Cursul 2. Societatea literară Junimea. Titu Maiorescu. Convorbiri Literare.

Romantismul. Marii clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă, Ion
Luca Caragiale.

Societatea literară Junimea

Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 , ca inițiativa culturală a
cinci tineri cu studii superioare în Occident : Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti,
Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând, Titu Maiorescu. Probabil că, la acel moment, niciunul
dintre cei cinci nu intuia amploarea pe care urma să o ia această inițiativă, și cu atât mai puțin
influența definitorie pe care a avut-o asupra dezvoltării culturii române.
O prima manifestare a societății a fost Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost ales
Vasile Alecsandri. În cadrul întâlnirilor, invitații discutau pe marginea unor lucrări, fie ele
artistice sau științifice, încercând să stabilească valoarea lor estetică și științifică. Ulterior, din
1867, tipografia Junimii începe să publice revista Convorbiri Literare, ce va servi drept mijloc
de promovare a ideilor junimiste, dar și a operelor scriitorilor români.
Evoluția Junimii a cunoscut trei etape: prima, între anii 1867 și 1874, stă sub semnul
elaborării principiilor; a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se consolidează
”direcția nouă”, și a treia etapă, până în 1944, în care se dezvoltă principiile estetice.
Principii generale
Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească începuse să-și
clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate reprezenta o adevărată
structură fondatoare a culturii naționale. Generația pașoptistă, al cărui rol important în
procesul de modernizare a culturii este recunoscut de junimiști, este totuși criticată pentru
graba cu care încercase să facă totul. Principiile pe care pașoptiștii le luaseră cu împrumut din
arsenalul ideologic al Occidentului trebuiau prefăcute în instituții durabile, în cadrul unui
proces de mai lungă durată, dar mai fecund.
Mediocritate, impostură, formalism, improvizație, grandilocvență – acestea sunt doar
câteva dintre trăsăturile caracteristice ”culturii” românești de până atunci împotriva cărăra
Junimea se ridică extrem de critic. Toate acestea confereau ansamblului cultural românesc o
anumită falsitate, un caracter efemer, și nu puteau în niciun caz clădi o cultură națională
demnă de admirație și respect. În schimbul acestor false principii directoare, junimiștii propun
o schimbare fundamentală. Ei aduc în prim plan rolul esențial al atitudinii critice, al selecției
drastice care trebuie să stea la baza dezvoltării culturale. Nu trebuie, așa cum îndemnau
pașoptiștii cu ceva timp în urmă, să se scrie orice, ”doar ca să se scrie”. Toate operele, literare
sau științifice, trebuie să treacă printr-un filtru critic, să  îndeplinească o serie de principii
pentru a putea fi calificate drept valoroase.
Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de vedere existente
în mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismului încep să prelucreze și să
adapteze puncte de vedere de circulație europeană la realitățile românești.
În acest moment, e necesar să subliniem faptul că referirile constante ale Junimii la modelul
culturii occidentale se referă, în primul rând, la spațiul german. Cei cinci membri fondatori
sunt educați în spațiul german, iar prin orientarea lor cu precădere către acesta aduc o
schimbare în societatea autohtonă care, până atunci, privea mai degrabă către spațiul francez.
De fapt, această orientare germană – putem vorbi chiar de un filogermanism, așa cum se
pronunță și Z. Ornea - nemulțumește în primă fază. La urma urmei, devenise aproape o
tradiție ca românii să privească spre modelul francez, spre ”frații latini din occident”.
Îndepărtarea junimiștilor de Franța nu este rezultatul doar a educației primite în învățământul
german. Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori. Franța secolului al XIX-lea este, după
cum bine știm, prin excelență revoluționară. Era aproape imposibil ca aceștia să continue linia
de inspirație franceză; astfel, ei merg pe direcția emancipării de sub influența ideologică și
politică a acestei Franțe revoluționare și promovează cultura germană în toate domeniile.
Istoricul Alexandru Zub consideră că Junimea reprezintă nu doar un complex structural
ideologic, estetic sau literar, ci și o stare de spirit caracterizată prin trăsături precum rigoare,
adevăr, lucididate, specificiate și elan creator original. Aceste câteva trăsături nu se aplică
strict creațiilor literare, ci ele se traduc și în modelul de spirit public pe care Junimea încearcă
