APROB

Decanul facultăţii administraţie publică

colonel Sergiu PLOP

„___” ______________________2014

PROIECT DIDACTIC

la disciplina

SOCIOLOGIA ORGANIZAȚIILOR

pentru studenţii Academiei Militare, anul I

(infanterie, artilerie, transmisiuni)

TEMA 3. Sociologia organizaţiilor ca ramură specifică a sociologiei.

Constituirea şi dezvoltarea sociologiei organizaţiilor. Problemele
principale ale sociologiei organizaţiilor.

Discutat şi aprobat la şedinţa

comisiei metodice pe obiecte
nr.___ din”___”_______2014

CHIŞINĂU 2014
 PLANUL
de educaţie a studenţilor în timpul desfăşurării şedinţei
I. Partea introductivă:
- aduc la cunoştinţa studenţilor art.13 al Regulamentului serviciului
interior: “ Să suporte cu tărie greutăţile serviciului militar”;
- amintesc regulile de comportament ale militarilor şi menţinerea
disciplinei militare la şedinţe.
II. Pe parcursul şedinţei:
- urmăresc respectarea regulilor de comportament de către militari;
- urmăresc menţinerea şi respectarea disciplinei militare;
- urmăresc păstrarea bunurilor materiale din clasa de studii de către
militari.
III. Partea finală :
- apreciez respectarea disciplinei militare în timpul desfăşurării şedinţei.

I. SECVENŢA INTRODUCTIVĂ
1. Primesc raportul militarului de serviciu şi mă salut cu plutonul.
2. Dau indicaţii militarului de serviciu pentru a pregăti baza materială
instructivă.
3. Verific prezenţa militarilor conform registrului şi aspectul lor exterior.
4. Dau indicaţii întru înlăturarea neajunsurilor depistate.
5. Verific asigurarea materială.
6. Verific însuşirea materialului precedent (5-6 întrebări de control).
7. Anunţ tema şi scopul lecţiei.
8. Anunţ subiectele de studiu şi încep expunerea materialului de studiu.

Şedinţa nr. 1 Sociologia organizaţiilor ca ramură specifică a sociologiei.

Constituirea şi dezvoltarea sociologiei organizaţiilor. Problemele
principale ale sociologiei organizaţiilor.

SUBIECTELE DE STUDIU:
1. Obiectul sociologiei organizaţiilor.
2. Constituirea şi dezvoltarea disciplinei sociologia organizaţiilor.
3. Problemele principale a sociologiei organizaţiilor.

SCOPURILE:
- să descrie specificul obiectului sociologiei organizaţiilor;
- să demonstreze etapele principale de constituire şi dezvoltarea a sociologiei
organizaţiilor;
- să identifice problemele principale ale sociologiei organizaţiilor.
DURATA : 2 ore
FORMA DE DESFĂŞURARE: prelegere
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de studii nr. 307.
LITERATURA RECOMANDATĂ:
1. Maria Bulgaru. Sociologie (manual), vol.I, CE USM, Chișinău, 2003.
2. Bulzan Carmen. Sociologia. Ştiinţă şi disciplină de învăţămînt.-
Bucureşti,2008.
3. Lafaye C. Sociologia organizaţiilor. - Iaşi: Polirom, 1998.
4. Pascaru A. Introducere in sociologia organizaţiilor. - Chişinău: AAP, 1998.
5. Vlăsceanu Mihaela. Psihologia organizaţiilor şi conducerii. Bucureşti:
Paideia, 1993. – 370 p.

ASIGURAREA MATERIALĂ: 1. Proiect didactic; 2. Tablă; 3. Cretă.

Repartizarea timpului:
1. Secvenţa introductivă: ___ 10 ___
2. Secvenţa de bază: ___ 70 ___
- subiectul nr. 1 ____ 15___
- subiectul nr 2 ____ 15___
- subiectul nr. 3 ____ 15___
- subiectul nr. 4 ____ 15___
Secvenţa finală: ____ 10 __
 II. SECVENŢA DE BAZĂ

1. Obiectul sociologiei organizaţiilor.

În epoca noastră organizaţiile joacă un rol important, am putea afirma fără
reţinere că decisiv chiar; din momentul în care ne naştem şi până la moarte. Fiecare
copil născut azi este înregistrat de către organizaţiile guvernamentale care
colectează informaţii despre noi, de la naştere şi până la moarte. De altfel, aproape
fiecare act al vieţii noastre cotidiene ne aduce în contact , ne face să depindem de
anumite organizaţii, când folosim telefonul, deschidem robinetul sau călătorim cu
trenul, avionul sau automobilul noi depindem de oameni care se află în organizaţii
specializate într-un anumit domeniu, deci de organizaţii aflate într-o interacţiune
directă, atât între ele cât şi cu noi. De altfel, această dependenţă de organizaţii este
pentru noi atât de obişnuită încât în activitatea noastră cotidiană aproape că o
ignorăm.
Influenţa organizaţiilor în viaţa noastră este copleşitoare, dar nu întotdeauna
această influenţă care este exercitată asupra vieţii noastre este întotdeauna
benefică, căci ele au decelarea ca efect faptul că nu putem deţine controlul asupra
lucrurilor şi le pun sub controlul unor funcţionari sau experţi, asupra cărora nu
putem avea vreo influenţă. Spre exemplu toţi suntem obligaţi de către stat să plătim
taxe, să ne conformăm legilor – sau să suportăm anumite restricţii. Ca surse ale
puterii sociale, organizaţiile pot cuprinde individul supus unor imperative
cărora nu li se poate împotrivi. Dinamica vieţii sociale ne arată că organizaţiile
au permanenta tendinţă de creştere numerică şi calitativă organizaţiile sunt
omniprezente ele sunt un mecanism vital pentru îndeplinirea obiectivelor colective,
ele pot îndeplini scopuri obiective dincolo de aspiraţiile indivizilor. Organizaţiile
reprezintă un factor important al socializării, o instanţă de elaborare a normelor, un
criteriu al rangului statusului, dar şi un mediu benefic pentru exerciţiul puterii, în
esenţă putem afirma cu certitudine că organizaţiile acţionalizează în mod
sistematic vieţile noastre.
Ţinând seama de cele expuse mai înainte rezultă că obiectul Sociologiei
organizaţiilor este cea care ne studiază şi ne permite „înţelegerea regulilor şi a
logicii după care funcţionează această viaţă colectivă şi formele de cooperare
cărora le dă la naştere”.
Claudette Lafaye menţiona că obiectul sociologiei organizaţiilor este, în primul rînd,
identificarea şi înţelegerea formelor sociale şi a modurilor de cooperare la care recurg oamenii
pentru a-şi duce la bun sfîrşit acţiunile.
Organizaţiile sunt în expansiune, devin din ce în ce mai mari şi tind să
acopere cele mai diverse spaţii sociale. De aceea se şi afirmă că omul de astăzi şi
incontestabil cel de mâine este un „om organizaţional”, iar orice societate, mai
mare sau mai mică, îşi caută structuri organizaţionale şi moduri de funcţionare a
acestora cât mai eficientă. Din cele afirmate mai sus reiese evident faptul că,
oamenii de afaceri, administratorii, politicienii, lideri sindicali şi de fapt fiecare
dintre noi trebuie să înţeleagă raţionalitatea managerială a organizaţiilor, bazată pe
cunoaştere aprofundată, iar cursul nostru permite ca „empirismul organizării” să fie
pe cât posibil depăşit în favoarea analizei organizaţionale bazată pe cunoaştere
sistematică şi permanentă, pe instituire şi evaluare raţională, pentru a analiza şi a
înţelege procesele socio-umane şi cadrele în care ele se desfăşoară.
Fiecare individ din societate într-un fel sau altul este integrat în diferite
tipuri de organizaţii, acestea fac parte din mediul în care trăim, muncim, învăţăm şi
ne relaxăm.
Fie că suntem conştienţi sau nu, fie că o recunoaştem sau nu întotdeauna am
fost şi vom fi membrii ai unora sau a mai multor organizaţii. Spre exemplu încă din
momentul naşterii devenim membrii unei familii care este, în esenţă, o organizaţie
primară; iar pe măsura dezvoltării personale vom interacţiona cu tot mai multe
persoane din afara familiei, ceea ce în mod firesc va determina apariţia unor noi
relaţii cu alte tipuri de organizaţii: vom adera la un cerc de prieteni, vom fi
integraţi unui anumit sistem de învăţământ, într-o anumită profesie. Apartenenţa
noastră la o organizaţie sau alta va fi inevitabilă. Problema care ne preocupă este
cum se explică această necesitate de apartenenţă a indivizilor la organizaţii –
pornind de aici să ne explicăm apariţia organizaţiilor.
 Cea mai uşoară şi simplă explicaţie cu privire la raţiunea apariţiei
organizaţiilor porneşte de la constatarea că prin organizaţii oamenii reuşesc să
realizeze lucruri, acţiuni pe care nu le pot face singuri. Dar, în formularea
sociologului american Criss Argyeis existenţa organizaţiilor poate fi explicată prin
aceea că ele pot atinge obiective „care pot fi realizate cel mai bine colectiv”.
Una din cele mai elaborate teorii cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor
a fost realizată încă din anul 1938 de către Chester Barnard. Acesta porneşte de la
premisa că oamenii trebuie să coopereze, întrucât individul singur are o putere
limitată de alegere şi acţiune. Aceste limite ale unui individ sunt definite de
Barnard ca fiind acele obstacole sau piedici care stau în calea dorinţei acestuia de a
face ceea ce şi-a propus să facă. Iar limitele individului sunt cele determinate pe de
o parte, de situaţia în care acţionează (factorii fizici ai mediului cu care se
confruntă) şi, pe de altă parte de capacităţile sale biologice. Singura cale de a
înfrânge aceste limite individuale este în concepţia lui Barnard acţiunea socială de
cooperare.
De exemplu când doi oameni acţionează împreună pentru a realiza un lucru
ei îşi sporesc capacităţile individuale iar când recunosc aceasta formează în mod
deliberat o organizaţie. O organizaţie apare deci când sunt întrunite cel puţin
două condiţii: 1) există persoane capabile să comunice între ele şi 2) doresc să
contribuie prin acţiune la realizarea unui scop comun. Deci intenţia de a contribui
prin acţiune la realizarea unui scop comun înseamnă de fapt, acceptarea de către
individ a necesităţii a coordonării şi cooperării prin renunţarea la conducerea
personală.

2. Constituirea şi dezvoltarea disciplinei sociologia organizaţiilor.

Sociologia organizaţiilor este o diciplină relativ tînără. Dacă sociologia în
general îşi are rădăcinile din cele mai vechi timpuri, atunci accent asupra studierii
sociologiei organizaţiilor s-a pus mult mai tîrziu, atunci cînd oamenii au observat
rolul important pe care îl au organizaţiile asupra relaţiilor care au loc în societate.
Studierea disciplinei a început spre sfîrşitul secolului al XX-lea, atunci cînd
organizaţiile au început să se dezvolte mai intensiv, intensificînduse aportul lor
imens asupra proceselor continue din societate.
Revoluţiile tehnologice produse în sistemul industrial au determinat
modificări radicale în organizarea muncii, prin producerea unui dezechilibru
puternic între factorul tehnologic şi cel social-uman. Acesta din urmă apare mai
mult ca o adaptare spontană la noile realităţi organizaţionale.
Modelul resurselor umane a pus accentul în abordarea diferitelor probleme
ale organizaţiilor pe factorii personali şi impersonali. Individul cu necesităţile şi
motivaţiile lui, ca şi interacţiunile dintre oameni, „relaţiile umane” existente într-o
organizaţie au constituit principalele centre de interes pentru teoreticienii acestui
model. Deşi această abordare a condus la idei importante şi rezultate semnificative
pentru înţelegerea comportamentului de conducere, prin anii’60 au început să apară
din ce în ce mai multe preocupări pentru un alt mod de abordare. În parte, acest
lucru se datorează şi limitărilor tot mai evidente conţinute de mişcarea resurselor
umane. Aşa cum arăta J.B. Ritchie într-un studiu dedicat atitudinilor şi strategiilor
de conducere „relaţiile umane au fost prea des propovăduite şi percepute ca un
mijloc de a stoarce mai multă muncă de la subordonaţi prin angajarea lor într-o
formă de „curtuazie industrială”. Esenţa problemei este că, în fapt, conducătorii
apără un stil democratic de conducere îndoindu-se în acelaşi timp de capacitatea
subordonaţilor de a aduce contribuţii eficiente. Promotorii acestei mişcări puseseră
accentul pe constituirea unor grupuri de muncă coezive şi solidare, prin crearea
unei „armonii” organizaţionale ce ar putea fi întreţinută prin „relaţii suportive”,
încredere şi deschidere. Ei considerau că problemele create de organizaţii erau în
mare parte limitate la consecinţele psihologice ale relaţiilor interpersonale proaste
din cadrul lor. Rezultatele cercetărilor au dovedit însă că buna funcţionare a
relaţiilor interpersonale nu este relevantă în orice situaţie de muncă sau în orice tip
de organizaţie. A devenit din ce în ce mai evident că este necesar să fie analizate şi
alte aspecte care ar putea influenţa eficienţa organizaţională. În acest context, o
serie de cercetători au început să-şi îndrepte interesul spre analiza unor probleme
legate de structura organizaţiilor în care sunt integrate comportamentele
individuale sau de grup. Abordarea problemelor ce vizau structura organizaţiei ca
întreg a însemnat totodată şi o reconsiderare a ideilor şi principiilor dezvoltate de
teoreticienii clasici (Taylor, Fayol, Weber). Întrucît majoritatea celor care s-au
preocupat de aceste probleme erau sociologi, orientarea dezvoltată de ei devine
cunoscută sub numele de sociologie organizaţională sau sociologia organizaţiilor
complexe. Cîţiva dintre principalii reprezentanţi ai acestei orientări sunt: Ph.
Selznick, J. Woodward, J. D. Thompson, T. Burns şi G. M. Stalker, P. Lawrence şi
J. Lorsch. Domeniul de studiu al sociologiei organizaţionale vizează în principal
aşa-numitele aspecte formale ale organizaţiei: reguli scrise, canale de comunicare,
sisteme de control şi recompense etc. Dar subiectul de cel mai mare interes se
referă la modul în care organizaţia se adaptează la cerinţele tehnologiei şi ale
mediului extern.

3. Problemele principale a sociologiei organizaţiilor.

Rezultatele cercetărilor declanşate după anii’50 au demonstrat că nu există
principii universal valabile pentru determinarea unei structuri organizaţionale
eficiente. Aceleaşi principii pot conduce la rezultate diferite în situaţii diferite.
Totodată s-a demonstrat că problema eficienţei organizaţiilor trebuie abordată din
perspectiva gradului de adecvare dintre structura organizaţională, mediu şi
tehnologie. Iată cum sintetizează Ch. Perrow (1977), într-un studiu dedicat
evoluţiei teoriilor despre organizaţii, rezultatele acestor cercetări:
1) O mare parte a “varianţei” din comportamentul unor firme depinde de
mediu. Am devenit mai realişti în ceea ce priveşte gradul limitat de schimbare ce
poate fi determinat prin eforturile interne. Scopurile organizaţiilor, incluzînd pe
cele de profit şi eficienţă, variază în mare măsură între întreprinderi şi variază
sistematic în funcţie de întreprinderi. Aceasta sugerează că impactul unei conduceri
mai bune prin ea însăşi va fi limitat din moment ce atît de multe lucruri vor
depinde de forţele pieţei, competiţie, legislaţie, natura forţei de muncă, tehnologiile
disponibile şi inovaţiile. O altă sursă de variaţie se referă în mod evident la istoria
firmei, sîrguinţa şi tradiţiile ei.
2) O parte considerabilă a variaţiei atît în cadrul firmelor cît şi al
întreprinderilor este datorată tipului de muncă realizat în organizaţie – tehnologia.
Suntem acum destul de convinşi în favoarea ideii că dacă munca este predictibilă şi
rutinieră, organizarea necesară pentru realizarea muncii poate fi înalt structurată şi
se poate folosi o mare parte a teoriei birocratice în obţinerea acestui lucru. Dacă nu
este predictibilă, dacă este nonrutinieră şi există un mare grad de nesiguranţă cu
privire la modul cum trebuie făcută o activitate, atunci s-ar putea utilize mai bine
teoriile care accentuează autonomia, grupurile temporare, canalele multiple de
autoritate şi comunicare. Ştim de asemenea că distincţia este importantă cînd
organizăm diferite părţi ale organizaţiei.”
Noul tip de abordare a organizaţiilor a pus sub semnul întrebării nu numai
rezultatele şi ideile dezvoltate în cadrul orientării resurselor umane, dar şi modelul
weberian al organizaţiilor birocratice. A apărut din ce în ce mai evident că
principiile weberiene ce statuau virtuţile şi “raţionalitatea” organizaţiilor
birocratice trebuie reconsiderate în funcţie de tipul de organizaţie, mediu şi
tehnologie. Specializarea, diviziunea strictă a muncii, regulile şi procedurile
formale şi impersonale de organizare şi conducerea nu s-au dovedit a contribui,
prin ele însele, la creşterea eficienţei organizaţionale. Rezultatele cercetărilor au
evidenţiat că structura birocratică de organizare este eficientă doar în anumite
situaţii, şi anume cînd sarcinile de muncă sunt bine înţelese de către oameni, sunt
predictibile, rutiniere şi repetitive. În alte cazuri însă, cînd tehnologia este
nonrutinieră iar mediul cu care se confruntă organizaţia este dinamic şi
nepredictibil este necesar un grad mai scăzut de formalizare a muncii şi de
specializare.
O altă problemă a sociologiei organizaţiilor este interacţiunea dintre
organizaţii şi relaţiile sociale, adică căile de apariţie şi desfăşurare a relaţiilor
organizaţiilor ca parte componentă a structurii sociale cu întregul sistem de relaţii
realmente constituite. De asemenea se focalizează atenţia şi asupra structurii
organizaţionaleşi a trăsăturilor caracteristice acestei forme de organizare, ce
cuprinde aproape integral activitatea omului contemporan în societate.
Un alt aspect, ce trebuie menţionat la acest capitol, este prezenţa
elementului naţional şi cultural în structura organizaţiilor , deoarece aceşti
termeni influenţează nemijlocit activitatea unei organizaţii.
Activitatea organizaţiilor este puternic influenţată de conflictele care au loc
în interiorul lor, de aceea sociologia organizaţiilor pune accent deosebit pe căile de
soluţionare a acestora, pe un management eficient şi o administrare optimă.

III. SECVENŢA FINALĂ

1. Repet tema şi scopul şedinţei.

2. Verific dacă a fost atins scopul şedinţei.
3. Evidenţiez principalul şi fac concluzii generale.
4. Răspund la întrebări.
5. Dau 2-3 întrebări de control.
6. Repartizez însărcinările, indic literatura.
7. Fac totalizarea şi anunţ notele, menţionez neajunsurile.
8. Dau indicaţii privind ordinea în clasă.
9. Anunţ sfârşitul şedinţei.

locotenent-colonel (r), conf.univ., dr. A. Leşcu