rămânând până la capăt asociată ideii de fecunditate.

Lupul este totodată și forma

sub care Zeus primea inițial drept sacrificii ființe omenești, pentru a trimite ploaia, a
fertiliza câmpurile, a mâna vânturile și a pune capăt catastrofelor naturale în general,
pe timpul practicării magiei în agricultură.
Dar dragonul - lup mai are și o altă fațetă, una mai puțin pozitivă, șarpele fiind
prin excelență simbol al răului, al adâncului, al întunericului și răului, dovadă fiind și
denumirea alternativă a acestuia1, aceea de “bikilis”, adică “vicleanul, hoțul”. De
asemenea, potrivit unor alte interpretări, nici lupul nu s-ar bucura de o conotație mai
îmbucurătoare, el fiind cel care îi conduce pe cei morți pe tărâmul umbrelor. Într-
adevăr, unele legende spun că înainte de a ajunge în Palatul Ceresc, sufletele celor
morți sunt ispitite sau smulse de același lup, spre a fi târâte în infern1 2, gura sa
devenind poartă a lumii de jos și totodată oracol al morților. Din această perspectivă,
lancea care pătrunde în corpurile îngemănate ale lupului și șarpelui - dragon,
reprezintă o victorie simbolică asupra a ceea ce este rău, necurat și ascuns, precum
și o anticipare a victoriei asupra dușmanului de pe câmpul de luptă.
Calendarul popular românesc păstrează și azi o serie de sărbători care au
legături intime cu lupul. Este cazul datei de 16 ianuarie, când e sărbătorit Sfântul
Petru de Iarnă sau Sfântul Petru al Lupilor sau al celei de 30 noiembrie, noaptea
Sfântului Andrei, când se adună lupii iar el împarte fiecăruia prada pentru anul care
începe. Tot Sfântul Andrei are menirea de a-i feri pe drumeți de lupi, ca un adevărat
patron al lor.
Alți autori3 vorbesc însă de un alt animal - totemic, care ar fi existat chiar
înaintea lupului și pus în legătură cu însuși Zalmoxis, și anume ursul. În acest sens
trebuie interpretate cuvintele lui Porphyrios din “Viața lui Pitagora”: “Pitagora mai
avea și un alt adolescent, pe care-l dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece
la naștere i se aruncase deasupra o piele de urs 4. ”Simbol indiscutabil al castei
războinice, nu doar la daci, ci și la celți sau la germani, acesta ar fi devenit manifest
prin intermediul stindardului predacic de la Agighiol, o îmbinare dintre capul de urs și
trupul de șarpe, așadar forma incipientă din care s-ar fi dezvoltat stindardul clasic
având în centru lupul. Simbolul ursului, întocmai ca și cel al lupului, a supraviețuit
până în zilele noastre, sub forma jocului cu ursul și cu masca de urs, mai ales în acele
regiuni în care romanizarea a cunoscut un nivel mai scăzut, respectiv Moldova sau
Maramureș.
Sistemul politeist dacic cuprindea zei similari celor greci sau romani. Dyonisos
sau Bachus a devenit la daci Dionisie, zeu al petrecerilor cu vin, înfățișat cu fruntea
împodobită cu ciorchini, și celebrat cu precădere primăvara și toamna. Herodot
vorbea despre Satrii5, care “sunt singurii dintre traci care până-n zilele noastre și-au
păstrat libertatea.. .ei au un oracol al lui Dionisie. Dintre Satri, Bessi6 sunt aceia care
tălmăcesc oracolele din acest templu.” Ulterior, cei care vor pune capăt dimensiunii
orgiastice ale cultului acestui zeu se pare că au fost Burebista și Deceneu, atât prin
interzicerea consumului de vin și rezervarea acestuia exclusiv pentru ritualurile
religioase, cât și prin reforma religioasă instituită de Marele Preot.
