UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE DREPT – PROGRAM MASTER ZI – SIDIE –

ANUL 1

Cooperarea transfrontalieră în cadrul

organizațiilor cu vocație politico-militară

Lect. univ. dr. Ramona Ciobanu Masterand:

2014-2015

1
 CUPRINS:

1.Notiuni introductive

2.Organizatii internationale cu vocatie politico-militara

2.1 Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO)
2.1.1.Constituie si istoric
2.1.2. Obiectivele esentiale
2.1.3. Structura si modul de functionare
2.1.4 Cooperarea cu partenerii globali si alte organizatii
internationale

2.2 Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa ( OSCE )

2.2.1 Instituii si srtucturi operationale
2.2.2. Organismele de decizie si negociere ale OSCE
2.2.3. Mecanisme, instrumente si proceduri de rezolvare a
conflictelor
2.2.4.Relatia dintre OSCE si celelalte organisme si institutii
internationale

3.Concluzii

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

2
 Dezvoltarea societăţii umane contemporane presupune aplicarea diferitelor
modele de integrare politică şi economică între statele lumii situate în diferite regiuni
geopolitice. Astfel, optimizarea normelor de drept internaţional şi în special a celor
ce fac parte din Dreptul Organizaţiilor Internaţionale, este chemată să stabilească noi
condiţii de cooperare între diferite sisteme economice şi societăţi ale lumii în scopul
ameliorării bunăstării şi creşterii economice şi sociale globale.
Ideea înfiinţării unor organizaţii internaţionale, ca forme instituţionalizate ale
colaborării internaţionale este veche şi a apărut în diferite părţi ale lumii. În Europa
această idee a apărut ca expresie a preocupărilor pentru evitarea războaielor şi
asigurarea păcii, comunitatea internaţională de după cel de-al II lea Război Mondial
fiind formată din state independente şi un număr mare de organizaţii internaţionale
guvernamentale şi neguvernamentale. În decursul secolelor, diferiţi gânditori şi
oameni politici au elaborat proiecte referitoare la crearea unor organizaţii
internaţionale. În secolele XVII şi XVIII au fost elaborate mai multe asemenea
proiecte, dar abia în secolul al XIX-lea au apărut în Europa primele organizaţii
internaţionale. Acestea au fost limitate la anumite domenii ale relaţiilor dintre state.
Astfel în 1815 au luat fiinţă comisiile permanente pentru Rhin şi în 1856 pentru
Dunăre. De asemenea, au fost create organizaţii internaţionale cu vocaţie de
universalitate, în domeniul tehnic, ca de exemplu “Uniunea Telegrafică
Internaţională” (1865) şi “Uniunea Poştală Universală” (1874, 1878).
În secolul XX a fost creată prima organizaţie internaţională pentru apărarea
păcii – Societatea Naţiunilor. Creată in 1919, după Primul Război Mondial,
Societatea Naţiunilor a fost deschisă tuturor statelor din comunitatea internaţională şi
a fost predecesoarea actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite.
În decursul deceniilor, alături de organizaţiile internaţionale cu vocaţie de
universalitate au apărut şi organizaţii regionale, create de statele dintr-o anumită
regiune geografică. Cooperarea internaţională s-a amplificat după cel de-al doilea
Război Mondial,ceea ce a condus la apariţia a numeroase organizaţii internaţionale
guvernamentale şi neguvernamentale.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru propice pentru
stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre. Aceste organizaţii participă,
în nume propriu, la relaţiile internaţionale şi au calitatea de subiect de drept
internaţional public, derivat şi limitat.
Participarea la relaţiile internaţionale şi a altor entităţi decât statele a fost
confirmată de Curtea de Justiţie Internaţională prin “Avizul consultativ” din 11
aprilie 1949, în care se face precizarea: “dezvoltarea dreptului internaţional, în cursul
istoriei sale a fost influenţată de exigenţele vieţii internaţionale iar creşterea
activităţilor colective ale statelor au făcut să apară cazuri de acţiuni pe plan
internaţional din partea unor entităţi care nu sunt state”.
Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale în perioada de după cel de-al doilea
Război Mondial este expresia apariţiei şi dezvoltării procesului de interdependenţă
dintre state şi popoare precum şi a spiritului de solidaritate umană pe plan inter
3
 2. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE
POLITICO-MILITARĂ

2.1. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)

2.1.1. Constituirea şi istoricul N.A.T.O.

Ţările din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord,
respectiv S.U.A. şi Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia
urgentă de restructurare economică, fiind în acelaşi timp îngrijorate de politica şi
metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S..
    În martie 1948, cinci state din Europa occidentală: Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care
au decis să-şi constituie un sistem comun de apărare şi să-şi întărească relaţiile,
astfel încât să poată rezista unor primejdii de natură ideologică, politică şi militară,
care ar fi putut fi operaţionalizate sub forma unor ameninţări directe la adresa
securităţii lor.
    În perioada imediat următoare au urmat negocieri cu S.U.A. şi Canada cu
scopul de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de
securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Alte state
europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de
puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să participe la acest proces.
Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la
Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat
între cele 12ţări.
    Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care
statele au aderat în mod liber, dupa dezbatere publică şi ratificare de către
parlamentele nationale. Tratatul precizează drepturile acestor state, precum şi
obligaţiile lor internaţionale, conform Cartei O.N.U.. Ţările membre se angajează
să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele ce decurg din
securitatea colectivă , şi să nu încheie nicio înţelegere internaţională care sa fie
incompatibilă cu Tratatul.

