogăţiile ţării? Eeee! Heeee!
Şi l-am arătat iar cu mâna, să fie martori şi alţii, şi să râdă şi ei de întrebarea lui. A început să râdă
el însuşi, redevenind se¬nin şi a pus mâna pe hăţuri. Convingerea mea îl subjugase.
La Câmpu-Lung am ajuns pe seară şi am tras sub şoproanele unui han. Era frig, am început să
tremur, m-am învelit cu cerga, care nu ţinea însă deloc de cald.
- Ce e cu tine? m-a întrebat.
- Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind. Mi-e frig, pune dulama pe mine şi ia cerga asta
de-aici.
Mi-a adus să mănânc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă cu ţuică în mână.
- Bea şi tu, zice, mi-o dădu mocanu' ăsta de-alături. A tras şi el cu căruţa cu noi, e de prin
Răchitele. Are şi el un copil să-l dea la şcoală. A venit cu el în căruţă şi cu un butoi, eu zic că are o
sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac faţă? Se duce şi dă la unul şi la altul şi ţuică şi bani şi
admitem cazul că şi băiatul e bun. între tine şi el nu-l alege pe el?!
N-am putut nici să mănânc, nici să beau şi nici nu mai au¬zeam bine ce spunea. Dimineaţa m-am
trezit mirat că nu prea îmi simţeam greutatea corpului. Ştiam ce e, dar această boală, frigurile, îmi
trecuse demult şi niciodată nu mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus tatălui
meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăşi frigurile, de astă dată am mâncat bine şi starea
aceea de slăbiciune mi-a trecut.
Am plecat la şcoală. Curtea era imensă, plină de copii şi de părinţii lor. Vederea mocanilor cu
pălăriuţele acelea ca nişte ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strânşi pe picioare m-a în¬veselit şi
am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce
auzise, în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, şi că n-or fi avut toţi ambiţia să-şi dea
copiii aici şi nu în altă parte: păreau nu trei sute, ci parcă o mie.
Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiş, era apelul şi vizita medicală. Nu trecu mult
şi ieşi un ins care ceru foarte autoritar să se facă linişte, după care începu să ne citească numele
după o listă. Erau într-adevăr foarte mulţi, nu se mai tenninau. Cât timp să fi trecut? O jumătate de
ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panţirescu Toader, prezent, toaderii ăştia erau foarte numeroşi.
Tocmai mă miram de ce mocanii îşi spun Toa-der şi nu Tudor, când deodată peste curtea mărginită
de ziduri înalte cu ferestre mari şi cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat şi negru, se lăsă
liniştea. Se strigase un nume şi nu răs¬pundea nimeni. În clipa următoare insul care citea de pe
listă re¬petă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic.
Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renunţat de bunăvoie sau n-
or mai fi putut ai lui să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare o voce dramatică
se auzi înaintând din spate de unde se retrăseseră pă¬rinţii, şi o mână brutală mi se înfipse în umăr.

- Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram ala! Cum de uitasem? Omul care făcea
ape¬lul ridică fruntea din hârtii şi îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înţeleg ce anume, găsind în
sinea mea, cum aveam să fac tot¬deauna, gata pregătită nepăsarea şi justificarea ei: am ştiut eu de
ce nu mi-am înţeles numele. Iar pe ăla... şi n-o să-i dau eu lui explicaţii de ce l-am făcut să mă
strige de două ori. Aşa, uneori trebuie sa strigi pe cineva de mai multe ori, nu toţi oamenii
sea¬mănă unii cu alţii. N-am auzit, fără să fiu surd. Ei şi?
Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a termi¬nat pe la orele trei. Dezbrăcaţi, eram
cercetaţi fugar de doi doc¬tori, dintre care unul, care purta ochelari groşi, ne punea o carte în faţă:
trebuia să citim din ea de la o anumită distanţă. N-am putut citi de la distanţa vrută de el şi atunci
mă apucă de ceafă, spunându-mi să nu mă aplec. Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam
bine!?
Revenind după câteva ceasuri în aceeaşi curte, acelaşi ins care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu
nouăsprezece candidaţi respinşi la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De astă dată îmi auzii clar
numele.
- Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul meu?
- Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să şi-i strice şi mai tare dacă intră la şcoală.
N-avem dreptul să ne lu¬ăm răspunderea.
Va să zică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţe carte. N-am
înţeles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înţeles, dar eu nu eram curios să aflu. Ne-am
luat actele, ne-am întors la han şi am plecat.
- De unde au ştiut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu într-un târziu:
Acum arăta liniştit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt aşa
cum te naşti cu ei, ce poţi să faci!
- M-au pus să citesc, zic.
- Ei, şi tu n-ai văzut?
- Ba da, dar nu aşa bine!
- În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că acasă, aşa, nu ne putem întoarce. Ce-i
facem?!
Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar nici nu-mi dădeam seama că drumul spre
care crezusem atâţia ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum pentru mine.
- Şi daca ne ducem noi la Miroşi? zise tata cu un glas din care înţelesei că ezitase îndelung până să-
mi spună acest trist lucru.
La Miroşi era o şcoală numită "de arte şi meseni", cu o dura¬tă de patru ani, învăţai în ea
tâmplărie, tinichigerie, croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roţi, potcoave, să dai zimţi
la seceriv să ascuţi cazmale şi otice, să faci căruţe, gabriolete! Ce mai încoace şi încolo, ca Iocan!).
- Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar şi poate, fiind¬că cine vine? De-ăia cu capetele mari
cât dovlecii, care nu sunt în stare de altceva şi sunt şi bogaţi, plătesc întreţinerea, aduc de-acasă
alimente, plus şapte mii de lei taxele de internat. Trebuie să-şi cumpere şi cărţi!
Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se întâmple la Câmpu-Lung, sau auzise
toate astea din întâmplare şi socotea acum că acest drum era totuşi mai bun decât întoarce¬rea
acasă?
I-am răspuns să mergem şi la Miroşi, gândind în acelaşi timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la
anu, deşi îmi dădeam sea¬ma că voi avea atunci şaisprezece ani şi ce liceu sau şcoală normală m-
ar fi putut primi atât de târziu?
Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se împăca nici el cu ideea aceasta că după ce
atâta vreme toată lumea crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma să afle că nimerisem în altă
parte.
Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar
şi într-un gard. Din¬colo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi
trebuie.
Aflarăm la Miroşi îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au încheiat şi că a doua zi chiar începeau
examenele. Hotărârăm să nu ne ducem acasă, deşi satul nostru era la câţiva kilometri. Tre¬buia să
facem o cerere şi să predăm actele şi intrarăm într-o li¬brărie care se afla pe-aproape. Un domn ne
întâmpină cu o voce subţire şi energică:
- Bună ziua, ce doriţi? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la şcoală,
moşule?
Tata nu era moş deloc, iar acest domn atât de perspicace şi de elegant nu era nici el mai tânăr de
patruzeci de ani, cum aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie stătea cu pă¬lăria pe cap
şi purta un costum gri-deschis, cu o cravată ţipătoa¬re.
- De ce eşti necăjit, moşule, continuă el fără greş, ia spune, ce ţi s-a întâmplat?
Tata avea privirea rotundă şi îi jucau ochii în cap ca şi când ar fi fost fascinat de vocea ascuţită şi
atrăgătoa- re a acestui om, de siguranţa lui, şi de felul decis şi protector cu care pusese el degetul
pe rana care ne durea.
- Cum! exclamă în sfârşit tatăl meu indignat, necăjit arăt eu? Necăjit eşti azi şi mâine nu mai eşti!
Or, eu, ce să fac?
Adică el se simţea lovit pentru toată viaţa şi niciodată n-avea sa-i mai treacă rana pe care o
primise. Şi începu să-i povesteas¬că acestui librar, care nu părea să fie ceea ce este, tot ce ni se
în¬tâmplase la Câmpu-Lung.
- Moşule, zise el când tata termină, îţi bag eu băiatul într-o şcoală normală de învăţători, dar
trebuie să-mi dai bani.
- Îţi dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice prudenţă şi îşi duse mâna la brâu, unde avea banii,
prima rată pe care ar trebui s-o plătesc la Câmpu-Lung.
- Îmi dai o mie de lei acum şi o mie de lei după ce primeşti scrisoarea de la şcoală că fiul dumitale
a fost admis, zise falsul librar. Moşule, eu sunt profesor la Bucureşti şi ştiu unde să mă duc la
minister ca să aflu la ce şcoală din ţară sunt locuri libere. O să intre chiar fără examen de admitere,
numai pentru bursă va trebui să candideze. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi se adre¬să... Ia scrie
tu, şezi colea...
Şi îmi dictă una din acele obişnuite fraze din care se putea vedea dacă ştiai sau nu să desparţi un
verb de un pronume prescurtat. Dar Ştefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron şi ce bătălii a dat?
- E bun, moşule, o să ia şi bursă, eu chiar mâine plec la Bu¬cureşti şi mă întorc cu aprobarea în
buzunar, dacă nu, îţi dau ba¬nii înapoi!
Tata scoase o mie de lei şi i-o dădu. Falsul librar (mai târziu aveam să aflu că era şi fals profesor)
îmi dădu o cutie pe care o deschise tot el şi lua din ea un fel de alviţă moale şi albă îndemnându-ne
şi pe noi să mâncăm.
- Mâine băiatul să se prezinte aici la examen şi să-l dea, ca în caz că nu reuşesc eu să obţin un loc
undeva (şi trebuie să te aştepţi, moşule, să fie cine ştie pe unde, dar ce-ţi pasă; dacă cos¬tă scump
trenul în vacanţe n-are decât să stea şi el pe la vreun coleg mai bogat) să nu piardă anul şi să înveţe
aici, unde trebuie să ştiţi că predau şi eu şi profesorii sunt foarte severi. Nu se în¬vaţă numai
pentru meserie, se învaţă foarte multă carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele secundare, dacă se
dă o echivalenţă. Aşa că fii fără grijă, o să fie bine oricum, dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie
mare, fiindcă s-ar putea să am nevoie să-i spun ministrului: "Domnule ministru, are zece! Vă rog
respectuos să aprobaţi!"
Am mas noaptea în căruţă la marginea satului şi a doua zi am intrat la examene. N-aveau deloc
capete de dovleci concurenţii. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele orale. Ne-am întors
acasă spunându-ni-se că vom primi rezultatul prin poştă. În acest timp falsul librar se întoarse şi el
de la Bucureşti şi veni după noi.
- Moşule, strigă el din poartă, am reuşit. Băiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la
şcoala normală, am repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu, fiindcă nu ştiu ce e acolo şi e
necesar să fiu de faţă, sa insist dacă va fi cazul. Tre¬buie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace,
Marinică!
Şi mă luă de braţ şi mă duse mai încolo, zicând că are să-mi spună ceva secret. Îmi şopti:
- Bine că n-ai intrat la examene la Câmpu-Lung. Examenul de-aici de la Miroşi n-a fost greu şi cu
toate astea abia ai luat şapte la matematică şi opt la română, iar la oral şapte. Ţi-am văzut notele.
Sunt rele. Şapte e nota de admitere, dar pentru bursă aveai nevoie de nouă. La Câmpu-Lung ţi-ar fi
dat patru.
O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum adică, nu ştiam? Convingerea fusese
deci o iluzie? Sau nu cum¬va ştiam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu eram obligat să le
ştiu şi în schimb nu ştiam, sau ştiam prost acele lucruri care se cer la examene, şi care trebuiesc
foarte bine ştiute? Într-a¬devăr, salvarea mea a fost acel medic cu ochelari. Dacă nu m-ar fi respins
el, nimic nu s-ar fi putut drege pentru mine. Şi nu fi¬indcă m-ar fi aşteptat imediat acasă tăiatul
cocenilor, apoi ara¬tul, şi tot timpul îngrijitul cailor, ţesălatul lor, rănitul la grajd, ci faptul că n-aş
mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mâ¬nă, chiar dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute
bine şi fără silă. Lângă noi era unul Cârstea al lui Ion Dumitrache care avea acest obicei de a citi.
Avea şi un cufăr plin cu cărţi. Ei şi? Tot Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Şi cel puţin
el nu căzuse la nici un examen, şi îndeletnicirea aceasta a lui nu era considerată ca o tristă
zădărnicie, ci ca o plăcere a lui, aşa cum altora le place să crească porumbei sau să cânte din
cimpoi. Se presupunea că el înţelege ce citeşte. Despre mine s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu
înţeleg ce citesc, dovadă că am fost pus acolo la examen şi n-am ştiut, iar încercarea mea de a le
dovedi că se înşeală ar fi fost primită cu rânjete batjocoritoare, sau cu milă, aşa cum facem când
avem în faţa noastră un rătăcit sau un nebun inofensiv. Gândul, aspiraţia de a afla ce e lumea şi
cine eram eu însumi, cu ajutorul cărţilor, cine ar fi înţeles o astfel de stare de spirit într-o lume
cumplită, care trebuia să muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o meserie mai
bună şi nu o formă de viaţă a spiritului şi cine eşua aici, practic, nedevenind nimic, nimic era. Nu
se cunoşteau pe ei înşişi sau nu preţuiau în mod deosebit acele valori care adesea ţâşneau chiar
dintre ei, spontan, gândirea uimitoare a unuia (cum era aceea a tatălui meu), puterea credinţei,
smulgerea din temporal... Nu, reveneau repede pe pământ... vacile, oile, caii, supunerea faţă de
natura, iernile grele, ploile...