Zeița Bendis își are corespondentul în Artemis sau Diana, înfățișată în chip de
vânătoare, cu tolba de săgeți pe umăr și arcul încordat. Cea de-a doua identificare
1
Bucurescu, Adrian - „Dacia secretă” - Ed. Arhetip, București, 1998
2
idem
3
Oltean, Dan - „Religia dacilor” - Ed. Saeculum I.O., București, 2002
4
pentru acesta, blana de urs s-ar fi tradus prin “zalmos”, de unde și etimologia zeului dacic
5
Populație de pe vala râului Nestos
6
neam tracic care locuia bazinul superior al fluviului Hebrus, între munții Balcani și Rodope și având
drept capitală Bessapara

36
pentru zeiță este cea a lui Vasile Pârvan , potrivit căruia aceasta a supraviețuit trecerii
timpului, rămânând în folclorul românesc contemporan sub denumirea de Sânziana.
Origini trace îi sunt atribuite lui Ares, sau Marte, cum s-a numit pentru romani,
zeu cu o misiune deosebit de importantă în cazul unui popor războinic precum cel
dac. Arctinos, în “Etiopia”, ne vorbește despre amazoana Pentesileea 1, fiică a lui
Ares, el însuși avându-și sălașul în mijlocul tracilor. lordanes1 2 ne povestește că “într-
atât au fost de lăudați goții, încât să spună că la ei s-a născut Marte, pe care
înșelăciunea poeților l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune și Vergilius:
<neobositul părinte, care stăpânește câmpiile geților>. Pe acest Marte, goții
întotdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii
uciși), socotind că șeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc.
Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau de arbori prăzile de război cele dintâi și
exista un simțământ religios adânc în comparație cu ceilalți zei, deoarece se părea
că invocația spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.”
Tradiția grecească perpetuează ideea că malurile Dunării erau locuite de
amazoane, primele femei războinice menționate vreodată. Pindar în “Olimpicele” sale
ne spune cum Apollo, în urma unei profeții în legătură cu Tracia, “se îndreaptă către
Santos, ducându-se la amazoanele cele dibace în călărie și spre Istru.” Și Pindar în
“Scolii”, spune că Amazoanele o venerau pe Artemis și că locuiau pe malurile Dunării.
Eschil de asemenea, în tragedia “Niobe”, relatează că “fecioare războinice, pricepute
la călărie și iscusite arcașe trăiesc pe malurile Istrului.” În lumina celor spuse mai sus,
chiar nașterea zeiței Pallas - Athena din craniul lui Zeus, complet înarmată, ar putea
fi pusă în legătură cu tradiția războinică a amazoanelor din aceste ținuturi, ce se
închinau zeiței Artemis - Diana. Echipamentul de luptă al acestor fecioare cuprindea
invariabil calul, arcul și săgețile, precum și securea cu două tăișuri, acest din urmă
simbol fiind prin excelență selenar, asociat și cu titanida Rhea, prin urmare armă
eminamente feminină. Chiar cingătoarea Hippolytei, regina amazoanelor, se pare că
a fost dăruită de Ares - Marte, ca să simbolizeze puterea pe care o are asupra acestor
femei războinice. Hercule, erou solar și civilizator, va fi mai târziu chemat spre a-i răpi
această cingătoare, în ultimă instanță spre a supune acest popor rebel și a reinstaura
ordinea patriarhală.
Pentru unii cercetători3, chiar și Apollo are rădăcini trace, născut fiind în
ținuturile hiperboreene de la nordul Dunării de Jos, ca fiu al Latonei 4. Diodor din
Sicilia, în “Biblioteca Istorică” nota: “Se povestește că Latona, mama lui Apollon, s-a
născut aici, din care pricină Apollon e venerat aici mai mult ca alți zei. Se mai află pe
această insulă o pădure sacră măreață a lui Apollon de o întindere considerabilă și
un vestit templu, a cărui înfățișare exterioară este de formă sferică. Se mai spune că
Apollon vine pe această insulă a dată la 19 ani, când constelațiile de pe cer își
împlinesc ciclul lor periodic.”
