Tema: Dreptul constituțional ca ramură de

drept

Cuprins
Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept...........................................................................................3
Noţiunea de instituţii politice..............................................................................................................................5
Identificarea raporturilor de drept constituţional.................................................................................................7
Statul. Apare ca subiect direct sau este reprezentat de către organele sale.......................................................8
Trăsăturile specifice ale normei juridice sunt:.....................................................................................................9
Bibliografie.......................................................................................................................................................11
Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale.1
Dreptul fiecărui stat se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice cuprinzând mai
multe ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept civil, drept penal, etc. Ramura
principală a dreptului este dreptul constituţional care, prin normele sale, consacră şi ocroteşte cele
mai importante valori sociale, economice, politice, culturale.
Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu
unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Astfel normele
juridice ale dreptului constituţional reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea
şi funcţionarea parlamentului, modul de organizare a societăţii în stat, relaţiile sociale fundamentale,
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.2
Conform opiniei multor savanţi în domeniu, există trei tipuri de definiţii ale dreptului
constituţional ca ramură de drept:
 materială şi istorică,
 formală,
 pedagocică.
Definiţia materială şi istorică. Definiţia dată este considerată incompletă deoarece:
 nu defineşte totalmente dreptul constituţional care are ca obiect cu mult mai multe norme decât
garantarea drepturilor şi separaţia puterilor;
 precizează doar ce ar trebui să includă o Constituţie;
 pune accent doar pe conţinutul reglementării, făcând abstracţie de forma acestea;
 folosind exclusiv definiţia dată am putea considera unele acte normative ale puterii executive ca
fiind legi numai de aceea că materia reglementată este din domeniul legii (se neglijează
supremaţia constituţiei).
Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia normelor juridice
constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a căror supremaţie se impune faţă de
toate celelalte, inclusiv faţă de legislator. Normele constituţionale au o forţă supremă faţă de celelalte

1
Popa Nicolae „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1996., p.34
2
Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.11.
2
norme juridice datorită obiectului lor reglementare şi procedurii specifice de adoptare. Definiţia este
considerată incompletă deoarece:
 face abstracţie de conţinutul reglementării;
 o normă poate fi considerată constituţională pentru că ea a fost adoptată potrivit unei
proceduri specifice, ceea ce nu este întotdeauna aşa
Definiţia pedagocică desemnează dreptul constituţional drept instrument prin intermediul căruia se
asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii în cadrul unui stat-naţiune. Este utilizată mai mult în
cadrul ştiinţei dreptului constituţional.
Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce constituie un ansamblu
unitar:
 Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi bazele instituţiilor
administrative şi jurisdicţionale.
 Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor dreptului sau
sistemul normativ.
 Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.

3
Noţiunea de instituţii politice
În cadrul oricărei societăţi o componentă importantă a sistemului politic o constituie
instituţiile politice. Ele asigură derularea şi realizarea efectivă a vieţii şi practicii politice.
Instituţia este desemnată ca forma de organizare creată de oameni în vederea realizării unor interese,
atingerii unor scopuri. Element fundamental al instituţiilor este acela că ele sânt modele de relaţii
sociale stabile, relativ permanente.
Instituţiile politice sânt un ansamblu de reguli de conduită care au acelaşi obiect şi aceleaşi funcţii
care constituie un tot unitar. Principala lor caracteristică este acea că au ca obiect de activitate puterea
politică: organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea şi legitimarea ei.
În orice sistem politic se întâlnesc două tipuri distincte de instituţii politice:
a) instituţii politice statale care au în centrul lor statul (ex.: instituţia politică executivă – guvernul,
instituţie politică legislativă – paramentul, instituţia şefului statului etc.)
b) instituţii politice extrastatale din care fac parte şi partidele politice ( ex.: proprietatea, căsătoria,
etc.).
Instituţiile politice, îndeosebi cele statale, constituie parte integrantă a dreptului constituţional
şi obiectul său de studiu.
Definirea raportului juridic
Una dintre funcţiile primordiale ale dreptului este de a reglementa conduita oamenilor.
Funcţia dată se realizează prin aceea că în relaţiile reglementate pe cale juridică, oamenii sânt obligaţi
să se comporte conform prescripţiilor normelor juridice. Aceste relaţii sociale capătă caracter de
relaţii sau raporturi juridice. Ele se numesc juridice deoarece ele sânt create şi rezultă din acţiunea
dreptului, spre deosebire de relaţiile morale, religioase etc., care sânt rezultatul altor norme sociale.
Atât timp cât o relaţie socială nu e reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie
juridică şi nu este apărată de forţa coercitivă a statului.
Raportul juridic este o relaţie socială, ideologică reglementată de norma juridică, apărată de
stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice ale participanţilor la raport.
La încheierea unui raport juridic este nevoie de cel puţin două părţi. Privit din punctul de
vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din:
a) subiectele raportului juridic: părţile între care se încheie raporturile juridice, titulari de drepturi
şi obligaţii. Subiectele raportului juridic pot fi: persoane fizice şi persoane juridice (inclusiv
autorităţile statale).
b) conţinutul raportului juridic: este format din drepturile şi obligaţiile părţilor.

