UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

CATEDRA ISTORIE UNIVERSALĂ

Сruciada IV

Referat la cursul normativ de bază a studentei Caşu Oxana

Conducator Cocîrlă Pavel

 Chişinău 2010

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………… 3

1.Tema şi sarcinile lucrării ……………………………………. 3

2. Izvoarele şi istoriografia problemei ………………………… 4

CAPITOLUL I “ Cruciada a IV-a . Generalizare “ ………………… 6

1. Noţiunea de cruciadă . Premisele cruciadelor .......................... 6

2. Pregătirea Cruciadei a IV-a ...................................................... 9

CAPITOLUL II “ Începutul şi desfăşurarea campaniei militare a

Cruciadei a IV-a „ ................................................................................ 13

1. Implicarea Veneţiei .................................................................... 13

2. Cucerirea Constantinopolului .................................................... 16

3. Consecinţele Cruciadei .............................................................. 19

CONCLUZIE ........................................................................................... 21

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................26

2
INTRODUCERE
1.Tema şi sarcinile lucrării

În această lucrare se reflectă rodul a multor cercetări de natură istorică, menite să aducă un
plus de cunoaştere a istoriei şi civilizaţiei medievale.
Studiind amănunţit desfăşurarea “războaielor sfinte” şi anume Cruciada a IV-a vom
putea stabili următoarele:
- să definim conceptual de cruciadă
- să stabilim premisele cruciadelor
- să stabilim începutul Cruciadei a IV-a şi desfăşurarea campaniei militare
- să arătăm etapele prin care trece Cruciada a IV-a
- vom identifica consecinţele Cruciadei a IV-a
Această lucrare conţine informaţii despre cea mai importantă cruciadă, cea de a IV-a
(1202-1204), care a marcat apogeul întregului eveniment.
La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada
populară şi cea aristocratică distanţa se adîncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în
acţiunile nobililor, de aceea despre Cruciada a IV-a a însemnat o abatere făţişa de la
scopul de cruciadă.
I. mai întîi pentrucă expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unităţii
musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului
II. în al doilea rînd, expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202),
situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpînită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub
protecţia scaunului apostolic.
III. În al treilea rînd, în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei, cavalerii s-au
îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie.
Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III-lea şi de politica
sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale.

3
 2. Izvoarele şi istoriografia problemei

Este suficient să privim în urma istoriei Europei creştine pentru a înţelege cum pot fi
denaturate aşa numite-le “războaie sfinte”. Şi atunci ca şi acum existau decalaje imense
între pretextele războaielor şi motivele lor reale.
Cel mai tragic exemplu în acest sens îl constituie Cruciada a IV-a, căreia istoricul Ion
Alexandru Mizgan i-a dedicat o lucrare apărută recent la Editura Universităţii din Oradea.
O lucrare extrem de bine documentată, care detaliază contextul în care s-a născut această
cruciadă şi cum s-a produs deturnarea ei de la scopul iniţial.
În drum spre Locurile Sfinte, cavalerii lui Hristos s-au abătut niţel prin capitala
Bizanţului ortodox, devastînd Constantinopolul.
“Niciodată nu a fost o crimă mai mare împotriva umanităţii decît Cruciada a IV-a”
este de părere istoricul britanic Steven Runciman.
Opinie împărtăşită şi de John Julius Norwich:
“Niciodată nu mai fusese martoră Europa la o asemenea urgie de brutalitate şi
vandalism ; niciodată în istorie nu mai fuseseră distruse cu furie atîtea frumuseţi, atîtea
opere superbe, într-un timp atît de scurt.”
Istoricul grec Aristeides Papadais concluzionează :
“distrugerile provocate de latinii creştinătăţii ortodoxe şi oraşului său sfînt au fost
fatale ; această deviere a mişcării cruciate a distrus în cele din urmă puterea care apărase ,
vreme de secole , civilizaţia apuseană de Islam .”
Relaţiile dintre Estul şi Vestul Europei au suferit atunci o lovitură teribilă , ale cărei
consecinţe s-au resimţit vreme de multe veacuri . Chiar înainte, însă , de acest episode
odios , între creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană se iscase o imensă prăpastie
doctrinară . Pe lîngă multe alte controverse teologice , catolicii şi ortodocşii aveau puteri
complet diferite despre utilizarea forţei în numele credinţei .

4
 Unii istorici consideră că ideea “soldatului creştin” a apărut pe timpul împăratului
Constantin cel Mare (306-337) , care a eliberat Roma de opresorul Maxentiu.
Istoricul John Godfrey considera că începutul real al mişcării cruciate poate fi văzută în
descoperirea Crucii Domnului la Ierusalim , în 327, de către Elena , mama lui Constantin
cel Mare.
Cruciadele din secolul al XIII-lea , respectiv Cruciada a IV-a , nu au constituit altceva
decît o manifestare a ostilitaţii latinilor faţă de Imperiul Bizantin.
Helene Ahrweiler considera că :
“scopul însuşi al Cruciadei , adică războiul pentu eliberarea Locurilor Sfinte , îi
lasă fără grai pe bizantini , care vedeau în acesta -în cel mai bun caz- o încercare de
uzurpare a titlului lor de apărători ai creştinatăţii şi un pretext menit să mascheze
proiectele nemărturisite , expansioniste , ale Apusului împotriva Răsăritului .”
Istoricul Şerban Papacostea arată că lumea apuseană , angajată încă din a doua jumătate
a secolului al XI-lea într-un mare asalt asupra Islamului în zona mediteranei ,şi-a orientat
hotărît tendinţele expansioniste spre răsăritul continentului , spre vastele teritorii dominate
de Bizanţ şi de popoa rele formate în aria sa de civilizaţie .
Cruciadele nu ar fi existat – considera Florentina Cazan – fără ideea unităţii politice a
Europei , a unui “imperium mundi” ,continuator al Imperiului Roman , patronat de Roma
şi de Biserica Apuseană.
Şerban Papocostea evidenţiază faptul că simbolul în numele căruia s-a desfăşurat
impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credinţa catolică şi expresia sa militară ,
cruciada . Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica Apuseană , care
manifesta valori universale şi care ajunsese la apogeul prestigiului şi mijloacelor ei de
acţiune . Telul suprem al papalităţii teocratice era restaurarea unităţii creştine prin
integrarea sub propria ei îndrumare atît a Bisericii Răsăritene , cît şi a popoarelor păgîne
de pe continentul european .
Între expediţiile apusene în Răsărit , Cruciada a IV-a ocupa un loc aparte prin
consecinţele pe care le-a avutasupra civilizaţiei bizantine.