Că sora geamănă a lui Apollo, Artemis, își are originea tot în aceste spații, ne-
o spune Pindar în Scoliile sale, unde întâlnim sintagma “Istriana Artemis”, și amintirea
altarelor de lângă Dunăre închinate aceleiași zeițe, cultul ei fiind larg îmbrățișat de
către amazoanele din preajma fluviului. De asemenea, în “Olimpice”, el ne spune că
hiperboreenii îl adulau pe Apollo. Tot de la Pindar aflăm că Hercule, pornind pe
urmele
1
Ce a intervenit în războiul Troian împotriva Acheilor, câștigând admirația tuturor pentru vitejia ei,
făcându-l chiar pe Achile să se îndrăgostească de ea, ceea ce nu-l va împiedica totuși să o ucidă în
luptă
2
Din volumul “Izvoarele istoriei României”, II, Ed. Academiei, București, 1970
3
Drăgan, J.C. - “Noi, tracii” - Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976
4
Fiica titanilor Koios și Phoibe

37
cerboaicei cu coarnele de aur, a ajuns în ținuturile de la Istru, unde a fost întâmpinat
de zeița Artemis “cea pricepută la mânatul cailor”. Herodot vine să întărească această
supoziție, povestind că “femeile din Tracia și Peonia, când jertfesc zeiței Artemis -
regina, îndeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grâu”. Și Sofocle în “Teseu”
sublinia prețuirea de care se bucura zeul soarelui și al luminii în rândul tracilor: “O,
Soare, lumină prea cinstită de tracii iubitori de cai!”
Potrivit unor studii, întărite de chiar tradițiile grecești, începuturile literaturi lirice
și al poeziei grecești s-ar situa tot în spațiul tracic. Linos1, Thamyris, Orfeu, Abaris
sau Musaios1 2 sunt doar câteva dintre marile nume ce își aveau originea în spațiul
trac.
Ca multe alte neamuri, și tracii aveau un cult pentru zeița - mamă Pământ,
identificată la greci cu Gaia. Dunărea însăși pare a fi fost un fluviu sacru, sau cel puțin
astfel s-ar deduce din cuvintele gramaticului Servius, glosator al lui Vergiliu, care
povestea că dacii obișnuiau să bea, ca pe o licoare sfințită, apă din Dunăre înainte
de începerea oricărei bătălii, și să jure că nu se vor întoarce în ținuturile de baștină
decât după ce vor fi ucis toți dușmanii.
Cultul pentru Zalmoxis a fost interpretat de cercetători fie ca etapa ultimă a
evoluției religioase a dacilor, de la politeism la monism, fie o îngemănare între zeul
suprem, suveran, Zalmoxis și o întreagă suită de divinități de rang mai mic, fie, în
sfârșit, ca aparținând numai triburilor geto-dace din nordul Dunării, cei din sud
îmbrățișând un cult politeist și orgiastic. După unele interpretări3, împărtășite și de
Vasile Pârvan, Zalmoxis era numele cel mai răspândit pe care dacii îl dădeau zeului
lor suprem, numit de alte triburi Gebeleizis, divinitate urano - solară prin excelență.
Alții4 însă, spun dimpotrivă că ar fi fost la început preotul lui Gebeleizis, zeul suprem
al dacilor, ulterior abia fiind el însuși zeificat sau confundându-se chiar cu acesta.
Pentru cei care susțin existența a două entități distincte, Zalmoxis și Gebeleizis,
primul devine divinitatea prin excelență htoniană, iar cel de al doilea celestă, având
drept atribut principal fulgerul.
Că Zalmoxis nu ar fi fost de fapt zeu, ci doar zeificat, ne-o spune Diodor din
Sicilia5: “într-adevăr, se povestește că la arieni Zathrausthes a făcut să se creadă că
o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La așa-numiții geți, care își închipuie că
sunt nemuritori, Zalmoxis susținea și el că a intrat în legătură cu zeița Hestia, iar - la
iudei - Moise, cu divinitatea căreia i se spune Iahve.” Este într-adevăr posibil ca vechii
daci să fi adorat o zeitate a vetrei și a focului, ce ar fi prezentat numeroase similarități
cu Hestia grecilor și cu Vesta romanilor, corespunzător sufletului văzut ca suflu de
foc.
