Capitolul VI:Faptul juridic illicit-izvor de obligațîi civile

Ilicită a presupusului își găsește temeiul în idea de garanție pe care legeea o instituie în
scopul protejării victimei prejudiciului. Așadar , legea îl consideră pe comitent a fi garantul
intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concretă de a obține repararea integral a
prejudiciului suferit și  punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a
presupusului .

 Este o garanție pentru fapta altuia , deci pentru o fapta care trebuie să fie de natură să
angajeze , prin ea însăși , răspunderea personală a presupusului . Cu alte cuvinte , răspunderea
comitentului va fi angajată numai dacă , și în măsură în care , în persoană presupusului sunt
întrunite condițiile generale ale raspunderiii civile delictuale pentru fapta altuia.

În comparative cu celelalte teorii , teoria garanției explică dreptul comitentului la

acțiunea în regres împotriva presupusului pentru recuperarea cheltuielilor avansate victimei cu
titlu de despăgubiri , specifică răspunderii pentru fapta altuia.

Deși , timp de aproape un secol, instanțele judecătorești române au considerat că

răspunderea comitentului se fundamenteazza pe idea de culpă, printr-o decizie a fostului
Tribunal Suprem s-a statuat că ,, în ultima analiză , responsabilă civilmente nu are decât rolul de
a asigura părțîi despăgubite , repararea pagubei “, fapt ce conduce la idea de garanție .

Că urmare a acestei noi orientări , majoritatea soluțiilor practicii judecătorești a condus la

aplicarea teoriei garanției în cauzele privind răspunderea comitentului pentru fapta presupusului .

Totuși , nici teoria garanției nu a fost scutită de controverse, și acestea au aaparut când s-a
pus în discuție suportul sau temeiul . al însăși ideii de garanție ce stă la baza răspunderii
comitentului .Altfel , cu privire la acest aspect , în literatură de specialitate s-au contura două
opinii:teza garanției obiective is teza garanției subiective .

Potrivit concepției obiective , garanția se întemeiază și se justifică pe rsicul de activitate

sau de profit , astfel că este detașat de orice idée de culpă prezumat aa comitentului .Garanția
comitentului pentru fapta presupusului derivă din  împrejurarea că e exercită controlul asupra
activitatiipresupusului .În cadrul acestei garanțîi , într-o altă varianta a teoriei obiective , se face
trimiterea la faptul că este just , normal și echitabil că sarcina avansării despăgubirilor și cea a
suportării eventualei insolvabiliati a presupusului , să revină comitentului . Prin urmare , garanția
nu are nicio legătură cu vinovăția , iar în lipsa unui sistem de asiguare care să treacă riscurile
asupra colectivitățîi , este echitabil să fie angajată răspunderea comitentului mai ales că , prin
mijloacele de care dis[une , el se află întotdeauna în  situația de a pute aavansa despăgubirea.

În ceea ce privește concepția subiectivă , fundamental pornește de la neîndeplinirea

culpabilă de către comitent a atribuțiilor de autoritate , supraveghere is control față de presup , ce
rezultă din  raportul de subordonare . Se prezumă o culpă a comitentului în îndeplinirea acestor
atribuțîi , fără de care nu ar fi săvârșit fapta ilivita cauzatoare de prejudicii,. Astfel , culpă și
garanția creează o unitate specifică de elemente subiective și obiective .

Izvoarele obligațiilor civile

  În sens contrar, s-a considerat că această coexistența a elementelor obiective cu cele

subiective nu este posibilă nici măcar în acele situațîi de excepție în care ar putea fi
reținută, alături de culpă presupusului , și culpă comitentului în producerea prejudiciului , această
deoarece, în astfel de situațîi , răspunderea comitentului și a presupusului va fi angajată pe baza
regulilor culpei commune ,adică va fi o răspundere pentru fapta proprie a fiecăruia , comitentul
răspunzând nu pentru presupus , ci alături de acesta , pentru contribuția directă , nemijlocită a să
la producerea prejudiciului , calitatea să de garnt existând numai pentru partea de prejudiciu
produsă din culpă presupusului . A afirmă contrariul înseamnă ,,a admite ideea potrivit căreia
comitentul ar fi garantul propriei fapte , iar nu al faptei altuia , or garanția începe acolo unde se
termină culpă, nepurand există a asociere a acestor noțiuni , pentru fundamentarea răspunderii
comitentului .Acesta răspunde , așadar , fie în calitatet de garant , fie pentru propria-I culpă si
nicidecum că garant al propriei fapte culpabile.

Ideea de garanție depășește însă , în extensiune, ideea de vină a comitentului , ceea ce

face că prezumția de răspundere a acestuia să nu poată fi înlăturată prin simplă proba contrarie a
lispei de vinovăție în exercitarea supravegherii , îndrumării is controlului . În acest punct se
întâlnesc cele două concepțîi –cea obiectivă si cea subiectivă –despre garanție .

Se poate observă că această garanție este diferită de noțiunea de garanție , astfel cum este
înțeleasă în mod obișnuit în dreptul civil (garanțîi  personale is garanțîi reale ).Dar există is un
elemnt comun , și anume acela de a sigură părțîi păgubite  repararea daunei , adică realizarea
creanței în despăgubire, În acest sens , răspunderea se fundamentează pe ideea de garatie .

Fundamentul răspunderii comitentului în concepția Codul civil în vihoare (Legea

nr.287/2009)

Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglemenatarile art.1373C.civ. ,cu

privire la răspunderea comitentului pentru prejudicul cauzat terților de prepusii săi , opinează în
unanimitate că această este o răspundere obiectivă , care are că fundament fie ideea de
garanție , asociată cu riscul de activitate și ideea de echitate , fie ideea asumării de către comitent
a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepusilor săi , pe care o  organizează și
conduce.

Referitor la dumdamentarea răspunderii comitentului pe ideea de garanție raportată la

principiul echitățîi , s-a considerat că fiecare om are dreptul la viață , la integritatea să
corporală, a persoanelor care îi sunt apropiate și la integritatea bunurilor care îi aparțîn.Garanția
trebuie raportată la principiul echitățîi pentru că presupusil trăiește din câștiguri periodice și
parțial neurmaribile ,astfel că este normal și echitabil că victimei să i se asigure o reparative
integrală , efectivă și actual, avansandu-i-se despăgubirea prin  intermediul comitentului garant .