4
c) obiectul raportului juridic: îl formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile lor în timpul
normei juridice date.
Raportul juridic este un raport social. Orice raport juridic este o relaţie socială, însă nu
orice relaţie socială este un raport juridic . Raportul juridic se stabileşte totdeauna dintre oameni, fie
dintre persoane fizice, fie dintre acestea şi organele statului, sau dintre organele statului, întreprinderi,
instituţii etc.
Bunul nu poate fi subiect al raportului juridic. Raportul juridic stabileşte relaţia dintre oameni cu
privire la anumite obiecte, dar conţinutulreal al acestora este cel social (proprietatea este un raport
social).Raportul juridic este un raport de suprastructură. Intrând în compoziţia suprastructurii
juridice, raporturile de drept suportă influenţa tuturor raporturilor sociale.
Raportul juridic este un raport de suprastructură. Intrând în compoziţia suprastructurii
juridice, raporturile de drept suportă influenţa tuturor raporturilor sociale.
Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al raportului juridic se
înţelege faptul că el este reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa legiuitorului care,
în condiţiile unui regim democratic poate fi voinţa poporului. Caracterul voliţional al raportului
juridic se manifestă prin voinţa subiectelor ce participă la raportul juridic dat. În acest caz se vorbeşte
despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma juridică (voinţa
statală) şi cel exprimat de voinţa subiectelor raportului juridic dat.Întâlnirea acestor două voinţe ia
aspectul unei colaborări în marea majoritate a cazurilor. Ea poate să apară şi ca confruntare de voinţă
în cazul în care subiectele nu-şi subordonează voinţa şi acţiunile individuale faţă de conduita
prescrisă în normele juridice.În multe ramuri de drept (drept administrativ, drept financiar, drept
penal etc.) esenţială este voinţa de stat.
Raportul juridic este un raport valoric. Raportul juridic exprimă şi apără valorile esenţiale
ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice, statul încurajează, promovează şi apără aceste
valori.
Raportul juridic este o categorie istorică. Apărută la o anumită etapă de dezvoltare istorică,
o dată cu apariţia statului şi a dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective.

5
Identificarea raporturilor de drept constituţional
Raporturile de drept constituţional reprezintă o grupă de raporturi sociale stabilite în procesul
instaurării,
Dreptul constituţional are rolul conducător faţă de celelalte ramuri, stabilind principiile
generale care le stau la bază deoarece constituţia ca legea fundamentală reglementează şi alte relaţii
care sânt specifice altor ramuri de drept. Astfel, ajungem la concluzie că în obiectul dreptului
constituţional sânt cuprinse două categorii de relaţii:
Relaţii cu o dublă natură juridică: raporturile care fiind reglementate şi de alte ramuri ale dreptului
sânt reglementate în acelaşi timp de către constituţie, devenind astfel şi raport de drept constituţional.
Relaţii specifice de drept constituţional: formează obiectul de reglementare doar pentru normele de
drept constituţional. Toate aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii de stat.
Obiectul dreptului constituţional îl formează raporturile (relaţiile) sociale care se nasc în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele
organizării puterii.
Bazele puterii sânt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de stat în
conţinutul său. Aceste baze sânt: factorii economici şi factorii sociali.
Bazele organizării puterii sânt la fel elementele exterioare statului care condiţionează organizarea
puterii de stat. Aceste baze sânt: teritoriul şi populaţia. Dreptul constituţional reglementează
relaţiile privind:
 cât priveşte teritoriul: structura de stat, organizarea administrativ-teritorială etc.;
 cât priveşte populaţia: cetăţenia, drepturile şi îndatoririle fundamentale etc.
Raporturile juridice ale dreptului constituţional constituie obiectul dreptului constituţional ca ramură
de drept
 Subiectele raporturilor de drept constituţional
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sânt oamenii luaţi individual sau grupaţi în
colective. Unul dintre subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ, şi aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea
de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Calitatea acestuia ca subiect de drept constituţional e stipulat în Constituţia RM, art.2, alin. 1:
„Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin
organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie„. Poporul concentrează în mâinele
sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale.
6
Statul. Apare ca subiect direct sau este reprezentat de către organele sale.
Organele statului (autorităţile publice). Organele legiuitoare sânt subiecte ale dreptului
constituţional cu condiţia ca raporturile juridice la care participă să fie de drept constituţional.
Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau
organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în timpul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de
stat.
Organele interne ale Parlamentului (comisiile parlamentare, birourile permanente, grupurile
parlamentare), deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, pot fi la fel subiecte ale raporturilor de
drept constituţional atunci când îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control
Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii. Partidele şi formaţiunile politice sânt subiecte
ale raporturilor de drept constituţional ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la
guvernare.
Constituţia RM în articolul 41 ”Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-
politice„ prevede expres posibilitatea acestora de a participa la raporturile de drept ce privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat prin dreptul de a propune candidaţi la alegeri.
Totodată pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se constituie birouri electorale care sânt
subiecte ale raporturilor dreptului constituţional.
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale raporturilor dreptului constituţional în trei ipostaze:
 ca persoane fizice în cazul raporturilor pentru realizarea drepturilor lor fundamentale;
 ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator)
în raporturile de reprezentare;
 organizaţi pe circumscripţii electorale în cazul alegerilor de deputaţi, senatori, şefului de stat;
Străinii sânt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la
acordarea cetăţeniei sau a azilului politic.
Noţiunea şi trăsăturile normei juridice
Sistemul normelor sociale cuprinde şi norme juridice. Reglementarea raporturilor juridice are
loc prin intermediul normelor juridice care constituie celula de bază a dreptului.
Norma juridică reprezintă regula de conduită generală, obligatorie şi impersonală, instituită
sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă a statului. Normele
juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, parte
componentă a ordinii sociale.