4
     2.1.2.Obiectivul esenţial şi permanent al Alianţei

Aşa cum a fost enunţat în Tratatul de la Washington, obiectivul NATO

constă în apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice
şi militare.
Având la baza valori comune, cum ar fi democraţia, drepturile omului şi
respectarea legilor, alianţa s-a angajat încă de la crearea sa să asigure o ordine
pasnică, justă şi durabila în Europa. Realizarea acestui plan poate fi compromisă de
către crize şi conflicte care afectează securitatea regiunii euroatlantice. De aceea,
Alianţa veghează atât la apărarea membrilor săi cât şi la asigurarea păcii şi
stabilităţii în această regiune. Alianţa stabileşte o legătură permanentă între
securitatea Americii de Nord şi securitatea Europei.
Principiul fundamental care călăuzeşte alianţa este acela al angajamentului
comun şi al cooperării mutuale între statele suverane, în situaţia de indivizibilitate a
securităţii tuturor membrilor săi.
    Solidaritatea şi coeziunea în cadrul Alianţei se exercită în domeniul politic şi
militar, garantându-se că nicio ţara aliata nu este constrânsă să conteze în mod unic
pe propriile sale eforturi pentru a răspunde marilor provocări de securitate.
Pentru a realiza obiectivul esenţial al ţărilor semnatare a Tratatului de la
Washington şi a Cartei O.N.U., N.A.T.O. îndeplineşte următoarele misiuni
fundamentale de securitate:
SECURITATEA–furnizează una dintre bazele indispensabile unui cadru de
stabilitate regională euroatlantică, fondat pe dezvoltarea de instituţii democratice şi
pe angajamentul de a reglementa neîntelegerile în mod paşnic şi în care nicio ţara
să nu fie în măsura să recurga la intimidare sau la constrângere împotriva unei alte
ţări, prin ameninţarea cu forţa sau prin folosirea ei;
CONSULTAREA–conform dispoziţiilor art. 4 din Tratatul de la Washington
(Carta N.A.T.O.) se constituie un cadru transatlantic esenţial în care aliaţii se pot
consulta asupra oricărei probleme care afectează interesele lor vitale, în special
asupra evenimentelor care reprezintă un risc pentru securitatea lor. Aliaţii au
dreptul sa procedeze la o coordonare corespunzătoare a eforturilor lor în domeniile
de interes comun;
    DESCURAJAREA şi APARAREA–N.A.T.O. exercită misiunea de
descurajare şi de apărare împotriva oricărei ameninţări cu agresiunea care vizeaza
orice ţara membră, conform dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington şi
în scopul de a întări securitatea şi stabilitatea regiunii euroatlantice.
    GESTIONAREA CRIZELOR–Alianţa va fi pregatită permanent pentru a
gestiona crizele, de la caz la caz şi în consens, conform art. 7 din Tratatul de la
Washington, va contribui la prevenirea eficientă a conflictelor şi se va angaja activ
în gestionarea crizelor, inclusiv în executarea unor operaţii militare de răspuns la
acestea;
    PARTENERIATUL–Alianţa va promova ample relaţii de parteneriat, de
5
cooperare şi dialog cu alte ţari din regiunea euroatlantica, în vederea creşterii
transparenţei, încrederii reciproce şi capacitaţii de acţiune comuna cu alianţa.
Şefii de state şi de guverne participanţi la summit au analizat şi provocarile şi
riscurile la adresa securităţii euroatlantice.
    În pofida evoluţiei pozitive a cadrului strategic şi a faptului că o agresiune
convenţională de mare amploare îndreptată împotriva N.A.T.O. este foarte putin
probabilă, se mentine posibilitatea apariţiei unei astfel de ameninţări pe termen
lung .
Alianţa încearcă să apere pacea şi sa întărească securitatea în diferite moduri:
ocrotind legătura transatlantică; mentinând o capacitate militară-eficientă pentru a
asigura descurajarea şi apărarea şi pentru a îndeplini gama completă a misiunilor
sale; dezvoltând identitatea europeana de securitate şi apărare în cadrul Alianţei;
păstrând capacitatea globală de a gestiona crizele cu succes; rămânând deschisă
unor noi adeziuni; continuând parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări în
cadrul abordării în comun a securităţii euroatlantice, în special în ceea ce priveşte
controlul armamentului şi dezarmarea.
LEGĂTURA TRANSATLANTICĂ. N.A.T.O. este legat de un parteneriat
puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord, venind în sprijinul valorilor şi
intereselor pe care le impărtăşesc.
    MENŢINEREA CAPACITĂŢILOR MILITARE ALE ALIANŢEI rămâne
esenţială pentru realizarea obiectivelor în planul securităţii, pentru ca N.A.T.O. să
poata preveni orice tentativă de constrângere sau de intimidare şi să garanteze că o
agresiune militara impotriva sa nu poate fi percepută ca având şanse de succes.
Capacitatea militară a Alianţei este de asemenea fundamentală pentru prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor prin operaţii de răspuns la crizele ce nu se
încadrează în prevederile art. 5 din Tratatul de la Washington.
    IDENTITATEA EUROPEANĂ DE SECURITATE şi APĂRARE. N.A.T.O.
va sprijini aliaţii europeni să acţioneze ei înşişi potrivit nevoilor, scop în care
alianţa este pregătită să pună la dispoziţie mijloacele şi capacităţile sale, pe bază de
consens, pentru operaţii în care ea nu ar fi angajată militar, şicare se vor afla sub
controlul politic şi militar al Uniunii Europei Occidentale.
    PREVENIREA CONFLICTELOR şi GESTIONAREA CRIZELOR.
N.A.T.O. se va strădui să prevină conflictele, sau dacă are loc o criză, să contribuie
la gestionarea eficace, conform dreptului internaţional, ceea ce include posibilitatea
de a conduce operaţii de răspuns la crize care nu sunt prevazute în art. 5 al
Tratatului de la Washington. La asemenea acţiuni vor participa şi partenerii
alianţei. N.A.T.O. va sprijini, de la caz la caz şi potrivit propriilor sale proceduri
operaţiile de menţinere a păcii şi alte operaţii duse sub autoritatea Consiliului de
Securitate al O.N.U. sau aflate în responsabilitatea O.S.C.E., inclusiv punând la
dispoziţie resursele de care dispune alianţa.
    PARTENERIAT, COOPERARE şi DIALOG. Consiliul Parteneriatului
Euroatlantic (E.A.P.C.) va rămâne cadrul general de consultare în toate aspectele de
6
cooperare cu partenerii N.A.T.O., el oferind o dimensiune politică lărgită pentru
consultări şi cooperare.Parteneriatul pentru Pace este principalul mecanism care
permite stabilirea de legături practice în materie de securitate între alianţa şi
partenerii săi şi întărirea interoperabilităţii între parteneri şi N.A.T.O.. alianţa este
hotărâta să dea partenerilor un rol mai mare în luarea deciziilor şi în planificarea de
activităţi în cadrul P.f.P. şi să facă acest parteneriat mai operaţional. În cadrul
relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog, N.A.T.O. va dezvolta relaţiile cu Rusia
şi Ucraina, ca urmare a rolului jucat de acestea în cadrul securitătii euroatlantice.
    EXTINDEREA. alianţa rămâne deschisa adeziunii de noi membri, conform
art. 10 din Tratatul de la Washington. Ea consideră că în anii următori să lanseze
noi invitaţii ţărilor dornice şi capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile
legate de statutul de membru. în acest scop N.A.T.O. a pus la punct un program de
activităţi destinat să ajute ţările care aspiră să devină membre, spre a se pregati în
vederea admiterii ca membre ale Alianţei.
CONTROLUL ARMAMENTULUI, DEZARMAREA şi
NEPROLIFERAREA. Aliaţii acordă o importanţă deosebită rolului specific pe care
il joacă pentru a favoriza un larg proces internaţional de control asupra
armamentului şi de dezarmare, mai uşor de verificat.
    Alianţa işi va accentua eforturile întreprinse pe plan politic în vederea
reducerii riscurilor ce decurg din proliferarea armelor de distrugere în masă şi a
vectorilor acestora.
Scopul principal al Alianţei şi al membrilor săi în domeniul neproliferării
constă în a preveni proliferarea sau, dacă acest lucru are loc, în a inversa cursul prin
mijloace diplomatice.
Capacitatea de colaborare strânsa va deveni indispensabila pentru
îndeplinirea misiunilor Aliantei. Structura militara integrata joaca un rol cheie în
aranjamentele privind apararea colectiva a N.A.T.O.. Diferitele elemente ale
procesului de planificare a apărării Alianţei trebuie să facă obiectul unei coordonări
eficace, la toate nivelurile, pentru asigurarea pregătirii forţelor şi structurilor de
sprijin în vederea îndeplinirii tuturor misiunilor posibile. Schimburile de informaţii
şi consultările între statele membre N.A.T.O. sunt deosebit de importante în
eventualitatea operării unor schimbări importante în planurile de apărare ale ţărilor
respective.
     

