Sunteți pe pagina 1din 14

Serbia (sârbă Србија, cu alfabetul latin: Srbija; pronunție sârbă: /sř̩bija/),[a] oficial Republica Serbia

( sârbă Република Србија, cu alfabetul latin: Republika Srbija [repǔblika sř̩bija] ), este o țară situată
la răscrucea Europei Centrale[8] cu Europa de Sud-Est, în sudul Câmpiei Panonice și în Balcanii
centrali.[9] Statul suveran se învecinează cu Ungaria la nord, cu România la nord-est, cu Bulgaria la
sud-est, cu Macedonia de Nord la sud, cu Croația și cu Bosnia și Herțegovina la vest și cu
Muntenegru spre sud-vest. Țara revendică o frontieră cu Albania prin teritoriul disputat(d) Kosovo.
Serbia numără aproximativ 7 milioane de locuitori.[10] Capitala sa, Belgrad, se numără printre cele
mai vechi și mai mari orașe din sud-estul Europei.[11][9][12]

Teritoriul a fost locuit din paleolitic, iar migrațiile slave în Balcani dintre secolele V-VII au dus la
formarea câtorva state(d) suverane în Evul Mediu timpuriu, state care uneori au recunoscut în mod
nominal suzeranitatea bizantină, francă și maghiară. Regatul Serbiei a obținut recunoașterea de
către Vatican și Constantinopol în 1217, ajungând la apogeu în 1346 ca un Țarat Sârb de relativ
scurtă durată. La mijlocul secolului al XVI-lea, întreaga Serbie modernă a fost anexată de otomani,
dominație uneori întreruptă(d) de Imperiul Habsburgic, care a început să se extindă(d) spre Serbia
Centrală pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, reușind să cucerească și să mențină sub control un cap de
pod în Vojvodina modernă. La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția sârbă a dus la apariția statului
național ca prima monarhie constituțională din regiune, care și-a extins ulterior teritoriul.[13] După
pierderile omenești dezastruoase din Primul Război Mondial și unificarea ulterioară a fostei coroane
Habsburgice a Voivodinei (și a altor teritorii) cu Serbia, țara a cofondat, împreună cu alte popoare
slave sudice, Iugoslavia, stat ce a existat în diferite configurații politice până la războaiele iugoslave
din anii 1990. În procesul destrămării Iugoslaviei, Serbia a format o uniune statală cu
Muntenegru[14] care a fost însă dizolvată pe cale pașnică în 2006.[15] În 2008, parlamentul
provinciei Kosovo a declarat în mod unilateral independența acestui teritoriu, și a fost recunoscut de
majoritatea țărilor membre ONU.

Serbia este membră a ONU, Consiliului Europei, OSCE, PpP, OCEMN, CEFTA și în curs de aderare la
OMC.[16] Începând din 2014, țara negociază aderarea la UE cu perspectiva aderării la Uniunea
Europeană până în 2025.[17] Din 2007, Serbia aderă formal la politica de neutralitate militară. O
economie cu venituri medii spre ridicate,[18] dominată de sectorul serviciilor, urmat de sectorul
industrial și agricultura, țara se situează relativ sus pe indicele dezvoltării umane (66), [19] indicele
progresului social(d) (45),[20] și pe indicele global al păcii(d) (54). [21]