7
Trăsăturile specifice ale normei juridice sunt:
Norma juridică are caracter general şi impersonal. Norma nu este individuală, ea stabileşte
trăsăturile tipice ale situaţilor de viaţă. Cuprinzând o generalitate de relaţii, ea apare ca un model de
conduită a participanţilor la relaţia socială dată. Există norme juridice care vizează părţi determinante
ale teritoriului (zona de frontieră, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite categorii
de subiecte(militarii, comercianţii, elevii, etc.). Sânt norme juridice care reglementează drepturi şi
obligaţii pentru organe unipersonale, cum ar fi: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul
General al ţării, etc
Norma juridică are caracter obligatoriu. Obligativitatea normei juridice e dictată de scopul
acesteia: asigurarea ordinii publice. De aceea norma juridică trebuie să: corespundă structurii şi
necesităţilor superioare ale societăţii, să fie recunoscută ca obligatorie de către majoritatea
destinatarilor săi ca rezultat al caracterului său necesar. Obligativitatea normei juridice înseamnă că
ea se va aplica imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat.
Norma juridică are un caracter tipic. Norma juridică exprimă aspecte generale şi presupune
subordonarea faţă de o conduită-tip. Astfel norma juridică reglementează tipul de cazuri şi raporturi,
este adresată unui cerc de persoane determinate prin indicii-tip.
Norma juridică implică un raport intersubiectiv. Norma juridică presupune schimbul just
între persoane aflate într-un raport juridic. Aici se impune caracterul bilateral al normei de drept care
este prezent şi atunci când se nasc raporturi juridice unilaterale (ex.: testament) deoarece se au vedere
relaţii (chiar dacă nu imediate.
Structura normei juridice
 Structura logico-juridică;
 Structura tehnico-legislativă.
Structura logico-juridică a normei este partea statică, internă şi stabilă a normei. Ea conţine trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza: determină cercul de persoane cărora le este adresată norma, precum şi condiţiile,
împrejurările sau faptele în care ea se realizează.
Dispoziţia: regula propriu zisă de conduită exprimată ca determinare a drepturilor şi îndatoririlor
părţilor în raportul juridic.
Sancţiunea: indică măsurile de constrângere de către stat în cazul nerespectării dispoziţiei.[19]
Sancţiunea trebuie să fie bazată pe un sistem armonizat de valori şi să nu fie contrară principiilor
morale şi religioase.

8
Structura tehnico-legislativă reprezintă partea externă a normei juridice. Este determinată de modul
de exprimarea normei în cadrul legislativ, adică modul de aşezare a normei juridice în articole,
paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul lor sânt grupate în secţiuni, capitole şi titluri. Norma
juridică este redată în articole, însă norma nu trebuie confundată cu articolul. Foarte rar un articol
conţine o întreagă normă juridică. De cele mai multe ori, un articol ori conţine unele elemente ale
normei, ori conţine elementele ale mai multor norme juridice.

9
Bibliografie
1. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Albatros,
2. Tămaş S., Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Casa de cultură şi presă
„Şansa”, Bucureşti 1996, p.170.
3. Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de
Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p.145.eck, ediția a XI-a.
4. Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al
USM, Chişinău 2003, p. 22-23.

10