Sunteți pe pagina 1din 22

CAPITOLUL 1.

ANTIGENELE
1.1. Noţiunea de antigen (Ag) 1.5. Clasificarea antigenelor
1.2. Imunogenitate – antigenitate 1.5.1. Antigene TD şi TI
1.3. Condiţiile ca o moleculă să fie antigenică 1.5.2. Specificitatea antigenelor
(imunogenă, nu tolerogenă) 1.6. Antigenele MHC
1.3.1. Condiţiile dependente de 1.6.1. Antigenele MHC de clasa I
molecula de antigen 1.6.2. Antigenele MHC de clasa II
1.3.2. Condiţiile dependente de 1.7. Alte antigene
organism 1.8. Competiţia antigenică
1.4. Organizarea structurală a moleculei de 1.9. Su pe ran ti ge n e l e
antigen
1.4.1. Epitopi (determinanţi antigenici)
1.4.2. Sistemul haptenă – carrier

1.1. Noţiunea de antigen (Ag)


Antigenele (Ag) sunt structuri moleculare care sunt recunoscute
în mod specific de către celulele sistemului imunitar. Iniţial, antigenul a
fost definit ca şi o moleculă, sau mai multe, care stimulează producerea
de anticorpi (Ac). În prezent această definiţie restrictivă a fost
abandonată, fiind considerat antigen orice moleculă care este
recunoscută ca străină de către receptorii limfocitari specifici, denumiţi
receptori de antigen. Aceşti receptori limfocitari sunt de două tipuri:
a) cei prezenţi pe limfocitele T, numiţi TCR (de la “T cell
receptor ");
b) cei de pe suprafaţa limfocitelor B, BCR (de la “B cell
receptor "), denumiţi şi imunoglobuline de membrană (mIg), care
pot fi secretaţi sub formă de anticorpi (Ac) (Cap.4, 5 şi 7).
Trebuie subliniat faptul că nu întreaga moleculă de Ag
reacţioneză cu un receptor limfocitar, ci doar o mică porţiune din
antigen, care este denumită epitop sau după vechea denumire
determinant antigenic. Un epitop corespunde unei zone mici, cu
diametrul de aproximativ 3nm (nanometri), care interacţionează cu o
porţiune restrânsă a receptorului specific numită paratop.
Antigenele sunt de cele mai multe ori exogene (din afara
organismului), cele mai cunoscute şi mai frecvente fiind cele bacteriene,
virusale, ale protozoarelor, paraziţilor şi ciupercilor, dar şi endogene (din
interiorul organismului), molecule proprii alterate (îmbătrânite,
tumorale).

9
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 10

1.2. Imunogenitate - antigenitate

Trebuie să se facă distincţia între antigenitate şi imunogenitate.


Imunogenitatea este capacitatea unui Ag (imunogen) de a induce un
răspuns imun în tot organismul unui individ, iar antigenitatea este
proprietatea antigenului de se combina cu Ac sau receptorul limfocitar
specific. Toate imunogenele sunt antigene, dar nu toate antigenele sunt
totodată şi imunogene. De exemplu haptenele nu sunt imunogene prin
ele însăşi dar pot să reacţioneze cu anticorpii preformaţi, induşi prin
injectarea haptenei legată de moleculă mare purtătoare - “cărăuş
(carrier)” (vezi mai jos).
Odată recunoscute ca atare de celulele sistemului imun din
organism, antigenele, dacă sunt imunogene, declanşază o cascadă de
reacţii imune şi anume:
– activarea limfocitelor care posedă receptorii potriviţi;
– sinteza de anticorpi specifici;
– instalarea memoriei imunologice;
– răspunsul imun efector specific. În unele situaţii,
adesea nedorite, poate să apară fie lipsa de răspuns imun faţă
de un anumit antigen (fără să fie afectat răspunsul la alte
antigene) toleranţa imunologică (caz în care antigenul
respectiv se numeşte tolerogen), fie un răspuns imun deviat
sau în exces cum se întâmplă în stările de
hipersensibilitate.

1.3. Condiţiile ca o moleculă să fie antigenică


(imunogenă, nu tolerogenă)
La o privire sumară a celor enunţate mai sus, se poate deduce
deja că nu orice substanţă străină “ non self ” sau self-modificată are
calitatea de antigen. De exemplu, aşchiile de lemn sau bucăţile de sticlă,
intrate accidental în piele, nu determină un răspuns imun, deşi sunt
structuri străine. Evident organismul va reacţiona şi va iniţia îndepărtarea
acestor corpuri străine prin inflamaţie locală, realizată de către factorii de
apărare nespecifici. Dar nu devenim imuni la aceşti corpi străini. La a
doua agresiune organismul va reacţiona la fel ca prima oară, adică fără
atributele fundamentale ale răspunsului imun: specificitate şi memorie
imunologică.
La rândul ei, pentru ca o substanţă să fie un bun imunogen
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, care depind atât de molecula
de antigen cât şi de organism (Tabelul 1-I).
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 11

1.3.1. Condiţiile dependente de molecula de antigen


a) Molecula să fie străină, “non self” (non propriu). Nu se produc
reacţii imune faţa de componentele proprii (“self”) deşi acestea pot fi
imunogene la alte specii animale. O substanţă este cu atât mai
imunogenă cu cât se deosebeşte mai mult de componentele proprii,
ceea ce se întâmplă atunci când provine de la o specie mai
îndepărtată pe scara evolutivă. De exemplu, la om proteinele
bacteriene sunt mult mai puternic imunogene decât cele ale
maimuţelor.
b) Greutatea moleculară trebuie să fie mai mare de 40kDa. În general
cu cât volumul unei molecule este mai mare cu atât ea este mai
imunogenă. Adesea monomerii sunt tolerogeni dar prin polimerizare
devin imunogeni. Totuşi unii polimeri sintetici deşi au o greutate mare
(nylon, poliacrilamida, teflonul) nu sunt imunogeni.
c) Structura moleculei, atât compoziţia chimică cât şi structura
spaţială condiţionează imunogenitatea antigenului. Proteinele,
glicoproteinele sau polizaharidele sunt puternic imunogene, pe când
lipidele şi acizii nucleici sunt slab imunogene (Tabelul 1-I).
Homopolimerii (de ex. polipeptidele formate din acelaşi AA) nu sunt
imunogene pe când heteropolimerii sunt. In plus, prezenţa AA
aromatici, în special ai tirozinei, măresc imunogenitatea moleculei. Cu
cât structura secundară, terţiară şi cuaternară a moleculei este mai
complexă, cu atât creşte şi imunogenitatea ei. Contează izomerismul
optic (L sau D) în favoarea moleculelor L, care sunt mai puternic
imunogene, deoarece pot fi degradate enzimatic. Procesul de
degradare se realizează de către unele enzime proteolitice, în special
enzimele lipozomale ale macrofagelor. Fragmentele parţial degradate
ale antigenului (porţiunile responsabile, de fapt, de inducerea
răspunsului imun), puternic imunogene (epitopii), vor fi apoi
prezentaţi pe suprafaţa APC (celulelor prezentatoare de antigen).
Densitatea epitopilor în molecula de Ag are importanţă, deoarece cu
cât densitatea lor este mai mare cu atât scade imunogenitatea şi
creşte toleranţa.
d) Să aibă o perioadă de remanenţă (persistenţă) în organism, în
special a epitopilor, suficient de îndelungată pentru a permite
realizarea răspunsului imun.
e) Cantitatea (doza) inoculată, care trebuie să fie “optimă”, nici prea
mare – caz în care se induce “toleranţa de zonă înaltă” - nici prea
mică, deoarece poate să apară “toleranţa de zonă joasă”.
Cantitatea optimă diferă de la un imunogen la altul (la fel şi la
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 12

vaccinuri, pentru care există însă standarde internaţionale cu doza de


antigene per fiolă).
f) În cazul vaccinurilor, pentru a se obţine efectul dorit trebuie să fie
cunoscut intervalul de timp dintre administrări, deoarece un
interval prea scurt poate induce fenomenul de supresie imună, în
timp ce un interval prea lung poate conduce la o scădere a “memoriei
imunologice”, în sensul că este uitată “figura epitopului”.
g) Asocierea cu adjuvanţi s-a dovedit uneori salutară pentru creşterea
imunogenităţii moleculei de Ag. Un adjuvant este o substanţă, sau un
amestec de substanţe, ce măreşte imunogenitatea antigenului prin
producerea, în general, a unei reacţii inflamatorii care-i încetineşte
eliminarea, favorizează captarea şi prezentarea lui către limfocite,
intensificând în acest mod răspunsul imun. Ei sunt folosiţi în
producerea unor vaccinuri. Adjuvanţii pot fi de origine bacteriană (de
ex. adjuvantul Freund, utilizat doar la animale) sau compuşi chimici:
anorganici (hidroxid de aluminiu, alaun, fosfaţi), care formează
precipitate cu componentele vaccinului, sau organici (stearoil tirozină,
complexul imunostimulator - ISCOM).

1.3.2. Condiţiile dependente de organism


a) Vârsta individului – în perioada intrauterină şi/sau perinatală
antigenele induc toleranţă, care se menţine şi în viaţa adultă,
deoarece sistemul imun este imatur. Lipsa răspunsului imun poate să
survină şi la copiii mici, datorită aceleiaşi cauze. Invers, la bătrâni,
sistemul imun suferări degenerări care îl fac incapabil de a edifica un
răspuns adecvat la stimularea cu un Ag nou, iar imunitatea creată
anterior este mult diminuată.
b) Condiţia fiziologică a organismului în momentul contactului cu
antigenul influenţează de asemenea răspunsul imun. În timpul
gravidităţii, sau la persoanele tratate cu derivaţi de cortizon sau cu
imunodepresoare, stimulul antigenic poate trece neobservat pentru că
organismul nu reacţionează la intensitatea normală.
c) Specia este un alt element important. Aşa cum am menţionat
anterior, cu cât există o depărtare filogenetică mai mare între specia
căreia îi aparţine antigenul şi animalul (sau omul) imunizat, cu atât vor
apare reacţii imune mai puternice. De exemplu microorganismele
inoculate (accidental sau deliberat) la om sau la animale provoacă
răspunsuri imune de mare amplitudine (febră, boală clinică cu
excepţia vaccinurilor când apar doar manifestări subclinice, chiar
inaparente, dar care sunt urmate de instalarea stării de imunitate). În
schimb, la speciile apropiate filogenetic – de exemplu primate şi om –
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 13

diferenţele de structură proteică sunt foarte mici, uneori inexistente,


ceea ce poate duce la răspunsuri imune slabe sau absente.
d) Diferenţele genetice (fenotipice). Există indivizi, în cadrul unei
specii, care nu răspund, sau au răspunsuri slabe, la stimularea cu un
anumit Ag, pe când alţii reuşesc să reacţioneze puternic. Responsabile
de acest fenomen sunt genele răspunsului imun ( genele Ir) care fac
parte din complexul major de histocompatibilitate (MHC).
e) Calea de inoculare. Este de evitat administrarea intravenoasă (i.v.),
deoarece antigenele sunt degradate rapid, mai ales în cazul
vaccinurilor (care sunt antigene microbiene ce şi-au pierdut
proprietăţile de patogenitate, dar şi le-au păstrat pe cele imunogene).
Este preferabilă administrarea intradermică (i.d.) sau subcutanată
(s.c.), deoarece timpul de persistenţă este mai mare, favorizând astfel
recunoaşterea epitopilor de către limfocite. Alte căi posibile de
administrare sunt: intraganglionară, intramusculară (i.m.), în sacul
conjunctival, intraperitoneal sau oral (metoda de elecţie pentru
administrarea vaccinului anti-poliomielitic).

Tabelul 1-I. Condiţiile care influenţează imunogenitatea.

Parametrul Imunogenitate Imunogenitate scăzută


ridicată
Mărimea moleculei Mari Mici (greut. molec.
< 2.500)
Compoziţia moleculei Complexă Simplă
Similitudinea cu
Diferenţe multiple Puţine diferenţe sau mici
proteinele proprii (self)
Interacţiune cu
Eficientă Ineficientă
moleculele MHC
Doza Optimă – intermediară Mare sau mică
Ruta Sub cutanat > intra peritoneal > intra venos sau
intra gastric/gastrointestinal
Forma Particulată Solubilă
Nativă Denaturat
Forma adjuvantului Eliberare înceată Eliberare rapidă
Cu bacterii Fără bacterii

În concluzie, imunogenitatea unui Ag este influenţată de un


număr mare de factori a căror cunoaştere este importantă nu numai
teoretic, dar şi practic pentru stabilirea unor scheme corecte de vaccinare
(Tabelul 1-I).
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 14

1.4. Organizarea structurală a moleculei de


antigen
1.4.1. Epitopi (determinanţi antigenici)
La nivelul unei molecule proteice de imunogen pot să
existe unul sau mai mulţi epitopi (determinanţi antigenici),
care-i conferă specificitate, şi care ocupă doar o mică parte
din întreaga moleculă (fig.1.1). Numărul acestor epitopi este
variabil, în general el creşte odată cu masa moleculară şi
complexitatea chimică a proteinei. De exemplu, ovalbumina
(albumina din albuşul de ou) care are o greutate moleculară
de 40kDa posedă doar 5 epitopi, pe când tireoglobulina
(globulina din glanda tiroidă) cu greutatea de 700kDa conţine
40 de epitopi.

Fig. 1.1. Prezentarea schematică a unui Ag cu mai mulţi epitopi: a, b, c, d faţă


de care se formează anticorpi specifici: anti-a, anti-b, anti-c, anti-d.
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 15

Trebuie să menţionăm însă două aspecte importante. În primul


rând faptul că epitopii “văzuţi” (recunoscuţi) de limfocitele B şi anticorpii
unei specii (de ex. om) pot să fie diferiţi de cei văzuţi de altă specie
animală (şoarece, cobai etc). Să presupunem, de exemplu, că un antigen
de iepure conţine epitopii din fig.1.1: a, b, c, d, plus e, f şi g. Şoarecii
recunosc epitopii c, e şi g, iar oamenii a, d şi f, cobaii b, c şi e, şi aşa mai
departe, în funcţie de specia respectivă. În schimb iepurii nu recunosc
nici un epitop, deoarece proteina este proprie (fig.1.2). Acelaşi fenomen
apare şi în cazul recunoaşterii epitopilor de către paratopii limfocitelor T.

Epitopi a b c d e f g
Şoarecii văd - - + - + - +
Oamenii văd + - - + - + -
Cobaii văd - + + - + - -
Iepurii nu văd - - - - - - -

Fig.1.2. Epitopii recunoscuţi de limfocitele B şi de anticorpi.

În al doilea rând faptul că epitopii pot fi de două feluri: secvenţiali


(sau continui) şi conformaţionali.
a) Epitopii secvenţiali sunt determinaţi de structura primară a
antigenului, adică de o secvenţă de AA dispuşi în mod continuu de-
alungul unui lanţ polipeptidic. Paratopii limfocitelor B şi/sau al
anticorpilor interacţionează cu ei doar dacă sunt localizaţi pe suprafaţa
moleculei. În schimb, paratopii limfocitelor T se pot lega şi de cei din
interiorul moleculei, după “prelucrarea” (procesarea) antigenului,
adică fragmentarea lui în peptide de către enzimele proteolitice din
APC. Epitopii (peptidele rezultate din prelucrare) se asociază cu
moleculele MHC (complexului major de histocompatibilitate) şi
complexul astfel format este transportat pe membrana APC, pentru a
fi prezentat limfocitul T. Studiile de cristalografie cu raze X au arătat
că TCR interacţionează cu molecula MHC asociată cu o peptidă
formată din aproximativ 9 AA în cazul MHC de clasa I şi de 13-17 AA
în cazul MHC de clasa II, iar Ac cu o zonă de 10-20 AA (5-10nm).
Rezultă deci că epitopii recunoscuţi de limfocitele B şi/sau Ac nu sunt
identici cu cei recunoscuţi de limfocitele T.
b) În cazul proteinelor majoritatea sunt epitopi conformaţionali sau
discontinui, formaţi prin juxtapoziţia în spaţiu a unor AA
situaţi la distanţă unii de alţii în lanţul polipeptidic, dar
apropiaţi spaţial datorită structurii secundare şi terţiare
(fig.1.3). Ei sunt recunoscuţi numai de Ac şi/sau BCR şi
sunt prezenţi doar la nivelul antigenelor “native”, solubile.
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 16

Denaturarea antigenului (prin desfacerea punţilor S-S,


încălzire etc) poate duce la dispariţia acestor epitopi şi
deci la absenţa reacţiei imune.

Fig.1.3. Diferenţele între epitopii secvenţiali şi cei conformaţionali.

Răspunsul imun faţa de diverşii epitopi ai unei molecule de Ag nu


este egal. Atât la nivelul limfocitelor T cât şi B, epitopii care induc un
răspuns mai pronunţat sunt denumiţi epitopi imunodominanţi.
Imunodominanţa este dependentă atât de caracterele intrinseci ale
epitopului cât şi de particularităţile mecanismelor imune ale speciei şi
chiar de cele ale individului, din cadrul aceleiaşi specii. Legarea
paratopului de epitop este extrem de specifică şi se realizează prin forţe
moleculare (legături necovalente): legături de hidrogen, forţe
electrostatice, van der Waals şi interacţiuni hidrofobe (Fig.1.4). De
obicei, atunci când epitopul este o secvenţă terminală el este dominant.
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 17

Fig. 1.4. Reprezentarea shematică a legăturilor dintre epitop şi paratop prin


forţe intermoleculare.

1.4.2. Sistemul haptenă - carrier


Substanţele care au o greutate moleculară mică (sub
1.000Da), adesea mult inferioară faţă de un epitop natural, în mod
normal nu pot induce un răspuns imun, chiar dacă sunt străine
organismului, decât în anumite condiţii şi atunci sunt denumite haptene.
Pentru a induce producerea de Ac ele trebuie să se lege covalent de o
moleculă mare (o macromoleculă proteică sau polizaharidică), denumită
purtătoare (sau carrier). Haptenele sunt deci molecule
antigenice, care reacţionează specific cu Ac, dar nu sunt
imunogene. Carrierul, prin dimensiunile sale, conferă
moleculei de antigen o anumită dimensiune, care o face
“vizibilă” şi antrenează populaţia LT în mecanismul
răspunsului imun (fig.1.5). Se produc trei tipuri de anticorpi:
anti-haptenă, anti-carrier (carrier specifici) şi anti-conjugatul
(haptenă-carrier) utilizat pentru imunizare (epitopul este
locul unde se uneşte haptena cu carrierul).
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 18

Fig. 1.5. Realaţia dintre haptenă şi anticorp. A. Haptena, fiind un antigen


incomplet, nu este imunogenă, deci nu induce producerea de anticorpi. B. Cuplarea
haptenei cu o proteină purtătoare (“carrier ”) realizează condiţiile unui antigen
complet şi induce sinteza unui Ac specific anti-haptenă. C. Haptena singură (fără
carrier) poate reacţiona cu anticorpul specific formând complexul haptenă-anticorp.

În primul caz, Ac specifici pentru haptenă se pot fixa pe haptena


respectivă chiar dacă aceasta este asociată cu altă moleculă carrier.
Reacţia imună care apare în această situaţie este denumită reacţie
încrucişată sau cross-reacţie. Trebuie să menţionăm faptul că cross-
reactivitatea poate să apară şi în cazul prezenţei unui epitop identic la
nivelul a două antigene diferite, sau chiar atunci când structura chimică a
haptenei este uşor modificată.
De exemplu, studiile lui Landsteiner au demonstrat că anticorpii
generaţi faţă de un carrier cuplat cu derivaţi de anilină
(aminobenzensulfonat) sunt capabili să recunoscă specific izomerii
haptenei. Ei se leagă puternic dacă sulfonatul este în poziţia meta, mult
mai slab de poziţia para şi intermediar în cazul orto. În schimb, se
obţin reacţii încrucişate atunci când sulfonatul din poziţia meta este
înlocuit cu diverse alte grupări (arsenat, carboxilat).
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 19

Între substanţele care pot funcţiona ca haptene putem menţiona:


sărurile metalelor grele (nichel, crom), polizaharidele mici, fosfocolina
(prezentă pe suprafaţa unor microbi), numeroase substanţe chimice de
sinteză (medicamente, dinitro şi trinitroclorobenzen, oligonucleotide,
coloranţi etc), substanţe de origine vegetală etc. Unele substanţe chimice
se pot fixa pe proteinele proprii, de pe suprafaţa celulelor din piele,
funcţionând ca haptene. Acestea pot induce un răspuns imun celular
specific, limfocitar T – dermatita de contact.

1.5. Clasificarea antigenelor


Antigenele pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii: structură,
origine, sursă, înrudire genetică, modul de prezentare, mecanismele
imune puse în joc etc (Tabelul 1-II).
1.5.1. Antigene TD şi TI
Pentru inducerea de Ac specifici, în cazul marii majorităţi a Ag este
necesară cooperarea limfocitelor B (producătoare de anticorpi) cu
limfocitele T helper (Th). Din acest motiv ele sunt denumite antigene T
dependente (TD). Există însă Ag capabile să stimuleze limfocitele B, în
lipsa interacţiunii cu LT - antigenele T independente (TI). Antigenele
TI sunt de obicei molecule mari, polizaharidice (ce nu pot fi prelucrate în
APC şi prezentate în contextul MHC), formate din epitopi identici multipli,
care prin legarea concomitentă (cross-linkarea) a mai multor receptori
limfocitari B (mIgM) stimulează aceste limfocite (fig.1.6). Spre deosebire
de Ag TD, acestea induc producerea doar de IgM şi nu generează
limfocite B cu memorie.
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 20

Fig. 1.6. Antigenele T independente (TI). 1. Antigenele de tip 2 sunt


polizaharide, ele stimulează LB şi induc un răspuns specific prin legarea
concomitentă a mai multor receptori specifici de tip IgM. 2. Antigenele de tip 1
acţionează ca mitogeni policlonali. Ei stimulează mai multe LB, cu specificităţi
diferite, producând proliferarea acestora.

În cadrul acestor Ag se pot distinge două tipuri.


 Antigenele TI de tip 1 acţionează ca mitogeni policlonali, adică
provoacă multiplicarea mai multor clone de limfocite, indiferent de
specificitatea acestora. Ele pot fi de origine vegetală (lectine, ca: PWM
- pokeweed mitogen) sau bacteriană (LPS – lipopolizaharidul din
peretele bacteriilor Gram negative).
 Antigenele TI de tip 2 sunt tot de tip polizaharidic, dar induc un
răspuns specific prin legarea concomitentă a receptorilor IgM specifici
(de ex.: levan, dextran, galactan, sau polizaharidul din capsula de
Streptococcus pneumoniae).

1.5.2. Xenoantigene, aloantigene, antigene de organ


şi de stadiu evolutiv

 Xenoantigenele. Reacţia imună este cu atât mai puternică cu


cât cele două specii sunt mai puţin înrudite, mai îndepărtate pe scara
evoluţiei. De exemplu multe proteine ale mamiferelor sunt
asemănătoare, deoarece aparţin unui nivel evolutiv mai recent, dar se
deosebesc foarte mult de cele ale bacteriilor.

Tabelul 1-II. Criteriile de clasificare ale antigenelor


1 În raport cu capacitatea de a - Ag complete
induce reacţii imune şi de a - Ag incomplete (haptene)
reacţiona cu anticorpii (sau TCR)
in vitro :
2 În raport cu modul de formare: - naturale (există ca atare)
- sintetice (obţinute în laborator)
3 În raport cu originea: - animale (proteine, glicoproteine,
lipoproteine, fosfolipide, acizi graşi)
- vegetale (proteine, glicoproteine)
- bacteriene, virale (proteine,
glicoproteine, polizaharide)
4 În funcţie de sursa Ag: - externă (exogene)
- internă (endogenă, din interiorul
organismului prin denaturarea sau
îmbătrânirea propriilor structuri)
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 21

5 În raport cu gradul de înrudire - autoantigene (proprii ale individului)


genetică: - Ag singene (izologe) comune indivizilor
din aceiaşi specie care sunt genetic
identici – fraţi gemeni, univitelini
- aloantigene (omologe) comune
indivizilor din aceiaşi specie care sunt
genetic diferiţi
- xenoantigene aparţinând unor specii
diferite
6 În funcţie de intensitatea - slab imunogeni (lipidele, acizii nucleici)
răspunsului imun: - puternic imunogeni (proteine, glico sau
lipoproteine)
7 În funcţie de necesitatea - TD (T dependente) – pentru
participării LT: producerea Ac au nevoie de cooperare
cu LT helper (marea majoritate a Ag)
-TI (T independente) – pentru
producerea Ac nu este necesară
cooperare cu LT helper:
* de tip 1 acţionează ca mitogeni
(activatori policlonali), lectine
(PWM), LPS bacteriene
(endotoxine)
* de tip 2 produc activarea LB prin
legarea încrucişată a BCR:
polizaharide bacteriene, levan,
dextran,galactan -> IgM
8 În funcţie de forma sub care -Ag solubile (libere)
apar: - Ag celulare
Antigenele diferite ale unei specii faţă de alta sunt denumite
xenoantigene (denumirea veche este de izoantigene), iar indivizii
speciei respective sunt xenogenici faţă de altă specie (de ex. şoarecii
sunt xenogenici faţă de om). Specificitatea de specie se referă la
antigenele comune în cadrul aceleaşi specii, de exemplu cele de pe
suprafaţa celulară a leucocitelor, eritrocitelor, a muşchilor striaţi etc.
 Aloantigene - sunt caracteristice numai anumitor grupe de
indivizi care aparţin aceleiaşi specii. Antigenele respective sunt denumite
aloantigene, iar personele sunt alogenice. Astfel de Ag se întâlnesc la
nivelul celulelor sistemului limfatic, pe lanţurile grele ale
imunoglobulinelor, pe hematii (unde sunt peste 100), la diferite tulpini de
bacterii (stafilococcus, salmonella) sau unele virusuri.
 Antigene organ-specifice. Unele antigene sunt caracteristice
pentru anumite organe, indiferent de specia animalului de provenienţă.
De exemplu, ficatul sau cristalinul posedă antigene specifice, care nu se
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 22

găsesc la nivelul altor organe ale aceluiaşi individ, dar care sunt prezente
pe ficatul sau cristalinul indivizilor aparţinând altor specii.
 Antigene dependente de stadiu evolutiv, sau de dezvoltare
ontogenetică, se raportează în primul rând la celulele organismului care
aparţin sistemului limfatic. De ex. LT sau LB aflate în stadiile imature de
dezvoltare exprimă unele antigene de membrană care dispar atunci când
se maturizează, sau invers există antigene caracteristice celulelor
mature, imunocompetente (CD3, respectiv mIgD) care sunt absente în
cele tinere, imature. Unele antigene, denumite oncofetale, sunt prezente
în timpul dezvoltării fetale (intrauterine) dar ulterior dispar. Reapariţia lor
la adulţi se produce în unele forme de cancer, ca de ex. alfa fetoproteina
(AFP) în cancere de ficat, sau antigenul carcinoembrionar (ACE) în
cancere de colon.

1.6. Antigenele MHC


Antigenele de histocompatibilitate, descrise în 1948 de către
Snell, sunt reprezentate de o serie de molecule înalt antigenice, care
sunt codificate de un grup de gene foarte polimorfe, strâns legate între
ele, denumite complexul major de histocompatibilitate – MHC (de
la “Major Histocompatibility Complex ”). Numele de MHC este valabil
pentru toate speciile, iar MHC uman este HLA (de la “Human Leukocyte
Antigen ”). Au fost descrise trei clase distincte de molecule: MHC de
clasa I, MHC de clasa II şi MHC de clasa III.

1.6.1. Antigenele MHC de clasa I


Moleculele MHC de clasa I sunt glicoproteine membranare
codificate de genele din clasa I ale MHC şi sunt prezente pe membrana
tuturor celulelor nucleate din organism. Din acest motiv ele reprezintă
antigenele clasice de transplant. Au rol în prezentarea epitopilor, rezultaţi
din fragmentarea antigenelor endogene, limfocitelor T citotoxice CD8
pozitive (Tc). Moleculele sunt alcătuite dintr-un singur lanţ polipeptidic
mare  asociat necovalent cu o moleculă polipeptidică - β2
microglobulina - β2m (codificată de o genă situată în afara MHC)
(fig.1.7). Lanţul  are structură similară la toate speciile de mamifere,
ceea ce le deosebeşte fiind doar secvenţa aminoacizilor, care diferă nu
numai de la o specie la alta ci şi în cadrul aceleiaşi specii, de la un individ
la altul. Acest polimorfism conferă caracteristici antigenice diferite
fiecărui subiect şi din acest motiv Ag MHC sunt considerate a fi un fel de
carnete de identitate genetice şi moleculare pentru fiecare individ.
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 23

1.6.2. Antigenele MHC de clasa II


Moleculele MHC de clasa II sunt tot glicoproteine
membranare heterodimere codificate însă de genele din clasa II ale MHC
(fig.1.7). Ele sunt formate din două lanţuri polipeptidice: lanţul  (diferit
însă de lanţul omonim al MHC de clasa I) şi lanţul β şi au o distribuţie
celulară mult mai redusă, fiind exprimate selectiv pe suprafaţa celulelor
prezentatoare de Ag (APC): monocite, macrofage, celule dendritice, LB.
MHC de clasa II sunt de asemenea polimorfe şi au rolul de a prezenta
limfocitelor T helper/inductoare CD4 pozitive epitopii rezultaţi din
fragmentarea antigenelor exogene în lizozomii din APC.
Alături de aceste clase, cu rol antigenic bine definit, s-au
descris moleculele MHC de clasa III, care nu sunt membranare,
prezintă un polimorfism redus şi nu au rol în prezentarea antigenelor.
Unele sunt însă implicate în răspunsul imun, în special în distrugerea
celulelor, fie direct, ca factorul de necroză tumorală TNF- şi β, fie prin
intermediul Ac specifici precum componentele complementului – C2, C4,
factorul B, sau în opsonizare, prelucrarea Ag (proteinele de şoc caloric
HSP), producerea de anafilatoxine şi substanţe chemotactice.

Fig. 1.7. Structura moleculelor MHC de clasa I (stg) şi II (dr). MHC de clasa I
este formată dintr-un lanţ polipeptidic , care are trei domenii: 1, 2 şi 3,
asociat necovalent cu o moleculă mică, β2-microglobulina. MHC de clasa II este
constituită din două lanţuri, compuse fiecare din două domenii extracelulare:
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 24

primul  - cu domeniile 1, 2 – şi al doilea β – având domeniile β1 şi β2. În


schemă sunt reprezentate porţiunile transmembranare (TM) şi cele
intracitoplasmatice (CP).

1.7. Alte antigene


După originea lor antigenele naturale pot fi clasificate în mai
multe categorii.
a) Antigene virale, care sunt de obicei componente proteice ale
capsidei virale. O situaţie particulară o au virusurile învelite, de
exemplu cele gripale. La acestea, antigenele anvelopei, situate la
suprafaţa virusului – hemaglutinina şi neuraminidaza – au importanţă
deosebită, întrucât sunt responsabile de variaţia antigenică, care stă
la baza apariţiei epidemiilor şi pandemiilor. Cu toate eforturile depuse
de cercetătorii din întreaga lume, gripa a rămas una din bolile
infecto-contagioase cu extindere mondială greu de stăpânit, deoarece
în fiecare sezon rece apar noi şi noi variante antigenice, faţă de care
populaţia nu este imună.
b) Antigenele bacteriene sunt de mai multe categorii: “O” somatice,
“H” flagelare sau ciliare, “F” fimbriare, “K” de înveliş, “Vi” de
suprafaţă (de virulenţă).
c) Antigenele parazitare pot fi particulate (legate de celulă) sau
solubile.
d) Antigenele celulare sunt prezente pe membrană sau în interiorul
celulelor organismelor pluricelulare. Dintre acestea, prezentăm doar
câteva din cele ale eritrocitelor umane, datorită importanţei lor în
transfuziile de sânge.
 Antigenele sistemului ABO au fost descrise în 1900 de
Landsteiner, care a observat că pe suprafaţa hematiilor există
două antigene diferite, pe care le-a numit aglutinogen A şi B. În
ser se găsesc anticorpi naturali (IgM) ce aglutinează eritrocitele
respective – aglutinina, sau hemaglutinina,  şi β ( anticorpi anti-
A respectiv anti-B). Persoanele a căror hematii posedă antigenul
(aglutinogenul) A prezintă în ser anticorpi anti-B (hemaglutinina
β) şi invers. În funcţie de prezenţa sau absenţa aglutinogenelor şi
hemaglutininelor, populaţia umană se împarte în patru grupe
distincte:
– Grupa 0 I este lipsită de antigenele A sau B, dar are în ser
ambele aglutinine ( şi β). Subiecţii din acest grup sunt
consideraţi “donatori universali ”, deoarece pot dona sânge
atât celor din grupul lor cât şi celorlalte grupe. Hematiile lor,
care nu posedă antigenele A sau B, nu vor fi aglutinate de
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 25

către hemaglutininele  sau β din serul unui primitor care


aparţine celorlalte grupe. În schimb, ei nu pot primi sânge
decât de la cei din acelaşi grup, deoarece, după transfuzie,
hematiile provenite de la celelalte grupe vor fi aglutinate de
aglutininele  şi/sau β existente în serul propriu.
– Grupa A II, cu aglutinogen A şi hemaglutinină β ( Ac anti-B),
poate să primească sânge de la cei din acelaşi grup sau de la
cei 0 I şi pot dona sânge celor din grupul lor sau din grupul AB IV.
– Grupa B III, are aglutinogen B şi hemaglutinină  (anti-A), pot
primi de la 0I şi propriul grup şi dona grupului lor şi subiecţilor
AB IV.
– Grupa AB IV, sau a “primitorilor universali”, poate să
primească sânge de la indivizii tuturor grupelor anterioare,
deoarece nu au în ser hemaglutinine. Se înţelege că nu pot
dona decât celor din acelaşi grup sanguin.
 Antigenele sistemului Rh au fost descrise tot de Landsteiner,
împreună cu Wiener, patru decenii mai târziu. Ei au observat că
serul de iepure imunizat cu hematiile maimuţei Macaccus rhesus
aglutinează eritrocitele a 85% din oameni, eritrocite Rh +
(pozitive). Aceste antigene, ca şi cele ale sistemului AB0, sunt
transmise ereditar. O mamă Rh -(negativă) care poartă un fetus
Rh+, caracter moştenit de la tată, va fi imunizată de hematiile
fetale şi va produce anticorpi (IgG), anti-Rh care, trecând prin
placentă, produc aglutinarea eritrocitelor fătului şi moartea
intrauterină sau eritroblastoza nou născutului. Spre deosebire de
aglutininele din sistemul ABO, în sistemul Rh nu există anticorpi
naturali, ei apar numai după imunizarea personelor Rh -, a mamei
cu hematii Rh+ fetale sau după transfuzii sanguine de la persoane
Rh+.
 Alte antigene celulare sunt prezente pe limfocite,
monocite/macrofage, granulocite, trombocite sau pe suprafaţa
diferitelor celule din organe şi ţesuturi. Aceste antigene sunt
răspunzătoare de specificitatea de specie, de grup, de organ sau
sunt caracteristice pentru un anumit subiect dintr-o anume
specie.

1.8. Superantigenele
Superantigenele (S-Ag) sunt o familie de molecule care
stimulează un număr mare de LT prin legarea foarte diferită de cea
utilizată pentru marea majoritate a imunogenelor T (fig.1.8). Ele unesc
anumite porţiuni variabile din lanţul beta (Vβ) al TCR de moleculele MHC
de clasa II (lanţul β) de pe APC, în domeniile externe faţă de zonele lor
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 26

de prezentare a epitopilor (fig.1.8). Majoritatea S-Ag sunt exogene,


toxine ale unor bacteri, dar pot fi şi endogene, produşi ai genelor unor
retrovirusuri integrate în genomul celelor gazdă. Primele sunt în principal
exotoxinele, respectiv enterotoxinele, eliberate de unele serotipuri de
stafilococ aureu (Staphylococcus aureus) (SE-A, SE-B, SE-C1, 2 şi 3, SE-
D, SE-E), precum şi exotoxinele produse de câteva tulpini de streptococ
piogen (Streptococcus pyogenes) de grup A (SPE-A,B,C,D). Pe lângă
acestea au mai fost descrise alte toxine, cu rol de superantigene,
secretate fie de S. aureus: toxina dermatitei exfoliative (TD), toxina
sindromului de şoc toxic (TSST-1), fie de alte bacterii: enterotoxine
produse de Clostridium perfringens (CPE), mitogenul solubil de
Mycoplasma arthritidis (MAS), antigenul de Yersinia enterocolitica (YEA)
etc. (Tabelul 1-III)
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 27

Fig. 1.8. Stimularea limfocitelor T prin superantigene duce la activarea


policlonală a acestora. În figură sunt reprezentate trei LT (sus) cu receptori
pentru antigen diferiţi. După stimulare vor prolifera, dând naştere la trei clone cu
specificităţi deosebite (jos).

Cele mai studiate superantigene virale sunt superantigenul Mls


(de la “minor lymphocyte-stimulating ”) codificat de MMTV (virusul
tumorii mamare de şoarece), existent însă doar la şoareci şi proteina N
din nucleocapsida virusului rabiei.

Tabelul 1-III. Superantigenele T exogene, numărul de aminoacizi din


moleculă şi domeniile Vβ umane de care se leagă.

Superantigenul Nr. AA Specificitate Vβ


Enterotoxine ale S. aureus
SE - A 233 1.1; 5.3; 6.3-6.5; 7.4; 9.1;
21.1
SE - B 239 3; 12; 14; 15; 17; 20
SE - C1 239 12
SE - C2 ? 12; 13; 14; 15; 17; 20
SE - C3 ? 5; 12
SE - D 228 5; 12
SE - E 230 5.1; 6.1-6.3; 8; 18
ETB (ExFT) – Toxina dermatitei 246 2
exfoliative a S. aureus
TSST-1 – Toxina sindromului de şoc 194 2
toxic a S. aureus
CPE – Enterotoxina de Clostridium 283 ?
perfringens
MAS (MAM) – Mitogenul de Mycoplasma ? 17
arthritidis
PE – Exotoxina A a Pseudomonas 613 ?
aeruginosa
YEA Antigen al Yersinia enterolitica ? ?
Exotoxine ale Streptococcus pyogenes
SPE - A 221 ?
SPE - B 371 ?
SPE -C 208 ?
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 28

SPE -D ? ?

- Mecanismul de acţiune diferă de cel al antigenelor clasice.


Deoarece S-Ag stimulează LT în forma sa integrală, fără a fi în
prealabil prelucrat în peptide, şi se leagă de alţi AA - situaţi pe partea
exterioară a domeniului V din lanţurile β ale TCR şi a moleculelor
MHC (în special de clasa II), stimularea va interesa un număr mult
mai mare de limfocite (10-40%, care au domeniul Vβ adecvat) decât
cea indusă de un Ag obişnuit (< 0,01%, care au receptori specifici
pentru antigenul respectiv) şi la concentraţii mult mai mici (fig.1.9).

Fig. 1.9. Modelele de recunoaştere a antigenelor de către LT. A.


Recunoaşterea antigenelor obişnuite: epitopul unui Ag, prezentat de către
C a p. 1 . AN TIG EN EL E 29

celula prezentatoare de Ag (APCg), cuplat cu molecula MHC de clasa II este


recunoscut de receptorul pentru Ag al limfocitului T (RcT). B. Superantigenul
este recunoscut independent de interacţiunea RcT cu molecula MHC de clasa
II; el leagă prin exterior RcT, la nivelul CDR (regiunii de determinare a
complementarităţii), de MHC-II. În figură RcT nu recunoaşte peptida
prezentată de APCg. C. Acelaşi mod de legare apare şi atunci când epitopul
este recunoscut de receptorul T pentru antigen, iar cele trei molecule plus
peptida interacţionează între ele.

Superantigen

Celule Th APC Celule B


MHC-II

Celule T Celule T Anticorpi


naive memorie

Anergie Activare Autoimunitate

Citotoxicitate
IL-2

Imu n osu p resi e Del eţi e E xp an siu n e Acti vi tate


cl on al ă an ti tu moral ă

Fig. 1.10. Activarea limfocitelor T helper şi limfocitelor B prin superantigene

Efectele activării policlonale a LT pot fi:


- stimularea proliferării LT şi producerea de citokine proinflamatoare,
care stau la baza simptomatologiei din toxiinfecţiile alimentare
(inflamaţie, diaree, şoc);
IMUNOLOGIE FUNDAMENTALĂ 30

- declanşarea de boli autoimune prin activarea LT citotoxice şi helper


autoreactive, ducând la creşterea producerii de autoanticorpi (ca de ex.
scleroza în plăci sau poliartrita reumatoidă);
- apariţia imunosupresiei, prin anergizarea LT de memorie, survenită
după o activare tranzitorie (fig.1.10).

Recent au fost descrise molecule care deoarece acţionează la


nivelul limfocitelor B, în mod similar cu superantigenele T, au fost
denumite superantigene B (S-AgB). Cele mai cunoscute sunt: proteina de
membrană a stafilococului aureu (SpA) şi glicoproteina de înveliş a
virusului imunodeficienţei umane HIV-1 (gp 120). SpA se leagă de
domeniul variabil din lanţul greu al imunoglobulinelor (familia VH3) atât
secretate cât şi de membrană. Fiind multivalentă, ea produce leagarea
încrucişată a receptorilor membranali (BCR) şi activarea unui număr
mare de limfocite B, dar - spre deosebire de LT - numai în prezenţa unei
costimulări (IL-2 sau altă citokină).