“Daca asi sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata,
mi-asi lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate
cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura
hotaritoare, aceea de a renunta la scris nu asi lua-o.”

Acesta este motto-ul cartii lui Marin Preda, un adevarat crez de scriitor
care isi cunoaste menirea si ii arata acesteia respectul cuvenit. Nu am gasit
alt inceput pentru aceasta recenzie, se potriveste la fel de bine cum se
potriveste cartii.

Romanul Viata ca o prada infatiseaza drumul sufletesc, intelectual al lui

Marin Preda, prin adolescenta si tinerete, drum ce se finalizeaza, la
sfarsitul relatarii, cu publicarea cartii Morometii, ce l-a consacrat,
punandu-l pe fagasul normal al vietii sale. Aventura constiintei sale, asa cum spune insusi autorul,
il poarta prin incercari, stradanii, renuntari si greutati pana cand reuseste sa isi gaseasca drumul,
anume viata inchinata scrisului cu pasiune si ardoare.

Despartit de familie, ajuns in Capitala, tanarul ciupeste de ici, de colo, experiente de viata,
experiente ale altor scriitori, intalneste personalitati ale vremii, traieste evenimente istorice, toate
constituindu-se ca bucati fragmentare care, descompunandu-se si recompunandu-se, dau viata unui
demers sinuos, dar cu o singura directie, spre scriere.
Pasiunea mistuitoare ii goleste, insa, la inceput, spiritul. Scriitorul cunoaste si prietenia, si
ranchiuna celorlalti. Insa merge inainte, cu convingerea ca trebuie sa scrie pentru ca are acest
talent, de a povesti, in timp ce in lumea larga, sunt oameni care asteapta sa citeasca ceea ce el va
avea de scris.

Marin Preda va gusta si din fructul amar al renuntarii, in ciuda credintei in chemarea sa. Dupa
schitarea primara a Morometilor, se confrunta si cu lipsa inspiratiei, insa, in cele din urma,
punctul de inceput real al carierei sale intervine la maturitate, cand viata sa va intra pe fagasul
fagaduit.

