II.34.

Chistul hidatic hepatic

- este o boală parazitară întâlnită la om şi unele animale, produsă prin dezvoltarea

tumorală viziculară a larvei de taenia echinococcus.

EPIDEMIOLOGIE

Boala hidatică (echinococoza) se caracterizează printr-o largă distribuţie în lume şi

afectarea frecventă a ficatului.
Incidenţa la om este dependentă de incidenţa la gazdele intermediare: oi, porci, vite.
Ariile recunoscute endemic în lume: jumătatea de sud a Americii Latine, Islanda,
Australia, Noua Zeelandă şi partea de sud a Africii.
- mai frecvent întâlnită în mediul rural, legat de anumite profesiuni: păstori, crescători de
vite, măcelari, chistul hidatic are ca sursă principală de producere câinele, care este gazda
definitivă. Acesta se contaminează de la animalele ierbivore (ovine, bovine) şi de la porc,
care reprezintă gazdele intermediare.
În ţara noastră morbiditatea anuală este de 5,6 la 100 000 locuitori, cu zonare netă în
regiunile centrală şi muntoasă.

PATOGENIE

Cel mai frecvent, chistul hidatic unilocular este dat de Echinococcus granulosus, iar tipul
alveolar este cauzat de E. multilocularis.
Taenia echinococcus este un parazit entozoar, făcând parte din clasa cestodelor. Este
un vierme plat, întâlnit în stare adultă în intestinul câinelui. Are o lungime de 3-6 mm, nu are
cavitate generală şi tub digestiv şi se hrăneşte prin cuticulă.
Anatomic este constituit din:
- Scolex (cap), organul de fixare al parazitului, cu o lungime de 0,3 mm, prevăzut cu
rostru proeminent, armat la bază cu o coroană de 25-50 cârlige, dispuse în rânduri
concentrice şi având 4 ventuze.
- Gât - porţiune subţire.
- Strobila este formată din 3-4 proglote (inele), ultimul fiind cel mai mare (3 mm). Acesta
conţine uterul prevăzut cu diverticuli laterali, plin cu ouă. Ouăle sunt învelite într-o membrană
cuticulară striată, formând embrionul hexacant (25 u).
Tenia este expulzată din intestinul câinelui şi eliberează ouăle prin distrugerea inelelor.
Ea poate conţine la maturitate 400-800 ouă. Ingerate accidental de om sau de animalele
ierbivore (oaie,bou) prin intermediul alimentelor infestate, ouăle sunt parţial digerate în
intestin, eliberând embrionii hexacanţi (au 6 croşete). Digestia ouălor se face numai în
mediul alcalin din duoden sau jejun. Bila din duodenul omului şi a gazdelor ierbivore este
cea care lizează cel mai repede cuticulă. Embrionul are dimensiuni foarte reduse (25 u) şi
prin cele 6 croşete ale sale străbate peretele intestinal, ajungând în vasele sistemului port.
De aici este preluat şi transportat de curentul sangvin până în reţeaua capilară a ficatului
unde este mecanic oprit în 50-60% din cazuri. Dacă depăşeşte filtrul hepatic, se poate fixa
mai departe în plămân, în 20-30% din cazuri. De aici poate ajunge în orice viscer.
Dezvoltarea embrionului hexacant în parenchimul hepatic dă naştere unei formaţiuni
rotunde cu conţinut lichidian, vezicula hidatică. Această formaţiune lichidiană implantată în
capilarul port al lobulului, creşte progresiv, devine o veritabilă tumoră hepatică. în lichid se
găsesc numeroşi scolecşi invaginaţi, reprezentând fiecare capul unei viitoare tenii, cu cele 4
ventuze şi coroana sa de croşete.
în cazul ingerării de către câine a viscerelor de animale parazitate, scolecşii se fixează pe
pereţii intestinali, generând în 5-6 săptămâni teniile adulte. Se încheie astfel marele ciclu

1
echinococic.
Micul ciclu se realizează prin ruperea chistului şi punerea în libertate a conţinutului său
parazitifer, capabil să reproducă tumoarea hidatică în diferite alte organe, la acelaşi individ,
datorită grefării secundare a embrionilor hexacanti.

