CURS 7

Titrarea conductometrică

Titrarea conductometrică este o o importantă metodă analiticăcare se bazează pe

măsurarea variaţiei conductibilităţii şi poate fi aplicată în special în reacţiile de neutralizare
acido- bazice.
Ionul hidroniu (H3O+) şi ionul hidroxil (HO-) au conductibilităţi echivalente mult mai
mari decât ceilalţi ioni. Când se titrează un acid tare cu o bază tare, de exemplu HCl cu
NaOH, conductibilitatea iniţială a soluţiei scade continuu şi semnificativ, deoarece dispar
ionii hidroniu.
HCl + NaOH =NaCl + H2O
Cea mai scăzută valoare a conductibilităţii se înregistrează la punctul de echivalenţă. Dacă se
adaugă în continuare soluţie de bază, conductibilitatea amestecului creşte din nou, pentru că
ionii hidroxil apar în soluţie în concentraţie din ce în ce mai mare.
Într-o diagramă de variaţie a conductibilităţii echivalente cu volumul de bază adăugat se obţin
două drepte care se intersectează la punctul de echivalenţă.

În cazul titrării unui acid slab cu o bază tare, conductibilitatea este la început mică şi creşte
continuu, pe măsură ce concentraţia sării formate (electrolit tare) creşte.
După punctul de echivalenţă, panta dreptei se modifică datorită ionului HO-, acum în exces.
Punctul de echivalenţă nu se observă clar întotdeauna, mai ales dacă acidul este foarte slab.

CH3COOH + NaOH = CH3COONa+ H2O

În acest caz se preferă titrarea acidului cu o bază slabă, cu conductibilitate ce variază foarte
puţin cu concentraţia, fiind electrolit slab. Astfel, punctul de echivalenţă apare mai clar.

CH3COOH + NH4OH = CH3COONH4 + H2O

Observatie:
Titrarea conductometrică are avantajul că permite dozarea acizilor şi bazelor în soluţii foarte
diluate; de asemenea soluţiile pot fi şi colorate dar nu trebuie să conţină electroliţi străini.

Procese de electrod
Forţă electromotoare. Potenţial de electrod

Ipoteze ce stau la baza proceselor de electrod:

1. O pilă electrică (sau un element voltaic) este o sursă care generează curent electric
printr-un proces chimic la care participă un electrolit.
2. Componentele principale ale pilei sunt cei doi electrozi.
3. Electrodul reprezintă un conductor electric împreună cu electrolitul din jurul său.
 4. Electrozii sunt în contact electric în interiorul pilei prin electrolit şi în afara ei printr-
un conductor electric.
5. Când se închide circuitul între cei doi electrozi, prin pilă trece un curent electric
(circulă electroni de la catod la anod).
6. La suprafaţa de separare dintre electrodul metalic şi electrolit se stabileşte o diferenţă
de potenţial numită potenţial de electrod care depinde de natura metalului şi de
concentraţia electrolitului.
Forţa electromotoare (f.e.m.) sau tensiunea electromotoare (t.e.m.) a pilei este egală cu
suma algebrică a potenţialelor celor doi electrozi.