Viata ca 0 prada - de marin preda

roman postbelic ♦ roman realist subiectiv ♦ roman autobiografica romanul

experientei - teme: Scoala/Adolescenta -

Marin Preda (1922 - 1980) a intentionat sa realizeze o tetralogie romanesca

"morometiana", prin care sa contureze perioada cuprinsa intre "anii dinaintea
celui de al Doilea Razboi M»ndiai" si 1960, cu scopul de a aseza taranimea
romana "pe scena nationala prin participarea ei la cel de-al Doilea Razboi
Mondial si prin aceasta pe scena universala". intr-un interviu acordat in 1975
lui Mihai Ungheanu si publicat' in revista "Luceafarul", Marin Preda marturisea
ca ciclul morometian urma sa fie "o tetralogie, intre care "Delirul" vol.I (1975)
si. voi. II vor fi romanele din interior", adica intercalate intre cele doua volume
ale romanului "Morometii": volumul 1 (1955) si volumul II (1967), ultimul Fiind
si "finalul acestei tetralogii". Romanul "Marele singuratic" (1972), considera
Marin Preda, poate constitui "un fel de epilog [] dar nu fi inclus in aceste patru
volume". Din pacate, al doilea volum al "Delirului" nu a mai fost scris. O nota
comuna a acestor creatii literare o constituie evidenta componenta biografica,
dar romanul care cu aderat reconstituie momentele esentiale ale destinului
uman si literar al lui Marin Preda este "Viata ca o prada" (1977), penultima
sectiune a scriitorului (cea din urma fiind romanul "Cel mai iubit dintre
pamanteni" -l980).
Totusi, substanta profund ideatica a acestei opere nu este reprezentata numai
de evocarea intamplarilor vietii (chiar daca ele sunt atat de captinte!), ci mai
ales rasfrangerea propriei constiinte in cuvinte si harul artistului au un graitor
impact formativ asupra cititorului.
"Viata ca o prada" de Marin Preda se inscrie in literatura de frontiera, insa
incadrarea operei intr-o specie anume a fost totdeauna incerta, penduland
intre bildungsroman, eseu literar, memorialistica ori autobiografie artistica.
Mai curios este faptul ca in anul aparitiei, 1977, aceasta creatie literara a
primit Premiul Uniunii Scriitorilor la sectiunea "Publicistica si reportaj".