ANATOMIE PATOLOGICĂ

Aproximativ 70% din chisturile hidatice sunt localizate în ficat, iar 1/4 până la 1/3 din
aceste cazuri sunt chisturi multiple. Lobul drept este afectat în 85% din bolnavi. De obicei
chisturile sunt superficiale şi peretele este structurat din 2 straturi, o membrană internă
germinativă şi cuticulă extern. Cele 2 straturi sunt în contact strâns una de alta dar nu sunt
unite:
- cuticulă este o membrană anhistă, alb-gălbuie, cu aspect gelatinos, cu o grosime de 1
mm, constituită din lamele concentrice suprapuse. Este elastică, se destinde foarte mult sub
presiunea lichidului intracavitar. Este impermeabilă pentru albumine şi microbi, dar permite
traversarea prin osmoză a coloidelor, toxalbuminelor produse de chist şi cristaloidelor;
- membrana germinativă (proligera) este formată din straturi de celule embrionare. Este
o membrană fertilă, dotată cu posibilităţi evolutive. La exterior elaborează straturile cuticulei,
iar spre interior secretă lichidul hidatic şi proliferează, dând naştere prin înmugurire
veziculelor sau capsulelor proligere. Acestea generează în interiorul lor, fiecare câte 10-120
scolecşi invaginaţi. Prin detaşare în lichidul din chist, capsulele apar ca un nisip fin, nisipul
hidatic, de culoare albicioasă, care se depune pe fundul chistului. Nisipul hidatic poate
conţine până la 40 000 de scolecşi pe cm3. Scolecşii sunt capete de tenii invaginate, de
formă ovoidă, de 100-150 u. Au 4 ventuze şi o coroană de 30-40 de croşete lucitoare, au un
sistem excretor şi vascular propriu.
Fiecare scolex reprezintă un chist hidatic activ, căci odată eliberat, el se poate grefa,
devenind elementul unei echinococoze secundare.
Lichidul din chistul hidatic are o presiune mare de aproximativ 300 ml apă, incolor,
opalescent şi uşor alcalin. în interiorul chistului mare se află de obicei chisturi de vezicule
fiice. Lichidul provine din lichefierea masei granuloase. Este limpede, transparent, steril, cu
reacţie alcalină, pH 7,2-7,4. Prezintă proprietăţi toxice, cu rol în patogenia anumitor
simptome ale bolii: urticaria, accidente toxice.
Pe măsura creşterii chistului în ficat, din partea acestuia se dezvoltă o membrană de
reacţie proprie, denumită perichist sau ectochist. Perichistul reprezintă rezultatul unei duble
acţiuni locale a hidatidei, mecanică şi alergică, şi are 3 zone distincte: externă, mijlocie şi
internă.
Extensia chistului este în mod normal către cavitatea peritoneală, dar se poate dezvolta
progresiv şi intrahepatic odată cu remanierea parenchimului hepatic.
în contrast cu chistul hidatic unilocular, hidatidoza alveolară este o creştere fără capsulă şi
cu tendinţa spre multiple metastaze. Odată cu creşterea progresivă, centrul se necrozează şi
periferia invadează vasele sangvine şi limfatice. Agentul cauzator al acestor leziuni se
găseşte mai frecvent în regiunile reci din Alaska, Rusia şi Alpi.

MANIFESTĂRI CLINICE

Boala cu chisturi simple, multiveziculare, dar necomplicate, este asimptomatică. Apariţia

simptomelor este cauzată de compresiunea pe organele adiacente.
Clasic, se admit două perioade evolutive: stadiul de debut pretumoral şi stadiul tumoral
sau perioada de stare, urmat de perioada complicaţiilor.
- în stadiul pretumoral diagnosticul clinic poate fi sugerat de rare manifestări alergice,
însoţind un sindrom dispeptic nespecific de tip biliar (greţuri, vărsături bilioase, diaree).
Ritmul lent de dezvoltare a chistului face ca, de la primele simptome până la precizarea
diagnosticului să se scurgă un interval care variază între 6 luni şi 15 ani.