2.1.3. Stuctura şi modul de funcţionare ale N.A.T.O

    Cooperarea celor 19 state membre se bazează pe o structură care a fost pusă
în practică încă din primii ani de existenţă ai Alianţei şi ale cărei elemente
fundamentale sunt următoarele:
a. Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.), investit cu autoritate politică şi puteri
decizionale reale,este singurul organ al Alianţei a cărui autoritate derivă în mod clar
7
şi explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, conform căruia are însărcinarea de a
crea organisme subordonate.   
 b. Comitetul pentru planificarea apărării (D.P.C.),se ocupă de majoritatea
problemelor de apărare şi de cele legate de planificarea apărării colective. Cu
excepţia Franţei, toate ţările membre sunt reprezentate în acest organism. D.P.C
elaborează orientări pentru autorităţile militare ale N.A.T.O. şi, în limitele
responsabilităţilor sale, îşi asumă aceleaşi functii şi dispune de aceleaşi puteri cu
cele ale N.A.C., în probleme ce ţin de competenţa sa.
c. Grupul pentru planificarea nucleara (N.P.G.) este principalul cadru în care au
loc consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în
cadrul politicii de securitate şi de apărare a N.A.T.O..
d. Secretarul general este o personalitate politică de talie internaţională, numit de
ţările membre pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului
de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării, al Grupului pentru planificare
nucleară şi al altor comitete principale, concomitent cu cea de secretar general al
N.A.T.O.. Este, de asemenea, principalul purtător de cuvânt al Organizaţiei, atât în
relaţiile acesteia cu exteriorul, cât şi în cadrul discuţiilor şi contactelor cu guvernele
ţărilor membre.
e. Statul major internaţional este alcătuit din cetăţeni ai ţărilor membre care
lucrează pentru Consiliu, pentru Comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui şi
funcţionează în permanenţă având de rezolvat o gamă largă de probleme curente ce
interesează alianţa.
f. Comitetul militar este însărcinat să recomande autorităţilor politice ale N.A.T.O.
măsurile socotite a fi necesare pentru apărarea comună a zonei N.A.T.O. şi de a
orienta asupra problemelor militare pe Comandanţii Comandamentelor Strategice
ale N.A.T.O..
    Comitetul militar este cea mai înaltă instanţă militarî a Alianţei, plasat sub
autoritatea politicî a Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru
planificarea apărării sau, dacă este vorba despre probleme nucleare, a Grupului
pentru planificarea nucleară.
g. Structura militara integrată este plasată sub controlul autorităţilor politice de
nivelul cel mai înalt. Ea serveşte drept cadru pentru organizarea apărării teritoriului
ţărilor membre impotriva ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii sau
stabilităţii lor.
    Această structură include o reţea de comandamente strategice şi operaţionale,
care acoperă împreună, întreaga zonă a Atlanticului de Nord. Aceasta asigură
desfăşurarea exerciţiilor comune ale forţelor armate, precum şi colaborarea în
domenii cum ar fi sistemele de comunicaţii şi informare, apărarea aeriana, sprijinul
logistic al forţelor armate şi standardizarea la nivelul interoperabilităţii în domeniul
echipamentelor, tehnicilor, tacticilor utilizate şi a procedurilor de stat major şi a
celor administrative.