Pila Daniell cu electrozi de cupru şi zinc

Plăcuţa de zinc este scufundată în soluţie 1 m sulfat de zinc iar cea de cupru în soluţie 1 m
sulfat de cupru. Legătura între cei doi electrozi este realizată în interiorul pilei printr-o punte
salină (de exemplu K2SO4). Când se închide circuitul în exteriorul pilei, de pe plăcuţa de zinc
se desprind ioni Zn2+ ce trec în soluţie şi simultan, în celălalt compartiment, pe plăcuţa de
cupru se depun din soluţie ioni de Cu2+ sub formă de cupru metalic. Prin circuitul exterior trec
electronii necesari acestor procese de la zinc la cupru. Prin puntea salină trec ionii sulfat
necesari cationilor care apar în soluţia de sulfat de zinc. La electrozi au loc reacţiile:
C (-) : Zn0 - 2 e- → Zn2+
A (+) : Cu2+ + 2 e- → Cu0
________________________________
Reacţia totală: Zn0 + Cu2+ → Zn2+ + Cu0
Pila Daniell poate fi reprezentată astfel:
(-) Zn0 │ Zn2+SO42- ││ Cu2+SO42- │Cu0 (+)
Această pilă electrică este o pilă reversibilă. Procesele de mai sus pot avea loc în sens invers
dacă se aplică pilei în circuitul exterior o diferenţă de potenţial mai mare şi opusă celei
generate de pilă. Cuprul metalic va trece în soluţie ca ioni de Cu 2+ iar zincul se va depune din
soluţie înapoi pe plăcuţă.
Pila Lenclanche
Cea mai comuna forma de pila galvanica este pila Leclanche inventata de chimistul
francez Georges Leclanch în 1860. In limbaj popular este numita pila uscata sau baterie
proiectoare. Pila Leclanche utilizata ln zilele noastre este foarte similara inventiei originale.
Electrolitul consta dintr-un amestec de clorura de amoniu si clorura de zinc facuta pasta.
Electrodul negativ este facut din zinc ca si carcasa externa a pilei, iar electrodul pozitiv, o tija
de carbune înconjurata de un amestec de carbon si dioxid de mangan. Pila Leclanche produce
circa 1.5V.Pila Leclanché este frecvent utilizata pentru alimentarea aparatelor de radio cu
tranzistori, a lanternelor de buzunar, la instalatii de semnalizare etc. Reactiile care au loc la
electrozi sunt complexe, si se pot reprezenta astfel:
 Forta electromotoare a acestei pile este de 1,5 - 1 ,65 V, si scade pe masura ce pila se
descarca. In mod frecvent, se leaga in serie mai multe astfel de baterii.O alta întrebuintare este
in bateriile de acumulatoare. Astfel de baterii sunt dezvoltate pentru uz electric pentru a fi
folosite ca nivelatoare de încarcatura, pentru a compensa fluctuatiile momentane de capacitate
ale sistemului. Astfel de baterii ar putea fl instalate aproape de locurile cu cerinte speciale.
Acestea cauzeaza putine probleme de mediu si ocupa putin spatiu.

Pile alcaline
Pilele alcaline sunt de dimensiuni foarte mici. Sunt utilizate la ceasuri, aparate auditive,
camere video, minicalculatoare.

Pila voltaica (Wentston)

Pila voltaica standard, numita pila Wentston, a folosit la definirea voltului ca unitate de
masura. Aceasta are poli din amalgam de cadmiu si sulfat de mercur si ca electrolit sulfat de
cadmiu.
Bateria cu mercur
O alta pila galvanica folosita pe scara larga este bateria cu mercur. Poate lua forma unui disc
mic si plat si este folosita în aceasta forma în aparate pentru auz, celule fotoelectrice si ceasuri
de mana electrice. Electrodul negativ este din zinc, cel pozitiv din oxid de mercur, iar
electrolitul este o solutie de hidroxid de potasiu. Bateria de mercur produce circa 1.34V.
Acumulatori
Acumulatorul cu plumb este o pila cu electrolit lichid realizat pentru prima oara, in anul 1859,
de inginerul francez Gaston Planté.Electrodul negativ este format dintr-un gratar de plumb cu
ochiurile umplute cu plumb spongios, iar electrodul pozitiv este construit tot dintr-un gratar
de plumb cu ochiurile umplute cu dioxid de plumb. Electrolitul este acid sulfuric de
concentratie 38% (p = 1,29 g/cm 3 ) pentru acumulatorul incarcat.In timpul functionarii
acumulatorului, când acesta debiteaza curent electric, la cei doi electrozi au loc procesele care
pot fi reprezentate prin ecuatiile:

Reactia totala presupune transformarea Pb si a Pb0 2 in PbSO 4 prin consumarea acidului

sulfuric.

La ambii electrozi se formeaza PbSO 4 insolubil, care adera la placi, se sulfateaza.

Granulele fine de PbSO 4 formate initial se maresc in timpul functionarii, astfel incat
randamentul acumulatorului scade.Se poate constata daca un acumulator este incarcat sau nu
prin masurarea concentratiei acidului sulfuric, mai precis prin determinarea densitatii
solutiei.Acumulatorul poate fi reincarcat prin conectarea acestuia la o sursa de curent continuu
astfel, incât curentul debitat de sursa sa aibä sens opus celui debitat de acumulator; la electrozi
se produc astfel reactiile inverse celor indicate.F.e.m. a unei cebule este de aproximativ 2V.
Frecvent se utilizeaza baterii formate din trei sau sase celule legate in serie pentru a produce 6
V sau 12 V.In afara acumulatorilor cu plumb se utilizeaza acumulatoare alcaline de tip Ni-Fe
si Ni- Cd. Acestea prezintä avantajul ca permit desfasurarea unui numär mare de descarcári -
incarcari fara deteriorarea placilor.