   Împărtășim opinia potrivit căreia răspunderea comitentului pentru fapta presupusului are
că fundament garamtia obiectivă , bazată pe riscul de activitate .Ideea de garanție exprimă
obligația comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu activitatea pe care o
desfășoară , prin asocierea sau angajarea de presupuși , și  conducere în interesul sau direct sau
indirect , imediat sau mediat .Suportul obligației de garanție este riscul de activitate care
cuprinde și  riscul de autoritate , deoarece între prepuși si comitent există raporturi de
subordonare , care conferă comitentului dreptul de a da ordine , instrucțiuni is dispozițîi
prepusilor , precum și de a-i supraveghea , îndrumă și  controla .Prin asocierea de prepuși în
scopul organizării si desfășurării unei anumite activități în interesul sau , comitentul introduce un
risc pentru tertle persoane , de a fi prejudiciate prin acțiunile si inacțiunile ilicite ale prepusilor
săi .Având obligația de garanție față de terți , comitentul își auma implicit riscul sau pericolul
prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea să; este cceea ce se
numește riscul de activitate , că o variant a riscului social sau general . La rsicul de
activitate , care include și pe cel de autoriate , se poate asocial că support al obligației de garanție
is ideea de echitate .Având că fundament obiectiv ideea sau obligația de garanție , privită că o
obligație legală is implicită de rezultat , răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi
înlăturată decât prin proba unei cauze străine :forță majoră , cazul fortuit , fapta victimei si fapta
unui terț .

Asumându-și riscul , comitentul va fi obligat să despăgubească victima , plătindu-i

cheltuielile de reparație a prejudiciului creat prin  fapta ilicită a presupusului .În plus , teoria
explică ață condiția dovedrii culpe presupusului , cât și a dreptului de regres al comitentului
împotriva presupusului în situația în care a despăgubit victima.

Dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru prejudicul cauzat de altul este
reglementat cu valoare de regulă generală în art,.1384 C.civ. care în alin (1)dispune că ,, cel care
răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudicul , cu
excepția cazului în care acesta din  urmă nu este răspunzător pentru prejudicul cauzat “.Aplicând
acest text la răspunderea is situația comitentului , este evident că acțiunea să în regres va fi
admisă numai dacă s-a făcut sau a făcut dovadă vinovăției  presupusului .În acest sens , va fi însă
necesar să se deosebească între vinovăția sau culpă proprie a prepusului și  culpă de serviciu .
Prepusul este răspunzător pentru prejudicial cauzat numai dacă I se dovedește vinovăția sau
culpă să proprie ori personală;astfel , există vinovăția proprie a prepusului în cazul în care se
probează că a săvârșit fapta ilicită și  prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din
conținutul funcției , deviere de la această sau abuzand de funcția încredințată ;dimpotrivă , dacă a
săvârșit fapta prejudiciabilă acționând strict în limitele funcției sale is conform
ordinelor , dispozițiilor is instrucțiunilor comitentului , poate fi vorba de o culpă sau vinovăție de
serciviu , care este imputabilă exclusive comitentului . În acest caz , acțiunea în regres va fi
respinsă ori , dacă se probează is vinovăția proprie a prepusului ( de exmplu , oridnul era vădit
ilegal) , va fi admisă pro rată , proportioanla cu vinovăția acestuia din urmă , în
principiu , pentru jumătate din reparația acordată victimei de către comitent .

  Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

 Răspunderea comitentului presupune , în primul rând , întrunirea tuturor condițiilor
necesare răspunderii prepusului pentru fapta proprie , deci victima trebuie să dovedească :

 existența faptei ilicite săvârșite de prepus ;

Drepturile subiective is interesele legitime ale unei persoane pot fi diverse , astfel încât și
faptele ilicite ale prepusului pot fi diferite .De regulă , acestea sunt săvârșite prin acțiunii
(fapte,comisive ), prin care se încalcă obligația generală de abținere de la orice conduit care ar
aduce atingerea drepturilor subiective sau intereselor legitime , spre exemplu:
distrugerea , deteriorarea unui bun de către prepus în exercițiul funcțiilor sale sau vătămarea
corporală a unei persoane prin producerea unui accident .

Însă există is situațîi când fapta ilicită  într-o inacțiune , în momentul în care o persoană
este obligate să îndeplinească o anumită activitate și ea se abține de la această.De exemplu
:neluarea măsurilor de suguranta is de atenționare a trecătorilor de către prepus cu privire la o
gură de canal descoperită pe trotuar sau carosabil. Astfel , comitentul va răspunde pentru fapta
ilicită a prepusului , deoarece nu și-a realizat corespunzător atribuțiile de supraveghere și control.

        Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:

a) Fapta are caracter obiectiv sau existent materială , constând într-o conduit ori manifestare
umană exteriorizata

b) Fapta este mijlocul prin care se obiectivează un elemet psihic ,subiectiv; voință omului care a
ales o anumită conduit ;în cazul nostru este vorba despre prepus.

c) Fapta este contrară ordinii sociale is reprobata de societate ; reprobarea socială , din punct de
vedere subiectiv , este legată de vinovăție , iar din punct de vedere obiectiv , își găsește
expresia juridical în caracterul illicit al falprei.

Termenul de illicit prin el însuși , evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei
norme juridice imperative .

 existența prejudiciului

 legătură de cauzalitate între fapta ilicită is prejudiciu

 vinovăția prepusului

Alături de aceste condițîi generale , există și două condițîi speciale:

 existența , la dată săvârșirii faptei , a raportului de prepusenie ;

Principalele trăsături ale raportului de subordonare rezultă din conținutul art.1373 alin(2)
C.civ., care definește comitentul și , implicit , face mențiuni la adresa  prepusului. Această
definiție cuprinzătoare trasează reperele cele mai importante privind relația dintre comitent și
prepus .

În acest sens , pentru angajarea raspundeii este necesar că între comitent și prepus să

existe un raport de subordonare , care își are  temeiul în împrejurarea că , pe baza acordului
dintre cei doi sau în temeieul legii, comitentul a incredinatat prepusului o anumită
însărcinare.Raportul de prepusenie este condiționat de următoarea relație dintre comitent și
prepus :comitentul are posibilitatea să dea prepusului instrucțiuni , adică să-I
direcționeze , îndrume și să-i controleze astfel activitatea și  prepusul , datorită raportului de
prepusenie , are obligația de a urmă îndrumările și directivele primate .