8
h. Statul major militar internţtional este însărcinat ca, în calitate de organ executiv
al Comitetului militar, să vegheze la executarea în bune condiţii a hotărârilor şi
directivelor Comitetului militar. Mai are ca sarcină să elaboreze planuri, să
întreprindă studii şi să recomande politica de urmat în probleme de natură militară
pe care autorităţile, comandamentele sau organismele N.A.T.O., sau ţările membre
le-au supus spre atenţie Alianţei sau Comitetului militar. Pe de alta parte, în cadrul
Programului de activitate pentru dialog, parteneriat şi cooperare stabilit de
Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) şi al programelor de activităţi
militare adoptate de Comitetul militar, Statul major militar internaţional participă
activ la procesul de cooperare cu ţările din Europa Centrala şi de Est, atât în cadrul
E.A.P.C. cât şi în cadrul Parteneriatului pentru pace (PfP).
i. Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic. Cadrul largit de cooperare şi consultare
pe care îl oferă E.A.P.C. oferă statelor partenere N.A.T.O. posibilitatea de a
dezvolta relaţii politice directe cu alianţa.
    E.A.P.C. are 44 de membri, incluzând toate cele 19 state membre şi în plus
Albania, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Elvetia, Estonia,
Finlanda, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Georgia, Kazahstan, Kirghistan,
Letonia, Lituania, Moldova, România, Slovacia, Slovenia, Suedia, Tadjikistan,
Turkmenistan, Ucraina şiUzbekistan.

2.1.4. Cooperarea cu partenerii globali şi alte organizaţii

internaţionale

Pe măsură ce ameninţările devin din ce în ce mai imprezivibile ca

natură,gamă şi origine,NATO şi-a extins parteneriatele.Alianţa a apelat la parteneri
globali pentru a o ajuta să combată ameninţările globale care au apărut după
începutul noului secol.Aceste aşa-numite «’ţări de contact ‘,care nu sunt nici state
membre şi nici partenere ale Alianţei, includ Japonia, Noua Zeelanda, Australia şi
Coreea de Sud.
NATO este de asemenea angajat în relaţiile sale cu alte organizaţii
internaţionale care au un rol complementar în promovarea păcii şi a securităţii.În
contextul operaţiilor de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor, NATO
cooperează cu organizaţii care deţin instrumentele pentru asigurarea unei păci
durabile prin asigurarea dezvoltării politice, economice şi sociale.Aceste organizatii
incud Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, precum şi alte instituţii cum ar fi
EUROCONTROL şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

2.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E)

9
 Ideea unei conferinţe permanente privind securitatea europeană a aparţinut
URSS. Prima propunere concretă a fost făcută în 1954 şi constă în încheierea unui
tratat pentru o perioadă de 50 de ani, tratat care să fie monitorizat şi pus în aplicare
prin intermediul unor instituţii permanente create special în acest scop. Propunerea
nu a fost acceptată de către statele europene mai ales datorită faptului că în acest
proiect era inclusă şi Germania.
Pe la mijlocul anilor ’60 propunerea a fost reiterată de către URSS în forma
unei conferinţe de securitate bazată pe un tratat prin care să fie recunoscute
frontierele existente în acea perioada în Europa şi prin care să se pună bazele unei
cooperări economice pe scară largă între Est şi Vest. Majoritatea statelor europene
neutre şi nealiniate la Tratatul de la Varşovia au primit propunerea cu entuziasm
însă NATO a manifestat unele rezerve.
Discuţiile pentru realizarea practică a proiectului au început în noiembrie
1972 şi s-au finalizat cu adoptarea Cărţii Albastre . Actul final al Conferinţei pentru
securitate şi Cooperare de la Helsinki a fost semnat de 35 de state guverne.
Actul final cuprinde trei mari seturi de recomandări referitoare la:
       aspecte politico-militare privind securitatea cunoscute şi sub denumirea de “
decalogul de la Helsinki “
       cooperarea în domeniul economic, al protecţiei mediului şi al ştiinţei şi
tehnologiei
       cooperarea în domeniul drepturilor omului
Decalogul de la Helsinki cuprinde majoritatea principiilor dreptului
internaţional public: egalitatea suverană a statelor, abţinerea de la ameninţarea şi
folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea
paşnică a diferendelor, neintervenţia în treburile interne, principiul cooperării,
îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor rezultate din tratate, dreptul la
autodeterminare al popoarelor, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
incluzând: libertatea de gândire, conştiinţa, religie şi convingeri.
Prăbuşirea comunismului în Europa simbolizată prin distrugerea zidului
Berlinului a produs modificări semnificative şi în domeniul securităţii. În această
perioada de tranziţie CSCE şi-a asumat noi responsabilităţi. Carta de la Paris pentru
o nouă Europa semnată la 21 noiembrie 1990 reprezintă primul instrument
unilateral prin care se ia act de sfarşitul războiului rece şi prin care se decide
crearea unor instituţii permanente şi a unor mecanisme politice de cooperare.
Aceste modificări precum şi amploarea şi importanţa activităţilor desfăşurate au
condus în mod logic la transformarea CSCE în OSCE.
În prezent OSCE include 55 de state şi acoperă o largă arie geografică situată
între Vancouver şi Vladivostok. în cadrul acestui perimetru OSCE reprezintă
instrumentul primordial de avertizare şi prevenire a conflictelor, gestionare a
crizelor şi reabilitare post – conflictuală.