Bateria de acid de plumb

Acumulatorul care poate fi reîncarcat prin inversarea reactiei chimice, a fost inventat in 1859
de fizicianul francez Gaston Plante. Bateria lui Plante era una din acid de plumb, un tip larg
folosit astazi.Bateria de acid de plumb, care consta din trei sau sase baterii conectate în serie,
este folosita la automobile, camioane si alte vehicule, marele ei avantaj este ca poate transmite
un curent puternic de electricitate pentru a porni un motor, insa se descarca repede.
Electrolitul este o solutie diluata de acid sulfuric, electrodul negativ este din plumb si cel
pozitiv din dioxid de plumb.Bateria de acid de plumb are o functionare buna timp de aproape
4 ani si produce 2V pe celula.
Bateria Edison
Un alt acumulator mult folosit este bateria alcalina sau bateria nichel - fier, dezvoltata de
inventatorul american Thomas Edison în 1 900. Electrodul negativ din fier, cel pozitiv din
oxid de nichel si electrolitul este o solutie de hidroxid de potasiu. Are dezavantajul de a
emana hidrogen in timpul încarcarii.Aceasta baterie este folosita în principal in aplicatii în
industria grea. Bateria Edison functioneaza bine timp de 10 ani si produce circa 1.15V.O
baterie alcalina similara bateriei Edison este celula nichel-cadmiu sau bateria de cadmiu, în
care electrodul de fier este înlocuit cu unul din cadmiu. Functioneaza timp de 25 de ani si
produce circa 1.15 V.Un numar de noi tipuri de baterii a fost creat pentru utilizarea în
vehiculele electrice. Versiuni imbunatatite ale bateriilor de stocare conventionale au fost
dezvoltate pentru masini electrice, dar au dezavantajele de a avea fie o raza scurta sau cost
ridicat, fie greutate mare sau probleme legate de mediu. Baterii avansate care par promitatoare
pentru utilizatea în vehicule electrice sunt cele litiu - sulfat de fier, zinc - clor, natriu -
sulf, nichel-hidrura de metal.
Pile de combustie

In pilele de combustie procesul de oxido-reducere are loc prin arderea combustibililor

(hidrogen, metanol, oxid de carbon, unele hidrocarburi).La anod, denumit si electrod de
combustibil, are loc oxidarea combustibilibor, proces prin care se elibereaza electroni in
circuitul exterior.La catod, denumit si electrod de oxigen, are loc reducerea oxigenului
molecular.Dificultatea construirii pilelor de acest tip consta in faptul ca oxidarea
combustibililor necesitä temperaturi ridicate, conditii in care containerul si electrozii se
corodeaza. Necesitatea furnizarii caldurii pentru a mentine pila la temperaturi ridicate scade
eficienta utilizarii acestui tip de pile. Cea mai cunoscuta pila de combustie este pila hidrogen-
oxigen.In aceasta pila are loc arderea hidrogenului in oxigen (sinteza controlata a apei) in
urma careia se degajä caldura si se elibereaza energie electricä.Hidrogenul (combustibilul) si
oxigenul (oxidantul) se introduc in doua compartimente diferite, separate de un electrolit.
Gazele sunt trecute prin electrozi de carbune comprimat in care s-au incorporat catalizatorii.
Elementul galvanic se reprezinta astfel:

C/H2 , HO-, O2/C

La electrozi se desfasoara reactiile:

Reactia totala este: 

Pentru functionarea eficienta a pilei hidrogen-oxigen trebuie indepartate apa formata si

caldura. In pila pentru fiecare kW ora de energie se produce 1L de apa.

Apariţia potenţialului de electrod a fost explicată de Nernst prin teoria osmotică a pilelor.
Un metal manifestă o tendinţă mai mare sau mai mică de a trimite ioni în soluţie, adică are o
presiune electrolitică de dizolvare (P); ionii metalului din soluţie au o presiune osmotică (p)
care se opune presiunii electrolitice de dizolvare.
Când P > p, un număr mare de ioni metalici trec din placă în soluţie, iar placa se încarcă
negativ (Me → Me+ + e-).Când P < p, ionii metalici din soluţie se depun pe placă iar aceasta
se încarcă pozitiv (Me+ + e- →Me).
În ambele cazuri, între metal şi soluţia ionilor săi se formează un strat dublu electric
caracterizat de o diferenţă de potenţial (ε).
Conform legii lui Nernst, valoarea lui ε este dată de relaţia:

unde n – valenţa ionului: F – constanta lui Faraday (9,65∙104 C).

Deoarece presiunea de dizolvare P se măsoară greu, ea se înlocuieşte cu concentraţia C a
soluţiei, iar p cu concentraţia C0 care este concentraţia soluţiei atunci când P = p.
Potenţialul de electrod are valoare negativă atunci când P > p (C > C0) şi valoare pozitivă
când P < p (C < C0).
Potenţialul de electrod este o măsură a capacităţii metalului de a ceda electroni, adică a
activităţii chimice în reacţiile lui în soluţie.
Potenţialele de electrod nu se pot măsura direct, aşa că se măsoară diferenţa de potenţial
dintre doi electrozi metalici diferiţi, dintre care unul este un electrod de referinţă si unul
indicator. De obicei, ca electrod indicator se foloseşte electrodul standard (normal) de
hidrogen. Potenţialul acestui electrod este considerat zero. Ca înlocuitor, se poate folosi
electrodul de sticlă.