să îl impună, al românului cultivat, critic într-un sens constructiv și nu negativ, și care se
implică activ în viața societății.
Critica pașoptismului
Din punct de vedere ideologic, junimiștii critică aproape total opera generației
predecesorilor, a pașoptiștilor. Pe plan literar, îi critică pentru lipsa de originalitate, pentru
dorința de a clădi o literatură națională cât mai repede, doar de dragul de a o avea. Excepția de
la regulă o reprezintă poetul Vasile Alecsandri. Pe plan politico-ideologic, elanul revoluționar
al generației de la 1848 atrage automat după sine critica conservatorismului junimist.
Programele propuse de aceștia în cadrul mișcărilor revoluționare sunt liberale, chiar radicale ,
dacă vorbim de programul de la Islaz, și nu se pliază pe linia evoluției țării.
Maiorescu susținea că ”acest radicalism democratic trebuie combătut ca ceva periculos și în
orice caz prematur; și nu este mai mare greșeală în politica practică decât ignorarea fazelor
treptate prin care trebuie să treacă evoluțiunea unui popor”.
Teoria formelor fără fond - „stafii fără trup”, „iluzii fără adevăr”
Ajungem astfel la una din tezele centrale ale întregii concepții junimiste, așa cum a fost
ea definitivată de Titu Maiorescu: evoluția organică a culturii și, implicit, a societății. Ideea
centrală a acestei gândiri este că ansamblul cultural reprezintă un organism care are propriile
legi de dezvoltare, astfel că acesta se dezvoltă treptat, are o evoluție conformă cu nivelul de
dezvoltare al societății. Acest evoluționism reprezintă ”cheia concepțiie lor filozofice, politice
și culturale”.
Maiorescu promovează această teză într-un studiu publicat în 1868, În contra direcției de
astâziîn cultura română. Maiorescu își începe studiul printr-o serie de afirmații ironice la
adresa revistei Transilvania, iar apoi generalizează pentru a spune că ”atâtea alte foi literare și
politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor
[...] Viciul radical în ele, şi, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii noastre, este
neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în
politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de
manifestare a spiritului public.” 
În continuare, Maiorescu face un scurt istoric al dezvoltării a ceea ce unii numeau cultura
românească. De la trezirea din ”barbaria orientală”, românii nu au făcut altceva decât să preia
ceea ce Maiorescu numește ”lustrul dinafară”, formele, fără a prelua și fundamentele. Cultura
noastră s-a limitat la imitație și reproducere; mai mult, ea a început, conform teoriei
maioresciene, cu falsificări ale istoriei, etimologiei și filologiei. Sentința este cât se poate de
clară: ”zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace
neadevărul”.
 La o analiză mai amănunțită a textului, observăm că Titu Maiorescu nu se oprește doar la
accepția culturală a termenilor, ci vorbește și într-un sens mai general. În timp ce forma
reprezintă doar cadrul exterior al civilizației, fondul stă în moravuri, conținut sufletesc, în
”straturile profunde ale civilizației unui popor, trăsăturile sale caracteristice ancestrale,
moravurile configurate de-a lungul unei evoluții îndelungate” . Evoluția trebuie să se facă
astfel de la fond la forme, căci acestea din urmă trebuie să fie reflecția naturală a fondului,
fiind astfel specifice fiecărei culturi în parte.   Formele fără fond – sau, în limbajul metaforic
maiorescian: ”producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”
– au fost preluate masiv, cu grabă inconștientă, de către pașoptiști, și aplicate pe un fond cât
se poate de neadecvat, astfel că ceea ce unii considerau a fi cultura românească era de fapt o
construcție firavă, transparentă și fără niciun fundament.
Teoria formelor fără fond a jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii și societății
autohtone. Ea a urmărit să deschidă ochii într-un mod aproape brutal și a subliniat că toată
construcția structurilor moderne ale României, ridicate în grabă, trebuie reevaluată, refăcută
aproape de la zero, și nu oricum, ci lent, metodic și critic. Această contestare, deși a fost una
extrem de dură, a fost complet justificată – ”cu o cultură falsă nu poate trăi un popor”.
Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul spiritului critic și al
adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și științifice ce au urmat formulării tezei
formelor fără fond au respectat aceste principii esențiale și au dus la clădirea edificarea unei
culturi ”adevărate”, dacă ni se permite folosirea acestui termen, a unei culturi specific
naționale în termeni literari – elanul creator original definește operele unui Creangă sau ale
unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul eminescian, protejatul lui Maiorescu.
Rolul Junimii în evoluția studiilor istoriografice
Dincolo de influența fecundă pe care a avut-o în domeniul literaturii, principiile Junimii
au jucat un rol la fel de important în alinierea istoriografiei românești la direcția europeană.
Deși niciunul dintre cei cinci membri fondatori nu erau de profesie istorici, toți au manifestat
un real interes pentru acest domeniu.
Într-un studiu publicat în 1882, Literatura română și străinătatea Maiorescu nota că
”știința istoriei este aproape părăsită în generația română de astăzi”. De fapt, dincolo de lipsa
istoricilor profesioniști, problema consta în însuși modul în care se scria istoria atunci.
Interesul pentru promovarea adevărului istoric nu prima – nu degeaba vorbea Maiorescu
despre falsicarea istoriei. Falsul, inexactitățile, exagerările făceau din istoriografia românească
una lipsită de orice valoare științifică. Școala Ardeleană a fost prima țintă a criticii junimiste,
urmată apoi de școala Bărnuțiu, pentru modul inexact și incomplet în care a înțeles să prezinte
istoria pentru a-și susține tezele ideologice. Chiar și B.P. Hașdeu, care era la vremea
respectiva probabil cel mai respectat istoric, a căzut victimă ironiilor tipic maioresciene, care,
printre unele laude, observa că întreprinderile literare ale lui Hașdeu ”au promis mult și au
ținut puțin”.
Teza principală este că numai printr-o cunoaștere exactă a trecutului, fără prejudecăți sau
”exagerări patriotarde” se poate construi viitorul țării. Principiul de bază trebuia să fie
adevărul, ”adevărul înainte de toate” după cum spunea Maiorescu sau, în spusele lui
Eminescu, ”naționalitatea în marginile adevărului”.
În conturarea concepției despre istorice a lui Titu Maiorescu un rol esențial l-a jucat opera
filosofică a lui Schopenhauer, care spunea că ”ceea ce este rațiunea pentru individ este istoria
pentru neamul omenesc”, de unde datoria de a reflecta asupra propriei istorii. Junimiștii
susțineau primatul unei cercetări temeinice a faptelor, căci istoriografia, pentru ei, e un mijloc
de îndrumare a spiritului public.
Conform gândirii junimiste, cercetarea istoriei trebuie să se facă, evident, în baza
acelorași principii deja menționate: spirit critic, luciditate, rigoare, studiu metodic. În plus,
esențială este detașarea prezentului de trecut, renunțarea la analizarea problemelor actuale fără
raportarea la precedente istorice (16). Junimiștii doreau să promoveze aceste principii prin
publicarea izvoarelor narative și diplomatice, a studiilor profesioniste despre instituții și
obiceiuri. Întregul domeniu al istoriei trebuia reexaminat pentru a restabili în drepturi adevărul
istoric și a ”purifica” istoria națională de un patriotism exagerat și dăunător științei.
Aceste idei se aliniază curentului dominant în istoriografia europeană a acelor vremuri, anume
Școala Critică a lui Ranke, însă a mai fost nevoie de o perioadă de timp până când să apară o
școală istoriografică românească de calitate. Aceasta a fost reprezentată de Dimitrie Onciul și
Ioan Bogdan, pentru o perioadă, și de Nicolae Iorga, istorici care au beneficiat de sprijinul
Junimii, publicând în Convorbiri Literare. Lucrările acestora au consacrat istoria ca știință în
cultura românească și au contribuit la asumarea critică a propriului trecut.
Concluzii
Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi de o adevărată
moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această mișcare au avut un impact masiv
nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți românești pe toate palierele sale.
Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul românesc (și nu
procesul în sine), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele restructurării
modernității românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza
dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat, principiile
culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze cultura. Singura altă teorie
importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului, elaborată de E.
Lovinescu în perioada interbelică.
Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și ceilalți s-a năruit
aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist care, ca orice regim totalitar, nu
tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și după, societatea românească s-a redefinit
pornind de la alte principii, cele junimiste fiind complet devalorizate și discreditate. Ne-am
îndepărtat de la direcția benefică pe care o inițiase grupul celor 5 acum 150 de ani, astfel încât
României de astăzi i-ar fi, probabil, foarte utilă apariția unei noi Junimi.
 