5
 CAP I “ Cruciada a IV-a . Generalizare.”

Motto : Un cruciat a descris acele

momente : “ sîngele celor ucişi ne ajungeau la
glezne.Nimeni nu a scăpat.Nici măcar femeile
sau copiii .”
Fr.Pall , C.Mureşan

1 .Noţiunea de cruciadă . Premisele cruciadelor

Cruciadele reprezintă denumirea expediţiilor militare ale creştinilor din Europa de Vest
(1096-1270) , organizate de Biserica Catolică , urmărind scopul de a-şi consolida poziţiile
în societate şi a-şi asigura supunerea Bisericii Ortodoxe după schisma din 1054 .
Aceste scopuri ale bisericii şi feudalilor vest-europeni erau ascunse sub cele mai diverse
lozinci : Eliberarea Sfîntului Mormînt şi a Pămîntului Sfînt , apărarea catolicismului 1. Nu
putem izola studiul cercetării cruciadelor de complexitatea , resorturile şi evoluţia politicii
bizantine - mozaic milenar al diversificaţiei de neamuri , unităţii de credinţă creştină , liant
între Apus şi Orientul Asiatic .

1
Cocîrlă P. – Dicţionar Explicativ de istorie medievală - pag. 167

6
 Inspiratorul cruciadelor a fost papa Urban al II-lea (1088-1099) , care a lansat un apel
la 26 noiembrie 1095 , după terminarea lucrărilor Conciliului de la Clermont ( Franţa ) ,

18-28 noiembrie . Participanţii la aceste expediţii purtau semnul crucii de unde şi

denumirea de cruciade. În Europa , traditia pelerinajelor a început să funcţioneze imediat
după domnia împăratului roman Iulian Apostatul (secolul al IV-lea). Creştinii doreau să
meargă în locurile unde a trăit Iisus şi plecau pe jos, în călătorii anevoioase şi pline
de privaţiuni , fără să le pese nici de timpul pe care-l sacrificau şi nici de suferinţele
care-i aşteptau. Era , poate , un fel de a asculta ad litteram vorbele Mîntuitorului şi de a le
pune în practică : "Cine îşi va lăsa tatăl, pe mama sa, pe nevasta şi pe copiii săi ca sa vină
la mine, va primi înapoi indesit şi a lui va fi viaţa veşnică."2
Atunci cînd, în anul 638, arabii cuceresc Ierusalimul , pelerinajele creştine nu sunt
nicidecum afectate, Betleemul şi Nazaretul continuind să fie împînzite de credincioşi
veniţi de peste mări şi ţări . Aspiraţia către veşnica mîntuire îi împinge atît pe cei de viţă
nobilă , cît şi pe ţărani să o apuce pe drumurile care duc către Ţara Sfîntă .
La cruciade au participat diferite stări sociale ale populaţiei din Europa Occidentală ,
fiecare din ele avînd scopuri bine determinate :
1. ţăranii săraci sperau să capete în Orient libertate şi pămînt
2. micii cavaleri – să-şi formeze senioriile proprii , să se îmbogăţească pe contul

popoarelor din Orient

3. oraşele Italiei de Nord ( Genova , Veneţia , Pisa ) , precum şi cele ale Franţei de
Sud ( Marseille , Toulon ) doreau să elimine concurenţii lor – negustorii bizantini
din oraşele levantine şi din partea de est a Mării Mediterane.

Cruciadele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt
o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa .

2
PR.DRD.Cătălin Teulea -.Cruciada IV.Revista teologică.

7
 Cuvîntarea papei Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont consta în aceea că papa
vorbeşte despre “ pustiirea împărăţiei lui Dumnezeu de către necredincioşi şi necesitatea
izgonirii acestora din ţinuturile noastre creştine “3 :

“ Pentru voi , fii ai lui Dumnezeu , care aţi jurat lui Dumnezeu să păstraţi cu mai
multă tărie pacea între voi şi să ţineţi cu mai multă credinţă legile bisericeşti , mai este şi
o altă cauză – cea a lui Dumnezeu , să vă manifestaţi vitejia şi curajul . Anume acuma e
necesar ca voi să porniţi cît mai repede la drum pentru a vă ajuta fraţii care trăiesc la
Răsărit şi care au nevoie de sprijinul vostru după care déjà au strigat de mai multe ori .“4
Cruciadele au constituit (alături de încreştinările forţate din primele secole după Edictul
de la Milano din anul 313 , de Reconquista iberică din secolele XIV-XV , de Conquista
spaniolă a Americii Latine din secolele XV-XVI , de războaiele şi persecuţiile
contrareformei catolice din secolul XV şi de Inchiziţie ) cele mai mari crime săvîrşite de
Biserică împotriva umanităţii.
Zelul religios, cruzimea, cavalerismul şi lăcomia, toate au deţinut un
rol important în istoria dramatică a cruciadelor.
Cruciadele au lăsat în urmă răni adînci, oameni morţi, distrugerea bunurilor şi asuprirea
supuşilor. Un mare lucru a fost, însa, fuziunea dintre cele două civilizaţii, şi schimbul de
cunoştinţe dintre acestea : Occidentul a deprins rafinamentul şi luxul de la orientali, iar
orientalii au căpătat moravurile Occidentului. S-au dezvoltat relaţiile comerciale dintre
cele două mari puteri, mai ales transporturile maritime, existînd şi o monedă de aur numită
dinar. Apusul a dobîndit arta industriei textile precum şi noi culturi (orez, caisul,
portocalul, fasole…) şi sistemele de irigaţie. Au pătruns în Occident inovaţii ştiinţifice de
mare valoare în cadrul unor domenii extrem de importante: matematica, astronomia,
medicina, geografia. Cultural, Orientul s-a îmbogăţit prin legende, povestiri şi fabule
(India, Persia), cea mai cunoscută operă de acest gen fiind lucrarea “ O mie şi una de
nopţi“. În arhitectură, stilul oriental a lăsat în urmă adevărate capodopere: castelele
Beaufort, Kerak, Ibelin (Franta), palatal Alcazar (Sevilla).
3
Cocîrlă P. – Op.cit., pag. 242

4
Cocîrlă P. – Op.cit., pag. 245

8
 In orice caz cruciadele au constituit fenomenul politic major al Evului Mediu
occidental, atît prin durata lor, de mai multe secole, cît şi prin implicaţiile multiple ce le-a
avut în diferite sectoare ale vieţii sociale, economice, politice, religioase si culturale.

Născute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale,
cruciadele au fost rînd pe rînd privite de istoriografie cînd ca o epopee eroică hrănită de un
ideal nobil, cînd ca o exaltare mistică sau forma de agresiune nejustificată decît de dorinţa
de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un
înveliș religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanţa cruciadelor nu poate fi negată,

deoarece prin ele, două civilizaţii şi culturi total diferite, creştină si musulmană,
occidentală si orientală, s-au întalnit brutal, ceea ce nu le-a împiedicat să se influenţeze
reciproc.