Titrarea potenţiometrică

O metodă analitică importantă se bazează pe recunoaşterea punctului de echivalenţă al

unei titrări prin schimbarea bruscă a potenţialului unui electrod (numit electrod indicator)
introdus în soluţia de analizat alături de un electrod de referinţă. Se formează astfel o pilă
electrică.

Exemplu: într-o soluţie cu ioni Ag+ se introduce un electrod indicator de argint, cu potenţial
de electrod ε0=-0,799V. Ca electrod de referinţă se foloseşte un electrod de calomel, cu ε 0 = -
0,242 V.
Se titrează soluţia cu acid clorhidric sau cu o soluţie de clorură de sodiu, când precipită AgCl.
Pe măsură ce înaintează titrarea, concentraţia ionilor de Ag+ scade şi potenţialul electrodului
de argint creşte (încet). În momentul când toţi ionii de argint din soluţie se consumă,
potenţialul creşte brusc.

pH-ul- exponent de hidrogen

Una dintre notiunile chimice cu mare importanță biologică și industrială este notiunea de pH,
introdusa in 1909 de suedezul Sörensen, sub denumirea de exponent de hidrogen.
Definiţie. pH-ul unei soluții se definește ca fiind logaritmul zecimal cu semn negativ
(schimbat) din concentrația ionilor de hidroniu.
Definiţie. pOH-ul unei solutii se definește ca fiind logaritmul zecimal cu semn negativ
(schimbat) din concentratia ionilor de hidroxil.
Apa fiind un amfolit (compus amfiprotic), va ioniza astfel:
H2O + H2O ↔ H3O+ + OH-

Constanta de echilibru a apei va fi:

C H O   COH  aH O   aOH 
Ke  3
2
sau Ke  3
2
C H 2O aH 2O

a = activitatea componentelor; Ke = constanta de echilibru

 Apa este un electrolit foarte slab, deci echilibrul reacţiei de ionizare va fi mult deplasat spre
stânga, concentraţia apei poate fi considerată constantă şi va fi inclusă în constanta de
echilibru. Noua constantă se notează cu Kw.
K w  C H O   COH  sau K w  aH O   aOH 
3 3

Kw = constanta de autoprotoliză a apei sau produsul ionic al apei . La temperatură normală

(250C), pentru apa pura Kw=1×10-14 ioni g/l.

C H O   COH   10 14 iar în apa pură, C H O   COH 

3 3

2 2
C H O   COH   K w  10 14
3

C H O   10 14  10 7 COH   10 14  10 7

3

1
pH   lg C H O   lg pOH   lg C HO 
3
CH O
3

Deoarece la 250C, Kw = 10-14, se poate scrie: pH + pOH = 14 sau pH = 14 – pOH

ACIDE NEUTRE BAZICE

0 7 14
pH < 7 pH = 7 pH > 7
[H3O+] < 10-7 mol/L [H3O+] = 10-7mol/L [H3O+] > 10-7 mol/L

Scala de pH

Metode de determinare a pH-ului

Determinarea pH-ului se face prin metode colorimetrice (comparative), potenţiometrice

(electrometrice) şi spectrofotometrice.

Metoda electrometrică (potentiometrica) de măsurare a pH-ului

pH-ul unei soluţii poate fi determinat prin măsurarea forţei electromotoare a unei pile
formate dintr-un electrod de hidrogen sau sticlă (ca electrod indicator) şi un electrod de
calomel (ca electrod de referinţă sau de comparaţie).
Deoarece electrodul de hidrogen este foarte sensibil, se înlocuieşte de obicei cu un electrod al
cărui potenţial este cunoscut în raport cu electrodul standard de hidrogen.
Electrodul de sticlă
Este alcătuit dintr-o membrană de sticlă specială, de obicei de formă sferică, ce se comportă
ca o membrană semipermeabilă pentru ionii de hidroniu. În interiorul sferei care conţine
această membrană se introduce o soluţie tampon cu pH constant şi o plăcuţă de platină
scufundată în soluţie, ce reprezintă electrodul de referinţă intern. Sticla din care sunt
confecţionaţi electrozii are anumite proprietăţi : sensibilitate la variaţia pH-ului, durabilitate în
timp, higroscopicitate ridicată şi rezistenţă electrică.