 
 

BIBLIOGRAFIE
1. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința națională, București, Editura Humanitas, 2010;
2. Z. Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998;
3. George Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, București, Editura Minerva, 1998 ;
4. Al. Zub, Junimea: implicatii istoriografice: 1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976.
5.Titu Maiorescu, ”În contra direcției de astâzi în cultura română”,
la adresa :http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/in-contra-directiei-de-a...
6. T. Maiorescu, ”Literatura română și străinătatea”, în Critice, vol. II, București, Editura
Minerva, 1973, p. 9-39.
ROMANTISMUL

            Este o mișcare artistică și literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea (aprox.
1790-1850), aparută în spațiul european în contextul revoluțiilor burghezo-democratice, al
luptei pentru independență și libertate națională.

            Își găsește expresia în filozofia idealistă germană (Schelling, Fichte, Hegel,

Schopenhauer)

            Manifestul literar al Romantismului este Prefața  la drama Cromwell de Victor Hugo

(1827): “Nu exista reguli, nici modele. [...] Conceptul de frumos include și urâtul și
grotescul”

Trăsături/ principii estetice romantice:

- imaginația este principiul fundamental de creație;

- primatul sentimentului și al fanteziei creatoare

- subiectivitatea; expansiunea eului individual

- respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie

- fascinația misterului și a exceptionalului; antiteza; culoarea locală; interesul pentru mituri,

folclor, simboluri, trecutul istoric, natură și spații exotice

- cultivarea emoției și a sentimentului; intensitatea trăirilor (pasiunea); antiteza

- afirmarea individualității, a originalității, a spontaneității

- amestecul genurilor și al stilurilor

Teme romantice:

- istoria medievală (idealul cavaleresc)

- folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul

- trecutul istoric (Evul Mediu)

- natura locală sau spatiile exotice

- excepționalul (în crearea situațiilor, a personajelor)

- timpul (evadarea din realitate în fantezie, vis, trecut istoric, spațiu natal sau spații exotice)

-  atmosfera nocturnă

- antiteza trecut-prezent
  Personajul romantic - caracteristici

- erou excepțional în împrejurări excepționale

- antiteza (înger-demon); titanul, geniul

- provine din toate mediile sociale

- exprimă victoria pasiunii asupra rațiunii

- defineste particularul, unicul, individualul

  Stilul romantic:

- este metaforic

- susține fuziunea genurilor și a speciilor

- promovează  lărgirea și îmbogățirea vocabularului literar prin elemente de limbaj popular,

arhaic etc.

- cultivă grotescul, urâtul, ironia

  Specii cultivate și reprezentanți în literatura universală:

- specii dramatice: drama istorică (V. Hugo, Puskin), filozofică, lirică (Shelley)

- specii lirice: meditatia, elegia, romanța (Lamartine, V. Hugo)

- specii epice: legenda, balada (H. Heine), poemul (Heine, Byron, Keats, A. de Vigny, Puskin,
Lermontov, Eminescu), nuvela (istorica, fantastica - E.A. Poe), romanul (istoric, de aventuri,
fresca) (Novalis, W. Scott, V. Hugo, E.A. Poe)

Reprezentanți în literatura română:C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, I.H.Rădulescu,

D.Bolintineanu (Romantism pașoptist), M. Eminescu (constituirea deplină a Romantismului),
O.Goga, G.Cosbuc (prelungiri ale Romantismului)

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11
copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul
Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece
copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate
de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a
clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în
1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar
la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-
Vlădicescu.
 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele
invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată
M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta,
a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai
Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi
mai apar în "Familia” încă 5 poezii.
 
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De
fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a
realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul.
Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul
Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii,
drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din
germană.
  Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de
Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor
studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe
colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
 Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia
doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
 Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “.
Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl
introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este
îndrăgostit. .