Între comitent is prepus se nasc raporture care, din perspectiva comitentului, sunt de

autoritate, ar din perspective prepusului , sunt de subordonar , de aici rezultând pentru fiecare în
parte drepturile și obligațiile pe care și le asumă .

  Raportul de prepusenie presupune să se lucreze în interesul  altuia , dar –în plus , și că

titularul acestui interes să organizeze , controleze și să autorizeze activitatea
prepusului.Subalternul este prepusul tipic , el execută sarcinile de serviciu sub supravegherea
comitentului sau .Dacă prepusul folosește un bun în îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost
impuse, prepusul nu poate fi considerat păzitorul (juridic ) al lucrului , pază aparține de principiu
comitentului .Prepusul trebuie să folosească lucrul în exercițiul funcțiunilor ce i  s-au încredințat
ceea ce exclude că el să aibă pază lucrului , chiar dacă acesta îi aparține (spre exemplu , dacă o 
persoană este angajată la o societate care prestează servicii de curierat și folosește pentru serviciu
mașînă proprie , păzitorul juridic al bunulu va fi tot comitentu , cât timp prepusul acționează în
îndeplinirea funcțiilor ce I –au fost impuse ).

  În situația în care , pentru o operațiune individual detrmina , comitentul pune prepusul

sau la dispoziția unei alte persoane , responsabilitatea pentru fapta prepusului nu se deplasează
pentru a reveni acelei persoane .Excepție face împrejurarea în care, în momentul actului
provocator de pagube , prepusul care le-a determinat  se află subordonat autoritățîi celeilalte
persoane în temeiul unei convențîi sau în temeiul legii ,astfel că această din urmă exercită
autoritatea asupra prepusului is îl dirijează conform voinței sale .

  Comitentul că răspunde pentru prejudiciile create prin fâțele ilicite ale prepusului până
când încetează definitive raportul de prepusenie .În cazul în care fapta prejudiciabilă a fost
săvârșită imediat după încetarea raportului , comitentul va trebui să dovedească absența oricărei
legături dintre cei doi în momentul producerii faptei .Astfel ,comitentul nu va răspunde pentru
pagubă produsă de prepus , iar în sarcina acestuia din urmă se va angaja răspunderea pentru fapa
proprie ,conform art.1357 C civ.

   Elementul constitutive ale raportului de prepusenie și existent acestuia urmează să fie

deduse, în funcție de cazurile  concrete , de către instanța de judecată , pe baza probelor
administrate.Esențială este determinarea persoanei fizice și  juridice care organizează și în
interesului căreia se desfosoara activittaea și care , la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare
de prejudicii , avea dreptul de direcție is supravegherea asupra celui căruia i-a încredințat
îndeplinirea acestei activități .
 Așadar, între comitenti si prepuși se stabilesc raporturi de autoritate, prepusii aflându-se
sub autoritatea comitentilot , care au puterea de control is supraveghere ,astfel încât pentru a fi în
prezența unui raport de prepusenie nu este necesar contractual direct si permanent  al
comintentului cu prepusul sau .În această accepțiune , raportul de prepusenie este o stare de fapt ,
adică un raport juridic , de natură contractual (salariat-angajator) sau extracontractuala
(funcționar public-autoritate publiva unde își îndeplinește funcția).

     Izvoarele raportului de prepusenie

    Temeiurile raportului de prepusenie sunt dintre cele mai diverse .De regulă , acestea sunt
situațîi juridice , atunci când au fundament voinga părților (convenție ,contract) sau legea , așa
cum reiese și din textul art.1373 alin (2) C civ. Rareori , raportul poate să izvorască din stări de
fapt.

   Raportul de prepusenie poate rezultă dintr-o situație extracontractuala ,cum este cazul așa-
numiților prepuși ocazionali, adică acele persoane cărora , în temeiul unei realțîi apropiate is a
încrederii pe care această relație o inspiră (soț ,copii,etc) li se încredințează temporar  o sarcina
determinate ce nu presupune o calificare deosebită.

Și starea de fapt este definită de autoritatea pe care o exercită o persoană asupra alteia .Spre
exemplu, o persoană bolnavă roagă un vecin , care acceptă și se subordonează celui suferind, să
îl ducă la spital cu barcă: un priten încearcă să repare un bun al altuia urmărindu-I indicațiile:
mai multe persone sunt coordonate într- o activitate de voluntariat de tranfer a deșeurilor de pe
râuri etc. Deși situațiile amintite nu descriu raporturi  juridice, interesele și autoritatea sub care
lucrează de facto persoană care face serviciul, o transformă într –un adevărat prepus .Prin urmare
pentru caracterizarea raportului de prepusenie este irelevant dacă autoritatea comitelui este
exercitată asupra prepusului în virtutea unui titlu juridic sau a unei stări de fapt și în , principiu ,
poate fi dovedt prin utilizarea oricărui mijloc de proba .

Însă , cele mai adesea, raportul de prepusenie se naște dintr –un contract .Iar de cele mai
multe ori vorbim despre un contract individual de muncă , din care se nasc raporturi juridice
cărora le este specifică suboordonarea , în procesul desfășurării activitățîi , a persoanei  încadrate
în muncă față de unitatea la care prestează muncă.Contractul de muncă face numai să se
presume, până la proba contrarie ,existent raportului de prepusenie.

Orice persoană juridical sau persoană fizică poatea avea calitatea de comitent , născută dintr-
un contract de muncă , în cazul în care există o relație de suboordoanre ca ar putea îndeplini
condițile raportului de prepusenie .

Pot și cazuri în care nu avem raport de prepusenie între cel care a încheiat contractual de
muncă sic el încadrat în baza acestui contract .Vorbim despre o disociere între contractual de
muncă și raportul de prepusenie atunci când contractual este incheiat cu o anumită societate iar
funcțiile i-au fost încredințate prepusului de o altă sociietate , precum și atunci când contractual
de muncă decurge din natură specifică a execitării unor profesii , respective autonomia exercitării
acestor profesii .
 În aceeași ordine de idei , s-a considerat că și în cazul în care o întreprindere a încheiat alteia
un utilaj , însoțiți de deservantul sau calitatea de comitet a deservantului se transferă , odată cu
pază juridicala utilajului , la întreprinderea care , primind cu chirie utilajul , dispune asupra
lucrărilor ce urmează a se execută și are datoria să exercite îndrumarea și supravegherea modului
în care acestea se execută .După cum s-a spus  “contractual de muncă nu implică în mod necesar
raportul de prepusenie , pentru că pe acest  temei pentru pagubă cauzată să răspundă unitetea
care a închiriat utilajul “

În aceste ipostaze,raspundera pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite ale prepusilor se va
angaja față de comitentul care dirijează efectiv activitatea celor aflați sub autoritatea să .