Electrodul se introduce într-o soluţie cu pH necunoscut. Dacă de cele două părţi ale
membranei se află soluţii cu concentraţii diferite de H3O+, apare o diferenţă de potenţial.
În determinările de pH, potenţialul electrodului indicator se măsoară în raport cu potenţialul
constant al unui electrod de referinţă. Drept electrod de referinţă se foloseşte electrodul de
calomel. El este format dintr-un vas de sticlă în care se introduce amestecul format din
mercur metalic şi calomel uscat (clorură mercuroasă) în soluţie de clorură de potasiu,
deasupra unui strat de mercur metalic ce se găseşte în vasul de sticlă. Contactul electric între
mercurul metalic şi borna de conectare a electrodului se face printr-un fir de platină.

Hg (l) | Hg2Cl2(s) | KCl (l)

Aparatele folosite pentru determinarea tensiunii electromotoare se numesc pH-metre.

Modelele noi folosesc un electrod combinat pentru a uşura măsurarea valorilor pH-ului, mai
ales în cazul măsurătorilor repetate, la probe diferite.

Metoda colorimetrica (comparativa) de măsurare a pH-ului

O altă metodă uzuală pentru determinarea aproximativă a valorii pH-ului este

folosirea hârtiilor indicatoare. Există mai multe tipurii de hârtii indicatoare pentru domenii
mai largi sau mai restrânse de pH, pentru imprimarea cărora se folosesc diferite soluţii de
indicatori.

Hârtie indicatoare de pH
Indicatorii sunt substanţe de tipul acid sau bază (de obicei compuşi organici) care participă la
procese de titrare în cursul cărora îşi modifică o proprietate fizică uşor de observat. O picătură
de substanță cu pH necunoscut colorează hârtia indicator; culoarea obținută se compară cu o
scală de culori caracteristice pentru diferite valori ale pH-ului.
În funcţie de proprietatea fizică care se modifică pe parcursul titrării, indicatorii de pH se pot
clasifica astfel:
1. Indicatori de culoare;
2. Indicatori de fluorescenţă;
3. Indicatori de absorbţie;
4. Indicatori turbidimetrici;
5. Indicatori redoxometrici;
6. Indicatori complexonometrici.
Pentru ca o substanţă să poată funcţiona ca şi indicator trebuie ca aceasta să îndeplinească
anumite condiţii:
􀂾 Să fie stabilă în mediu de lucru (să nu sufere descompuneri sau alte reacţii cu substanţele
din mediul de lucru);
􀂾 Să fie foarte sensibilă (adică să poată fi utilizată în cantităţi cât mai mici de obicei în
picături);
􀂾 Domeniul de viraj să cuprindă pH-ul de echivalenţă (teoretic acest pH de echivalenţă ar
trebui să existe la jumătatea domeniului de viraj al indicatorului);
􀂾 Să fie solubilă în mediul de lucru (mediul de titrare).
Cei mai utilizaţi indicatori de pH sunt cei de culoare şi de fluorescenţă.
Indicatorii acido-bazici sunt substanțe care își modifică culoarea într-un interval foarte mic
de pH. Zona în care un indicator își schimbă culoarea se numește zonă de viraj.
Domeniul de viraj pentru cei mai utilizaţi indicatori de culoare în laboratorul de chimie
Indicator Culoare Interval de pH la Culoare
viraj
Albastru de timol Roşu 1,2 - 2,8 Galben
Metiloranj Roşu 3,1 - 4,4 Galben
Roşu de metil Roşu 4,4 - 6,2 Galben
Albastru de Galben 6,2 - 7,8 Albastru
bromtimol
Roşu crezol Galben 7,2 - 8,8 Roşu - violaceu
Fenolftaleină Incolor 8,2 - 10 Roşu
Timolftaleină Incolor 9,3 - 10,5 Albastru
Trepeolin 0 Galben 11,0 - 13,0 Brun-portocaliu
Turnesol Roşu 5,0 - 8,0 Albastru
Verde de bromcrezol Galben 3,6 - 5,2 Albastru
Indicatorii de fluorescenţă sunt substanţe organice care la modificări ale pH-ului din
sistem devin fluorescenţi adică apar în molecula lor grupări cromofore care au rolul de a
absorbi lumina din domeniul UV şi de a emite radiaţii în domeniul vizibil. Dezavantajul
folosirii acestor tipuri de indicatori este faptul că titrarea trebuie sa fie efectuată în lumină
UV, activitatea lor fiind perturbată de prezenţa unor specii oxido-reducătoare în soluţie. Cu
toate acestea, tipul acesta de indicatori prezintă şi avantaje deoarece ei pot fi folosiţi şi în
cazul soluţiilor tulburi, prezentând un domeniu îngust de viraj şi uneori chiar unic.
Domeniul de viraj pentru indicatori de fluorescenţă
Indicator Interval de viraj Fluorescenta
Eosina 0-2 Verde albastru deschis
Fluoresceina 4-5,1 Verde stralucitor
Chinina 9,5-10,5 Violet