Cuprins

1 Etimologie

2 Istorie

2.1 Preistorie

2.2 Istoria antică

2.3 Evul Mediu

2.4 Dominația otomană și habsburgică


2.5 Revoluția și independența

2.6 Războaiele balcanice, Primul Război Mondial și prima Iugoslavie

2.7 Al Doilea Război Mondial și a doua Iugoslavie

2.8 Destrămarea Iugoslaviei și tranziția politică

2.9 Istoria recentă

3 Geografie

3.1 Clima

3.2 Hidrologie

3.3 Mediul înconjurător

4 Politică

4.1 Dreptul și justiția penală

4.2 Relațiile externe

4.3 Armata

4.4 Împărțire administrativă

5 Demografie

5.1 Religie

5.2 Limba

6 Economie

6.1 Agricultură

6.2 Industria

6.3 Energie

6.4 Transporturi

6.5 Telecomunicațiile

6.6 Turism

7 Educație și știință

8 Cultură

8.1 Artă și arhitectură

8.2 Literatură

8.3 Muzică

8.4 Teatru și film

8.5 Mass-media
8.6 Bucătăria

8.7 Sport

9 Sărbători legale

10 Note de completare

11 Note bibliografice

11.1 Surse

Etimologie

Originea denumirii de „Serbia” este neclară. Diverși autori au menționat numele sârbilor (în sârbă
Срби, cu alfabetul latin: Srbi) și sorbilor (în sorabă superioară: Serbja; în sorabă inferioară: Serby) în
diferite variante: Surbii, Suurbi, Serbloi, Zeriuani, Sorabi, Surben, Sarbi, Serbii, Serboi, Zirbi, Surbi,
Sorben, [22] etc. Ei au folosit denumirile acestea pentru cu referire la sârbi și sorabi în zone în care
prezența lor istorică (sau actuală) nu a fost și nu este contestată (în special în Balcani și Lusația), dar
există și surse care menționează nume identice sau similare în alte părți ale lumii (mai ales în
Sarmația Asiatică din Caucaz).

Teoretic, rădăcina * sъrbъ a fost pusă în legătură cu cuvântul rusesc paserb (пасерб, „fiul vitreg”), cu
cel ucrainean prîserbîtîțea (присербитися, „a se alătură”), vechiul indic sarbh- („a lupta, a tăiaa, a
ucide”), latinescul sero („a alcătui, a constitui”), și grecescul siro (ειρω, „a repeta”).[23] Cu toate
acestea, lingvistul polonez Stanisław Rospond(d) (1906-1982) a derivat denumirea de Srb de la srbati
(cf. sorbo, absorbbo).[24] Cercetătorul sorab H. Schuster-Šewc a sugerat o conexiune cu verbul
proto-slav pentru „a sorbi” * sbrb-, de unde se trage și cuvântul românesc. [25]

Istorie

Articol principal: Istoria Serbiei.

Preistorie

Stânga: Figurină a culturii Lepenski Vir(d), 7000 î.e.n.

Dreapta: Figurină a culturii Vinča, 4000–4500 î.e.n.

Dovezile arheologice de așezări din paleolitic pe teritoriul Serbiei actuale sunt rare. Un fragment de
maxilar uman a fost găsit în defileul Sićevo(d) (Mala Balanica) și se crede că are o vechime de până la
525.000–397.000 de ani.[26]

Cam pe la 6.500 î.e.n., în perioada neolitică, culturile Starčevo(d) și Vinča au existat în Belgradul
modern sau în apropierea acestuia și au dominat o mare parte a Europei de Sud-Est (precum și părți
din Europa Centrală și Asia Mică).[27][28] Două importante situri arheologice locale din această
epocă, Lepenski Vir(d) și Vinča-Belo Brdo(d), există încă în apropierea malurilor Dunării.
Istoria antică

În timpul Epocii Fierului, tracii, dacii și ilirii au fost găsiți de grecii antici în timpul expansiunii lor în
sudul Serbiei moderne, în secolul al IV-lea î.e.n.; punctul de nord-vest al imperiului lui Alexandru cel
Mare era în zona orașului Kale-Krševica(d).[29] Tribul celtic al lui scordiscilor s-a așezat în întreaga
zonă în secolul al III-lea î.e.n. și a format un stat tribal, construind mai multe fortificații, inclusiv
capitala de la Singidunum (actualul Belgrad) și Naissos (actualul Niš), însă au sfârșit prin a fi asimilați
de masa traco-ilirică.

Rămășițele Palatului Imperial Felix Romuliana, sit în Patrimoniul Mondial UNESCO

Coif roman din secolul 4 d.Hr.

Romanii au cucerit o mare parte a teritoriului în secolul al II-lea î.e.n. În 167 î.e.n. a fost înființată
provincia romană Illyricum; restul a fost cucerit în jurul anului 75 î.e.n., formând provincia romană
Moesia Superior; regiunea modernă Srem a fost cucerită în 9 î.e.n.; iar Bačka și Banatul în 106 e.n.,
după Războaiele Dacice. Drept urmare, Serbia contemporană se extinde integral sau parțial pe mai
multe foste provincii romane, între care Moesia, Pannonia, Praevalitana, Dalmația, Dacia și
Macedonia.

Principalele orașe din Moesia Superioară (și din împrejurimi) erau: Singidunum (Belgrad),
Viminacium (astăzi vechiul Kostolac), Remesiana (astăzi, Bela Palanka), Naissos (Niš) și Sirmium
(astăzi, Sremska Mitrovica), care a fost una din capitalele romane în timpul Tetrarhiei. [30]
Șaptesprezece împărați romani s-au născut în zona Serbiei moderne, țara fiind pe locul doi doar
după Italia contemporană.[31] Cel mai faimos dintre aceștia a fost Constantin cel Mare, primul
împărat creștin, care a emis un edict de toleranță religioasă în întregul Imperiu.