Zalmoxis a fost identificat de către autorii antici cu Cronos6 și Saturn7, zei cu
adânci rădăcini pregrecești, asociați fertilității și cultivării pământului, iar prin secera
cu care sunt de cele mai multe ori reprezentați, expresie a fecundității și a lunii, ei
capătă dimensiuni feminine. Zalmoxis apare din această ipostază ca zeu al
pământului, al vegetației al fecundității și al fertlității, lui cuvenindu-se jertfe din
roadele pământului, din vânat și din pește. Ritualuri de tip sacrificeal sunt asociate și
luiSocotit chiar fiu al lui Apollo, și lăudat de Pamphos și de Sapho în poemele lor
1

2
Despre care Pausanias spune că ar fi fost fiul lui Linos și al Selenei
3
Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Ed.
Albatros, București
4
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban; Teodor, Pompiliu - “Istoria
României” - Ed. Enciclopedică, București, 1998
5
În volumul “Izvoare privind istoria României”, I, Ed. Academiei, București, 1964
6
Fiu al zeului cerului Uranos și al zeiței pământului Gaia
7
Soț al lui Ops și tată al lui Jupiter

38
Cronos în anumite regiuni, cum este cazul insulei Rhodos, când la sărbătoarea zeului
“Cronia”, era tăiat cu o secure capul unui sclav, pentru ca sângele său să fie
împrăștiat pe pământ în semn de fertilitate. Cu ocazia Saturnaliilor, se ofereau în dar
lumânări, a căror lumină trebuia să potențeze magic soarele care în acea perioadă 1
era lipsit de vigoare.
Din lexiconul Suidas aflăm că “Zalmoxis(...)le-a arătat geților din Tracia
ceremoniile de inițiere și le-a spus că nici el și nici cei care îl urmează nu vor muri, ci
vor avea parte de tot binele. După ce le-a spus acestea, și-a construit o locuință
subterană și apoi dispărând din fața tracilor își petrecea vremea acolo și tracii îl
doreau.” Alegerea lui Zalmoxis a unui spațiu subpământean pentru a-și duce viața pe
mai departe acolo ne duce cu gândul la puternicul accent htonic al zeului dac, ceea
ce ar justifica, cel puțin în parte, asocierea cu zeii menționați mai sus. Dimensiunea
htonică a zeului dac apare ca firească și din perspectiva faptului că, fiind un popor de
agricultori și de crescători de vite, deci depinzând de pământ, era de așteptat ca dacii
fie să venereze o zeitate eminamente htonică, fie să potențeze această dimensiune
htonică la o zeitate preexistentă.
Credința în Zalmoxis este menționată de Herodot, care nota: “Iată cum se cred
nemuritori Geții: ei cred că nu mor și că cel care dispare în lumea noastră se duce la
zeul Zalmoxis.” Pomponius Mela spunea despre daci că sunt “cei mai pregătiți pentru
moarte”, iar Iulian Apostatul, citându-l pe Traian nota: “Am subjugat chiar și pe acești
geți, cei mai războinici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din
cauza puterii corpului lor, dar și din aceea a învățăturilor lui Zalmoxis care este între
ei așa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât își schimbă
locuința și, de aceea, merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie. ”Credința
în nemurirea sufletului a fost pe de altă parte potențată și de Deceneu, care în
calitatea sa de Mare Preot a interzis păstrarea osemintelor, crearea corpului
monastic, extinderea numărului zeităților de la trei la șapte, corespunzător numărului
de planete, și investirea acestor planete cu puterea de a conduce sufletul omului
după moarte.
Înlocuirea credințelor primitive în forțele atotstăpânitoare ale naturii cu
divinarea unui singur zeu suveran este perfect ilustrată de cuvintele lui Herodot:
“Aceiași Traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus spre cer și amenință
divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există alt zeu în
afară de al lor.” Pe de altă parte, dacă Zalmoxis ar fi privit ca o divinitate solară,
asemenea ritualuri ar fi de natură să purifice chipul luminos al acestuia de tot ce
înseamnă furtună, nori ori ploaie. Săgețile, simbol asociat la greci lui Apollo, ar aminti
din această perspectivă de razele solare trimise de divinitate spre pământ, dar de
această dată sensul fiind inversat.