2 . Pregatirea Cruciadei a IV-a

În urma Cruciadei a III-a doar regatul Acrei , comitatul Tripoli condus de regele Henric de
Campagne şi principatul Antiohiei condus de Boemund al III-lea „ mai erau stăpânite de
cruciaţi ". Prin moartea sultanului Saladin din 1193 apare în Apus motivaţia Cruciadei .
Împăratul bizantin era cel în faţa căruia stăpânii occidentalii , doritori de noi state latine în
Orient, trebuiau să depună jurământ de vasalitate . Aşa „ au înţeles că împlinirea acestui
ideal presupunea mai întâi cucerirea Constantinopolului " 5. Prin Dieta de la Bari din 31
mai 1195 „ în numele împăratului Henric al IV-lea al Germaniei " 6armata condusă de
cancelarul Conrad şi contele Adolf de Holstein debarcă în 1197 în portul Acra cu gândul
atacului . „ Nefiind pregătiţi pentru un asemenea atac, nu au câştigat nici o victorie şi în
februarie 1198 , datorită morţii împăratului Henric al IV-lea au fost chemaţi în Germania".
Cruciada a IV-a este demarată de Papa Inocenţiu al III-lea şi susţinută de propaganda
5
PR.DRD.Cătălin Teulea.- Cruciada IV.Revista teologică.
6
Ibidem.

9
cardinalului Pedro de Capua şi a lui Foulque de Neuilly , un simplu preot de parohie .
În noiembrie 1199 contele Tibald de Campagne devine cel care proiectează Cruciada a IV-
a în castelul Ecrl . Acest nepot al lui Richard Inimă de Leu şi a lui Filip Augustus , frate al
contelui Henri - care domnise în Palestina , joacă rolul determinant în pregătirea cruciadei.
Tot anul 1199 este anul în care Papa Inocenţiu al III-lea „ se găseşte pe plan politic fără un
adversar laic semnificativ "7 , întrucât murise Henric IV . Marea zguduire a Cruciadei a III-
a nu opreşte papalitatea să ajungă în vârful puterilor lumeşti şi Cruciada a IV-a , ca de
altfel şi celelalte războaie sfinte , să aibă ca scop lupta pentru unitatea creştinilor şi nu
convertirea necredincioşilor .
A IV-a cruciadă este una dintre cele mai importante di toate cruciadele majore . Este de
asemenea una dintre cele mai complexe şi cu siguranţă una care este uşor greşit înţeleasă
sau cel puţin este adeseori înţeleasă într-o manieră simplistă . Cruciada a IV-a , aşa cum
s-a desfăşurat ea , scoate mai bine în relief adevăratele scopuri urmărite de cruciaţi .
Ideea generală este pînă la urmă aceasta : a III-a cruciadă eşuînd în recuperarea
Ierusalimului , papa Inocenţiu al III-lea a început aproape imediat să predice pentru o
nouă cruciadă . Aceasta s-a dovedit a dura mai mult decît a dorit cineva pentru o varietate
de motive . Atunci cînd o nouă cruciadă era în organizare , imediat în noul secol , în
Constantinopol se desfăşurau evenimente care vor face ca Cruciada a IV-a să ia o turnură
departe de Palestina .
A IV-a cruciadă nu a recuperat Ierusalimul , ci cruciaţii au sfîrşit atacînd
Constantinopolul , expulzînd pe împăratul bizantin şi instalînd pe unul de-al lor în
vechea capitală a lui Constantin .
Se poate afirma că “ în 1194 împăratul a început să se preocupe de o nouă
cruciadă „8. De altfel , foarte mulţi împăraţi au visat să elibereze Ierusalimul de sub
stăpînirea „necredincioşilor „9.Însă scopul nu a justificat mijloacele . „ Ţelul nobil al
eliberării Locurilor Sfinte nu era însă singurul urmărit . Cruciadele au reprezentat ,
pe tot parcursul existenţei lor în istorie , un succes şi un mare avantaj pentru
papalitate . Pe plan intern puterile uriaşe de care dispune pontiful roman jucau un
rol însemnat în tranşarea disputelor permanente cu marii principi occidentali ce se
7
PR.DRD.Cătălin Teulea.-Cruciada IV.Revista teologică.
8
Vladimir Roşulescu – Cruciadele , Craiova , 1999 , pag. 253
9
Cocîrlă P. – Op . cit ., pag. 242

10
opuneau tendinţelor de supremaţie laică a Romei „10 , afirmă Răzvan Novacovski .
Cucerirea Constantinopolului nu era pe agenda cruciadei a IV-a . Referitor la
această expunere , opţiuni sunt multe şi actori foarte mulţi . Ar trebui să ne
implicăm în politica Bizanţului în 1190 , ca şi în pontificatul lui Inocenţiu al III-lea,
dezorganizarea în care se afla Sfîntul Imperiu Roman după moartea lui Henric VI
şi rolul Veneţiei ca actor în centrul scenei .
Familia Comnen conducea Bizanţul în 1095 , cînd prima cruciadă a început , şi ei
încă erau la conducere . Ultimul dintre Comneni a fost Andronicus Comnenus , un
individ cu o istorie remarcabilă încă înainte de a ajunge la tron , în 1182 . El a
domnit cu o mînă forte , iar cînd provinciile s-au răsculat , poporul din
Constantinopol s-a revoltat şi l-a ucis în 1185 . El a fost succedat de către Isaac II
Angelus . Cîţiva ani mai mai tîrziu , Frederick Hohenstaufen a mărşăluit prin ţinutul
său cu armată uriaşă ; Isaac a fost incapabil să prevină cucerirea temporară a
Adrianopolului şi Philopolusului . Isaac a reuşit să recupereze cîte puţin din terenul
pierdut , dar a pierdut controlul asupra palatului . În aprilie 1159 , fratele său Alexius
III a uzurpat tronul şi l-a orbit pe Isaac . Alexius III Angelus nu a fost mai
eficient decît fratele său şi a fost chiar mai corupt . Cînd împăratul Henric VI l-a
supus presiunilor el a instituit o taxă specială pentru a-l plăti . Şi cînd ce-a de-a
IV-a cruciadă s-a apropiat , el a pus o minimă rezistenţă , apoi a luat toţi banii pe
care a putut pune mîna şi a fugit .
În Germania au apărut doi rivali : Philip de Swabia şi Otto de Brunswick . Otto era
susţinut însă de papa Inocenţiu al III-lea . Aproape imediat după ce a fost papă ,
Inocenţiu al III-lea a decis că însăşi papalitatea trebuie să-şi asume conducerea
următoarei cruciade .
Cruciada a IV-a „ a fost predicată în Apus de cel mai mare papă medieval