Când Imperiul Roman a fost divizat în 395, cea mai mare parte a Serbiei a rămas sub Imperiul Roman
de Răsărit, în timp ce părțile sale din nord-vest au fost incluse în Imperiul Roman de Apus. De la
începutul secolului al VI-lea, slavii, prezenți în tot Imperiul Bizantin în număr mare,[32] s-au
amestecat cu populația băștinașă (daci, iliri, traci romanizați) și au asimilat-o, din acest amestec de
popoare rezultând slavii sudici actuali, printre care și sârbii.[33][34][35][36]

Evul Mediu

Sârbii albi, un trib slav care s-a stabilit în Balcani între secolele V-VII, a înființat Principatul Sârb(d)
înaintea secolului al VIII-lea. În 822 se afirma că sârbii locuiau cea mai mare parte a Dalmației
Romane, teritoriul lor acoperind ceea ce este astăzi sud-vestul Serbiei și părți ale țărilor vecine. Între
timp, Imperiul Bizantin și Țaratul Bulgar dețineau alte părți ale teritoriului. Creștinismul a fost
adoptat de conducătorii sârbi pe la 870, iar până la mijlocul secolului al X-lea statul sârb se întindea
de la Marea Adriatică prin Neretva, Sava, Morava(d) și Skadar. Între anii 1166 și 1371, Serbia a fost
condusă de dinastia Nemanjić (a cărei moștenire este deosebit de prețuită), sub care statul a fost
ridicat la rang de regat (și, pentru scurt timp, de țarat) și episcopia sârbă la rang de arhiepiscopie
autocefală (prin efortul lui Sava, sfântul protector al Serbiei). Monumentele din perioada Nemanjić
supraviețuiesc în multe mănăstiri(d) (mai multe fiind în Patrimoniul Mondial(d)) și fortificații(d). În
aceste secole, statul (și influența) sârbilor s-a extins semnificativ. Partea de nord, Voivodina, a fost
dominată de Regatul Ungariei. Perioada cunoscută sub numele de căderea Țaratului Sârb(d) a
însemnat fragmentarea în ducate a statului odinioară puternic, culminând cu bătălia de la Kosovo
Polje (1389) împotriva Imperiului Otoman aflat în ascensiune. Despotatul Sârb a fost în cele din urmă
cucerit de către otomani în 1459. Amenințarea otomană și cucerirea din cele din urmă a dus la mari
migrații ale sârbilor către vest și nord.[37]

Bătălia de la Kosovo Polje

Dominația otomană și habsburgică

După pierderea independenței în favoarea Regatului Ungariei și Imperiului Otoman, Serbia și-a
redobândit vremelnic suveranitatea în timpul lui Iovan Nenada în secolul al XVI-lea. Trei invazii
habsburgice și numeroase rebeliuni au pus multe probleme autorității otomane. Un eveniment
celebru a fost revolta din Banat(d) din 1595, în contextul Războiului celui Lung dintre otomani și
habsburgi.[38] Zona Vojvodinei moderne a fost ocupată de otomani im secol înainte de a fi cedată
Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, în baza Tratatului de la Karlowitz.

În toate ținuturile sârbești de la sud de Dunăre și Sava, nobilimea a fost eliminată, iar țărănimea a
fost devenit iobagă în slujba stăpânilor otomani, în vreme ce o mare parte din clerici au fugit ori s-au
ascuns în mănăstiri izolate. În sistemul otoman, sârbii, în calitate de creștini, erau considerați o clasă
inferioară de oameni și supuși unor biruri grele, iar o mică parte din populația sârbă a cunoscut
islamizarea. Otomanii au desființat Patriarhia Sârbă de Peć (1463), dar au reînființat-o în 1557,
oferind o continuare limitată a tradițiilor culturale sârbești în cadrul imperiului.[39][40]

Pe măsură ce marile migrații sârbești(d) au depopulat cea mai mare parte a sudului Serbiei, sârbii au
căutat refugiu peste Dunăre în nord în Voivodina și la Frontiera Militară din vest, unde coroana
austriacă le-a acordat drepturi prin decizii cum ar fi Statuta Wallachorum din 1630. Centrul
ecleziastic al sârbilor s-a mutat spre nord, la Mitropolia Sremski Karlovci, în timp ce Patriarhia Sârbă
din Peć(d) a fost din nou desființată de otomani în 1766.[41] În urma mai multor petiții, Sfântul
Împărat Roman Leopold I a acordat oficial sârbilor care voiau să plece dreptul la un ținut autonom în
cadrul Coroanei Habsburgice.[42]