Tot de la Herodot aflăm că ritualurile sacrificeale erau o practică obișnuită a
dacilor: “Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol tras la sorți, cu poruncă să-i
facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie”. Iar Clemens din
Alexandria nota: “Geții, un neam barbar, care a gustat și el din filozofie, aleg în fiecare
an un sol spre a-l trimite semizeului Zalmoxis. Așadar, este înjunghiat cel socotit a fi
cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filozofia. Cei care nu sunt aleși se
mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiți de un prilej fericit. ”Iar potrivit lui Eneas
din Gaza1 2, Geții sugrumă pe cei mai frumoși și mai buni dintre ei și îi fac astfel
nemuritori, după părerea lor.”
1
Dar această practică nu este specifică numai dacilor, și sciții aruncând spre
17-19 decembrie
cer
2 pe cel destinat sacrificiului. Din “Istoriile” lui Herodot aflăm că “Tăind umărul drept,
În dialogul “Teofrast sau despre nemurirea
cu mână
sufletelor”
39
cu tot, al victimelor înjungheate, le aruncă în văzduh și când au isprăvit de făcut
sacrificiul se îndepărtează de acel loc. Mâna zace pe unde s-a nimerit să cadă, iar
trupul în altă parte.” Indienii practicau sacrificii umane în același mod, jertfind un
războinic - Kșatriy - tot o dată la cinci ani, pentru a se identifica cu zeul născător al
lumii Prajapati.
Celții și scandinavii săvârșeau și ei sacrificii similare, tot prin aruncare în aer și
tot prin intermediul lăncii, însă mai des, o dată la patru ani, ca o reiterare a faptelor
zeului Odin. Există însă o deosebire semnificativă între ritualurile dacilor și cele ale
populațiilor menționate mai sus. Dacă la daci erau aleși spre sacrificare cei mai curați
și mai puri, iar dacă nu mureau erau considerați dimpotrivă nedemni de cinstea ce le-
a fost acordată, la celți sacrificați erau doar criminalii, cei ce greșiseră în fața legii ori
prizonierii de război. În timp însă, mai ales după venirea la putere și reformele lui
Deceneu, tradiția se schimbă, ajungându-se ca sacrificiile să fie săvârșite doar pentru
zeul războiului iar ca victimele să provină doar din rândul prizonierilor de război.
De fapt, aceste ritualuri sunt o constantă a tuturor societăților într-un anumit
stadiu de dezvoltare, menite fiind să protejeze ordinea instituită de orice potențială
amenințare de destabilizare. Pe de altă parte, sacrificiile reprezintă și o extrem de
eficientă cale de evacuare a surplusului de violență existent în acea societate, și care
ar putea el însuși periclita ordinea preexistentă.
Cinstea de a fi ales spre sacrificare și-ar putea găsi la daci explicația prin
intermediul simbolului lăncii, al suliței. Semn distinctiv al zeului războiului, ea se
detașează de sabie sau pumnal, caracteristice războinicilor simpli. Lancea păstrează
distanța dintre victimă și agresor, spre deosebire de celelalte arme, purtate nu în
mână, ci lipite de corp, și în care distanța dintre cei doi este substanțial redusă.
Lancea în schimb se poate prelungi la infinit, pornind din cer și ajungând până pe
pământ, amintind totodată de o scară, și de aici poate și onoarea de a muri ucis de
însăși arma divină, sacră.
Cât despre preoții daci, ei erau în egală măsură prezicători și medici, cunoscuți
pentru felul lor auster de a-și duce viața, atât în privința moravurilor, cât și a hranei.
Astfel, ei nu se căsătoreau niciodată și aveau un regim vegetarian de hrană,
eliminând carnea și apelând doar la brânză, lapte și miere. Toate acestea au
contribuit din plin la consolidarea notorietății lor în rândul poporului care îi numea
“călători prin nori” sau “prea cuvioși”, deși numele lor adevărat ar fi însemnat de fapt
“întemeietori1”, potrivit lui Strabon, care îi numește pe acești călugări “ktistai”.