2
 - Stadiul tumoral se caracterizează prin apariţia tumorii hepatice şi îmbracă diverse
manifestări, în funcţie de localizarea acesteia.
Urticaria şi eritemul - manifestarea iniţială datorită unor reacţii anafilactice generalizate.
Durerea abdominală este cel mai frecvent simptom sub forma difuză, disconfort
abdominal, colica biliară.
Tumora palpabilă în chisturile anterioare ale feţei convexe, cea mai frecventă localizare,
se evidenţiază prin deformarea regiunii hepatice, cu orizontalizarea coastelor şi tumora
palpabilă în hipocondrul drept. Palparea tumorii abdominale se face la 70% din pacienţi.
Hepatomegalia - la bolnavi din zone endemice ridică suspiciunea de chist hidatic hepatic.
Se întâlneşte foarte rar aşa-numitul tril hidatic sau freamăt.
Şi mai rar se întâlneşte icterul sau ascita.
La formarea abcesului apare hepatomegalia dureroasă, frisonul şi febra septică.
Chisturile infectate ale convexităţii ficatului, care ajung la dimensiuni mari, îmbracă
aspectul clinic al abcesului subfrenic. Apar semne de iritaţie frenică, urmate de supuraţia
intratoracică, datorită fistulizării chistului în pleură şi bronhii.
în situaţia rupturii chistului în căile biliare - triada clasică: colica biliară, icter şi urticarie.
Poate apărea voma cu trecerea membranelor hidatice în vărsătură (hidatidemesia) sau
trecerea membranelor în materiile fecale (hidatidenteria).
Ruptura intraperitoneală este însoţită de dureri abdominale şi semne de şoc anafilactic.
Ruptura intratoracică - dureri de umăr şi tuse, iniţial productivă cu sânge spumos, apoi cu
tentă bilioasă.

DIAGNOSTIC
Diagnosticul serologic şi biologic

Eozinofilia, ca răspuns imunologic, este un test puţin fiabil, fiind prezentă numai la 25%
din pacienţi. Cu toată lipsa ei de specificitate, eozinofilia în dinamică poate oferi date
preţioase în orientarea asupra evoluţiei bolii sau a eficienţei tratamentului aplicat.

Testul eozinofiliei provocate pare să aibă o specificitate crescută. Se face controlul

eozinofiliei înainte şi după IDR Cassoni (injectarea de antigen hidatic) şi care, atât în cazul
creşterii cu 50% a eozinofiliei cât şi scăderii cu aceeaşi valoare, este considerat pozitiv.
Testul intradermic Cassoni - injectarea intradermică a 0,1 ml soluţie de antigen hidatic şi
citirea după 30 min a reacţiei cutanate rezultate. Reacţia este considerată pozitivă când la
locul injectării apare o papulă de 1-2 cm diametru. Este pozitiv la aproximativ 90% din
pacienţi, reacţia se menţine pozitivă ani de zile după scoaterea chistului sau moartea
parazitului.
Testul de aglutinare indirectă este pozitiv în 85% din pacienţi; testul de fixare a
complementului (Weinberg-Pârvu) este mai puţin specific. Această reacţie devine negativă la
2-6 luni după scoaterea chistului.
Alte teste: contraimunoelectroforeza, testul ELISA, determinarea antigenului C trebuie
interpretate numai în conexiune cu datele clinice şi imagistice.
Examenul imagistic
Ecografia este metodă prin care se depistează întâmplător chisturile hidatice
asimptomatice şi se confirma cele aflate în faza de tumoră palpabilă. Se prezintă ca mase
transonice, de obioei bine delimitate, de diverse dimensiuni, cu pereţi subţiri,
hiperreflectogeni.
Uneori, în interiorul lor se decelează veziculele fiice şi nisipul hidatic. Metoda poate
determina cu destulă exactitate poziţia chistului în ficat, raporturile lui cu venele hepatice,
vena cavă inferioară.
Radiografia chistului simplă se prezintă ca o umbră rotundă, calcificată în ficat. Infectarea
secundară a chistului sau deschiderea chistului în tubul digestiv sau căile biliare determină
apariţia bulelor de gaz ce pot fi confundate cu vezicule fiice.
Colecistocolangiografia evidenţiază relaţiile chistului cu căile biliare principale.
Splenoportografia, angiografia hepatică, scintigrama hepatică obiectivează lacuna

3
 hepatică cu caracter de benignitate.
CT - informaţii utile pentru actul operator- detalii asupra dimensiunilor, topografiei, relaţiei
cu celelalte viscere.
RMN este valoros, în special în chistul hidatic complicat. Este deosebit de util în echino-
cocoza alveolară unde evidenţiază mai bine leziunile polimorfe.
Radiografiile organelor din jur (radiografia gastro-duodenală, irigografia, urografia) permit
stabilirea relaţiilor chistului cu organele vecine, în funcţie de topografia acestuia, excluzând
astfel din diagnostic alte afecţiuni.