Cea de a două situație are în vedere cazul medicilor care lucrează în spitale, policlinici sau
alte instituții sanitare încadrați pe baza unui contract de muncă, dar care asigura asistență
medicală în mod independen , pe baza pregătiri lor profesional , și nu pe baza unor îndrumări de
specialitate date, a priori , de conducerea unității .Astfel,sub aspect profesional, legat strict de
acoordarea asitentei medicale , medicul  -ne fiind supus unei supravegheri din partea conducerii
unității sanitare – nu poate fi considerat că prepus al unități în care este încadrat și, că atar , nici
această unitate nu poate avea calitate de comitent .Însă sub aspect administrativ –organizatoric  ,
în probleme legate de îndeplinirea unor atribuțîi de serviciu cum ar fi, de exemplu, respectarea
programului și a locului de muncă (efectuarea vizitelor și a contravizitelor , a programului de
gărzi etc, ), dacă s-a produs un prejudiciu din cauza neindepliniri acestor  îndatorii , implicarea
unitățîi sanitare în calitate de comitent a fost admisă de majoritatea autorilor .

Prin comparatie,s-a exprimat și opinia contrară , conform căreia nu există o disociere a

raportului de prepusenie față de contractual de muncă în cazul medicilor care își desfășoară
activitatea în spitale și alte unități sanitare .

Contractul   de mandat, de cele mai multe ori, nu da nastre uni raport de prepusenie .Însă în
mod  excepțional , un contract de mandate poate da nastre unei astfel de relațîi , în măsură în care
se stabilește, prin convenție, o deplină subordonare a mandatului față de mandant, mandantul
acceeptand  să – și desfășoare activitatea sub directă autoritate a mandantului , fără  să se bucură
de autonomie și inițiative în exercitatrea însărcinării primate.

Asemeni contractului de mandate , nici în cazul contractului de antrepriză nu putem vorbi ,

de regulă , de un raport de prepusenie deoarece antreprenorul care s-a obligat să execute o
lucrare se bucură de autonomie .Cu toate acestea, antreprenorul se poate subordona efectiv
autoritățîi beneficiarului , astefel încât acestea din urmă va putea răspunde , în calitate de
comitent , pentru prejudiciile produse terților prin fapte ilicite delictuale ale prepusului sau , în
situațiile în care se întrunesc atât condițiile generale , cât și condițiile special pentru antrenarea
acestui tip de răspundere .

În principiu , nu există raport de prepusenie între locatar și locotor sau între chiriaș și
aubchirias , pentru că în astfel de cazuri nu se angajează răspundere delictuală , ci răspundere
contractual pe baza contractului de locațiune .Astfel, dacă locatarul, din cauza neexecutarii la
timp a reparațiilor locative care îi reveneau a prejudiciat un terț , locatarul nu poate să răspundă
pentru această pagubă în calitate de comitent .De asemenea , nu există raport de prepusenie nici
între locatar și sublocator , în raporturile cu proprietarul.

Raportul de prepusenie nu poate lua naștere și în temeiul legii.De exemplu în cazul

persoanelor care sunt concentrate sau mobilizate , potrivit Legii nr , 446/2006 privind pregătirea
populației pentru apărare: a celor care prestează servicii în temeiul Legii nr 132/1997 priviind
rechizitiile de bunuri și prestariile de serviici în interes public: a celor sanctionatii cu prestatrea
unei activitățîi în folosul comunitățîi potrivit Ordonanței Guvernului nr 55/2002 privind regimul
juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunitatiii ; a persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii ,  aflate în detenție etc.

În ceea ce privește situația militarului în termen , raportul de prepusenie se naște în temeiul

legiii , în condițiile aplicării Legii nr 446/2006 privind pregătirea populatiiei pentru apărare ,
dispoziiti corroborate cu prevederiile art, 55 din Constituția României republicată , “(1) Cetățenii
au dreptul și obligatia să apere România . (2) Condiițile prevind îndeplinirea indatoriilor militare
se stabilesc prin lege organică “.

Din textul articolului rezultă că apărare țării de către militar constituie o obligație
constituțional de onoare , subordonarea fiind impusă de lege

Sub imperiul Codului civil 1864 , s-au purtat unele discuțîi în legătură cu existent raportului
de prepusenie între militarul în termen și unitatea militară în care urmează stagiul militar .Deși
răspunsul a fost negative , au exstat și soluțîi în care instanțele au considerat că satisfacerea
stagiului militar ar putea da naștere unui raport de prepusenie atunci când implică relații de
subordonare ce au character convențional .În acest sens în cazul în care militarul în termen
primește o însărcinare , ce depășește sfera îndatoririlor legate de îndeplinirea serviciului military
puțând fi exercitată și de civil , putem vorbi despre un raport de prepusenie între militar și
persoană cară i-a incredintatat atribuțiile .De exemplu , suntem în prezența unei asemenea raport
de prepusenie în situația în care un militar primește sarcina să conducă autoturismul personal al
unui ofițer , în interesul  acestuia .Astfel ,ofițerul ,în calitate de comitent , va răspunde pentru
faptele ilicite ale prepusului sau , în speță , militarul .

Argumentele opiniei majoritare se bazau pe insuficientă vechilor prevederi legale , care nu

legiferau expres temeiurile raportului de prepusenie .Iar principalele consecințe constau în faptul
că raportul de prepusenie reprezintă rezultatul unui acord de voință între părți , fiind exclusă
posibilitatea nașterii raportului dintr-un izvor legal .

Actuală reglementare înlătura toate controversele , specificând că “este comitent cel care , în
virtutea unui contract sau în temeiul legii , exercită direcția, supravegherea ori controlul asupra
celui care îndeplinește anumite funcțîi sau însărcinări în interesul sau, sau al altuia” [ art.1373
alin (2) C civ. ].Prin urmare ,raportul de prepusenie poate avea izvorul și în lege , acesta fiind cea
care precizează continutul raportului de subordonare dintre comitent și presupus .