În legătură cu aceștia, Dio Cassius1 2 relatează o întâmplare exemplificatorie
pentru puterea și prestigiul aproape mistic de care se bucurau acești preoți chiar și
peste hotarele dacice: “ducând Filip mare lipsă de bani, s-a gândit să jefuiască cu
armata regulată cetatea Odessos din Moesia și care pe atunci era supusă goților din
cauza vecinătății în care se afla cu orașul Tomis. De aici, preoții goților, aceia care se
numesc cei cucernici, deschizând în grabă porțile și îmbrăcați în haine albe i-au ieșit
înainte cu chitare și au invocat prin cântece și prin rugăciuni pe zeii lor strămoșești
să le fie favorabili și să alunge pe macedoneni. Aceștia, văzându-i pe cei care se
apropiau de ei cu atâta încredere, rămaseră încremeniți și, dacă e permis să spun
așa, niște oameni înarmați s-au îngrozit de unii neînarmați. Și fără întârziere
desfăcând formația de luptă pe care o ocupaseră nu numai că s-au abținut să dărâme
cetatea, dar au dat înapoi chiar și pe acei care îi făcuseră prizonieri în împrejurime,
după dreptul războiului și încheindu-se pace s-au reîntors la casele lor.” Din faptul că
1
Giurescu,
acești Constantin;
preoți Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Ed.
sunt doar
Albatros, București.
2
Citat de Iordanes

40
bărbați și că sunt îmbrăcați în alb, s-ar putea deduce faptul că ei erau slujitori fie ai
unui zeu al cerului, fie al unuia al războiului, fie poate ambele.
Dar de un și mai mare prestigiu se bucura Marele Preot, care ajunsese pentru
popor aproape ca un zeu, fiind ascultat cu respect de către acesta. Locuința Marelui
Preot era în peștera de pe muntele Cogaionon, locul unde venea în momente de
restriște regele spre a-i cere povața.
Potrivit geografiei mitice grecești, nordul peninsulei Haemus era locuită de
Hiperboreeni, popor ce a ajuns treptat să fie învăluit de o aură de legendă. Eschil
afirma în “Prometeu dezlănțuit” că “Istrul de la Hiperborei și din munții Ripei coboară.”
Hiperboreenii sunt intim legați de simbolurile apollinice, căci potrivit lui Pausanias,
niște păstori din acest neam ar fi coborât în sud spre a întemeia oracolul de la Delphi.
Iar Aelian în “Povestiri pestrițe” nota: “Aristotel spune că locuitorii Crotonei îl numeau
pe Pitagora un Apollo al hiperboreilor.” Legătura cu spațiul dacic apare aici cât se
poate de explicită, din moment ce numeroase surse îl consideră pe Zalmoxis drept un
fost discipol al lui Pitagora, de la acesta preluând învățăturile pe care le-a adus pe
meleagurile nord - dunărene.
După unele izvoare, chiar mitologica Lână de Aur s-ar situa nu în Colchida, ci
într-un teritoriu străbătut de Dunăre. Într-adevăr, potrivit lui Apollonius din Rhodos,
Dunărea avea două brațe: “Brațul cel Frumos”, pe unde a intrat Absirt, și “Brațul lui
Ares”, pe unde au intrat Argonauții. Pindar povestește și el cum Argonauții au ajuns
pe țărmurile Mării Negre, unde găsesc o cireadă de tauri traci și unde închină chiar
un lăcaș de cult lui Poseidon. Aristotel însuși pare a susține această ipoteză: “Se
spune că Iason ar fi intrat cu corabia pe lângă stâncile Ceanee și ar fi plutit pe Istru.
Se aduc mai multe dovezi în sprijin și printre altele se arată altare construite în acel
loc de Iason.”