Romanul este scris la persoana I, autorul identificandu-se cu naratorul si cu

personajul principal. Modalitatea narati se remarca, asadar, prin prezenta
marcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de
evenimente, pana la substituirea sa de catre personaj.
Perspecti temporala nu este totdeauna cronologica si lineara, ci se manifesta
adesea ca discontinua, construita prin alternanta temporala a evenimentelor,
pe dislocari construite prin flash-back si feed-back.
Perspecti spatiala reflecta un spatiu real, deschis (satul, scoala, Abrud, Cristur-
Odorhei, Bucuresti, Balcesti, Sinaia etc), dar mai ales un spatiu imaginar
inchis, al framantarilor si tulburarilor din inima si constiinta personajului.
Romanul poate fi si un monolog liric, deoarece autorul se destainuie, se
analizeaza zbuciumandu-se intre cutezanta si nesiguranta, cautandu-si
identitatea si locul in vremurile tulburi, complicate si confuze de dupa al Doilea
Razboi Mondial, in social, politic, etic si artistic. Autorul-narator traieste o
"aventura a constiintei", se confeseaza prin scrierea la persoana I, devenind
propriul sau personaj. Autointrospectia eului biografic scoate la iveala eul
artistic, cele doua componente existentiale, viata si creatia, se intrepatrund in
profunzime, astfel ca "aventura constiintei" 1-a calauzit spre intelegerea unui
ader de netagaduit, sentimentul existentei umane: "ca exist".
Semnificatia titlului. Titlul "Viata ca o prada" are o profunda
incarcatura filozofica. Marin Preda, ca scriitor, este un spirit curios
si "flamand" de viata, pe care ar vrea sa o apuce ea pe o "prada",
pentru a intra "in miezul ei", pentru a o intelege si pentru a o trai
cu maxima intensitate.
Capitolul XII sugereaza titlul romanului si incepe printr-o confesiune a
scriitorului care descopera, usor dezamagit si nelinistit, ca intentiile sale
"asaltau din toate partile viata pe care o cunoscusem pana atunci fara sa
reusesc sa intru in miezul ei".
pn episod alegoric explica, printr-o viziune grotesca, dorinta nestavilita a
tanarului scriitor de a trai cu intensitate si nesat viata, in toata plenitudinea
ei.Autorul-narator-protagonistisi aminteste o imagine care-l impresionase
puternic si pe care o aseamana cu dorinta omului de a apuca viata cape o
prada, numai ca trebuie sa stii de unde sa incepi, ca sa poti "sa-ti ini coltii" in
ea. "O gramada de catelandri", schelalaind de foame, incercau sa sfartece un
cal mort, pe care il gasisera intr-o gauna. insa, de oriunde il apucau, cainii nu
reuseau sa smulga nicio bucatica din calul care "rezista" si niciunul nu gasea
punctul slab care "ar fi deschis drumul celorlalti". Printre ei, nu era "niciunul
batran si experimentat care sa-i invete" de unde ar trebui sa inceapa, in care
parte a calului mort sa-si ina dintii. Asemenea calului, viata este o prada care
nu se lasa cucerita usor, "daca nu stii de unde s-o apuci": "Desigur, viata nu e
un cal mort, dar e, pentru un scriitor tanar, o prada care nu cedeaza, daca nu
stii de unde s-o apuci".
Tema operei "Viata ca o prada" este, in fond, romanul scrierii romanului
"Morometii", intrucat intreaga confesiune a autorului se refera la cautarea
infrigurata a unui subiect pentru viitoarea sectiune. Memoria involuntara a
autorului aduce in actualitate (timp obiectiv) intamplari, evenimente, oameni
din trecut (timp subiectiv), pe care naratorul le organizeaza intr-o epica
structurata, in principal, pe doua uri de actiune: unul care urmareste copilaria
si adolescenta protagonistului si celalalt care reliefeaza zbaterea eului artistic
in ascensiunea catre profesia de scriitor. in acest roman, cu un evident
caracter autobiografic, protagonistul pastreaza numele real al autorului, Marin
Preda, spre deosebire de alte opere in care personajele autobiografice au
nume fictionale: Niculae Moromete ("Morometii") si Paul Stefan ("Delirul").
In epica romanului, a carui naratiune este la persoana I, eul real se substituie
adesea eului ficaonal, protagonistul fiind un personaj incomod prin
convingerile ferme, prin indoielile tulburatoare, dar mai ales prin atitudinea de
moleseala manifestata in lumea satului ori cea cutezatoare si tenace in
universul citadin si artistic.
Structura compozitionala. Romanul se deschide cu un motto care apartine lui
Marin Preda si se refera la importanta pe care o are "scrisul" pentru autor. El
porneste de la o presupunere: daca scrierea unui roman l-ar putea costa viata,
in niciun caz nu ar lua hotararea "de a renunta la scris".In cele 43 de module si
prin naratiunea la persoana I, autorul, care se identifica intru totul cu naratorul
si cu protagonistul, relateaza momentele esentiale din copilarie si adolescenta,
ca elev, precum si framantarile, imprejurarile si hotararea pentru a-si implini
menirea de scriitor.
Constructia subiectului nu este lineara, ci alternarea urilor epice evidentiaza in
mod diferit subtilitatea trairilor sufletesti, nuantele, afective si conturarea
discreta a personajelor, fara insa a distorsiona coerenta narati a textului.
Relatiile temporale plaseaza inceputul actiunii in perioada interbelica, iar
perspecti spatiala reala se substituie, mai intai, satului natal, Silistea-Gumesti,
apoi altor locuri concrete, Abrud, Cristur-Qdorhei, Bucuresti, Sinaia etc.
Incipitul romanului este o confesiune, formula artistica fundamentala a
intregului roman, prin care protagonistul isi aminteste o intamplare din
copilarie, care a declansat "aventura constiintei mele". Membrii familiei,
asezati in jurul micii mese rotunde, aidoma celei din "scena cinei" care
deschide romanul "Morometii", il privesc pe mezin cu dezaprobare, deoarece
luase painea "mare si rotunda" si o tinea strans in brate. Reactia tatalui i-a
surprins pe toti, dai forta cuvintelor "Ia-o, ma, si perasta!" si gestul
concomitent de a-i mai da inca o paine l-au trezit pe protagonist la realitate,
declansandu-i reflectia ce fundamenta filozofia de viata a viitorului scriitor:
"aventurile vietii noastre sunt ale constiintei, desi viata ei aderata nu e
niciodata libera de instincte si nu o data e neputincioasa in fata lor, in rau, dar
si in bine".
Romanul poate fi structurat in doua mari perioade autobiografice:
a) perioada interbelica, in care autorul-narator-personaj rememoreaza anii
copilariei si ai adolescentei, urmarind traseul scolar al viitorului scriitor;
b) interlul cuprinzand al Doilea Razboi Mondial pana in deceniul cinci al sec.
XX, care reliefeaza zbaterea eului artistic in ascensiunea spirituala catre
profesia de scriitor, sub influenta schimbarilor profunde in politic, ideologic,
social, precum si viata literara bucuresteana, ale carei personalitati artistice
sunt conturate necrutator de catre narator.
a) Romanul copilariei si adolescentei respecta, in general, succesiunea
cronologica a intamplarilor, mai ales in primele module ale romanului,
alternanta urilor epice manifestandu-se in celelalte module.