EVOLUŢIE Şl COMPLICAŢII
Creşterea chistului hidatic la nivelul ficatului se face foarte lent, în 6 luni ea atingând abia un
diametru de 2 cm. Scolecşii îşi fac apariţia mai târziu, când diametrul tumorii atinge 3-4 cm,
moment care marchează fertilitatea chistului.
Evoluţia spontană - mai multe posibilităţi care, întotdeauna produc complicaţii:
• creşterea în volum, în funcţie de localizare, de toleranţa şi de vârsta individului, cu apariţia
de compresiuni în ficat sau pe organele vecine;
• involuţia chistului după un ciclu de mai mulţi ani, prin suferinţe repetate ale parazitului,
urmate de moartea sa şi degenerescenta spontană a chistului. Perichistul se impregnează
cu săruri de calciu, formându-se placarde groase la acest nivel. În interior conţinutul ia
aspectul unei magme, coloidă, groasă, gălbuie, în care pot supravieţui mult timp câteva
vezicule fiice. Rx aceste chisturi au conturul intens radioopac, formă policiclică, neregulată;
• icterul - ca urmare a compresiunii chistului pe arborele biliar sau a rupturii în căile biliare.
Alte complicaţii ale chistului hidatic hepatic se produc în funcţie de: situaţia topografică,
dimensiunea şi vechimea chistului.

Complicaţii biliare
• Dischinezia biliară - consecinţa stazei cu dilatarea arborelui biliar şi spasmul oddian,
secundare edemului alergic al pereţilor canaliculelor, printr-un fenomen de anafilaxie locală.
Disfuncţia reprezintă o componentă importantă a tabloului clinic în hidatidoza hepatică,
îndeosebi în faza iniţială. Aceasta poate favoriza apariţia litiazei parahidatice, prin modificările
locale secundare.
• Papilooddita scleroasă (5%) se datorează iritaţiei permanente locale cu produşi din chistul
care a fisurat sau a migrat şi necesită uneori intervenţii pe sfincter.
• Litiaza biliară (2-18%) poate fi consecinţa diskineziei biliare, cauza de stază şi infecţie
secundară. Alteori ea se datoreşte migrării elementelor hidatice pe calea biliară principală,
constituind nucleii viitoarelor concrețiuni.

Infecţia

Abcesul, următoarea complicaţie ca frecvenţă, este determinată de germenii microbieni

din tractul biliar. Formarea puroiului rezultă din moartea parazitului şi transformarea într-un
abces piogenic.
Supuraţia cu germeni anaerobi, cu imagine radiologică hidro-aerică, este rară dar
deosebit de gravă, evoluţia clinică luând un aspect dramatic. Ulterior se poate complica cu
migrarea puroiului în căile biliare, provocând aspectul clinic al angiocolitei acute supurate.

Rupturile chistului

Secundare unei supuraţii sau traumatism, declanşază dureri violente în hipocondrul

drept, însoţite uneori de şoc anafilactic grav. în funcţie de localizare, chistul se poate rupe în
căile biliare, în peritoneu, pleură, plămân, bronhii, tractul digestiv, pericard, vena cavă
inferioară, rinichi.
• fisurarea parţială într-un viscer plin , fixarea scolecşilor determinând echinococoza
secundară sau fisurarea şi ruptura chistului în arborele biliar, declanşând icterul mecanic.
Fisurările biliare constituie cauza „dispepsiei hidatice" şi se datoresc compresiunii progresive