Aura mitică a spațiului nord - dunărean este întregită de dimensiunea legendară
pe care vechii greci o acordau Insulei Leuce1, insulă unde se spune că și-ar fi aflat
mormântul Achile, căci potrivit lui Pindar1 2, “în Pontul Euxin, Achile locuiește într-o
insulă strălucitoare.” Iar potrivit lui Arctinos 3, “în timp ce Ulysse ține piept Troienilor,
Ajax ia corpul lui Achile și-l duce la corăbii, dar mama lui Achile, zeița Thetis, însoțită
de muze, răpește trupul fiului său, pe care-l duce în insula Leuce”. Dar lista autorilor
care amintesc această insulă nu se oprește aici, ea cuprinzându-i și pe Euripide,
Arrian, Pseudoscymnos, Strabo sau Pliniu. Cunoscut fiind și dincolo de orice îndoială
obiceiul ca eroii să fie înmormântați fie în locurile lor de baștină, fie în spații sacre, fie
în amândouă dacă împrejurările o permit, ipoteza cum că Achile s-ar fi născut chiar
pe aceste meleaguri pare acum cel puțin verosimilă. Pentru unii cecetători4, chiar
asemănarea izbitoare dintre numele portului și a cetății militare Chilia, și cel al eroului
troian constituie o dovadă în plus în acest sens, marcând dorința strămoșilor noștri de
a-și arăta venerarea față de ilustra prezență postumă de la gurile Dunării.
Nici Heracles nu a uitat să își pună amprenta asupra acestui spațiu. Cea de a
patra muncă pe care trebuia să o îndeplinească, prinderea cerboaicei cu coarne de
aur dedicată de nimfa Taigeta zeiței Artemis, l-a purtat până în ținuturile istriene,
locuite de zeiță. Iar după cum ne spune Herodot, Heracles ar fi lăsat chiar o urmă
mare de doi coți pe o stâncă, în vreme ce se afla în aceste locuri.
Spațiul în care vechii daci s-au descoperit pe ei înșiși și rostul lor în lume și pe
1
Astăzi Insula Șerpilor
2
În “Odele Nemeene”
3
În “Etiopia”
4
Drăgan, J.C. - “Noi, tracii” - Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1976
41
care ni l-au lăsat nouă moștenire este impregnat atât de adânc de legendele,
miturile, eresurile și credințele lor religioase, încât nici trecerea timpului, nici invaziile,
migrațiile ori războaiele pe care dublul semn al lupilor ni le-au adus nu au reușit să le
șteargă, gata oricând să iasă la lumină, mereu așteptând ca un nou erou civilizator
să le
descopere.
Mult timp după aceea, în vremea ocupației romane, cultul lui Zalmoxis nu se
va stinge ci va supraviețui, de astă dată însă fiind scos în afara legii și pierzându-și
în totalitate aspectul instituționalizat pe care i-l conferise Deceneu. După retragerea
administrației romane din provincie și după trecerea dacilor la religia creștină mitul lui
Zalmoxis va supraviețui din nou, bineînțeles suferind o serie de transformări deosebit
de drastice și căpătând un nou înveliș, refugiindu-se în folclor, prin intermediul unor
mituri și obiceiuri ce au marcat puternic imaginarul românesc.
rituri,
Bibliografie:
1. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban; Teodor, Pompiliu - “Istoria
României” - Ed. Enciclopedică, București, 1998
2. Bucurescu, Adrian - „Dacia secretă” - Ed. Arhetip, București, 1998
3. Daicoviciu, Hadrian - “Dacii” - Ed. Pentru literatură, București, 1968
4. Drăgan, J.C. - “Noi, tracii” - Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976
5. Eliade, Mircea - “De la Zalmoxis la Genghis-Han” - Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980
6. Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Ed.
Albatros,
7. București
Kernbach, Victor - „Miturile esențiale” - Ed. Univers Enciclopedic, București,
1996
8. Kernbach, Victor - „Enigmele miturilor astrale” - Ed. Saeculum I.O., București,
1996
11. Kolarz,
9. Dan - „Religia
Oltean,Walter - „Mituri dacilor” - Ed.
și realități în Saeculum
Europa deI.O.,
Est”București, 2002
- Ed. Polirom,București,
12. Turcan, Robert - „Cultele orientale în lumea romană” - Ed. Enciclopedică, București,
2003
1998 Lozovan, Eugen - „Dacia Sacră” - Ed. Saeculum I.O., București, 1999
10.

42