Primele amintiri consemnate in roman sunt legate de anii petrecuti la scoala

din satul natal. Silistea-G urnesti, perioada pe care protagonistul o percepe cu
nedumerire si dezorientare. Tatal il daduse la scoala atunci cand baiatul avea
opt ani, cu intentia de a sti, ca si fratii mai mari, doar sa se iscaleasca, apoi sa
treaca la truda campului si cresterea animalelor. La inceput, abia reuseste sa
promoveze clasele I si a H-a, dar in anii urmatori elevul-protagonist ia premiul
I, spre uimirea sa, a tatalui si a tuturor satenilor, mai ales ca riu avusese nici
carti dupa care sa poata inta. La un moment dat, mama ii facuse rost de 5 lei
si copilul daduse fuga la intator ca sa-si cumpere "Citirea", dar acesta i-a spus
ca manualul costa vreo 25 de lei. Atunci, inteligenta nati a baiatului a oferit
solutia cea mai eficienta, cumparand un maculator, pentru ca o sectiune putea
imprumuta de la ceilalti copii, dar in niciun caz n-ar fi avut cum sa scrie in
caietele altora. E posibil ca toate acestea sa fi plasmuit, in opinia generala,
convingerea ca baiatul trebuie sa urmeze "mai departe, la liceu sau la scoala
normala de intatori", mai ales ca el nu simtea libertatea spatiului rural, ci,
dimpotri, i se parea ca traieste in sat ca "intr-un tarc".
Capitolul al N-lea debuteaza cu mentiunea ca nicaieri "in cele o mie de ini ale
Morometilor" n-a avut timp autorul sa relateze calatoria pe care Niculae, "erou
a carui copilarie era a mea", a intreprins-o impreuna cu tatal sau la Campu-
Lung (grafia in cf.cu editia publicata de editura sectiunex Serv, 2004 - «.«:).
Baiatul de doisprezece ani dorea cu ardoare sa "edeze" din familie si. din sat,
asa ca isi incearca norocul si depune dosarul pentru examenul de admitere la
scoala din Campu-Lung. Din pacate, este respins la vizita medicala din cauza
vederii slabe. Copilul nu intelege cum medicul, care purta ochelari, "nu
admitea ca si altii sa mai poarte ochelari si sa invete sectiune".
Esecul il face, probabil, pe Tudor Calarasu sa aiba compasiune fata de baiat,
astfel ca hotaraste sa mearga la Mirosi, unde se afla o scoala "de arte si
meserii", la care este posibil sa obtina bursa, intrucat aici nu veneau, dupa
consideratiile tatalui, decat cei "cu capetele mari cat dovlecii care nu sunt in
stare de altce". intr-o librarie din Mirosi cunosc un domn care se dovedeste a fi
"un fals librar" si "un fals profesor" si care, in schimbul sumei de 1000 de lei,
se ofera sa-i faca rost lui Marinica de un loc la o scoala normala de intatori,
unde in tara. Examenul sustinut, totusi, la scoala de arte si meserii din Mirosi ii
provoaca protagonistului o dezorientare totala, intrucat obtine ca medie de
admitere numai sapte, iar pentru bursa i-ar fi trebuit minim nota noua. Asupra
naratorului-personaj "se abatu o negura", confuzia care ia nastere in mintea sa
este provocata de faptul ca ori nu stia multe lucruri care se cer la examen, ori
"stiam prost acele lucruri".

"Aspiratia autorului-narator de a afla, cu ajutorul cartilor, "ce e lumea si cine

eram eu insumi" are sanse de a fi implinita, deoarece "falsul librar" rezol sa fie
primit la scoala normala din Abrud. Dupa o sedere de doua saptamani in
Bucuresti, Marin pleaca spre Abrud impreuna cu protectorul sau. Aici, baiatul
afla ca locurile la aceasta scoala nu erau ocupate, ca nici nu se dadea examen
de admitere. Sustine insa, examenul de bursa, pe care-l promoveaza cu media
zece, aflandu-se in fruntea listei candidatilor, ceea ce din nou ii starneste
nedumerirea privind esecul de la Mirosi.In aceasta perioada, descopera viitorul
scriitor magia cuntului, pe care urma sa-l noteze pe hartie si sa realizeze o
intreaga opera de certa loare. Prinflash-back, misterioasele cuvinte" ale tatalui
despre painea pe care copilul o tinea strans in brate ("Ia-o, ma, si pe asta"), ii
trezise autorului "viata constiintei" datorita careia devenise "constient ca
exist". Aceasta "prima tresarire" de percepere a lumii inconjuratoare prin cunt
i-au deschis copilului ochii asupra vietii reale. Naratorul isi aminteste cum tatal
sau, asemenea lui Ilie Moromete, statea pe prispa si, cand trecea vreun om pe
drum si il saluta: "Buna ziua, ma, nea Tudore", acesta raspundea tare si cu
toata sinceritatea: "Buna sa-ti fie inima, ma, Carstache", dupa care soptea cu
satisfactie pentru sine: "Te'n c pe ma-ta de zaltat". Urarea binevoitoare rostita
cu voce tare si injuratura soptita, ambele adresate concomitent aceleiasi
persoane, ii fundamenteaza autorului-narator convingerea in atotputernicia
cuntului si-i dezluie faptul ca "omul poate gandi simultan doua lucruri care se
bateau cap in cap". Un alt element autobiografic prezent in romanul
"Morometii" este* si porecla "Patanghele" pe care satenii i-o dadusera lui Ilie
Moromete, precum si personajul Cocosila, singurul care indraznea sa-i spuna
porecla in fata lui Moromete: "Cocosila ii spunea si el tatalui meu, adesea,
Patanghele, si nu intelegeam de ce tata sta de vorba cu el si parea ca nu aude
porecla".
Eternitatea naturii este o alta descoperire manifestata in "aventura constiintei"
naratorului, care se simte emotionat la gandul ca apele, padurile, soarele sau
ploile vor dainui si dupa moartea sa, ca altii, ce se vor naste perpetuu, vor
vedea si ei aceeasi natura vesnica. insa, mai presus de orice, singurul lucru
care-l face pe autorul-narator-prqtagonist sa ramana "mut de fascinatie era
cuntul rostit de oameni". Mult mai tarziu, cand citi opera lui Tolstoi, riaratorul-
personaj intelege faptul ca "nu numai cuvintele exprima sufletul uman, ci si
lumea in care el se proiecteaza in afara", ceea ce-l face sa priceapa ca, fara
sprijinul oferit de cuvintele din carti, omul singur nu poate ajunge cu gandirea
in profunzimea ideilor si aderurilor ce guverneaza existenta umana.