Un indicator special este sucul obţinut din varza roşie poate funcţiona ca un bun
indicator de culoare. În soluţii acide acesta prezintă o culoare violetă iar în soluţii bazice o
culoare verzuie. Se toacă mărunt 50 g varză roşie şi se pune într-o sticlută. Se toarnă deasupra
50 mL de alcool, se astupă sticla şi se lasă să stea 24 de ore agitând din când în când. Se
filtrează amestecul şi lichidul obţinut se păstrează într-o sticluţă bine astupată. Soluţia
obţinută devine roşie în prezenţa unui acid şi verde în prezenţa unei baze. Rezultă aşadar un
indicator acido-bazic.

pH 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Culoarea hârtiei de pH îmbibată cu suc de varză roşie

Importanta pH-ului

Importanta biologica
Toate procesele vitale ale organismelor vii se desfăşoară la valori exacte ale pH-ului.
Sângele uman are pH-ul cuprins între 7,38 – 7,52, având valori ușor bazice. Numai în aceste
condiții celulele sângelui își pot îndeplini funcțiile lor. Dacă valoarea pH-ului sângelui nu se
încadrează în acest interval există riscul decesului:
► prin comă la pH < 7;
► prin tetanizare(contracții puternice involuntare ale mușchilor) la pH > 7,8;
În organism multe dintre reacţiile chimice sunt extrem de sensibile la pH-ul mediului de
reacţie. Pentru menţinerea constantă a pH-ului în mediul intern, organismul uman foloseşte ca
mecanisme funcţionale:
► neutralizarea acizilor şi a bazelor de către soluţii tampon;
► eliminarea renală a excesului de acizi;
►eliminarea functională a dioxidului de carbon, cel mai frecvent produs de metabolism.
Rinichiul este un organ cu rol foarte important în reglarea pH-ului. pH-ul urinei are valori
normale intre 4,5-8. Aceastǎ „plajǎ” relativ largǎ a valorii pH-ului depinde de modul în care
rinichiul eliminǎ excesul de aciditate sau bazicitate din sânge (valoarea normalǎ a pH-ului
urinei este de 6,2). pH-ul urinei variazǎ în funcţie de alimentaţie; este acid, în cazul
alimentaţiei bogate în carne, şi bazic, în cazul unui regim vegetarian.
Stomacul este un organ care prezintă secreţii foarte acide (pH~1) valoarea aceasta scazutǎ a
pH-ului fiind legatǎ de funcţiile sale digestive. În timpul digestiei, alimentele sunt prelucrate
şi cu ajutorul bilei şi a sucului pancreatic (pH≈1). Arsurile pe care le simţim uneori în stomac
sunt cauza creşterii aciditǎţii (hiperaciditatea).
Importanta industriala
1.în industria farmaceutică (ex. aspirina tamponată are pH = 8)
Aspirina, sau acidul acetilsalicilic, este un medicament antiinflamator non-steroidian din
familia salicilaţilor, folosit în general ca un analgezic minor, ca antipiretic. În plus, aspirina în
doze mici are un efect anticoagulant şi este folosit pe termen lung ca să diminueze riscul de
infarct.
2.industria berii ex. berea este limpede dacă are pH = 5,1
3.La analiza pH-ului in sucuri de fructe, la controlul proceselor tehnologice de fabricare a
unor produse si implicit la analiza produsului finit