În 1718-39, monarhia habsburgică a ocupat Serbia centrală și a înființat „Regatul Serbiei(d)”. În afară
de Voivodina și nordul Belgradului, care au fost absorbite în Imperiul Habsburgic, Serbia Centrală a
fost ocupată din nou de Habsburgi și în 1686-91(d) și în 1788-92(d).
Revoluția și independența

Karađorđe Petrović, liderul Primei Răscoale Sârbe

Revoluția sârbă pentru independență față de Imperiul Otoman a durat unsprezece ani, între 1804 și
1815.[43] Revoluția a cuprins două revolte separate, care au dus la autonomie în cadrul Imperiului
Otoman, care a evoluat încet spre independență deplină (1835-1867).[44][45] În timpul Primei
Răscoale Sârbe, condusă de vožd Karađorđe Petrović, Serbia a devenit independentă timp de
aproape un deceniu înainte ca armata otomană să poată reocupa țara. La scurt timp după aceasta, a
început cea de a Doua Răscoală Sârbă. Conduisă de Miloš Obrenović, ea s-a încheiat în 1815 cu un
compromis între revoluționarii sârbi și autoritățile otomane.[46] De asemenea, Serbia a fost una
dintre primele națiuni din Balcani care a eliminat feudalismul.[47] Convenția de la Ackerman din
1826, tratatul de la Adrianopol din 1829 și, în cele din urmă, Hatt-i Sharif, au recunoscut
suveranitatea(d) Serbiei. Prima Constituție a Serbiei a fost adoptată la 15 februarie 1835.[48][49]

După ciocnirile între armata otomană și sârbii din Belgrad din 1862 și sub presiunea marilor puteri,
până în 1867 ultimii soldați turci au părăsit Principatul, lăsând țara de facto independentă. Prin
adoptarea unei noi constituții fără consultarea Porții, diplomații sârbi au acționat în sensul acestei
independențe de facto. În 1876, Serbia a declarat război Imperiului Otoman, proclamând unificarea
cu Bosnia.

Dositej Obradović, un protagonist influent al Renașterii naționale și culturale sârbe; avocatul ideilor
iluministe și raționaliste.

Independența oficială a țării a fost recunoscută la nivel internațional prin Congresul de la Berlin din
1878, care a pus capăt în mod oficial războiului ruso-turc; acest tratat, însă, a interzis Serbiei să se
unească cu Bosnia, plasând Bosnia sub ocupație austro-ungară, alături de ocupația Sangeacului Novi
Pazar(d).[50] Din 1815 până în 1903, Principatul Serbiei a fost condus de Casa Obrenović, cu excepția
domniei lui Aleksandar Karađorđević între 1842 și 1858. În 1882, Principatul Serbiei a devenit
Regatul Serbiei, condus de regele Milan I. Dinastia Karađorđević, descendenții liderului revoluționar
Karađorđe Petrović, și-a asumat puterea în 1903 ca urmare a loviturii de stat din mai(d). În nord,
revoluția din 1848 din Austria a condus la înființarea teritoriului autonom al Voivodinei sârbești(d);
până în 1849, regiunea a fost transformată în Voievodina Sârbească și Banatul Timișan.[51]

Războaiele balcanice, Primul Război Mondial și prima Iugoslavie

În timpul Primului Război Balcanic din 1912, Liga Balcanică a învins Imperiul Otoman și a capturat
teritoriile europene ale acestuia, ceea ce a permis extinderea teritorială a Serbiei în Raška și Kosovo.
Al Doilea Război Balcanic a urmat curând, când Bulgaria s-a întors împotriva foștilor aliați, dar a fost
înfrântă, rezultând Tratatul de la București. În doi ani, Serbia și-a extins teritoriul cu 80%, și populația
cu 50%; de asemenea, a suferit pierderi mari în ajunul Primului Război Mondial, cu aproximativ
20.000 de morți.[52] Austro-Ungaria a început să devină îngrijorată de creșterea unei puteri
regionale la granițele sale și de potențialul acesteia de a deveni un nucleu pentru unificarea tuturor
slavilor din sud, iar relația dintre cele două țări a devenit tensionată.