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul
"Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă
sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul  etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu,
apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu
texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui
Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest
sens.
 În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc. 
 Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe
surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E
înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala
Normală de Institutori.

În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre
moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a
ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până
cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale". 
Eminescu nu este decật într-o mică măsură un teoritician al artei, deşi opera sa trădeazã o
adậncă meditare a problemelor artistice şi deşi anumite sectoare ale artei au reţinut îndelung
atenţia sa. Mihai Eminescu apare în literatura europeană drept ultimul mare poet romantic,
păstrậnd în existenţa şi opera sa, conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Nãzuind
necontenit spre un plan de viaţă superior etic şi artistic,căutậnd cu patos adevărul şi refuzând
consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din
pricina nonconformismului, a sinceritãţii în faptele de viaţã şi a înălţimii de gândire.

Mihai Eminescu este în literatura română creator al unei opere ce străbate timpul,
trăind într-o perpetuă actualitate. Semnificaţia lui a dobândit în conştiinţa poporului nostru
caracterul unui mit. Poetul “nepereche”, cum avea să-l numească G.Călinescu, reprezintă în
literatura noastră un dublu reper de valoare luată în absolut, înscriindu-se în contextul
literaturii unversale, alături de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu şi de specific
naţional, drept ipostază unică a sufletului românesc în concertul poetic al lumii.

Opera lui Eminescu este variată, complexă, printre speciile lirice cultivate de poet
situându-se : idila(Dorinţa,Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastră), satira(Juniicorupţi,
Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor),
glosa(Glossă), poemul(Călin file din poveste, Luceafărul, Memento mori), doina(Ce te
legeni..., Doina).

Eminescu a adus prin opera sa o limbă nouă și mereu proaspătă. Extraordinar este faptul
că el nu a trebuit să se lupte pentru a stăpâni graiul romanesc, căci acesta i-a fost mereu la
îndemână, ajutându-l chiar în realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul întregului său
farmec constă in substratul autohton al culturii eminesciene.

Poetul se definește singur: “Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit” - lăsând astfel
loc pentru alte contribuții atât de necesare spiritualității noastre naționale, în sincronizarea cu
universalitatea.

Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp și spațiu național, pădure, mare,
doină, vis, melancolie.

Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica nu poate fi contestata, Eminescu

fiind “modelul absolut spre care tind fără excepție reprezentanții literaturii românesti.”

Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenția contemporanilor,

provocând mare valvă, dar impresionează și astăzi prin vibrația lor patriotică, prin admirația
față de barbăția și spiritul de jertfă al ostașilor români în Războiul pentru independența
naționala din 1877, cât și prin luciditatea cu care poetul judeca realitățile din actualitatea
social-politică a acelor ani. Pilduitoare rămân, astfel, cuvintele cu care Mircea îl întâmpină pe
Baiazid (“Scrisoarea a III-a”) ca o neîndoielnică și directă manifestare poetică a atitudinii și
sentimentelor lui Eminescu.

In valorificarea creatoare a folclorului național, Eminescu se ridică, din nou, pe cele mai
înalte trepte de vrajă, purtat de o efervescență lirică fără asemănare, începând cu “Făt-Frumos
din lacrimă” și ajungând la “Revedere” și, mai apoi, la neasemuita poveste de dragoste din
“Călin (file din poveste)” și “Luceafărul”.
 Incursiunile filozofice ale lui Eminescu susțin coordonatele complexității poeziei sale.
Abordând atâtea probleme fundamentale ce țin de viață și moarte, natură și iubire, geneză și
sfârșitul lumii sau civilizații, poetul subliniază zbaterile și nefericirile omului de geniu, într-o
societate total străina de el.

Pornind de la stilul convențional pe care îl cultivau poeții vremii, trecând printr-o faza de
romantism tumultuos, al afirmării, efortul artistic l-a condus pe Eminescu, pe măsura
maturizarii către o concentrare din ce în ce mai densă a mijloacelor de expresie, din care
dispar regionalismele, diminutivele, epitetele ornante, făcând loc stilului clasic de cea mai
pura esență. Sintagmele născocite de poet: “dulce minune”, “somnul lin”, “farmec dureros”,
“dureros de dulce”, “limba ca un fagure de miere”, “suna cu jale”, etc. asigură poeziei lui
un farmec deosebit. Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosință
familiarizarea lui cu întreaga lume a ideilor și sistemelor filozofice și cu lirismul tuturor
timpurilor.