-Săvârșirea faptei de către prepus în legătură cu atrbutiile sau cu scopul funcțiilor ce i-

au fost încredințate de comitent .
 Condiția este prevăzută în alin ,(1) al art .1373 C. civ. În următoarea formulare: ”Comitentul
este obligat să repare prejudicial  cauzat de  prepusii săi ori de cât e ori fapta săvârșită de aceștia
are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate “ și în alin .(3) , care precizeaza:
”Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau , după imprejurari putea să
cunoască , la data săvârșirii faptei prejudiciabile , că presupusul a acționat fără nicio legătură cu
atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate “.

De examinarea înțelesului acestei condițîi , așa cum este formulate în textele legale , se poate
define noțiunea de funcți încredințate că fiind acea însărcinare care este data de comitent spre
îndeplinirea către prepus , în interesul comitentului sau al altuai , sub directia , conducerea și
controlul sau , cu aceptatrea de către prepus a subordonării pentru realizarea ei .

Astfel numai când fapta ilicită a fost săvârșită de prepus în executare funcției încredințate de
comitent , acesta din urmă va fi responsabil pentru fapta altuia deoarece fapta cauzatoare de
prejudicii a fost produsă în contul sau și în limitele trase de el .

Condiția că fapta prejudiciabila să fi fost săvârșită de către prepus : în funcțiile încredințate

“a generat în practică judecătorească și în doctrina o diversitate de interpretări ,începând cu o
interpretatre restictiva , potrivit căreia raspundera comitentului trebuie agajata numai dacă fapta
ilicită s-a înscris în limitele funcției încredințate și ajungându-se până la o interpretare extensive ,
potrivit căreia răspunderea comitentului urmează a fi anagajata și în situațiile în care prepusul ,
abuzând de funcția incredintatat a deposit limitele acesteia , funcția constituind numai un simplu
“prilej” , “o simplă ocazie “ care a dat presupusului posibilitatea săvârșirii faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii , numai în acest fel puțându-se asigura o mai bună protecție a intereselor
victimelor .

Interpretarea restrictive pornește de la idea că răspunderea comitentului va fi angajată când

prepusul produce fapta ilicită în interesul comitentului , în limitele funcției încredințate și cu
respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor comitentului .Amgajarea raspunderiii nu ar avea loc
atunci când prepusul a săvârșit o fapta prejudiciabila acționând în propriul sau interes  ,
desfășurând activități care nu se încadrează în funcția incredintatat de comitent ,Astfel dându-se
eficientă teoriei interpretării restrictive a condiției săvârșirii faptei “ infunctii încredințate” , în
practică judecătorească s-a reținut , de exemplu , că inreprinderea agricolă nu răspunde dacă
paznicul , din propria inițiative , fără cunoștință conducerii unități , a intrat în serviciul de pază
cu propia să armă de vanazatoare pe care a utilizat-o  “situandu-se în această privința în afară
indatoriirilor sale de service “ .

Tendința extinderii fără limite a răspunderii este criticată în literature de specialitate ,

considerându-se că raspundera comitentului trebuie să fie circumscricsa între anumite limite
raționale , popunadu-se  câteva criteria  .În acest sens răspunderea comitentului trebuie să
funcționeze  în toate cazurile în care săvârșirea faptei ilicite : nu ar fi fost cu puțință dacă nu s-ar
fi încredințat prepusului funcția respective  ,fiind deci fără însemnătate împrejurarea  că faptele
păgubitoare nu orespund exercițiului normal al funcției  , ci constituie un exercițiu abuziv al ai “ .

De asemenea , se impunde necesitatea că între exercitul funcției și fapta pagubitoare  să

existe o legătură de cauzalitate sau o conexiune necesară , astfel încât funcția să fi procurat
instrumental faptei ilicite  ( mașînă,avionul etc.)  sau prilejul care a înlesnit săvârșirea faptei
ilicite , cum ar fi de exemplu , o bătaie survenită la locul de muncă . Aceste criteria sunt
corelate , uneori cu timpul procedurii faptei ilicite , fiind necesar că această fapta să se fi produs
de regulă – cu excepția cazului când funcția a procurat prepusului intrumentul faptei ilicite – în
timpul serviciului .

Prin urmare , comtentul răspunde și pentru exercitarea  abuzivă a funcți de către prepus , cu
condiția că între sarcina și activitatea îndeplinită să existe o corelație , fapta fiind comisă în
interesul comitentului sau cel puțîn să existe aparență că prepusul a acționat în legătură cu
atribuțiile sau scopul îndatoririlor , ceeea ce determina o interpretare extensive a răspunderii .

Răspunderea comitentului este angajată când , în cadrul normal al funcțiilor încredințate prin
nedibacie , neglijență sau imprudența , a săvârșit fapta culpabilă is cand prepusul a lucrat pentru
comitent , în limitele scopului căruia i-au fost incredindate funcțiile , chiar fără a avea
instrucțiunile comitentului sau chiar împotriva acestor insctructiunii .

De astfel , restrângeri ale raspunderiii comitentului sau exonerarea lui de răspundere pot
apărea “ în cazul în care victima contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat  , în tot sau în parte , deși putea să o facă , cel chemat să răspunde
va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o “ , conform art,1371 alin (1) C.
civ.

În plus comitentul nu va răspunde în ipoteza în care “dovedește că victima cunoștea sau după
împrejurări , putea să cunoască la data savarsirii faptei prejudiciabile că prepusul a acționat fără
nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate “ , potrivit art 1373 alin. (3) C. civ.
Sunt astfel trasate limitele continutului notiuniii de funcțîi încredințate în îndeplinirea cărora sau
în legătură cu care prepusul  a acționat în  momentul în care a săvârșit fapta ilicită și
prejudiciabila .

Textul citat introduce un criteriu de diferențiere între situațiile în care comitentul va trebui
sau nu că trebui să răspunde pentru prejudiciile cauzate de prepusii săi care și-au depășit
atribuțiile din conținutul funcției  încredințate , prin devirea de la acestea sau exercitatrea lor
abuzivă .În acest scop , se apleaza la idea subtilă a aparenței în drept și la efectele ei în raportul
dintre autorul faptei prejudiciabile și victim ; astfel victim va beneficia de angajarea răspunderii
comitentului în cazul în care acesta nu va putea dovedi că ea a avut sau ,dat efiind imrejurarile ,
putea să aibă cunoștiință că prepusul  a săvârșit  fapta ilicită și prejudiciabilă „fără nicio legătură
cu atribuțiile și scopul funcţiilor încredințate".

