Mihail Sadoveanu-

Opera lui Mihail Sadoveanu ne permite să ne regăsim propria fiinţă, să dobândim identitatea şi unitatea
naţională prin cultură, pe calea unei limbi şi literaturi comune, căci, în opinia lui Mihail Kogîlniceanu,
„istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre
sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” [Kogălniceanu, M. „Scrieri literare, sociale şi
istorice”]

Viziunea lui Sadoveanu asupra meleagurilor româneşti poate fi asociată cu Dacia eminesciană din
„Momento mori”, ţă de basm, adîncite în „mite”. În totalitate, spaţiul şi timpul naţional şi-au găsit
reflectare impersabilă doar în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Dacismul se manifestă la acest scriitor prin
cultul pentru reconstituire a trecutului, pentru fiinţa românească în devenire istorică şi are o veritabilă
semnificaţie existenţială.

Aproape în toate notele sale Mihail Sadoveanu constată cu regret dispariţia unor virtuţi autohtone,
înstrăinarea şi dezmoştenirea lor.

În afară de interiorul localnicilor, scriitorul cercetează şi aşezămintele acestora, modul lor de trai, filosofia
vieţii, aspectele materiale, etc.

Universul „ardelean” al scriitorului cuprinde cele mai semnificative atribute ale habitatului vegetal, uneori
umanizat, alteori prezentat ca atare. Ca şi în cazul celorlalte scrieri sadoveniene, descoperim şi în cadrul
acestui univers o lume demult apusă, cu toate componentele ei. Ţăranii nu pot renunţa la coacerea pâinii
în ţest, iar mierea granulată este mâncată cu lopăţele de lemn, peştele se frige pe lespezi încinse, friptura
de berbece e făcută tîlhăreşte şi oala cu jintiţă rămâne de neînlocuit.

Drumeţul Mihail Sadoveanu a intuit, prin sondări adânci în sufletul naturii şi al oamenilor, eternul
general-uman. Apariţia ciobanilor, pescarilor, vânătorilor în textele sale au efectul pătrunderii într-o lume
arhaică. Prin recurgerea permanentă la valorile naţionale a creat o legătură organică indestructibilă între
autor şi oameni simpli, cuprinzând un areal vast de întâmplări: de la blestemata cârciumă până la sfânta
mănăstire. Sunt relevate peste tot, indiferent de scopul propus lucrării, datini, tradiţii obiceiuri. Re loc o
implantare firească a (sub) conştientului în psihologia colectivă. De peste tot şi de asupra tuturor străbate
şi străbate simţul dreptăţii. Izvoarele cunoaşterii, atât de adânci, cuprind întregul spectru de observaţii
referitoare la caracteristicile neamului, dar şi ale umanităţii: înţelepciunea, ospitalitatea, jovialitatea,
mucalitul, omul iute la mânie, individul calm, exuberant, interiorizat, în general: bărbatul, nevasta copii.

Scriitorul se serveşte, mai întâi de toate, de comparaţii, îşi îmbină sensibilitatea cu imaginile naturii.
Garabet Ibrăileanu consideră această proprietate drept primul stadiu al inteligenţei figurative, care este
comparaţia. Metafora, epitetul apar după aceea.

Mihail Sadoveanu se revendică artistic din Creangă, despre opera căruia Ibrăileanu nota că este plină de
credinţele, eresurile, datinile obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului cum sau format în mii
de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii
naţionale” [Ibrăileanu G. „Pagini alese. Vol. II]

În studiul „Povestirile lui Creangă”, G. Ibrăileanu susţine argumentat că autorul lui „Moş Ion Roată” şi
„Unirea” „este Homer al nostru”. Vom completa această zicere memorabilă, afirmând că şi Sadoveanu
poate fi definit drept „rapsod” naţional, drept „părinte” al epopeii româneşti („Fraţii Jdrei”).

Peste tot Mihail Sadoveanu resimte acuta necesitate de „autenticitate artistică”, atunci evocă ţinuturi pe
care le descoperă sau le redescoperă. În experienţa dobrogeană, ca şi în cea ardeleană sau moldavă,
această necesitate interioară prevalează asupra celorlalte obiective urmărite, chiar dacă Dobrogea
reprezintă „ţara de exil, cu funcţionari nefericiţi şi disperaţi.

Traseele literare ale lui Mihail Sadoveanu sunt o formă de cuprindere şi de cunoaştere, pe orizontală şi pe
verticală, a spiritualităţii autohtone în perpetuă dinamică şi dialectică. Astfel, volumelor de această factură
li se imprimă un pronunţat caracter naţional, profund unitar prin comportamentul necaş al personajelor,
prin definirea eroilor în perspectiva speţei şi prin evidenţierea vetrei strămoşeşti, comune în strălucirea ei
eternă.

Intr-o epoca în care se cultivă cu predilecţie poezia citadina, Mihail Sadoveanu a îmbogăţit substanţial
tradiţia poeziei de inspiraţie rurala. Eroii sadovenieni din povestirile de inspiraţie rurala sunt oameni cu o
anumita structura sufleteasca, oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii, al libertăţii şi
demnităţii, apărători ai unor principii etice fundamentale.

George Calinescu considera că mişcările regresive sunt o caracteristică a literaturii sadoveniene.

Răbdători în suferinţă, ţăranii lui Sadoveanu ţin veşnic în sufletul lor dureri nestinse şi se retrag în
mijlocul naturii, fugind de forţe ostile, fie răbufnesc cu violenţă implinindu-si dreptatea şi menţinând
nealterat sentimentul demnităţii umane.

De altfel titlul volumului de povestiri din 1904, Dureri înăbuşite este sugestiv pentru retragerea în
durerea interiorizată, devenita o taina ce greu se lasă dezvăluită, eroii izolându-se în tăcere şi singurătate.
Adevărul, dreptatea, demnitatea, iubirea pătimasă alcătuiesc universul sufletului ţărănesc în povestiri
dramatice ca: In drum spre Harlau, Păcat boieresc O umbra, Hoţul, O poveste de demult cuprinse în
volumele Dureri înăbuşite, Povestiri, O istorie de demult. Sadoveanu neaga oraşul, considerat ca un spaţiu
al înstrăinării, în care eroii trăiesc drame ale dezechilibrului sufletesc, în timp ce satul conserva cele mai
valoroase elemente de spiritualitate romanească. In ceea ce priveşte romanele lui Sadoveanu, George
Calinescu le clasifică astfel: romane ale regresiunii, cu intriga lirica (Apa morţilor); romane patetice, cu
intriga nestructurală (Haia Sanis); romanul mişcărilor milenare, cu intriga antropologica (Baltagul);
romanul nemişcării milenare, cu intriga mitologica (Nopţile de Sanziene). Tendinţa de retragere din faţa
civilizaţiei moderne alienate este evidenta şi în romanul istoric sadovenian. Creator al romanului de
evocare istorică în literatura româna, Sadoveanu asociază trecutului natura, folclorul, filozofia populara,
care se regăseşte în permanenţă în fundalul istoric. Cunoscător al cântecelor bătrâneşti, al legendelor şi al
baladelor, scrierile de evocare istorica sadoveniană sunt construcţii baladeşti. Sadoveanu reconstituie
mitica vârsta a începuturilor (Creanga de aur), vremurile de glorie ale domniei lui Ştefan cel Mare (Fraţii
Jderi), decăderea falnică a ţării in timpul Ducai Voda (Zodia cancerului). Preocupat de figura celui mai
strălucit voievod al nostru, Sadoveanu scrie trilogia Viata lui Ştefan cel Mare, având ca reper evocarea
unui moment din istoria naţională, legat de domnia lui Ştefan cel Mare, în vremea căruia Moldova
cunoscuse apogeul înfloririi economice, spirituale, maximum de stabilitate, trilogia valorificând nu numai
cronicile moldovene şi in mod deosebit Letopiseţul Ţarii Moldovei de Grigore Ureche, ci şi creaţia
folclorică, oglindind figura marelui domn. Se simte mereu o existenţă pe două tărâmuri: real şi fantastic, o
atmosfera miraculoasa si legendara in care se proiectează o lume viteaza, măreaţa, care dezvăluie tainele
naturii si ale oamenilor. O spiritualitate autohtona trăieşte în preajma pădurii, muntelui, cu practici
primitive. Istoria este proiectata in fantastic si monumental. Considerat de Garabet Ibraileanu cel mai
mare poet si pictor din literatura romana, Sadoveanu prin întreaga sa opera dezvăluie frumuseţea şi
armonia peisajului natural romanesc, adânca comuniune a omului cu natura. [internet]
Concluzionând se poate afirma ca dincolo de marile teme ale creaţii sadoveniene: viaţa satului
romanesc, evocarea trecutului istoric, natura, târgul de provincie monoton şi asfixiat, teme care se
regăsesc în toata creaţia sadoveniană căci ele se repetă în varietate (George Călinescu), tot farmecul lui
Sadoveanu, ca artist, stă în naraţie, vocaţia lui fiind aceea de povestitor. Prezentul este o realitate adesea
tristă, care are ca fundal o altă realitate, un trecut devenit obiect de filozofare şi contemplaţie. Din
perspective ca acestea, scriitorul aude vocea lucrurilor si descifrează tăcerea oamenilor, practica
plasticizarea fabulosului si transpune realul in legenda. In esenţă, arta lui Sadoveanu, de natura simfonica,
se releva într-o viziune totala a istoriei si a luminii.