10
 OSCE abordează problema securităţii într-o nouă manieră ce se bazează pe
cooperare, luând în considerare o gamă largă de aspecte incluzând controlul
armamentelor, diplomaţia preventivă, drepturile omului, monitorizări ale alegerilor,
probleme economice şi de protecţia mediului, măsuri de securitate. Toate aceste
aspecte variate ale securităţii sunt privite ca fiind interconectate şi interdependente,
ceea ce duce la concluzia că securitatea este indivizibilă. Pornind de la premisa că
securitatea este indivizibilă, statele participante au obligaţia de a colabora pentru
prevenirea conflictelor, pentru reducerea riscurilor şi pentru soluţionarea crizelor.
Acest principiu porneşte de la ideea conform căreia cooperarea poate beneficia
tuturor, în timp ce insecuritatea unui singur stat poate avea consecinţe asupra
tuturor celorlalte. Cheia acestui mecanism este deci cooperarea, desfăşurarea de
activităţi în folosul celorlalţi, nu împotriva lor.
Cooperarea în domeniul securităţii presupune un parteneriat real bazat pe
transparenţă şi încredere reciprocă, excluzând din start orice fel de comportamente
sau pretenţii de hegemonie asupra altor teritorii. Principiul securităţii prin
cooperare se reflectă mai ales în faptul că toate statele membre au drepturi egale iar
deciziile sunt luate prin consens; nici-un stat nu-şi va consolida securitatea pe
cheltuiala celorlalte.
OSCE este organizaţie politică, deciziile sale fiind de asemenea politice însă
acest aspect nu le lipseşte de eficacitate, ele fiind semnate la cel mai înalt nivel
politic,  beneficiaza uneori de o autoritate chiar mai puternică decat cea a legilor
internaţionale.
Aria de acoperire a OSCE include Europa Continentală, Caucazul, Asia
Centrală şi America de Nord având parteneri şi în Asia şi zona mediteraneană.

      2.2.1. Instituţii si structuri operaţionale din cadrul OSCE

  Preşedintele în exerciţiu deţine responsabilitatea executivă iar în ceea ce

priveşte coordonarea acţiunilor curente ale organizaţiei,preşedintele coordonează
desfăşurarea lucrărilor organismelor, monitorizează activităţile privind prevenirea
conflictelor, gestionarea crizelor şi reabilitarea post – conflictuală.
Preşedenţia OSCE este deţinută pentru o perioadă de un an prin rotaţie de
către miniştrii afacerilor externe ai statelor membre. Preşedintele în exerciţiu este
asistat de cel precedent şi cel viitor, împreună formând Troika. Preşedintele poate
de asemenea forma grupuri ad – hoc sau poate desemna anumite persoane pentru
rezolvarea anumitor crize sau situaţii conflictuale.
Secretarul General acţionează ca un reprezentant al preşedintelui şi îl
susţine pe acesta în toate acţiunile sale privind îndeplinirea scopurilor OSCE.
Postul de secretar general a fost instituit prin Conferinţa de la Stockholm din 1992.
Secretarul este numit de Consiliul Miniştrilor pentru o perioadă de trei ani şi este
şeful Secretariatului organizaţiei.
11
 Secretariatul are ca sarcini menţinerea contactului cu organizaţiile
internaţionale şi cu organizaţiile neguvernamentale, sarcinile administrative
financiare şi de personal ale organizaţiei. Ca urmare a deciziei Consiliului
Permanent din 29 iunie 2000 Secretariatul include următoarele structuri: Biroul
Secretarului General, Centrul pentru prevenirea conflictelor, Departamentul buget
şi servicii, Departamentul resurse umane, Biroul de coordonare a activităţilor
economice şi de protecţie a mediului, Biroul Secretariatului de la Praga.
Biroul pentru alegeri libere instituit prin reuniunea de la Viena  a fost
transformat de către Consiliul Miniştrilor în 1992 în Biroul pentru instituţii
democratice şi drepturile omului. Biroul desfaşoară activităţi în special pentru:   
desfăşurarea de alegeri libere şi democratice  monitorizarea alegerilor  asigurarea
de asistenţă pentru consolidarea instituţiilor democratice, protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor civile;    implementarea activităţilor cuprinse în dimensiunea
umană a OSCE
          Reprezentanţii pentru libertatea mijloacelor de informare. Acest organ a
fost creat prin Summitul de la Lisabona – 1996 iar principala sa atribuţie este de a
asista guvernele urmărind crearea şi dezvoltarea unei prese libere şi independente,
aspecte ce sunt considerate cruciale pentru existenţa şi funcţionarea unei societăţi
democratice.
Îînaltul Comisariat pentru Minorităţi Naţionale. OSCE a creat această
instituţie în 1992 – Helsinki pentru a identifica în faza incipientă tensiunile etnice
ce s-ar putea transforma în conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni. Înaltul
Comisariat funcţionează ca un instrument diplomatic preventiv. Biroul Înaltul
Comisariat se afla la Haga iar postul de Înalt Comisar este ocupat de fostul ministru
al afacerilor externe olandez Max van der Steel al cărui mandat a fost prelungit de
două ori. Înaltul comisar este ajutat în activitatea sa de un grup format din 11
persoane. În vederea obţinerii informaţiilor Înaltul Comisariat urmăreşte să
promoveze dialogul bazat pe încredere şi cooperare între părţi. Pentru rezolvarea
situaţiei Înaltul Comisariat poate înainta guvernelor implicate rapoarte cu propuneri
privind rezolvarea situaţiilor conflictuale cu care acestea se confruntă.
            Adunarea Parlamentară a OSCE 
Carta de la Paris pentru o nouă Europă recunoscând importanţa şi rolul pe
care parlamentarii îl pot avea în procesul declanşat la Helsinki, a propus crearea
unei adunări care să cuprindă membrii ai parlamentelor statelor membre.
Toate parlamentele statelor membre au dreptul să fie reprezentate la
Adunarea Parlamentară în concordanţa cu numărul populaţiei fiecărei ţări. Iniţial
Adunarea a fost compusă din 245 de membri dar o dată cu creşterea  numărului
statelor membre de la 34 la 55 a crescut şi numărul de reprezentanţi în adunare la
315.
Obiectivul primar al Adunarii este de a facilita dialogul interparlamentar,
alături de acesta urmărind:

12
       implementarea obiectivelor OSCE în legislaţia statelor membre
       discutarea şi analizarea aspectelor înaintate de către Consiliul Miniştrilor şi
reuniunile şefilor de stat şi guverne
       dezvoltarea şi promovarea unor mecanisme de prevenire şi rezolvare a
conflictelor
       întărirea şi consolidarea instituţiilor democratice în statele membre
       se contribuie la dezvoltarea relaţiilor de coperare între membri
În vederea îndeplinirii acestor obiective, Adunarea adoptă declaraţii, rezoluţii
şi recomandări, desfăşoară seminarii, organizează misiuni, delegaţii şi programe în
statele membre şi în anumite zone conflictuale sau pentru monitorizarea alegerilor.
Adunarea se întruneşte în sesiune ordinară anual ocazie cu care îşi alege şi
preşedintele pentru anul urmator. În intervaul dintre sesiunile anuale lucrările
Adunarii sunt desfaşurate de către organele sale .
Adunarea Parlamentară întreţine relaţii stranse cu celelate organisme ale
OSCE, toate activităţile sale fiind raportate către preşedintele în exerciţiu şi
Consiliul Permanent; de asemenea Adunarea are reprezentanţi în cadrul fiecărei
instituţii a organizaţiei.
Pe plan extern Adunarea cooperează cu adunările parlamentare ale
Consiliului Europei, NATO, Uniunii Europene, Uniunii Europei Occidentale şi
Adunarii Uniunii Inter-parlamentare. Toate aceste adunări beneficiază de statut de
observator în cadrul Adunării Parlamentare a OSCE.
Curtea de Consiliere şi Arbitraj a fost înfiinţată în 1992 prin Convenţia de
Consiliere şi Arbitraj dar a intrat în vigoare abia în 1994. Scopul sau este de a
aplana disputele şi conflictele ce îi sunt înaintate de către statele semnatare ale
convenţiei. Curtea nu este un organism permanent al OSCE, ea întrunindu-se
numai atunci când este însărcinată cu soluţionarea unei cauze.
Curtea are două organisme: Comisia de Consiliere şi Tribunalul Arbitral.
Procedura prevede că statele se pot adresa în vederea soluţionării unei cauze mai
întai Comisiei de Conciliere. Hotărârea Comisiei de Consiliere poate fi acceptată de
părţi sau nu, (în acest caz), părţile având la dispoziţie un interval de 30 zile în care
să decidă. în cazul în care hotărarea nu este acceptată cauza va fi înaintată
Tribunalului Arbitral a cărui hotărare este obligatorie.
Până în prezent Curtea nu a fost solicitată pentru soluţionarea vreunei 
cauze. 

2.2.2. Organismele de decizie şi negociere ale OSCE 

În mod tradiţional OSCE a reprezentat o organizaţie politică de consultare şi
negociere între state, deciziile sale fiind de asemenea de natură politică.
Organismele de decizie şi negociere în cadru OSCE sunt următoarele:

13
 a)Reuniunile şefilor de stat şi guverne sunt întruniri periodice ale celor
menţionaţi prin care sunt stabilite priorităţile organizaţiei, liniile şi principiile
directoare pentru activitatea viitoare.
b)Consiliul Miniştrilor asigura în intervalul dintre reuniunile şefilor de stat şi
guverne îndeplinirea obiectivelor stabilite. Consiliul se întruneşte cel puţin o dată
pe an şi este compuns din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre.
c)Consiliul Permanent fost Comitet Permanent este organismul principal al
OSCE, are sediul la Viena, el ocupându-se de toate aspectele ce intra în aria
competenţei OSCE, asigurând funcţionarea de zi cu zi a organizaţiei. Membrii săi
sunt reprezentanţi permanenţi ai statelor membre şi se întrunesc săptămânal.
d)Consiliul Superior – fost Comitet al Înalţilor Funcţionari, are rolul de a se
întruni în situaţii de urgenţă în vederea rezolvării unor crize. Această funcţie a sa
este cunoscută mai des sub numele de “ Mecanismul de la Berlin “.Celelalte funcţii
şi atribuţii ale Comitetului Înalţilor Funcţionari au fost preluate de către Consiliul
Permanent.
f)Forumul pentru securitate şi Cooperare este alcătuit din reprezentanţi ai
statelor membre care se întrunesc săptămânal la Viena, pentru negocieri şi
consultări privind măsurile de securitate şi stabilitate în Europa. Principalele sale
obiective sunt:    negocieri asupra dezarmării;   măsuri de creştere a încrederii privind
securitatea;consultări intensive pe teme de securiatate ;  reducerea continuă a
riscurilor apariţiei conflictelor;    implementarea măsurilor stabilite.
În cadrul acestor organisme deciziile sunt luate prin consens , ceea ce
înseamnă absenţa oricăror abţineri sau opuneri. Acest aspect este o reflectare a
principiului securităţii prin cooperare.

2.2.3. Mecanisme, instrumente şi proceduri de rezolvare a

conflictelor 
Punctele decisive în rezolvarea eficientă a unei crize le constituie
descoperirea acesteia într-o fază incipientă şi luarea de măsuri adecvate situaţiei
respective. Cu toate că în principiu se prevede regula consensului pentru adoptarea
de masuri şi decizii, în cadru OSCE sunt prevăzute şi o serie de mecanisme şi
proceduri care să ofere o intervenţie promtă şi eficientă şi care să mobilizeze şi să
concentreze eforturile asupra situaţiei conflictuale.
Mecanismele Dimensiunii Umane includ mecanismele de la Viena şi
Moscova. Mecanismul de la Viena prevede obligaţia statelor de a furniza la cererea
celorlalte state informaţii, de a organiza întruniri bilaterale şi de a permite statelor
membre să aducă problema în cauză în atenţia celorlalte state. Mecanismul de la
Moscova prevede opţiunea trimiterii unei misiuni de experţi care să asiste statele în
conflict. Misiunea poate fi solicitată de statele în conflict sau poate fi iniţiată la
propunerea a cel puţin şase  state. Misiunea se va folosi de informaţiile de care

14
dispune, de bune oficii şi de mediere pentru promovarea dialogului şi cooperarii
dintre părţi.
Mecanismul de consultare şi cooperare privind activităţi militare neobişnuite
şi neprogramate se aseamănă cu cel de la Viena, statele fiind obligate la cererea
celorlalte să explice mobilizarea de forţe armate în alte zone decât cele în care sunt
mobilizate pe timp de pace şi care pot avea o semnificaţie militară asupra celorlalte
state.
Mecanismul de cooperare în cazul unor incidente de natură militară prevede
obligaţia statului respectiv de a informa în cel mai scurt timp într-o formă scurtă şi
clară celelalte state pentru evitarea unor interpretări greşite a evenimentelor ce ar da
naştere la conflicte. La cererea statelor interesate privind clarificarea evenimentelor
răspunsul trebuie să fie prompt.
Pentru a asigura descoperirea cat mai rapida a situaţiilor generatoare de crize
statale au dreptul de a informa organele şi organismele OSCE.
Mecanismul de la Berlin privind consultarea şi cooperarea în situaţii de
urgenţă prevede că statele pot solicita preşedintelui în exerciţiu să convoace o
întrunire de urgenţă a Consiliului Superior în vederea soluţionării situaţiei.
Mecanismele privind soluţionare pe cale paşnică a conflictelor includ
mecanismul de la Valletta şi mecanismul Curţii de Conciliere şi Arbitraj.
Mecanismul de la Valletta prevede numirea unui grup de raportori care să medieze
conflictul purtând discuţii cu păţile implicate, în mod individual sau în comun.
Măsurile de sporire a încrederii şi securităţii statelor reprezintă prevederi
privind verificarea şi schimbul de informaţii în legătură cu forţele armate şi
activităţile militare. Aceste măsuri includ schimbul anual de informaţii militare,
ratificări privind desfăşurarea în viitor a anumitor activităţi militare, schimbul de
calendare ale activităţii militare, stabilirea unor principii privind transferul armelor.
Scopul acestor măsuri este de a promova încrederea reciprocă, transparenţa şi
deschiderea spre cooperare.
Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securităţii a fost
adoptat în 1994 la Budapesta. Codul reafirma obligaţia statelor de  a acţiona solidar
în cazul violării normelor şi angajamentelor OSCE; codul prevede de asemenea
obligaţia de neacordare a asistenţei statelor care folosesc forţa sau ameninţarea cu
forţa împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei oricărui stat.

2.2.4. Dimensiunea economică a OSCE

OSCE nu este o organizaţie economică dar abordarea sa asupra securităţii ia
în calcul şi aspecte economice şi de protecţia mediului plecând de la premisa că
solidaritatea în aceste domenii poate contribui la menţinerea pacii şi stabilităţii. Pe
de altă parte însă, nerezolvarea problemelor economice şi de protecţia mediului pot
conduce la tensiuni între state.
Dimensiunea economică a OSCE presupune urmărirea tendinţelor
economice şi de protecţie a mediului în cadrul statelor membre cu scopul de a
15
avertiza statele în cauză de posibilitatea apariţiei unei situaţii conflictuale. De
asemenea se urmăreşte elaborarea unor politici economice şi de mediu în special
pentru statele aflate în tranziţie.
Principalele instrumente implicate în dimensiunea economică sunt
Coordonatorul activităţilor economice şi de mediu şi Forumul Economic.