10
Răzvan Novacovski – Viaţa bisericească în Răsăritul creştin în timpul imperiului Latin de Constantinopol , pag. 147

11
Inocenţiu al III-lea (1189 – 1216) 11. „ Acest papă a fost cel mai mare teoretician al
cruciadei , cel care a alcătuit o doctrină coerentă „12 . Pe plan internaţional el este cel
care vorbeşte despre „ republicae christiana " şi , chiar dacă oficial restricţionează
planurile veneţienilor de atac asupra Zarei şi Constantinopolului , în mod duplicitar ,
susţine unitatea politică prin unitatea religioasă cu Răsăritul de la care aştepta supunere .
Aşa apare Cruciada a IV-a , ca manifestare a unităţii . Prin aceasta Papalitatea găsea o
modalitate de a-şi întinde autoritatea şi a se „ erija în conducătorul Europei ." Inocenţiu al
III-lea ocupă scaunul papal , începând cu anul 1198 . „ Născut la Anagni , în 1160 ,
Lotario , conte de Segni , a fost destinat carierei ecleziastice , făcând studii teologice şi
de drept la Paris şi Bologna ; din 1187 diacon şi din 1190 cardinal , se remarcă prin zel
religios şi viaţă austeră ". Pentru el şi în viziunea sa papalitatea reprezintă „ rex regnum
et dominus dominantum " 13 aşa precum în relaţia dihotomică suflet-trup : sufletul este
superior trupului „ tot astfel Biserica este superioară Imperiului “ . " Epoca lui este una a
disputării hegemoniei imperialiste asupra Europei “14. Papa Inocenţiu III îşi exprimă
autoritatea în privinţa lui Filip de Suabia , dar şi în privinţa lui Ioan fără de Ţară , regele
Angliei . Scrisoarea Venerabilem , datată aproximativ la 26 martie 1202 , clarifică
autoritatea Papei Inocenţiu al III-lea : „ Principii , aşa cum au şi făcut-o , trebuie să
recunoască în prezenţa noastră că dreptul şi autoritatea de a examina persoana aleasă ca
rege şi de a o avansa spre oficiul imperial ţin de noi , de vreme ce noi o ungem , o
consacrăm şi o încoronăm ... Prin urmare , răspundem obiecţiunii principilor , afirmând că
legatul nostrum , episcopul de Palestina , aprobând ca cel mai iubit fiu al nostru întru
Hristos , Otto , să fie rege şi respingându-l pe Filip , duce de Suabia , nu a exercitat oficiul
unui elector ... De fapt , el a fost un funcţionar al curţii papale , care a declarat că persoana
ducelui era nevrednică , iar persoana regelui potrivită pentru a primi oficiul imperial " 15.

11
Stiven Runcima – Istoria Cruciadelor , Bucureşti , 1993 , pag. 23
12
Istoria Bisericească Universală , vol. II . Bucureşti , 1993 , pag. 23
13
PR.DRD.Cătălin Teulea.- Cruciada IV.Revista teologică.
14
Ibidem
15
Ibidem

12
El a emis scrisoarea sa de cruciadă în august 1199 , trimiţînd-o tuturor
arhiepiscopilor din vest . Inocenţiu al III-lea a considerat că biserica catolică trebuie
să participe activ la cruciadă pentru a consolida poziţiile bisericii în Orient . Prin
această scrisoare , el a cerut tuturor bisericilor să cedeze a patruzecea parte din
venituri pentru a susţine material cruciada . 16 În ceea ce priveşte colaborarea cu
patriarhul de la Constantinopol , Papa Inocenţiu al III-lea propagă aceeaşi politică
bisericească de subordonare şi supunere a Bisericii Răsăritene faţă de Biserica Romei , una
şi universală .

16
Emanoil Babuş – Bizanţ , istorie şi spiritualitate ,Bucureşti , 2003 , pag. 261

13
 CAP II „ Începutul şi desfăşurarea
campaniei militare a Cruciadei a IV-a „

1. Implicarea Veneţiei

Data stabilită de Inocenţiu pentru plecarea în cruciadă a fost martie 1199 , dar
nimeni nu a plecat . Aproape imediat Inocenţiu al III-lea a început să piardă
controlul cruciadei . El a dorit ca toţi cruciaţii din toată Europa să se adune la
Veneţia , în cazul în care acest oraş va fi de acord să furnizeze vase pentru
transportul trupelor pe Pămînt Sfînt . Serviciul urma să fie plătit şi numai Veneţia
era în stare să construiască suficiente nave pentru a transporta o întreagă armată
cruciată . Inocenţiu al III-lea a cerut Veneţiei să participe la cruciadă , dar pentru ca
Veneţia să fie furnizorul primar de mijloace de transport . La sfîrşitul lunii aprilie
1201 , cruciaţii au semnat cu dogele Enrico Dandolo un tratat conform căruia
Veneţia se obliga să pună la dispoziţie cruciaţilor nave pe care urmau să fie
transportaţi spre Răsărit 4,5 mii cavaleri şi tot atîţia cai , 9 mii de scutieri , 20.000
de pedestraşi , asigurîndu-i pe cruciaţi şi caii lor cu hrană în decurs de 9 luni . În
plus , „din dragoste pentru Dumnezeu „ , Veneţia punea la dispoziţia cavalerilor ( pe
cont propriu ) 50 galere militare .17 . Cursul evenimentelor a fost mult mai mult
decît să furnizeze transport , ceea ce îi fusese oferit la început . Ea a văzut o
oportunitate de a cîştiga teritorii , de cînd francezii şi veneţienii au căzut de acord
în mod secret că obiectivul cruciadei va fi Egiptul , gîndindu-se la marea bogăţie a
ţării şi la premiul pe care Veneţia îl va cîştiga , respectiv jumătate din Alexandria
sau Damietta sau chiar Cairo .
Înainte ca această cruciadă să pornească , contele Theobald moare (1201) . Cruciaţii

17
Cocîrlă P. – Op . cit.,pag.245

14
l-au ales atunci pe Bonifaciu de Montferrat ca şi conducător al lor . Bonifaciu avea
strînse legături cu Pămîntul Sfînt . El era un descendent al cruciaţilor .
Cruciaţii s-au strîns întîi la Soissons , iar apoi s-au mutat în sud la Citeax în
septembrie , unde s-au unit cu un număr mare de burgunzi . Ei s-au mutat apoi în
Italia nu ca o armată compactă , ci în grupuri separate , îndreptîndu-se către Veneţia
în cursul toamnei şi prin urmare întîrziind data plecării . Mai mult decît atît , un
număr de lideri au decis să ridice pînzele din Marsilia şi nu din Veneţia . Numărul
de soldaţi care au ajuns în Veneţia a fost cu mult mai puţin decît a fost originalul
estimat . Rezultatul a fost că pînă în toamna lui 1201 , cruciaţii erau întîrziaţi şi cu
plăţile , deoarece cei care au sosit nu au putut să plătească banii ceruţi pentru o
armată mult mai mare . Pentru serviciile acordate , cruciaţii trebuiau să-i plătească
Veneţiei (unde urmau să se adune nu mai tîrziu de luna aprilie a anului 1202)
85.000 de mărci.18. Acordul iniţial a fost calculat pentru o armată de 35.500 oameni
din care se pare că doar 11.000 au reuşit să ajungă la Veneţia . Cruciaţii s-au
strîns , dar Veneţia nu a vrut să-i transporte pînă nu va primi suma stipulată în
contract . Veneţienii erau oameni de afaceri practici şi nici unul dintre ei nu era
mai pragmatic decît dogele Enrico Dandolo . Dorind să consolideze poziţiile iscusit ,
unde vor debarca cruciaţii , şi , principalul - cum se va proceda dacă cruciaţii nu vor
plăti suma fixată în termenul stabilit . Lipsa acestor clauze i-a permis ulterior lui
Dandolo să folosească forţele cruciaţilor în interesele Veneţiei . Cu toate acestea , la
8 mai 1201 , Inocenţiu al III-lea a confirmat tratatul . Prin urmare , cruciaţii au fost
incapabili să plătească traversarea . Dar dogele nu putea să joace prea dur pentru că
papa Inocenţiu al III-lea era deja furios cu privire la mersul lucrurilor r nu ar fi
ezitat să plaseze oraşul sub interdicţie .
În sprijinul acţiunilor derulate de către veneţieni , istoricul italian Gennaro Maria
Monti ne oferă o serie de argumente justificative 19.Astfel , aflăm că veneţienii au
oferit un nou angajament pentru a-l înlocui pe cel vechi .

18
Vladimir Roșulescu. – Op . cit.,pag 259
19
Radu Manolescu. - Istoria medie universală.București 1980,pag.147

15
Veneţia a condus pentru o perioadă o bună parte din coasta Dalmaţiei , în principal
ca mijloc de a aigura controlul Adriaticii şi liniile sale de transport . De curînd însă,
regele Ungariei incitase la rebeliuni oraşele rebele era Zara pe care de 15 ani
veneţienii încercau să-l recîştige .
Dogele Enrico Dandolo a oferit o întîrziere în plata contractului (anularea sa fiind
exclusă) . În schimb cruciaţii îi vor ajuta pe veneţieni să recucerească Zara –
concurentul comercial al Veneţiei în Marea Adriatică , care aparţinea Ungariei , care
după ce regele Imre (1196-1205) dase papei consimţămînt de a participa în
cruciadă, oraşul a fost luat cu asalt de cruciaţi (24 noiembrie 1202 ) în fruntea
cărora se afla Bonifaciu de Montferrat şi Enrico Dandolo . În acest timp , a avut
loc o coincidenţă întîmplătoare , Isaac III Angelus era orb şi în închisoare în
Constantinopol , dar fiul său Alexius IV a reuşit să fugă în vest .
La începutul anului 1202 pe cînd cruciaţii se pregăteau însfîrşit să atace Zara ,
tînărul Alexius era în Italia şi a apelat la cruciaţi să-l ajute ca să-l îndepărteze pe
uzurpatorul Alexius III şi să-l întroneze pe el . În schimbul ajutorului , Alexis le-a
promis (printr-un acord semnat cu cruciaţii) să le plătească 200.000 mărci de argint.
În caz de succes , el le mai promitea să supună Biserica bizantină papei de la
Roma , să participe personal la cruciadă în fruntea unie oştiri de 10.000 de oameni
şi să menţină din contul propriu pe pămîntul eliberat 500 de cavaleri timp de un
an .20
Acest apel s-a potrivit foarte bine cu agenda principalilor lideri ai cruciadei . S-a
întîmplat ca Bonifaciu de Montferrat să fie bucuros să participle gîndindu-se că ar
putea recupera Thesalonicul ; Veneţia ar fi fost bucuroasă , deoarece prinţul le-a
promis să le restaureze vechile privilegii şi chiar mai multe pe lîngă acestea , iar
restul cruciaţilor puteau să se aştepte la o reunire a resurselor estului şi vestului
care au fost în mod repetat promovate în gîndirea crucială .21.Astfel , agenda a fost
stabilită încă înainte ca flota să ridice pînzele pe 1 octombrie 1202 ,

20
Cocîrlă P. - Dicționar explicativ ,pag.167
21
Radu Manolescu. - Istoria medie universală.București 1980,pag.174

16
Cruciaţii vor trebui să captureze Zara pentru veneţieni , apoi Constantinopolul pentru
tînărul Alexius , iar apoi vor pleca către Outremer . În acest timp nu era clar dacă
ultimul obiectiv a rămas Egiptul , deoarece cei mai mulţi lideri nu se gîndeau mai
departe de Constantinopol . Drept urmare , cruciaţii au plecat cu o flotă uriaşă de
peste 200 de nave . Zara nu era un oraş musulman , ci un oraş creştin .
Papa Inocenţiu III a trimis scrisori pline de furie în care interzicea în mod explicit
atacarea Zarei de către cruciaţi . Dar ameninţările papei au fost ignorate , iar
cruciaţii au debarcat la Zara . Nu toţi cruciaţii au crezut că este o idée bună să
atace nişte creştini ca parte a cruciadei . Mulţi au fost convinşi în cadrul unui sinod
general că trebuie să facă aceasta pentru a plăti Veneţia . Totuşi cîţiva au refuzat
să participe la asediu . Oricum oraşul s-a predat după numai două săptămîni , apoi
“… un oraş creştin luat prin asalt unui monarh creştin .”22
Cruciaţii au petrecut iarna la Zara . Aici a fost locul în care întreaga armată a aflat
despre oferta lui Alexius . Din nou mulţi din armată au obiectat şi unii dintre ei au
refuzat să meargă mai departe . Dar majoritatea armatei a rămas . Prin atacarea Zarei
ei au fost automat excomunicaţi conform ameninţărilor papei Inocenţiu III , astfel
încît atacarea Constantinopolului cu greu ar fi putut să le mai facă rău . Ei au
trimis emisari la Inocenţiu III şi au încercat să se reconcilieze .
A rămas un schimb de scrisori , dar Inocenţiu al III-lea se va îndupleca doar puţin
şi va interzice cruciaţilor atacarea Constantinopolului : „ a zis că le iartă păcatele ca
unor fii ai săi şi le porunceşte şi îi roagă să ţină oastea unită , căci ştie de bună
seamă că Domnul nu poate fi slujit fără această oaste .”23

2 . Cucerirea Constantinopolului

“ Republica Veneţia socotind momentul favorabil pentru cîştigarea unor imense

beneficii , a îndreptat cruciada a IV-a spre Constantinopol . „24Astfel , cruciadele nu

22
Istoria bisericească universală,pag.24
23
Cocîrlă P. – Op . cit.,pag.247
24
Istoria bisericească universală,pag.24

17
mai sunt un război religios , ci devin pe faţă o operaţiune economico-politică .25
Toate fără nici o şansă . Armata a navigat pe mare în aprilie 1203 . După
capturarea insulei Corfu în mai şi după încă cîteva opriri , aceasta a sosit la
Constantinopol pe 24 iunie 1203 . Împăratul Alexius III a cerut să ştie care sunt
intenţiile cruciaţilor , iar aceştia au răspuns că intenţionează să-l detroneze fiind un
trădător . Cruciaţii au apelat apoi direct la oamenii din Constantinopol , dar grecii nu
vor accepta pe nimeni care au fost susţinuţi de latini . Dacă cruciaţii îşi vor pune
tînărul lor prinţ pe tron , ei vor trebui să o facă cu forţa .
Pe 5 iulie 1203 , veneţienii au putut să rupă marele lanţ care bloca portul , oferind
posibilitatea cruciaţilor să atace oraşul atît de pe uscat , cît şi de pe apă . Ei au
construit platforme pe nave şi au montat catapulpe pe punţi . La 17 iulie , cruciaţii
au atacat în forţă . Veneţienii , conduşi de Enrico Dandolo în persoană , au fost
capabili să debarce pe plajele înguste şi să urce sus pe scări demontabile . Ei au
cucerit un număr de turnuri , au coborît în oraş şi au dat foc la o parte din el . În
acelaşi Alexius a adunat o mare armată pentru un contra-atac împotriva francezilor.
Din unele motive a avut o cădere nervoasă şi nu a întreprins niciodată atacul . În
acelaşi timp veneţienii s-au retras din secţiunea zidului pe care o deţineau , pentru
că ei nu l-ar fi putut păstra fară nici o victorie şi pe partea francezilor . În pofida
faptului că asaltul cruciat a reuşit numai parţial , în acea noapte Alexius a luat di
bogăţia sa şi a părăsit oraşul împreună cu fiica sa . 26
Cei ce au rămas în palat au gîndit rapid şi l-au scos pe Isaac II Angelus din
celula sa de închisoare . Cu ajutorul cruciaţilor Isaa II Angelus a fost eliberat ,(18
iulie 1203) , proclamat împărat şi reîntronat . Ei s-au dus apoi la latini şi au
declarat că de vreme ce Isaac II era conducătorul de drept , nu era nevoie ca
nimeni să lupte în numele tînărului prinţ . Cruciaţii au răspuns că ei îl vor accepta
pe Isaac II, dacă fiul său va fi numit coîmpărat . Acordul a fost făcut , iar Alexius a
fost încoronat la 1 august 1203 . Alexius IV a găsit rapid Constantinopolul ca pe
un loc
25
Robert Delort -.Cruciadele .Editura Artemis,București.pag.21
26
Gennaro Maria Monti -.Op . cit..pag 216

18
neplăcut . În timp ce el împărţia cadouri peste tot , el nu a avut bani destui ca să-i
plătească pe veneţieni . Din punctul lor de vedere , francezii erau supăraţi că marile
promisiuni făcute de Alexius nu s-au împlinit .
Iaac II era orb şi bătrîn şi a luat prea puţin parte la guvernare . Pe măsură ce
lunile au trecut , Alexius IV de asemenea s-a retras încet din viaţa publică
petrecînd din ce în ce mai mult timp în palat . În această atmosferă , un alt Alexius
a păşit în faţă şi anume cel cunoscut de către cruciaţi ca Alexius Murzuphlus .
Acest Alexius era membru al familiei Ducas şi era descendent a lui Alexius
Comnen . Mai important , el s-a poziţionat ca lider al fracţiunii antilatine şi astfel a
luat puterea în mod deschis , l-a ucis pe Alexius IV şi l-a pus pe Isaac înapoi în
închisoare , unde acesta a şi murit .
În februarie , liderii cruciaţi au decis că vor captura din nou oraşul , dar de data
aceasta vor instala un latin ca împărat . Bogăţia Imperiului de Est va fi pusă la
dispoziţia efortului de a elibera Ierusalimul şi cruciaţii nu vor mai fi trădaţi de
către greci fără credinţă . Ei au planificat totul . Veneţia va primi trei sferturi din
pradă pînă la concurenţa sumei necesare de plată a datoriei către cruciaţi , iar ceea
ce va rămîne va fi divizată în mod egal . Veneţia va recupera toate proprietăţile din
cadrul Imperiului pe care le-ar fi deţinut vreodată . Se vor stabili clerici latini , iar
Biserica Ortodoxă Greacă va trebui să le furnizeze pămînturi şi venituri . Un
patriarh latin va fi ales pentru Constantinopol .
Cruciaţii au început asaltul lor pe 9 aprilie 1204 . Atacul iniţial a fost respins şi
cruciaţii au avut nevoie de cîteva pentru a se putea regrupa . Ei s-au întors la asalt
pe 13 aprilie . După unele lupte aprige veneţienii au putut trece peste ziduri în
timp ce aproape în acelaşi timp alt grup a doborît una dintre porţile oraşului . Prima
oară cînd cruciaţii au capturat oraşul , acesta a fost făcut în numele lui Alexius IV .
De data aceasta atacul a fost de pură cucerire , iar latinii au jefuit oraşul . A fost
cea mai rea experienţă de jaf pe care oraşul a experimentat-o vreodată . „ Duşmanii
îşi petreceau timpul în mod necuviincios , se desfătau , batjocorind obiceiurile

19
romanilor .”27
Constantinopolul a fost cel mai bogat oraş din creştinătate pentrucă şi-a acumulat
averea timp de aproape o mie de ani . Veneţia a organizat “ o adevărată reţea de
jefuire a Bizanţului de cele mai preţioase relicve „28 „ Ruşinea lumii creştine
apusene lovea mîrşav tocmai nestemata creştinismului , centrul adevăratei civilizaţii
europene ... Au dispărut toate capodoperele antichităţii , ale bisericilor şi ale
palatelor. A dispărut tot ce era ornamentat din metal . “29 . În următoarele trei zile ,
latinii au reuşit să transporte o mare parte din bogăţia Constantinopolului .
Căderea Constantinopolului în aprilie 1204 marchează sfîrşitul celei de a IV-a
cruciade .

3 . Consecinţele Cruciadei a IV-a

După cucerirea Constantinopolului , cruciaţii nu au transformat imediat bogăţia

imperiului în mijloace de cucerire a Ierusalimului , deoarece erau foarte preocupaţi
cu păstrerea a ceea ce au cucerit . Ei l-au capturat pe Murzuphlus un an mai tîrziu
şi l-au ucis , dar rivalii greci au apărut imediad , dintre care cele mai importante
erau imperiul din Niceea şi Despotul din Epir .
În plus Bulgaria a apărut ca un inamic mortal , cu rezultatul că deşi imperiul latin
din Constantinopol a durat pînă în 1261 , cavalerii şi conducătorii săi şi-au petrecut
tot timpul luptînd pentru propria supravieţuire . Acest “ imperiu întemeiat de
apuseni, era o caricatură de stat ... A rezistat numai pînă în 1261 . Atunci bizantinii
i-au aruncat pe apuseni spre ţinuturile şi civilizaţia lor întunecată , ducînd la căderea
a celei mai strălucite civilizaţie „ 30
Unii cruciaţi au rămas şi li s-au oferit diverse fiefuri . Majoritatea s-au întors acasă
încărcaţi cu pradă . Ei erau excomunicaţi , dar marea victorie asupra
27
Geoffrey de Villehardouin -.Op . cit.,pag 380
28
Razvan Novacovski.- Op . cit.,pag.156
29
Vladimir Roșulescu – Op . cit.,pag.260
30
Ibidem.pag 261

20
Constantinopolului a făcut să se ridice interdicţia . În ceea ce priveşte implementarea
Bisericii Latine la Constantinopol după anul 1204 , Papa Inocenţiu al III-lea nu face decât
să continue ceea ce s-a început prin Biserica Latină a Ierusalimului . Apelând la episcopii
din Franţa prin circulare , Papa Inocenţiu al III-lea poruncea episcopilor să îndemne pe
oricine să meargă spre a întări noul imperiu urmând a le oferi acestora indulgenţa
cruciadei. El scrie : „ Dumnezeu , vrând a consfinţi Biserica Sa , prin unirea
schismaticilor , a făcut să treacă imperiul grecilor trufaşi , superstiţioşi şi neascultători la
latinii cei smeriţi , evlavioşi , catolici şi supuşi ." Politica Papei se vede şi mai clar atunci
când noul patriarh latin , Thomas , ales fiind de clerul de canonici al Sfintei Sofii , întărit
de Baldouin , nu e contestat ca persoană în această funcţie . Dar metoda alegerii e
necanonică , conform paplităţii , nici un principe secular nu are dreptul şi nici această
putere , de a dispune în problemele bisericeşti . Aşa încât papa îl numeşte patriarh pe
acelaşi Thomas , în virtutea deplinătăţii puterii sale . Nimic nu devine legitim decât prin
puterea papei . Instrucţiunile prescrise Patriarhului Thomas de către Papa Inocenţiu al III-
lea reliefează regula papalităţii în privinţa grecilor uniţi : îngăduinţa până la supunere : „ în
episcopiile amestecate veţi hirotoni latini şi-i veţi prefera grecilor ... de nu veţi putea
readuce pe greci la ritul latin , trebuie să-i suferiţi întru ale lor , până ce Sfântul Scaun vă
va porunci altminteri .", aşadar , dacă până atunci schisma însemna mai mult un protest al
Bisericii Răsăritene contra inovaţiilor apusene , din momentul instaurării Bisericii Latine
cu noua sa configuraţie , dublând ierarhia răsăriteană , schisma s-a înfăptuit realmente .
Ceea ce a fost început la 1054 s-a cristalizat şi înfăptuit prin Inocenţiu al III-lea la 1204 .
În timp ce erau unii care criticau vehement cruciaţii pentru umplerea propriilor
buzunare sub protecţia cruciadei , achiziţia Imperiului Grec a fost un foarte mare
premiu . Lucruri mari erau aşteptate, dar treptat oamenii au realizat că Imperiul
Latin se transforma doar în alt stat şi nu într-un bastion al cruciadelor .31
Cruciada a IV-a a zădărnicit „ absolut toate încercările de unificare a Bisericii şi
nu a reuşit să zdrobească spiritul imperiului . „32

31
Vladimir Roșulescu.- Op. cit.,pah.265
32
Chrysostomos -.Op . cit. ,pag.81

21
Veneţia , dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie , primea
privilegii comerciale şi stăpîniri teritoriale întinse .
După 1204 “ Bizanţul se încăpăţînează să rămînă în originalitatea lui greacă şi
ortodoxă . Ortodoxia devine vectorul principal al unui naţionalism tot mai exacerbat
şi se afirmă mai mult ca oricînd , în contrast cu latinii . „ 33
Schisma din 1054 s-a adîncit “ ura confesională ... dintre ortodocşi şi catolici a
crescut şi a săpat ... o prăpastie profundă “34
Cruciada a IV-a prin efectele ei , a contribuit la eşecul final al cruciadelor .

Concluzie

Mai degrabă decît a condamna cea de a IV-a cruciadă , majoritatea oamenilor au

continuat să susţină cruciadele şi ideea de criciadă . Următoarea genereţie va
produce mai multe cruciade decît oricare alta , deoarece oamenii au continuat să
creadă că tot ceea ce trebuia era un singur mare efort , iar Pămîntul Sfînt va fi
returnat .
În Capitolul I , s-a făcut o generalizare asupra tuturor cruciadelor , ce depinde de
premise , de scopuri şi de importanţă . S-a desfăşurat în cîteva idei pregătirea
Cruciadei a IV-a şi s-a determinat rolul Papei Inocenţiu al III-lea (numele mirean
Giovanni Lotario , comite de Segni) .
În Capitolul al II-lea , este redată întreaga Cruciadă a IV-a , desfăşurarea campaniei
militare , importanţa Veneţiei şi cucerirea Constantinopolului . Dacă facem o trecere
asupra a ceea ce s-a întîmplat cu Constantinopolul , putem determina cei mai
importanţi factori ce au dus la cucerirea latină a oraşului şi anume :