4.industria cosmetică ex. Pielea are un caracter chimic acid, cu un pH cuprins intre 4,5 si
5,8. Este foarte important sa cunoastem pH-ul diverselor preparate cosmetice (creme,
şampoane, săpunuri), deoarece acesta poate influenta pH-ul pielii, avand o valoare diferita.
Cea mai mare parte a sapunurilor sunt alcaline, intre pH 9-12, aceasta proprietate le permite sa
intre in contact cu aciditatea naturala a pielii. Cu cat sapunul este mai alcalin, va produce mai
ulta spuma, va curata mai bine si va “taia” mai mult din aciditatea pielii.
5.identificarea ploii acide ex. Ploaia acida este o forma de poluare atat a aerului cat si a apei
definita ca fiind orice tip de precipitatie ce are un nivel al aciditatii mai ridicat decat cel al
unei precipitatii nepoluate. In general, pH-ul de 5,6 a fost folosit drept baza de referinta in
identificarea ploii acide, desi aceasta valoare nu a fost acceptata de multi cu usurinta.
Interesant este faptul cas 5,6 este valoarea pH-ului dioxidului de carbon in raport cu apa
distilata. Deci, orice precipitatie care are o valoare a pH-ului mai mica decat 5,6 este
considerata precipitatie acida.
6.în agricultură (ex. măsurarea pH-ului solurilor este foarte utilă cercetărilor
agrochimice).
Solul, a fost impartit dupa pH in trei categorii: acid, neutru si alcalin. In general, solul are un
pH cuprins intre 4 si 8. Dincolo de aceste valori, mai jos de 4 si mai sus de 8 plantele se usuca
rapid. Majoritatea plantelor cultivate prefera soluri neutre si slab acide.
Solurile cu pH mai mare de 7,2 se numesc saraturi, deoarece contin in structura lor foarte
multe saruri cu sodiu, magneziu, potasiu si clor. Pentru masurarea pH-ului in soluri, direct pe
camp, se fabrica pH-metre de buzunar. Astfel de aparate, a caror greutate nu depaseste 1 Kg,
sunt alimentate cu ajutorul bateriilor si sunt prevazute cu sisteme de electrozi rezistenti, care
pot fi introdusi direct in sol, dupa o eventuala umezire a acestuia cu apa.

Coroziunea

 Procesul de distrugere (de degradare) a metalelor şi aliajelor sub acţiunea substanţelor

din mediul înconjurător se numeşte coroziune.

Este un proces nedorit prin care multe metale cu potenţiale pozitive sau slab negative
sunt transformate în compuşi ai lor. Coroziunea este un fenomen complex foarte răspândit în
tehnică (instalaţii industriale, cazane cu aburi, conducte metalice aeriene sau subterane,
poduri, piese de maşini etc.).
 După natura fenomenelor care provoacă degradarea, se deosebesc două tipuri de
coroziune:
 Chimică
 Electrochimică

Coroziunea chimică se datorează acţiunii gazelor, substanţelor chimice asupra

suprafeţei metalice. Se formează o peliculă de sare sau oxid care atacă metalul în continuare.
Coroziunea chimică se produce din cauza afinităţii dintre metal şi unele gaze (O 2; SO2;
H2S; HCl gazos; CO; CO2; H2) sau lichide rău conducătoare de electricitate (alcooli; benzine;
benzoli etc.) provocând modificări ale metalului manifestate prin: ● dizolvarea părţilor
componente şi pierderi de material; ● spălarea componenţilor; ● dezagregarea materialului de
către cristalele sărurilor care se formează în porii săi; ● mărirea sau reducerea particulelor,
deci şi a întregii mase a metalului.
Intensitatea procesului de coroziune chimică este condiţionată de: natura materialului
coroziv, concentraţia, temperatura şi presiunea mediului coroziv şi durata de contact.
Coroziunea electrochimică este cea mai importantă. Se produce atunci când metalul
este în contact cu umiditatea.
Spre deosebire de coroziunea chimică, metalele în contact cu soluţiile bune
conducătoare de electricitate (electroliţi) se corodează electrochimic. Soluţia şi metalul sunt
străbătute, în acest caz, de un curent electric, generat de procesele electrochimice care se
desfăşoară la limita celor două faze.
Pentru apariţia acestui tip de coroziune este necesar să existe un anod, un catod, un
electrolit şi un conductor, deci un element galvanic. Prin înlăturarea uneia dintre aceste
condiţii, coroziunea electrochimică nu se produce.
După cum în practica industrială metalele folosite în mod curent sunt eterogene, se pot
considera ca fiind alcătuite din electrozi scurtcircuitaţi prin însuşi corpul metalului respectiv.
Prin introducerea metalului în apă sau în mediu cu proprietăţi electrolitice, pe
suprafaţa metalului apar elemente galvanice în care impurităţile din metal funcţionează ca
microcatozi cu descărcare de hidrogen pe suprafaţa lor, în timp ce metalul, funcţionând ca
anod, se dizolvă.
Exemple tipice de coroziune electrochimică se întâlnesc în cazul coroziunii
atmosferice (ruginirea fierului) şi la coroziunea provocată de curenţii electrici de dispersie din
sol numiţi şi curenţi vagabonzi. În problemele practice de coroziune, importantă este
cunoaşterea vitezelor reale cu care se desfăşoară procesul. Dacă procesul de coroziune este
posibil, dar are o viteză de desfăşurare foarte mică, se poate considera că materialul este
rezistent la coroziune.
Viteza de coroziune se exprimă prin masa de metal distrus pe unitatea de suprafaţă în
unitatea de timp [g/m2h] sau adâncimea la care au ajuns degradările în unitatea de timp
[mm/an]. Cunoaşterea acestor indicii permite alegerea corespunzătoare a materialului în
funcţie de natura mediului, ceea ce determină o dimensionare corespunzătoare a instalaţiilor şi
o justă apreciere a duratei lor în exploatare.
Exemple: procesul de ruginire a fierului este bine cunoscut şi produce pagube
însemnate. Pentru ca acest proces să aibă loc, este necesară prezenţa oxigenului şi a apei
simultan. În aer perfect uscat, fierul nu rugineşte.
Totodată, prezenţa acizilor şi a diferitelor săruri favorizează mult coroziunea. Reacţiile
care au loc la ruginirea fierului sunt:
Fe → Fe2+ + 2 e-
2 H3O+ + 2 e- → 2 H+ + 2 H2O
 2 H+ → H2 sau
2 H+ + ½ O2 → H2O
2 Fe2+ + ½ O2 + 7 H2O → 2 FeO(OH) + 4 H3O+
Rugina se poate scrie FeO(OH) sau Fe2O3 ∙ n H2O.
 Pentru a înţelege coroziunea electrochimică, se studiază comportarea a două metale
de activităţi diferite; o bară de zinc şi un nit de cupru, aflate în contact, în prezenţa
apei şi a dioxidului de carbon.
 Prin dizolvarea în apă a dioxidului de carbon rezultă acid carbonic; atât acidul, cât şi
apa ionizează:
CO2 + H2O → H2CO3
H2CO3 ↔ H+ + HCO3-
H2O ↔ H+ + HO-
Astfel în mediul coroziv se găsesc ionii: H+, HO-, HCO3-.
 Deoarece zincul este un metal mai activ decât cuprul, între cele două metale se naşte o
diferenţă de potenţial şi apare un transfer de electroni de la zinc spre cupru.
 Zincul, cedând doi electroni, devine ion pozitiv:
Zn – 2 e- →Zn2+ oxidare – agent reducător
2+ -
Zn + 2HO = Zn(OH)2
 Zincul se corodează.

Metode de protecţie anticorozivă a materialelor metalice

Protecţia împotriva coroziunii reprezintă totalitatea măsurilor care se iau pentru a feri
materialele tehnice de acţiunea agresivă a mediilor corozive. Metodele şi mijloacele de
protecţie anticorozivă sunt foarte variate şi numeroase:
 metode de prevenire a coroziunii;
 utilizarea metalelor şi aliajelor rezistente la coroziune;
 metode de acţiune asupra mediului coroziv;
 metode de acoperire a suprafeţelor metalice.

Pasivitatea metalelor
Definiţie. Este o stare de maximă rezistenţă pe care o prezintă unele metale şi aliaje
într-un mediu dat, în urma formării unei pelicule protectoare pe suprafaţa metalică.
Pasivizarea conduce la inhibarea cinetică a reacţiei de ionizare, conferind metalelor
caracter de metal nobil, inatacabil. Inhibitorii sunt substanţe care adăugate mediului coroziv
micşorează sau chiar anulează viteza de coroziune. Substanţele care acţionează asupra
metalului modificându-i potenţialul din soluţia în care se află se numesc pasivatori.
Dintre metale, o mare capacitate de pasivizare prezintă cromul, nichelul, aluminiul,
fierul etc. De exemplu, fierul, aluminiul şi cromul se dizolvă în acid azotic diluat. Dacă sunt
tratate iniţial cu acid azotic concentrat, la introducerea în acid azotic diluat nu se mai dizolvă.
Plumbul se pasivizează în acid sulfuric, datorită formării pe suprafaţă a unei pelicule
protectoare de sulfat de plumb. Magneziul se pasivizează în soluţii alcaline.
Unele metale formeaza la suprafaţă pelicule care protejează restul metalului de
înaintarea coroziunii, acestea se numesc pelicule protectoare. Prin înlăturarea peliculei
protectoare, metalul trece din nou în forma activă.
O protecţie anticorozivă des utilizată este cea catodică. Aceasta constă în orientarea
fluxului de electroni în direcţia opusă aceleia în care are loc coroziunea metalului de protejat.
De exemplu prin introducerea într-un cazan cu abur, confecţionat din oţel a unei table de zinc,
acţiunea corozivă a fierului este îndreptată spre zinc, astfel pereţii de oţel sunt protejaţi. Acest
mijloc de protecţie catodică se aplică adesea în construcţia de vase. Pentru ca vapoarele din
oţel să nu ruginească în contact cu apa sărată a mărilor se ataţează din loc în loc plăci de zinc
care se vor coroda apărând corpul vapoarelor.