În alți termeni, victima este necesar să fi fost de bună-credinţă la momentul săvârșirii faptei,
adică să fi avut convingerea fermă şi deplină că prepusul a acționat potrivit instrucțiunilor și
dispoziţiilor comitentului, sub îndrumarea, direcția, supravegherea şi controlul său, în limitele
atribuţiilor funcției încredinţate și pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat
de către acesta. Conform art. 14 alin. (2) C. civ. bună-credinţă se prezumă de lege în beneficiul
tuturor persoanelor fizice și juridice până la proba contrară; așadar, comitentul poate înlătura
prezumția legală relativă a bunei-credințe a victimei dovedind contrariul.

Antrenarea răspunderii comitentului nu este posibilă atunci când fapta ilicită a prepusului nu
are nicio legătură cu exercițiul funcțiilor încredinţate, cum ar fi, spre exemplu, fapta ilicită a
prepusului comisă când acesta se află în concediu de odihnă ori aceea comisă în timp ce venea de
la serviciu ori în drum spre casă, întorcându-se de la serviciu.

În concluzie, prin formularea „fapta săvârşită are legătură cu atribuţiile sau scopul funcțiilor
încredinţate", s-a dorit să se acopere inclusiv ipotezele în care se poate stabili o conexiune
suficientă între conținutul și scopul funcției încredinţate de comitent prepusului, astfel încât
angajarea răspunderii să nu reprezinte o soluție nici excesivă, nici inaccesibilă victimei.

Efectele răspunderii

Prin noțiunea de efecte ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului înțelegem
consecințele, rezultatele produse de fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a prepusului.

Altfel spus, aceste consecinţe determină drepturile şi obligaţiile ce revin părților implicate în
mecanismul răspunderii instituite de art. 1373 C. civ. Comiterea faptei ilicite prin care s-a produs
prejudiciul dă naștere la mai multe raporturi juridice ce au drept finalitate despăgubirea victimei
care a suferit pagubă.

În analiză efectelor răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate terților prin faptele
ilicite delictuale ale prepusului, trebuie să distingem între efectele răspunderii comitentului în
raporturile cu victima prejudiciului și efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul
său.

Victima prejudiciului are următoarele posibilități:

 să pretindă despăgubiri de la comitent în temeiul art. 1373 C. civ.4;

 să pretindă despăgubiri de la prepus în temeiul art. 1357 C. civ.,

 să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât şi pe

prepus.

Nu există o ordine în care victima este ținută să acționeze pe comitent sau pe

prepus, astfel încât este atributul exclusiv al celui păgubit să aleagă împotriva cui se va
îndrepta , căci ubi lex non distinguit ,neo nos distinguere debemus.

Opțiunea victimei este principial liberă , pentru că , în fond , se alege între temeiuri
diferite pentru a se obține aceeași reparative datorată.Deci nu există raporturi de excludere între
răspunderea subiectivă și cea pentru fapta altuia, selecționarea uneia dintre ele exprimă preferință
pentru un anumit debitor al obligației de reparative , fiecare tip de răspundere indicând o altă
persoană că fiind responsabilă să-i asigure reparația integral is rapidă a prejudiciului suferit .

Raportul de despăgubire dintre comitent și victima are că is conținut dreptul victimei de a

obține de la comitent repararea prejudiciului creat de prepus prin fapta să ilicită și  obligația
corelativă dreptului ce constă în despăgubirea victimei de către comitent .

Răspunzând în temeiuri diferite , prepusul pentru fapta proprie , iar comitentul pentru

fapta altuia , în virtutea obligației de garanție pe care o are față de victim , în trecut , în literature
juridică s-a creat o controversă în ceea ce privește stabilirea naturii juridice a obligației comune
de a repara integral prejudicial .Astfel , într-o opinie , s-a susținut că obligația ar fi în
solidum is , în altă opinie , că această ar fi solidară ,soluție retinjuta de legiuitorul din 2009.

Obligația comună ar fi în solidum deoarece prepusul și comitentul au calități diferite , și

anume:autor al faptei prejudiciabile , respective garant al plățîi despăgubirilor către victim.Ambii
au însă, aceeași obligație , constând în repararea integral a pagubei .Că atare,ei nu răspund în
calitate de codebitori solidari ,deoarece nu au cauzat prejudicial împreună.Obligația în
solidum,analizată sub aspect pasiv, relevă existent unei pluralități de legături , fiecare datorie
având o origine și o viață proprie, iar sub aspectactiv se prezintă că o unitate de obligație .De
asemenea ,susțînătorii acestei opinii menționează că răspunderea comitentului și  a prepusului
derivă din două obligații distincte ,independente una de altă:răspunderea comitentului izvorăște
din obligația de garanție pe care legea o instituie în sarcina să , iar răspunderea prepusului este
concretizată în obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta proprie , victimei .

Această concepție nu a fost agreată de jurisprudența , fiind dosr susținută de unii autor
care își fundamentau argumentele pe reglementările Codului civil de la 1864.Însă ,odată cu
intrarea în vigoare aCodului civil din 2009, obligația comună a prepusului și a comitentului
devine solidară, clarificandu-se astfel controversele legate de această problema.

Solidaritatea dintre comitent și prepus se întemeiază pe dispozițiile art.1382 C.civ., având

în vedere că pentru prejudicial cauzat victimei răspund atât prepusul , pentru propria fapta, cât is
comitentul , pentru fapta prepusului , iar textul de lege se referă la ,,cei care răspund pentru o
fapta prejudiciabila”, fără a deosebi după cum ar fi vorba de răspundere pentru fapta proprie sau
de răspundere pentru fapta altuia .În acest sens , factorul declanșator al solidaritățîi este
representat de fapta ilicită a prepusului care determina cele două tipuri de răspundere , prevăzute
de art. 1357 is art .1373 C.civ., ce au aceeași origine.

Se aplică aceeași prevedere legală is în ipoteza în care comitentul a săvârșit împreună cu

prepusul fapta prejudiciabila , situației în care , contribuind și  ea la cauzarea prejudiciului , va
răspunde nu în calitate de comitent , ci în baza textelor ce regelementeaza răspunderea pentru
fapta proprie .

Dacă este chemat în judecată , comitentul are interesul de a chema în garanție pe prepus ,
având în vedere că , pe de o parte , răspunderea comitentului intervine numai dacă sunt întrunite
condițiile necesare angajării prepusului pentru fapta proprie , iar , pe de altă parte , se asigura
succesul acțiunii în regres a comitentului .
 Pentru a fi exonerat de răspunderea , comitentul trebuie să demonstreze existent unei
cauze de exonerate în persoană prepusului .