Poetul a consacrat o mare parte din timpul studiilor sale în străinatate pentru asimilarea
cugetărilor și motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini: Platon, Aristotel, Homer,
Plutarh, Ovidiu, Horatiu, Catul, pentru ca apoi (dincolo de textele budiste) să includa, pe rând,
evul mediu, renașterea, clasicismul, romantismul, naturalismul și materialismul filozofic al
veacului trecut.

Discursul său liric înregistrează, astfel, ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer,
Dante, Shakespeare, Schiller, Novalis, Lamartine sau Victor Hugo - toate influențele din
planul literaturii europene, indiene (prin Rig-Veda) și universale fiind asimilate in
complexitatea viziunii sale.

În opera lui Eminescu natura şi dragostea sunt două teme ce nu pot fi tratate separat, din
împletirea cărora s-au născut cele mai fumoase texte eminesciene.
Poezia “Dorinţa” a fost scrisã de Mihai Eminescu în perioada de maturitate. Această poezie
aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. Poezia este alcătuită dintr-o succesiune
de tablouri, fiecare încadrat într-o strofă. În succesiunea lor secvenţele contureazã:”visul
îndrăgostitului, chemarea în codru, imaginea aşteptării şi apoi a întậlnirii, jocul gesturilor de
tandreţe, somnul şi visul.”

Poetul îşi cheamã iubita în codru,nu oriunde,ci în prejma unui izvor,unde îndrãgostitul se
simte fericit:”Vino-n codru la izvoru/Care tremurã pe prund”.Izvorul tremurã pe prund,cãci
prin acordurile sale suave acompaniazã şoaptele de iubire ale celor doi îndrãgostiţi.În
urmãtoarele strofe poetul descrie întậlnirea,îmbrãţişarea şi sãrutul.

Locul tainic este zugrãvit de poet folosind un numãr mare de

substantive:”codru,izvoru,prund,prispã,brazde”,dupã cum dorinţa este susţinutã de verbe la
conjunctiv,cu valoare posibilã,dar dinamicã:”sã alergi,sã desprind,sã cazi”.
Epitetul “singur”reluat în forma diminutivalã “singurei”,iar la un interval de o strofã,într-o
altã formã derivatã “singuratece” surprinde o trãsãturã a sufletului emineşcian şi anume
“singurãtatea”.
Ultima parte a poeziei dezvăluie semnificaţii mai adậnci ale textului, ca şi sentimentele
îndrîgostiţilor concentrate în secvenţele “somnul şi visul”

Fericirea este deplină, copleşitoare şi se consumã în intimitatea naturii şi sub adierea blậndã a
vậntului. În ultima strofă a poeziei regăsim dorinţa de prelungire a iubirii.“Florile de tei” care
vor cădea “rậnduri-rậnduri” pot evoca dorul integrării în circuitul cosmic.

Refugiul îndrãgostiţilor în lumea codrului este o idee repetată în lirica lui Eminescu
Personificarea umanizează natura care dobậndeşte însuşiri omeneşti:”codrul tremură pe
prund, singuratece izvoare”.Epitetele subliniate prin inversiune scot în evidenţă însuşiri alese
ale iubitei şi aspecte din naturã:”fruntea albă, părul galben, singuratece izvoare”.Cele câteva
metafore sunt deosebit de expresive şi pun în evidenţă dorinţa de iubire în linişte, în
eternitatea codrului “bătut de vậnturi.