Cate episoade povestite de autorul-narator-protagonist contureaza o imagine

monografica a scolii romanisti, precum si statutul elevilor din intamantul de
stat al perioadei interbelice. O prima obsertie a personajului-narator
este'aceea ca se inta mai bine cu un profesor ce inspira simpatie, dar si cel
care-ti inoculeaza teama poate avea un efect benefic. Pe Marin il interesau in
mod deosebit istoria si matematica, dar profesorii respectivi erau lipsiti de har:
primului ii placea prea mult materia pe care o preda si atunci, in mintea sa, nu
mai era niciun pic de loc "sa-i mai placa si de noi", iar celalalt era "un
ingamfat" si avea o "solemnitate deplasata", intrand in clasa ca intr-o biserica.
Enert de obsesia profesorului de matematica* pentru marii matematicieni si
de infatuarea sa fara margini, jignit de apelativul "uratule" pe care i-l spusese
atunci cand il intrebase de ce nu inta, elevul Marin Preda este cuprins de
spaima corigentei si face eforturi deosebite in insusirea teoremelor si
demonstratiilor pe care le ignorase doua trimestre. Subiectul tezei din
trimestrul al treilea este extrem de dificil, elevii reprosandu-i profesorului
acest fapt. Singurul care solutioneaza cele trei probleme si termina teza cu o
jumatate de ora mai devreme este elevul Marin Preda, care obtine nota zece.
Profesorul se arata foarte derutat si suspicios, gandind logic ca, daca era in
stare sa stie de "zece", atunci de ce luase doua trimestre la rand media trei?
Din aceasta intamplare, personajul-narator inta inca ce despre fiinta umana:
oamenii isi schimba foarte greu sau deloc primele pareri, deoarece nimeni nu
are rabdare si nu-si pierde timpul cu intelegerea personalitatii celuilalt, cel
mult te considera ciudat si fac un semn cu degetul la tampla, adica ce nu e in
regula cu tine. Figura centrala a tatalui si felul cum "spunea" el aderurile
marunte dar univefsal-labile despre prostia oamenilor care "impaneaza" lumea
ii fundamenteaza viitorului scriitor propria conceptie despre etica umana:
"omul sa ramana om, adica sa n-o ia razna impotri altora, sa stea la plugul lui,
daca era plugar, la cinstea lui de om, daca era om de omenie, adica iubitor de
alti oameni, la sectiunea lui daca era carturar, la nesta si copin lui, daca ii
avea la casa lui, daca nu vroia sa se faca de ras prin hotie, tradare, betie, lene
si minciuna". Scoala normala din Abrud se desfiinteaza, iar naratorul-personaj
este transferat la o scoala din Cristur-Odorhei. Din aceasta perioada se
remarca ura profesorului de istorie, un aderat talent didactic, dar care, din
pacate, a fost concentrat, intrucat avea sa izbucneasca, in curand, al Doilea
Razboi Mondial.

Imagini ale agresivitatii umane, o tema predilecta in opera lui Marin Preda,
constituie esenta cugetarii care deschide modulul al VlII-lea: "Nimeni nu scapa
de violenta altora, dupa cum nimeni nu scapa ocazia [./.] de a fi violent cu
altii". intr-o zi, elevul-narator este scos singur la lectie de catre profesorul de
geografie, desi acesta obisnuia sa asculte cate trei-patru odata. Cu toate ca
era un domn cu maniere alese si parea mai degraba bland; profesorul se
enerveaza inexplicabil, desi elevul daduse destule raspunsuri bune. Brusc, se
repede asupra elevului-narator, incepe sa-i dea cu pumnii in cap, apoi ii ine
degetele, ca niste gheare, in abdomen, amenintandu-l bestial: "iti scot matele
din tine!". Reactia nejustificata a profesorului ii produce adolescentului o mare
tulburare si-l face sa se intrebe ce rau ii facuse sau cu ce drept vrea "sa-mi
scoata el mie matele din mine?".* in pauza Marin este chemat in biblioteca
profesorului, care-si cere iertare pentru iesirea lui, se arata foarte incurcat
pentru comportamentul violent si, cu lacrimi in ochi, marturiseste ca nu stie ce
l-'a determinat sa-i faca rau. Adolescentul nu stia pe atunci "nici sa acuz si nici
sa iert", asa ca a putut numai sa-si dea seama ca nu-l ura pe profesor, "dar
nici lacrimile lui nu-mi atingeau inima".
In septembrie 1940, scoala de la Cristur-Odorhei se desfiinteaza si Marin este
transferat la Bucuresti, prilej cu care tatal il avertizeaza ca nu mai poate sa
faca rost de bani pentru taxe si internat si-l consoleaza cu aprecierea ca "un
om cu patru clase secundare nu se aseamana cu unul care n-a intat nimic".
Asadar, mezinul are toate sansele sa izbuteasca, din moment ce Nila, unul
dintre fratii mai mari, care nu intase deloc sectiune, ajunsese portar la blocul
Algiu din Bucuresti, il incuraja tatal pe Marin. Ca si Ilie Moromete
("Morometii"), Tudor Calarasu il inta pe baiat sa termine si el "tarasi, grapisi"
clasa a patra, dupa "sistemul lui cu fonciirea, prin amanari si promisiuni".
Copilul se simte in permanenta ocrotit de tatal sau, and sentimentul
reconfortant ca el poate alunga toate relele si neplacerile care-i ameninta
viata: "«-Ce faci, ma, copile?» Si lumea intunecata a carei perdea se daduse o
clipa la o parte si zusem uratul si abjectia, se inchidea la loc si inceta sa mai
existe pentru mine". Protejat este si de alti membri ai familiei, intrucat pentru
a putea fi tinut la scoala muncise atat mama, Joita, cat si surorile sale, Mita si
Ilinea. insa, acum cand Marin este pe cale sa-si implineasca visul de a eda
definitiv din "tarcul" rural, se intristeaza ea tatal sau, aidoma lui Ilie Moromete,
isi lua mana de pe el si-i inducea gandul nemarturisit ca "indarat n-aveam ce
mai cauta". Viitorul scriitor se numea Marin Calarasu, iar pseudonimul Marin
Preda este preluarea numelui de fata al mamei sale, Joita Preda.