2.2.5. Relaţiile dintre OSCE şi celelalte organisme şi instituţii

internaţionale
 Reprezentând mai mult un proces decât o organizaţie, fosta CSCE a
întreţinut relaţii restrânse, mai mult formale cu celelalte organizaţii internaţionale.
O dată cu sfârşirea Războiului Rece, conceptul de securitate regională a evoluat
substanţial, necesitatea cooperării cu celelate instituţii devenind imperioasă. În
momentul actual OSCE reprezintă o parte importantă a reţelei de organizaţii care se
ocupă de drepturile omului, securitatea regională şi probleme economice. Având în
vedere evoluţia şi complexitatea aspectelor privind securitatea, cooperarea în
materie este vitală atât la nivel politic cât şi practic. Aceste aspecte au fost afirmate
şi recunoscute la Summiturile OSCE de la Budapesta, Lisabona şi Copenhaga.
Unul dintre cei mai apropiaţi parteneri ai OSCE este ONU astfel la summitul
de la Helsinki (’92) statele participante au declarat OSCE ca fiind “ un aranjament
regional în sensul capitolului VII al Cartei ONU “.
Relaţiile stranse sunt menţinute şi cu Consiliul Europei, începând din 1993
find organizate întruniri bilaterale la nivel înalt între preşedinţii şi Secretarii
generali ai celor două organizaţii. Cele două organizaţii desfăşoară şi activităţi în
comun, în special întruniri, conferinţe şi grupuri de lucru pe teme cum ar fi rolul
mijloacelor de informare în situaţiile conflictuale, monitorizarea alegerilor.
Începând din 1993 au fost inaugurate întruniri tripartite între OSCE,
Consiliul Europei şi ONU iar începând din 1996 la aceste întruniri participă şi
organismele reprezentative în domeniul drepturilor omului ale celor trei organizaţii.
OSCE cooperează de asemenea cu Uniunea Europeană, majoritatea statelor
membre OSCE fiind şi membre ale UE, ceea ce conduce la concluzia că Uniunea
Europeană are un rol important în cadru OSCE.Acest aspect este o ilustrare a
politicii externe şi de securiatte comună a UE în plină acţiune.
OSCE menţine contacte strânse şi cu alte organizaţii internaţionale cum ar fi
NATO, fostă Uniune a Europei Occidentale ale cărei sarcini au fost transferate UE
după auto dizolvarea sa şi cu organizaţiile neguvernamentale.
Aceste aspecte ale colaborării politice sunt completate prin activităţile
practice desfăşurate în comun de aceste organizaţii în diferite zone conflictuale:
Kosovo,  Albania, Croaţia, Tadjikistan, Georgia, Bosnia şi Herţegovina.

16
 3. CONCLUZII

Organizaţiile internaţionale au parcurs,într-o perioada relativ scurtă,drumul

de la un subiect secundar în relaţiile internaţionale până la un subiect calitativ
extrem de important, element integrant al comunităţii şi relaţiilor internaţionale
contemporane.
În prezent, rolul organizaţiilor internaţionale în cadrul sistemului
internaţional este unul esenţial, acestea devenind instrumente indispensabile cu
precădere în domeniul economic, social si în sfera drepturilor omului.
Situaţia internaţională caracterizată de intensificarea fenomenului
globalizării, necesitatea rezolvării unor noi tipuri de probleme apărute în cadrul
comunităţii internaţionale subliniază rolul crescând al organizaţiilor internaţionale
precum şi evoluţia acestora ca răspuns de adaptare la noile provocări la adresa
comunităţilor internaţionale din toate punctele de vedere, evoluţie care reprezintă o
provocare pentru teoreticienii dreptului internaţional.
De asesmenea,în ceea ce priveşte relaţiile dintre state,dintre princiipiile care
le guvernează, un rol deosebit de important îl ocupă „principiul cooperării între
state”. Norma cooperării se subsumează aceleia privind dezvoltarea de relaţii
paşnice iar cuprinsul ei porneşte de la colaborarea pentru menţinerea păcii şi merge
pâna la aceea în domeniul economic, social, cultural, etc.
Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale, ca şi extinderea obiectului
activităţii acestora, reprezintă o caracteristică a vieţii internaţionale contemporane.
Aceasta se datorează necesităţii extinderii colaborării internaţionale în diverse
domenii ale relaţiilor între state, cu participarea unui număr cât mai mare de state.
Organizaţiile internaţionale au reflectat cerinţele si condiţiile în care au fost
create şi au funcţionat.Există o tendinţă constanta de adaptare a lor la noile cerinţe
ale relaţiilor internaţionale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori
acest proces este dificil, întâmpinând opoziţia unora din membrii organizaţiilor.

BIBLIOGRAFIE

Florian Coman, “Drept International public” , Editura Sylvi, Bucuresti, 1999.

17
Viorel Marcu, “Drept Instituţional Comunitar”, Editura Lumina Lex, 2000.

Marţian I.Niciu, “Organizaţii Internaţionale(Guvernamentale)”, Editura

Fundaţiei:’Chemarea’ Iaşi, 1992.

Horia C.Matei, Silviu Negut, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, “Statele lumii, mică
enciclopedie”, editia a V-a, editura Romby, Bucureşti, 1993

Grigore Geamănu, “Drept internaţional public”, vol.II, Ed.didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1983.

Octavian Manolache, “Drept Comunitar- Instituţii comunitare”, Editura All

Beck, Bucureşti, 2000

18