4
pe care o exercită chistul pe canaliculele biliare, cu apariţia micilor fisurări chisto-biliare.
Evidenţierea intraoperatorie a acestora, confirmă marea frecvenţă a acestor fisurări
(90-95%), ceea ce determină pe unii autori să le includă în capitolul evoluţiei normale a bolii
şi nu în cel al complicaţiilor. Fisurarea este urmată de pătrunderea lichidului hidatic în
arborele biliar favorizată de diferenţa presională dintre cavitatea chistică (80-100 cm H 2O ) şi
arborele biliar (12 cm H2O). Ca o primă consecinţă apare edem alergic, deosebit de iritant în
cazul eliminării nisipului hidatic. Pe lângă jena dureroasă, localizată în raport cu sediul
chistului, pot interveni semne dispeptice, pe fondul unui episod urticarian pasager;
• ruptura într-un organ cavitar (bronhii, tub digestiv, bazinet renal), declanşând evacuarea
lui prin vomică, hidatidenterie, hidatidurie; ruptura se poate produce într-o seroasă, cu
însămânţarea secundară a ei (pleură, pericard, peritoneu).
Ruptura chistului în căile biliare - cea mai frecventă complicaţie şi apare în 5-10% din ca-
zuri. Localizarea din vecinătatea canalelor biliare importante (chisturile centrale şi
paramediane) poate favoriza migrarea elementelor hidatice pe căile biliare intra- şi
extrahepatice, manifestându-se prin icter, punct de plecare a numeroase alte complicaţii,
atât la nivelul căilor biliare cât şi la nivelul chistului  angiocolita, litiaza hidatică, papiloodita
scleroasă, ciroza hepatică, iar la nivelul chistului abcesul hepatic cu toate complicaţiile
posibile lui. În evoluţia acestor complicaţii sediul şi aspectul fistulei au importanţă deosebită:
- fistula mare, de calibru constant, situată în partea declivă a chistului, permite uneori o
evoluţie favorabilă, asigurând un bun drenaj al cavităţii. Icterul este pasager, simulând tabloul
migrării unui calcul;
- fistula localizată lateral sau superior în raport cu chistul determină retenţia bilei în
chist, fără posibilităţi spontane de drenaj. După apariţia icterului, conţinutul chistului infectat
secundar va evolua ca un abces hepatic. Infecţia cu germeni anaerobi îmbracă aspectul de
supuraţie gravă intrahepatică, cu posibilităţi de fisurare ulterioară în căile biliare, declanşând
puseuri repetate de angiocolita.
Ruptura intraperitoneală determină împrăştierea fluidului hidatic, a veziculelor fiice şi a
scolecşilor în peritoneu, determinând o iritaţie peritoneală tranzitorie de intensitate variabilă.
Când hidatida conţine bila, apare coleperitonita hidatică.
În peritoneu elementele reproductive supravieţuiesc şi determină formarea de noi chisturi
(echinococoza secundară a peritoneului). Aceasta pune probleme deosebite de tactică
operatorie, pentru toaleta minuţioasă a cavităţii peritoneale şi pentru localizarea chistului
iniţial în ficat.
Ruptura în pleură, plămâni, bronhii. Chisturile localizate în partea superioară a ficatului au
tendinţa să crească cranial spre cavitatea pleurală şi devin intratoracice. Pot ulcera progresiv
diafragmul la nivelul fundului de sac pleural şi se pot fisura în pleură, determinând
hidatidotoraxul. Colepleurezia se poate deschide secundar în plămân.
Fistula bilio-bronşică este una din cele mai grave complicaţii.
Rezultat final a 3 etape evolutive, hepato-diafragmatică, pneumo-bronşică şi hepato-
bronşică, fistula bilio-bronşică provine din ruptura chisturilor comunicante ale feţei postero-
superioare a ficatului.
Prin aderenţa lor progresivă la diafragmul drept, ele creează o simfizare din aproape
în aproape a feţei diafragmatice cu lobul pulmonar drept mijlociu, mai rar cel inferior,
excluzând pleura. Rezultă pneumopatia hidatică de vecinătate.
Ruptura chistului se produce de regulă în lobul pulmonar vecin, fie în lobul mijlociu,
anterior, fie mai des în lobul mijlociu sau inferior drept. Comunicarea poate fi largă, cu
migrarea elementelor hidatice în ambele sensuri, chisto-bronşice şi chisto-biliare, care
atunci când coexistă pun cele mai grele probleme din patologia hepato-pulmonară. Vomica
hidatică poate evacua chistul.
Situaţia declivă a chistului faţă de orificiul de drenaj hepato-pulmonar este un factor
agravant, generând staza şi retenţia bilio-purulentă.
Pio-scleroza şi retracţia plămânului din jur produc un bloc rigid, fistula neprezentând
nici o posibilitate de vindecare spontană. În urma presiunii negative din torace, bila este
aspirată în sistemul bronşic, cu apariţia vomicii hidatice (hidatidoptizia), respectiv biliară
(biliptizia).