Marin este admis elev la Scoala normala din Bucuresti, aflata pe strada Sfanta
Ecaterina, desi nu platise taxele de internat, iar directorul I.Ionascu il ameninta
cu exmatricularea daca tatal sau nu trimite banii. Ca si Ilie Moromete, tatal
raspunde la scrisoarea primita de la directorul scolii ca, deocamdata, nu are
bani, dar "ca o sa aiba sa-l mai pasuiasca O sa trimita negresit, nici vorba cum
sa nu" si semneaza "cu stima, Tudor Calarasu". Din cauza cutremurului din 19
40, scoala se inchide temporar, iar Marin ramane in Bucuresti, sa locuiasca la
Nila pana cand se redeschid cursurile, pe care le absolveste cu note proaste la
toate examenele, and media generala 6,26, iar la puitare nota 6,00. Astfel, se
incheie adolescenta naratorului-personaj Marin Preda, cu intrebarea retorica:
"Cine ghideaza pasii unui tanar?".

Biografie

Copilăria
La 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin
Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu „de profesie plugar" şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele
mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi
pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Măria
(poreclită Alboaica - după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi
cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi
soţi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae).[1]

Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care - în ciuda celor două
loturi de pământ „primite la împroprietărire” — nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929 învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl,
care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este
reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul
participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele
clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat - treptat, se dovedeşte printre elevii cei mai buni
din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată în Moromeţii).

Anul 1933 — 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai
poate cumpăra cărţi şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să
termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în
comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până
la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta,
ar fi ieşit gălăgie mare...”. Cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea
că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”.

Între 1934 - 1937 urmează clasele V - VII, având ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat
vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă” dar „se
descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzaţională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obţinerea certificatului de
absolvire a şapte clase îl susţine la Şcoala de centru din Ciolăneşti (o comună la zece kilometri
distanţă de Siliştea-Gumeşti). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a şapte
clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

Plecarea din satul natal

În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reşedinţa judeţului Teleorman),
unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins
la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare judeţ având o şcoală de învăţători, erau preferaţi la
examene cei din judeţul respectiv.) Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii.
Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi
procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota
10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii
ardeleni şi petrece vacanţa de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă
studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar
matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu,
care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O
compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne
nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei
trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre
pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie
pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către
Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în
Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.

La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (urmat şi cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de
capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”.
Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai
greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi
toată iarna lui 41 - 42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă
prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată
ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde
„rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea
fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin
intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

Activitatea literară

În aprilie 1942 debutează cu schiţa „Părlitu'” în ziarul Timpul (nr. 1771 şi 1772 din 15 şi 16
aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi
dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: „Strigoaica”,
„Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.[1]

În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la
Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de
redacţie la „Evenimentul zilei”.

1943 martie, îi apare „Colina” în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică
schiţa „Rotila”. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen
Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui
Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[2] Nuvela va fi
inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele
volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în
Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete“ (o naraţiune perfect
obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de
Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în
nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa
ca o pradă şi Delirul. În 1945 devine corector la ziarul România liberă. Apoi din 1952 devine
redactor la revista Viaţa românească. În 1956 primeşte premiul de stat pentru romanul Moromeţii.
Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la
Beijing. În 1954 se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost
publicate postum. Au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în
Franţa la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.
În 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza
lui are evidente afinităţi. În 1965 traduce romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales
vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe
care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 - traduce în colaborare cu
Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte
premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediţia a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viaţa ca o pradă,
un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni.
O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională (parlamentul). Între 1975 şi 1980
locuieşte în Bucureşti pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului,
Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut. Familia
sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit
dintre pământeni şi a survenit în condiţii oculte.[3][4]

Lista selectivă a operelor antume

Marin Preda

• 1948 - Întâlnirea din pământuri, volum de povestiri

• 1949 - Ana Roşculeţ
• 1952 - Desfăşurarea
• 1955 - Moromeţii, volumul I
• 1956 - Ferestre întunecate
• 1959 - Îndrăzneala
• 1962 - Risipitorii
• 1967 - Moromeţii, volumul II
• 1968 - Intrusul
• 1972 - Imposibila întoarcere
• 1972 - Marele singuratic
• 1973 - Întâlnirea din pământuri (ediţia a 2-a)
• 1975 - Delirul
• 1977 - Viaţa ca o pradă
• 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni