O copilă năștea un copil.

Făptura-i era străpunsă de luminile crepusculare ale

salonului de maternitate cu firide în ziduri. Pe buzele livide se auzeau rugăciuni
încete, care s-au metamorfozat în strigăte de implorare, în lovituri spasmodice cu
pumnii unei mâini precoce în patul ginecologic. Vărsând lacrimi nevinovate,
candide, copila mușca cu aviditate din cearșaful de cretă, simțind aprehensiunea
diseminată de glasul apăsat al moașei. După mai multe ore de chinuri sublime,
apare copilul și își arată, îndată, vanitatea. Pe lângă plânsul isteric, atunci când
maică-sa avea nevoie de odihnă, și deformarea iremediabilă a sanctuarului
feminin, acesta a emancipat-o și mai mult, sorbindu-i nectarul vital din vârful
sfârcului roz. A avut loc o antropogonie, iar copila a atins apoteoza. La
optsprezece ani, cu optsprezece ani în urmă, m-ai împins, cu o forță de zeiță, în
lume.
Mamă,
pentru mine ai renunțat la idealurile și visurile tale. Nu-mi vei spune niciodată,
dar, acum, ajuns la vârsta când m-ai născut, îmi dau seama că un prunc, oricât ar
fi de neprihănit, este un inconvenient insurmontabil în căutarea splendidului
tinereții efemere. Sunt un hoţ. Ți-am furat cei mai frumoși ani. La optsprezece m-
ai născut, la nouăsprezece m-ai învățat să merg, la douăzeci să vorbesc, iar restul
anilor ai fost roaba unui copil calin, rămas astfel până-n prezent. Chiar și acum
am nevoie ca palma ta să se strecoare prin părul meu aspru, iar unghiile să-mi
atingă scalpul, dăruindu-mi un moment proustian, în care mi-aș aduce aminte de
parfumul, atingerile și săruturile tale din copilărie, începând cu imaginea mea
alăptându-mă la pieptul tău și încheind cu nopțile de insomnie infantilă, în care
aveam necesitatea de a-ți așeza mâna sub obraz pentru a adormi. Când mă
ciocneam pe străzile idilice și neprevăzute ale somnului de un coșmar și mă
trezeam într-o stare febrilă, tu mă răpeai din vis, șoptindu-mi, cu dexteritate, de
parcă ai mai fi avut copii, cuvinte răpite din Olimp, ele fiind așezate în fibra ta
antropologică de către destin.
Adolescența e perioada când copiii devin apostați, închiși, tăcuți, loviți din spate
de sentiment. Diferența minimă de ani ți-a oferit posibilitatea ca în perioada
adolescentină să-mi fii atât mamă, cât și soră, evitând o ruptură ce ar fi durat
câțiva ani. M-ai îndrumat pe tărâmurile nebănuite ale sentimentului, mi-ai arătat
cât de epatantă poate fi poezia, m-ai sfătuit de cine să mă apropii și de cine să mă
depărtez, mi-ai explicat diferența dintre un om cu demnitate și un poltron. Ai
devenit un model pentru eul meu din adolescență, iluminându-mi calea precum
un far spre care voi tinde până voi fi mulțumit de ce voi deveni, până voi avea și
eu o sclipire descătușată în ochi. Începeam să simt o altă necesitate de tine, alta
decât cea din copilărie. Doream să mă ascunzi în anticamera inimii tale, precum
într-un totem, să mă ții aproape și să nu-mi dai drumul în lume. Am avut și am
nevoia să mă aflu în vizorul stelelor de după corneea ochiului tău într-un refugiu
continuu.
Vreau să-mi îndepărtez maturitatea. Nu pot accepta ideea de a te vedea o dată la
câteva săptămâni sau, știindu-mi neglijența, la câteva luni. Ca orice alt copil care
își are aproape părintele, am menirea de a te iubi necondiționat, de a te face
mândră, de a recompensa sacrificiile înfăptuite pentru fericirea mea. Voi tinde
să-ți schițez pe față zâmbetul ingenuu, bonom, să-l transform într-un fenomen
viager, aceasta fiind motivația mea. Îți voi aduce romane și poezie, iar când vom
găsi timp, ți-l voi citi, așa cum făceai tu, pe Stănescu. Mamă, îți promit că voi
rămâne inviolabil în fața eșecului, că voi lupta, precum un cruciat, în numele tău,
că nu te voi uita, că voi fi ceea ce ai crescut.
O bătrână și un bătrân vor sta pe canapea. Vor avea fețele amorțite de ani, iar
pielea le va fi ca de șarpe. Oasele împietrite vor scârțâi a moarte. Va suna o
muzică vetustă, pe fundal, foarte încet. Lumina va pătrunde prin geamuri și se va
așeza lent peste mobila veche, dar si peste noi, mamă, la fel de învechiți ca dânsa.
Vom fi spectrali. Soarele ne va tatua pe piele amintirile, toate, în culori. Știi,
diferența neconsiderabilă de vârstă ne oferă posibilitatea să plecăm în același
timp. Tu, zeiță, te vei transpune pe Câmpiile Elizee. Iar eu… Ei bine, eu voi rătăci
ascetic prin Purgatoriu, într-o infinită căutare a reflexiei farului care să-mi
ilumineze calea, așa cum a iluminat-o în existența mea telurică.