Prin firescul exprimării, prin adậncimea sentimentelor trăite, prin muzicalitatea versurilor
se dovedeşte deplina maturitate artistică a poetului. Poezia este atật de cunoscutã, încật
versurile ei au fost puse pe muzică.
Poezia este una din creațiile 'cheie' ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de
înțelegere a modului în care poetul a asimilat influențele romantismului. “Floare
albastră” depășește tema dragostei, evocậnd condiţia creatorului, absolutul. Ca specie
literară, poezia este o eglogă (idilă cu dialog). Poemul se structurează pe două planuri, și
anume: ideea cunoașterii absolute (cuprinsă in primele trei strofe) și aceea a cunoașterii
terestre (strofele 5-13)
In plan terestru, iubita este vicleană, ademenitoare: “Și de-a soarelui caldură / Voi fi roșie
ca mărul / Mi-oi desface de-aur părul să-ți astup cu dânsul gura”. Epitetele “frumoasa,
nebuna, dulce” cuprinse în versuri exclamative, exprimă exuberanța sentimentului,
specific liricii de tinerețe.
Limbajul este direct și familiar, conferind poeziei un ton intim:Ș-poi cine treabã are?
Cuvậntul dulce în secvențe de tipul dulce netezindu-mi parul', 'dulci ca florile ascunse',
'dulce floare', 'dulce minune') își schimbă valoarea stilistică și gramaticală, fiind, pe rând,
adverb sau adjectiv. Trăirea și taina trăirii duc la versul nostalgic 'Și te-ai dus dulce
minune'. Sentimentul se contureaza în epitetul cu rol de simbol 'dulce minune', apropierea
de ființa iubită este egală cu miracolul, iar epitetul devine metaforă.
Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară ('nu căta', 'apucând spre sat', 'grija
noastra n-aib-o nime') sugerează eternitatea sentimentului iubirii, ce se consuma într-un
spațiu rustic.
De la Novalis pare să fi luat Eminescu 'floarea albastra' ce apare ca simbol al iubirii și al
nostalgiei infinitului, transformând-o în metaforă pentru viață, infinit și dorinte dezvăluite
cu vrajă.
Repere critice

Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel
dintậI care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a fãcut fuziunea cea
mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentalã.
(Garabet Ibrãileanu – Poezii)
Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii,a infinitului,a creaţiei,adicã cu cele
mai înalte concepte fãurite de raţiunea omului.Printre acestea,ideea eternitãţii stãpậneşte
mintea sa într-asemenea mãsurã,încật una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale
este considerarea lucrurilor în perspectiva eternitãţii.Este,în toatã poezia lui Eminescu,o
considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe,dintr-un punct de vedere care
ruşineazã orice îngustime a minţii,orice egoism limitat.Marea superioritate intelectualã a
poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestãrii lui şi aceea care explicã
prestigiul atật de covậrşitor al operei sale.
(Tudor Vianu,Caiete critice)
A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşterã vastã…Nu poate sã ajungã vorba pậnã
la el,fãrã sã-i supere tãcerea.Numai graiul coardelor ar putea sã povesteascã pe harpã şi sã
legene,din depãrtare,delicata lui singuratecã slavã.[…] Într-un fel Eminescu e sfậntul
preacurat al ghiersului romậnesc […].Pentru pietatea noastrã depãşitã,dimensiunile lui trec
peste noi,sus şi peste vãzduhuri.Fiind foarte romận,Eminescu e universal.
(Tudor Arghezi,Cuvậnt înainte)
George Călinescu susţine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Aşa cum iubeşte
el, poporul nu iubeşte decât o singură dată, la vârsta înfloririi vieţii bărbăteşti şi a nubilităţii.
La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasări albe care străbat eternitatea şi se-ntâlnesc
din zbor în dreptul unei stele (Tudor Arghezi).

Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic şi mitologic, îsi are locul propriu nu numai în
literatura română, ci şi în cea universală. Generaţiile în succesiunea lor îşi transmit ca pe o
datorie sacră convingerea, că Eminescu este cel mai mare poet naţional. Referindu-se la
valoarea creaţiei eminesciene – din punctul de vedere a relaţiei naţioanal – universal – George
Călinescu afirmă: fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal.

Mihai Eminescu a fost o personalitate copleşitoare. Ca poet s-a remarcat prin forţa de
sinteză a izvoarelor autohtone şi universale, prin imaginaţie bogată şi fantezie creatoare, prin
înălţarea filosofică şi printr-o viziune cosmică şi mitologică asupra omului. De asemenea, el a
scris şi proză, în special fantastică,dar acestea au stat mai mult timp în umbra poeziilor sale,
doar în ultima vreme recậştigậndu-şi adevărata lor recunoaştere.

Bibliografie

Criticã şi istorie literarã, Editura Dacia, Cluj, 1983

Poezia lui Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969

Eminescu – culturã şi creaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976