Răspunderea comitentului a fost reglementată cu scopul de a proteja victima , care va

obține în condițîi mai sigure repararea integrală a prejudicului , ceea ce justifică recunoașterea
dreptului de regres al comitentului care a plătit despăgubirile , împotriva prepusului ,acesta fiind
ținut să suporte , în cele din urmă , consecințele faptei sale ilicite .În acest sens , art .1384 alin (1)
C civ.,dispune că ,, cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care
a cauzat prejudicial , cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiculu cauzat.

Acțiunea în regres a comitentului este o acțiune de drept comun , cu toate consecințele

care decurg din această , cât privește condițiile de fond și  întinderea răspunderii , procedura
jurisdicțională is căile de urmărire silită a recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit
victimei că despăgubire .Principiul argument al acestei soluțîi îl constituie faptul că victim
prejudicului , cât și pe prepus, la alegerea să , pe amândoi ,concomitant ori succesiv , sau numai
pe unul dintre ei .Comitentul care , că garant al prepusului , plătește despăgubirile pentru
prepusul vinovat ,preia prin subrogatie drepturile și  acțiunile victimei în măsură în care a
efectuat plata cu titlul de daune .Cum victim avea dreptul la o acțiune civilă împotriva 
prepusului, această acțiune este preluată de către comitent .

Având în vedere cele expuse, comitentul care a plătit are dreptul să recupereze integral de
la prepus despăgubirea achitată , chiar dacă față de victim a răspuns în moș solidar cu
prepusul.Solidaritatea comitentului apare numai în legătură cu victim și reiese nu dintr-o
răspundere împreună cu prepusii , ci dintr-o răspundere pentru aceștia.

Pe de altă parte , împotriva regresului comitentului , prepusul se poate apară doar

dovedind fapta proprie a comitentului (spre exemplu ,erorile sau greșelile comitetului strecurate
în ordinile is instrucțiunile primate de prepus cu privire la sarcinile ce trebuie să le
îndeplinească),fapta care a determinat în tot sau în parte producerea prejudiciului .Dacă o
asemenea apărare va fi admisă și ne află în prezența culpei comune, instanța va reduce pretenţiile
comitentului obligând prepusul să restituie numai partea corespunzătoare contribuţiei sale la
producerea prejudiciului (art. 1384 alin. (4) C. civ.).

Se consideră că o asemenea apărare va putea fi formulată de prepus numai dacă nu a fost

acţionat în prealabil în judecată de către victimă într-un proces în care a figurat că pårât și
comitentul, proces în urmă căruia amândoi să fi fost obligați în solidar să-l dezdăuneze pe
reclamant. În caz contrar, apărarea prepusului este ineficientă pentru că I s-ar opune excepția
autoritățîi lucrului judecat.

Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în
regresul comitentului se menţine răspunderea solidară a prepuşilor. Soluţia are o aplicare
constantă în practică judecătorească, într-o speţă opinându-se că întreprinderea,,poate cere că
oricare dintre angajațîi vinovați de producerea pagubei să fi obligați la restituirea întregii sume
plătite drept despăgubire, față de ea angajaţîi rămânând obligați solidar".
 Decizia a avut în vedere următoarele considerente: în primul rând, comitentul fiind
chemat solidar cu prepuşîi, răspunde în locul și pentru prepuși, și nu alături de aceștia; în al
doilea rând, comitentul are rolul să asigure, adică să garanteze părțîi păgubite repararea daunei;
în al treilea rând, deși este ţinut să repare integral prejudiciul, el nu se află în aceeași situație cu
cei vinovați de cauzarea pagubei, care trebuie să suporte, în cele din urmă, consecinţele faptei
lor; în al patrulea rând, comitentul, în raporturile cu prepusi, nu are poziția unui codebitor
solidar; în ultimul rând, după plata despăgubirilor, comitentul se subrogă integral în drepturile
victimei, prepușîi rămânând obligați solidar aşa cum erau și față de victima prejudiciului.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai mulți prepuși, cel care, fiind răspunzător pentru
fapta unuia, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalți prepuși care au
contribuit la cauzarea prejudiciului sau, împotriva comitenților care răspund pentru aceștia. În
toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine prepusului pentru care
răspunde și nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele
împotriva cărora se exercită regresul (art. 1384 alin. (3) C. civ.).

Dacă prepusul este minor și săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în legătură
cu atribuţiile sau cu scopul funcțiilor încredinţate, va răspunde comitentul (art. 1374 alin. (2) teza
2). Răspunderea părinților este înlăturată urmând a se aplică regulile răspunderii comitentului, cu
excepţia cazului când calitatea de comitent aparține părintelui minorului. Conform art. 1374 alin.
(2) teza a ÎI-a, în această ultimă ipoteză, victima ,are dreptul de a opta asupra temeiului
răspunderii".

Soluția prevăzută de teza I se justifică prin aceea că fundamentarea răspunderii

comitentului implică o asumare totală și exclusivă a răspunderii de către acesta pentru tot ce
prepusul realizează în cadrul însărcinărilor primite. În plus, dacă minorul are calitatea de prepus
în baza unui contract de muncă, atunci el este asimilat majorului în privinţa executării acestui
contract, ceea ce lipsește de suport angajarea răspunderii părinților cărora le revenea obligaţia de
supraveghere pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei fapte legate de această executare.
Comitentul are în acest fel întreaga inițiativă a activități , dreptul exlusiv de a da intructiuni și  de
a controla , îndrumă și chiar ,educa pe prepus. Dreptul de a da dispoziţîi îl plasează pe prepus
într-un raport de subordonare, aflându-se sub autoritatea comitentului.

Minorul dobândeşte capacitatea de a încheia un contract de muncă la împlinirea vârstei

de 16 ani; mai mult, și minorul care a împlinit 15 ani poate încheia un contract de muncă cu
acordul părinților sau al altor reprezentați legali pentru activitățîi potrivite dezvoltarea fizică,
aptitudinile și cunoștințele sale, dacă astfel nu ii sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și
pregătirea profesională (art. 13 alin. (2) şi (3) din Codul muncii),care trebuie coroborat cu art. 42
C. civ.). Într-o atare împrejurare, minorul se află sub supravegherea părinţilor sau a altor
persoane care au această obligaţie şi, în acelaşi timp, în exercitarea funcției care i-a fost
încredintată de comitent, sub autoritatea şi controlul comitentului  .

În conformitate cu teza a ÎI-a din alin. (2), că excepție, dacă părințîi au și calitatea de în
raport cu copilul lor minor, victima va avea un drept de opțiune în a alege temeiul juridic în baza
căruia vor formulă acțiunea pentru repararea prejudiciului care le-a fost cauzat: fie art. 1372 C.
civ. privind răspunderea părinţilor pentru fapta minorului, fie art. 1373 C. civ. privind
răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

În acest fel, victima este cea care va desemna persoană responsabilă, în raport cu temeiul
legal ales, criteriul principal pe care trebuie să-l aibă în vedere fiind solvabilitatea persoanei
responsabile. De asemenea, va putea să mai țînă seama de un al doilea criteriu,şi anume acela
care i-ar asigura o reparație integrală și rapidă.

Pentru a se antrena felul de răspundere ales de victimă, acesta trebuie să îndeplinească

toate condițiile speciale ce îl guvernează, condițîi ce delimitează tipurile de răspun-dere pentru
fapta altuia. Astfel, dacă în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului trebuie
respectate condițiile specifice privind existența raportului de prepuşenie şi cerinţa că fapta ilicită
săvârşită de prepus să aibă legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredintate, în ceea ce
privește răspunderea părinţilor, condiţiile sunt reprezentate de minoritate și obligaţia că fapta
ilicită și prejudiciabilă să fie săvârşită de către minor după momentul naşterii efective a obligaţiei
de supraveghere în sarcina persoanei.

În ceea ce privește întinderea răspunderii comitentului, atât în practică judiciară, cât şi în

literatură de specialitate, s-a arătat că această coincide cu mărimea pagubelor cauzate de către
autorul direct al prejudiciului (prepus) și nu poate să depășească valoare acestei pagube chiar
dacă acesta din urmă s-a angajat să plătească victimei un cuantum superior prejudiciului real.

De asemenea, urmărind concomitent sau succesiv atât pe autorul nemijlocit al faptei

prejudiciabile, cât și pe cel chemat să răspundă pentru această faptă, victima nu are dreptul să
cumuleze despăgubirile obținute de la cei doi decât până la concurența valorii prejudiciului
suferit, urmărind repararea integrală a acestuia, în așa fel încât ea să fie pusă în situația în care s-
ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs. Cumulul celor două acțiuni - cea intentată împotriva
autorului direct și cea împotriva autorului indirect - nu presupune o dublă despăgubire, ci doar
asigură o despăgubire integrală. Tot ceea ce depăşeşte cuantumul acesteia constituie pentru
victimă o îmbogățire fără justă cauză.

Corelația dintre răspunderea comitentului pentru prepus și răspunderea pentru

fapta proprie.

În unele situațîi, răspunderea prepusului poate fi înlăturată în totul sau în parte dacă se
constată vreo contribuţie a comitentului la producerea prejudiciului, printr-o faptă proprie (art.
1357 C. civ.). Spre exemplu, cazul în care comitentul a oferit prepusului îndrumări
necorespunzătoare, fapt ce a provocat săvârșirea de către prepus a faptei ilicite și prejudiciabile.

Asemenea fapte proprii, realizate de comitent şi care au determinat comiterea de către

prepus a faptei cauzatoare de prejudiciu, ar putea să se concretizeze fie într-o dispoziție ilegală
pe care comitentul a dat-o prepusului, fie în omisiunea comitentului de a lua unele măsuri
prealabile menite să pregătească activitatea pe care prepusul trebuia să o îndeplinească la un
moment dat.
 Interesul stabilirii exacte a răspunderii, precum și a temeiului răspunderii poate să
aparţînă nu numai victimei, ci și prepusului însuși care, dovedind fapta comitentului în totalitate,
va putea să oprească regresul acestuia împotriva să, înlăturând într-un mod absolut posibilitatea
plățîi despăgubirilor victimei. Cu toate acestea, într-un litigiu, prejudiciul va putea să fie suportat
în parte și de prepus, în funcție de participarea comitentului la fapta ilicită, caz în care ne aflăm
în fața unui cumul de temeiuri juridice ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Astfel, comitentul va răspunde pro parte pentru fapta prepusului, potrivit art. 1373 C. civ., și pro
parte, răspunderea lui se va angaja pe temeiul art. 1357 C. civ., pentru fapta proprie. În ultima
ipostază, comitentul nu va mai avea niciun drept de regres contra prepusului.

Când la producerea prejudiciului au concurat prepusul şi comitentul prin fapta proprie,

faţă de victimă cei doi vor fi tinuţi în solidar, în conformitate cu art. 1382 C. civ.Tribunalului
Suprem și care a prilejuit pronunţarea unei soluțîi de principiu: şoferul unei întreprinderi de
transport, conducând cu viteză neadecvată pe un drum acoperit cu polei, a răsturnat
autovehiculul pe care îl conducea, provocând scurgerea unei cantităţi de vin ce aparţinea unei
întreprinderi comerciale; s-a reţinut, alături de culpă şoferului şi culpă a autovehiculului, acesta a
fost trimis în cursă cu pneurile uzate.

În această situație, se va antrena răspunderea întreprinderii de transport pentru fapta

proprie pentru că a omis să efectueze reparațiile necesare autovehiculului, precum şi 
răspunderea întreprinderii de transport în calitate de comitent al șoferului. În plus,prepusul va
răspunde pentru propria să faptă şi va fi ţinut să restituie comitentului partea de despăgubiri pe
care acesta a plătit-o victimei potrivit contribuției sale la producerea prejudiciului, în temeiul art.
1383 C. civ. Dintre cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura
în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea
culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se
poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului").

Prin urmare, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se poate corela și cu

răspunderea pentru fapta proprie, ori de câte ori se va constată propria faptă la cauzarea
prejudiciului victimei, practică judiciară oferind exemple în acest sens.

Secțiunea a IV-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate

de animale sau de lucruri

1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Reglementare. Domeniul de aplicare

Tradiţia juridică românească de dinaintea întrării în vigoare a Codului civil din 2009,după
un parcurs îndelungat, care a cunoscut și unele ezitări, a ridicat la rang de principiu ,regulă
răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucrurile pe care le păzim. De subliniat este