5
 Ruptura în pericard este o complicaţie extrem de rară şi nu prezintă o simptomatologie
clinică revelatoare. Manifestările subiective sugerează o afecţiune cardiacă, iar când chistul
ajunge la dimensiuni mari sau se rupe, bolnavul poate deceda prin fenomene de
compresiune cardiacă, colaps (tamponada cardiacă).

Ciroza hepatică

Este o complicaţie gravă însă rar întâlnită, favorizată de:

- stenoza biliară secundară compresiunii chistului;
- focare de necroză generate de hipoxia secundară;
- edemul şi infiltraţia spaţiilor Disse prin fenomene alergice.
Chisturile:
- centrale inferioare pot genera ciroza prin compresiunea directă a pediculului în hil.
- multiple sunt mai frecvent responsabile de apariţia cirozei.
- postero-superioare pot determina reacţie "inflamatorie a venelor suprahepatice sau a
venei cave inferioare, determinând, cu timpul, stenoza acestora, fără a produce
compresie.

Hipertensiunea portalâ

- asociată chistului hidatic hepatic se întâlneşte în proporţie de 38%,

- manifestări clinice: hemoragie digestivă, circulaţie portală, insuficienţă hepatică.
Chisturile voluminoase, cele cu localizare postero-superioară, chisturile ficatului median pro-
voacă compresiunea venoasă la diferite nivele, creând sindromul prin baraj supra-, intra-
sau sub-hepatic.

TRATAMENT

Chisturile mici calcifiate la pacienţi cu teste serologice negative, nu necesită tratament.

Tratamentul medical este asociat tratamentului chirurgical în majoritatea cazurilor.
Uneori, în chisturile hidatice mici şi cele centrale, tratamentul medical poate fi singurul
tratament aplicat.
- se utilizează Mebendazolul şi Albendazolul, acesta din urmă fiind cel mai eficace şi cu
efectele secundare cele mai reduse. Tratamentul urmăreşte omorârea parazitului sau
oprirea evoluţiei lui. Se administrează Albendazol în doze de 800 mg/zi sau 11-16 mg/ kg
corp în cicluri de 28 zile urmate de 14 zile pauză. Efectele secundare: creşterea reversibilă
a transaminazelor, leucopenie, anemie, dureri abdominale, cefalee, anorexie, alopecie,
astenie. Se pot obţine rezultate bune în 42% din cazuri, uneori şi în forma alveolară.
Tratamentul de bază este cel chirurgical din momentul în care chistul nu răspunde la
tratamentul medical. Atitudinea terapeutică este în funcţie de variabilitatea morfologică a
leziunile hidatice: vârsta chistului şi localizarea sau multiplicitatea sa.
Tratamentul ideal - scoaterea conţinutului chistului, fără contaminarea organismului,
urmat de tratamentul cavităţii restante. Fluidul hidatic în tensiune din chist se evacuează şi
se sterilizează cu agenţi paraziticizi: Hibitane, alcool, soluţie salină hipertonă. După
evacuarea lichidului hidatic se scoate membrana proligeră şi, atunci când este posibil, se
excizează perichistul în planul natural de clivaj existent între stratul germinativ şi adventicie.
Cavitatea restantă ridică numeroase probleme, iar procedeele imaginate pentru
rezolvarea ei se pot sistematiza, în raport cu modul de comportare față de perichist

• Procedee care lasă adventicea pe loc

1. anastomozele chisto-digestive cu stomacul sau jejunul; este preferată anastomoza cu

stomacul sau cu o ansa jejunală în Y. Tehnica operaţiei nu ridică probleme speciale, fiind de
execuţie simplă. Polul inferior al perichistului este locul de elecţie pentru executarea

6
anastomozei. La acest nivel se face o incizie pentru evacuarea parazitului, după inactivarea
lui prealabilă. Se excizează o rondelă din marginile fibroase ale perichistului, până în
vecinătatea suprafeţei ficatului, unde perichistul este bine vascularizat. în funcţie de
localizarea chistului, se alege viscerul cel mai apropiat (stomac, intestin subţire).
Anastomoza se face latero-lateral, cu fire separate neresorbabile, într-un plan, trecute
sero-musculo-seros pentru segmentul digestiv şi, pe cât posibil netransfixiant, pentru
marginile adventicei, acoperite la acest nivel de capsula Glisson. Se recomandă montarea
unei sonde nasogastrice de aspiraţie pentru 3-4 zile.
Unii autori recomandă asocierea piloroplastiei în cazurile unde se bănuiesc eliminări
importante de resturi adventiciale în evoluţia postoperatorie.
În chisturile comunicante, cu ictere în antecedente sau la intervenţie se recomandă
papilosfincterotomia (endoscopică), drenajul transcistic sau cu tub Kehr al căii biliare
principale.
Complicaţiile - hemoragiile secundare detaşării sechestrelor şi obstruarea gurii de
anastomoză.

2. chistotomia cu drenajul extern al cavităţii restante - inactivarea şi evacuarea parazitului

prin chistotomie, apoi drenajul extern decliv al cavităţii cu tuburi groase sau printr-un tub,
plasat în punctul decliv, exteriorizat extraperitoneal pe calea venei ombilicale
repermeabilizate (metoda prof. D. Burlui). Reducerea spontană a cavităţii şi vindecarea este
greoaie, în luni de zile;
3. marsupializarea - drenajul larg al cavităţii restante la exterior, se aplică rar, numai în
cazurile cu stare generală alterată.

• Procedee în care se extirpă total sau parţial adventicea

• Chistectomia totală este intervenţia ideală; constă în extirparea adventicei prin

disecţie în parenchimul hepatic al perichistului, cu ligatura elementelor vasculare şi biliare.
Poate fi executată cu chistul nedeschis sau după deschiderea şi evacuarea acestuia.
Intervenţia este posibilă în chisturile superficiale, care nu au legătură cu elementele vasculo-
biliare importante. Plaga hepatică rezultată se poate sutura sau plomba cu epiploon.
- Chistectomia parţială (Lagrot) - metoda cea mai des folosită şi presupune excizia mai
mult sau mai puţin întinsă din membrana perichistică, reducând astfel mult şi din cavitatea
restantă.
• Rezecţia hepatică reglată sau atipică - în leziunile multiple ale unui lob sau în cazul
cavităţilor restante cu pereţi duri, calcifiaţi, ce ocupă în totalitate un lob hepatic.
În toate situaţiile în care se constată cointeresarea CBP se asigură drenajul extern şi
asigurarea permeabilităţii acesteia (uneori papilo-sfincterotomia endoscopică).
- Intervenţii pe cale laparoscopică: puncţii cu inactivarea şi evecuarea chisturilor tinere,
perichistectomii parţiale.
În cazurile necomplicate, rezultatele tratamentului chirurgical sunt bune, mortalitatea
postoperatorie fiind sub 5%.
Tratamentul prin puncţie percutanată a chisturilor reprezintă o alternativă la metodele
chirurgicale şi este posibil datorită noii tehnologii. Chisturile sunt reperate ecografic şi
fluoroscopic, apoi puncţionate, inactivate cu soluţie salină hipertonă şi aspirate. Chisturile
mai mari de 5 cm pot fi drenate percutanat şi sclerozate cu alcool.
Ruptura chistului în cavitatea peritoneală necesită laparotomie cu spălarea şi
drenajul cavităţii peritoneale, deşi este aproape imposibil de evitat însămânţarea secundară.
Forma alveolară a bolii hidatice hepatice este inevitabil letală, deşi, recent s-au
obţinut rezultate promiţătoare prin tehnicile de rezecţie hepatică întinsă şi paraziticide.

7
8