33
PR.DRD.Cătălin Teulea - Cruciada IV.Revista teologică.
34
Robert Delort – Op . cit.,pag.211

22
• Papalitatea - tendința papei de a subordona imperiul sacerdoțiului a tensionat nu
numai Bizanțul, ci și Sfîntul Imperiu German . Politica teritorială a statului Papal
l-a adus față în față cu statele normande. Acum papa oscila între alianța cu
Bizanțul sau cu normanzii, și mai apoi germanii.
• Normanzii - instalarea normanzilor în sudul Italie a defavorizat politica bizantină
în Mediterană. Din patru războaie bizantino-normande , trei au avut scopul anunțat
de a cuceri Constantinonpolul . Primul război a fost pentru detronarea lui Alexios I
Comnen . Acesta n-a reușit, datorită intervenției venețiene . Al doilea război a fost
inițiat de Bohemund de Tarent , dar a fost o înfrângere totală. Apoi , în 1147 , Roger
II de Sicilia atacă prin surprindere imperiul , jefuind Grecia . În ultimul război,
normanziii s-au aliat cu germanii și au pustiit din nou Grecia .
• Veneţienii - la început vasali imperiului , venețienii au devenit aliații acestora și
i-au ajutat pe bizantini în luptele contra normanzilor, deoarece vroiau să-și impună
supremația în Adriatica . Alexios I Comnen a încheiat tratate comerciale cu
venețienii , dar urmașii săi au dus o politică anti-italiană , fapt ce a dus la războaiele
bizantino-venețiene (1125-1126) între dogele Domenico Michiel și împăratul
Ioan II Comnen , culminând cu arestarea în 1171 a tuturor negustorilor venețieni
de pe cuprinsul Imperiului de către Manuel I . Tot mai incomodați de bizantini în
comerțul cu Orientul , venețienii s-au angajat în cruciada a IV-a și au anexat toate
insulele din Egee și o mare influență asupra statelor latine nou formate.
• Sfîntul Imperiu German - la început aliate în vederea eliminării statelor
normande din Italia , cele două imperii ajung să se dușmănească în timpul celei de-a
treia cruciade. Frederic Barbarossa intră în război cu grecii în traversarea sa prin
Balcani , cu scopul cuceririi Constantinopolului . Dar germanul reușește doar să
primească un tribut mare . Urmașul acestuia , Henric VI , trimite un ultimatum
împăratului bizantin și cere un tribut de 5.000 livre de aur . Henric se îmbarcă la
Messina pentru a porni cucerirea Constantinopolului , dar survine moartea sa
neașteptată . Cruciada era numai amînată , nu și anulată .

23
Constantinopolul nu-şi va mai reveni niciodată după Cruciada a IV-a şi va
reprezenta doar o umbră palidă a măreţiei sale de odinioară .
Divizarea creştinătăţii a devenit definitivă şi practic ireversibilă . Ceea ce n-au reuşit
s-o facă nici disensiunile dogmatice legate de purgatoriu şi primat , nici
comportamentul civilizat al primilor cavaleri ai Cruciadei , au făcut-o însă , cruciaţii
lui Inocenţiu III şi piraţii lui Enrico Dandolo .
A IV- a cruciadă a semnat pe faţa creştinismului din cele două emisfere , o adîncă
rană care va rămîne deschisă pentru multă vreme . Remarcăm scăderea moralităţii şi
a disciplinei bisericeşti , dar mai ales slăbirea conştiinţei unităţii Bisericii . Dacă
orgoliul bizantinilor pentru trecutul şi cultura lor a dăunat unităţii bisericeşti , nu
mai puţin dăunătoare , a fost pretenţia de dominare a cavalerilor occidentali , care
s-au străduit să se impună , în numele Bisericii catolice , totdeauna doritoare să
obţină conducerea supremă în Biserica lui Hristos în detrimentul Bisericii
Răsăritene.
Dacă a existat o lovitură decisivă , aceasta s-a produs în 1204 . Vidul de putere
creat de invazia latină a permis statelor ortodoxe din Balcani să pornească pe un
drum propriu , eliberate de cîmpul de forţe al Bizanţului şi pînă la sfîrşit le-a
condamnat pe toate să cadă , unul cîte unul , sub dominaţia Imperiului Otoman .
Cruciadele şi dominaţia străină au lăsat Imperiul Bizantin într-o stare de epuizare
economică accentuată .
Puţine fenomene istorice au suscitat atîta patima precum cruciadele , invocate adesea ori
de cate ori se discuta despre conceptul de război sfînt în general sau despre orice conflict
dintre Orient si Occident , căruia i se conferia în mod sumar o astfel de aureolă . Pe termen
scurt , cruciadele au contribuit în Europa , la atenuarea dezordinilor care domneau în jurul
creştinătăţii . În Orient au stăvilit pentru o vreme înaintarea turcă şi au contribuit , cel puţin
în parte , la dezvoltarea unui comerţ al Levantului , care va dăinui cîteva veacuri . Pe
termen lung , pe lîngă faptul că nu au izbutit să păstreze Ţara Sfîntă , au accentuat în
Orient ruptura dintre creştini şi musulmani , dar au avut un aport hotărîtor la constituirea
creştinătăţii occidentale şi a spiritualităţii sale .

24
Constantinopolul a venit ca ceva firesc , dacă e să luăm în considerare evenimentele
care au precedat declanşarea aşa-zisei cruciade din 1202 . Cronicarii vin cu
interpretări oarecum asemănătoare referitoare la cei care au fost responsabili de
devierea cruciadei .
Robert de Clari spune că Enrico Dandolo i-a convins pe baroni să meargă la
Constantinopol .
Chioniates , îl face la rîndu-i responsabil pe Enrico Dandolo .
Gunther de Pairis îi învinueşte de asemenea pe veneţieni şi pe dogele lor de
devierea cruciadei .
Doar , Villehardouin îi face responsabili de deviere pe cei care au părăsit oastea
spre a pleca în Siria .
Dacă este să dăm crezare majorităţii dintre ei , veneţienii sunt principalii vinovaţi
de întorsătura lucrurilor în timpul cruciadei . Interesul lor economic era clar , iar
supunerea Bizanţului ar fi reprezentat pentru ei victoria supremă . Totuşi , ei nu au
făcut altceva decît să profite de conjunctura existentă , ceea ce îi va aduce la
sfîrşitul cruciadei în situaţia de a fi , practic , singurii învingători ai acestui tragic
eveniment .

25
BIBLIOGRAFIE

1 . Babuş Emanoil – Bizanţ , istorie şi spiritualitate , Bucureşti , 2003

2 . Cocîrlă Pavel – Op . cit ., vol . I , Chişinău , 2003

3 . Cocîrlă Pavel – Dicţionar explicativ de istorie medievală , vol . I , II ,Chişinău ,

2010

4 . Delort Robert – Cruciadele , Bucureşti , Editura Artemis

5 . Geoffroy de Villehardouin – Cucerirea Constantinopolului , Cluj , 2002

6 . Istoria Bisericească Universală , Bucureşti , 1993

7 . Manolescu Radu – Istoria medie universală , Bucureşti , 1980

8 . Novacovski Răzvan – Viaţa bisericească în răsăritul creştin în timpul imperiului

Latin de Constantinopol 1240 -1261 , ” în Revista Teologică „ , Arad , 1998

9 . Roşulescu Vladimir – Cruciadele , Editura Scorilo , Craiova , 1999

10 . Runcima Stiven – Istoria Cruciadelor , Bucureşti , 1993

26