Auzisem de faptul că Vicepreședintele colecționa iluzii încă dinainte să pun piciorul în holul

institutitului. Era un zvon popular printre studenții de anul 1, și rămăsese unul dintre cele mai
suculente subiecte de bârfă chiar și printre cei care își terminaseră anii de instruire și profesau
sub îndrumarea lui. Eu îmi pierdusem devreme apetitul pentru adunările sociale în care se
făceau predicții în neant despre veridicitatea acestei informații. Colegul meu de atunci,
Kushnick, îmi confirmase de mult că era adevărat și îmi spusese că trebuie să fii foarte abil cu
cuvintele pentru a putea întreține așa un hobby atât de greu până și de imaginat. Să fii
recunoscut ca specialist în domeniul Analizei de Conștiință implica oricum o viață întreagă de
efort necurmat într-o singură direcție,
Kushnick stătea acum de-a stânga Vicepreședintelui pe podiumul din amfiteatrul în care noi doi
ne-am cunoscut, la ceremonia de inaugurare de acum 5 ani.
Kushnick a fost nu doar un coleg, ci și primul și poate cel mai valoros prieten de la Academie.
Încă din anul 1 cunoștințele lui în materie de Negru erau net superioare oricărui boboc, iar
faptul că ajungeau chiar să se măsoare cu ale unora dintre instructori i-au câștigat accesul în
cerurile superioare. Dacă n-ar fi fost el, nici eu nu mi-aș fi ales drumul pe care mă aflu acum,
complet diferit de ce prospectele mele inițiale. la stânga vicepreședintelui, nu pot să spun că
ceva din mine mai recunoaște ceva din el, în afară de ochi, care văd chipul unui om pe care într-
o perioadă l-au văzut mai des. Entuziasmul lui din anul 1 întrecea limitările oricărei auto-
reflectări. Îi admiram deplinătatea de a fi el, preocupat mereu didactic cu ce se întâmplă afară,
cu ce fac ceilalți, iar ca rezultat neavând timp să-și fabrice nicio identitate agreabilă să ne ofere
ca să-l plăcem. Dar oricât de multă emfază pun pe calitatea asta a lui acum, atunci când l-am
cunoscut nici măcar nu o observasem. S-a băgat în vorbă cu mine pentru că văzuse că purtam la
braț cartea lui Johan Dinzig, „Inspirația: Un concept preistoric”. Probabil se așteptase să-și
găsească rivalul, sau măcar egalul. În locul lui a dat de o lipitoare flămândă după orice fărâmă
de informație exotică, etichetă care la vremea acoperea prea
Eu nici nu îndrăzneam la visez la așa ceva, însă aveam o pasiune proprie, intensificată de
discreția cu care eram nevoit să o practic, pentru mașini de scris. Dacă aș fi urmat întreaga
perioadă de instruire, n-aș mai fi aflat niciodată despre existența mașinilor de scris și nici despre
centrul din Manciuria, unde se țin singurele 75 de exemplare descoperite până astăzi. Cele pe
care reușim eu și alți împătimiți să punem mâna sunt copii cât mai fidele ale acelora, iar cele
mai rare sunt încercările unora de le combina și a crea propriul model.