Nikola Pašić, prim-ministru în timpul Primului Război Mondial

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, de către Gavrilo
Princip, membru al organizației Tânăra Bosnie, a condus la declarația de război a Austro-Ungariei
împotriva Serbiei.[53] În apărarea Serbiei și pentru a-și menține statutul de Mare Putere, Rusia și-a
mobilizat trupele, ceea ce a făcut ca aliata Austro-Ungariei, Germania, să declare și ea război Rusiei.
[54] Serbia a câștigat primele bătălii majore ale Primului Război Mondial, inclusiv bătălia de la Cer și
bătălia de la Kolubara(d) - marcând primele victorii ale aliaților împotriva Puterilor Centrale în Primul
Război Mondial. [55]

În ciuda succeselor inițiale, ea a fost în cele din urmă copleșită de Puterile Centrale în 1915. Cea mai
mare parte a armatei și a unor persoane au fugit prin Albania în Grecia și Corfu, suferind pierderi
imense pe drum. Serbia a fost ocupată de Puterile Centrale. După ce situația militară a Puterilor
Centrale s-a înrăutățit pe alte fronturi, rămășițele armatei sârbe s-au întors spre est și au efectuat o
pătrundere finală prin liniile inamice la 15 septembrie 1918, eliberând Serbia și înfrângând Imperiul
Austro-Ungar și Bulgaria.[56] Serbia, cu campania sa, a reprezentat o importantă putere a Antantei
în Balcani,[57] care a contribuit în mod semnificativ la victoria aliaților în Balcani în noiembrie 1918,
mai ales ajutând Franța să forțeze capitularea Bulgariei.[58] Serbia a fost clasificată ca putere minoră
a Antantei.[59]

Retragerea armatei sârbești prin Albania

Pierderile din Serbia au reprezentat 8% din totalul deceselor militare ale Antantei; 58% (243.600) din
soldații armatei sârbe au pierit în război.[60] Numărul total al victimelor este plasat în jurul cifrei de
700.000,[61] mai mult de 16% din mărimea antebelice a Serbiei[62] și majoritatea (57%) populației
sale globale de sex masculin.[63][64][65] Odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, teritoriul
Syrmia s-a unit cu Serbia la 24 noiembrie 1918, urmat de Banat, Bačka și Baranja(d) o zi mai târziu,
aducând întreaga Voivodină în Regatul Serbiei. La 26 noiembrie 1918, Adunarea de la Podgorica(d) a
detronat Casa Petrović-Njegoš(d) și a unit Muntenegrul cu Serbia. La 1 decembrie 1918, în Casa
Krsmanović de la Terazije(d), prințul regent sârb Alexander Karađorđević a proclamat Regatul
Sârbilor, Croaților și Slovenilor[66] sub regele Petru I al Serbiei.

Regele Petru a fost urmat de fiul său, Alexandru, în august 1921. Centraliștii sârbi și autonomiștii
croați s-au ciocnit în parlament, iar majoritatea guvernelor au fost fragile și de scurtă durată. Nikola
Pašić, un prim-ministru conservator, a condus sau a dominat majoritatea guvernelor până la moartea
sa. Regele Alexandru a instaurat o dictatură în 1929, a schimbat numele țării în „Iugoslavia” și a
schimbat diviziunile interne de la cele 33 de regiuni la nouă banovine. Efectul dictaturii lui Alexandru
a fost acela că a înstrăinat și mai mult pe nesârbii care trăiau în Iugoslavia de ideea de unitate.[67]
Alexandru a fost asasinat la Marsilia, în timpul unei vizite oficiale în 1934, de către Vlado
Chernozemski(d), membru al IMRO(d). Alexandru a fost urmat la tron de către fiul său de unsprezece
ani, Petru al II-lea și un consiliu de regență condus de vărul acestuia, prințul Paul(d). În august 1939,
acordul Cvetković-Maček(d) a instituit banovină autonomă a Croației Croației(d) ca soluție la
doleanțele croaților.

Al Doilea Război Mondial și a doua Iugoslavie

Germanii escortează locuitori din Kragujevac(d) și din zona înconjurătoare pentru a fi executați

În 1941, în ciuda încercărilor iugoslavilor de a rămâne neutri în timpul războiului, puterile Axei au
invadat Iugoslavia. Teritoriul Serbiei moderne a fost împărțit între Ungaria, Bulgaria, Statul
Independent al Croației (NDH) și Italia (Albania și Muntenegru), în timp ce restul Serbiei a fost plasat
sub administrația militară germană, cu guverne-marionetă sârbești conduse de Milan Ačimović(d) și
Milan Nedić.

În această perioadă, sute de mii de etnici sârbi au fugit din statul-marionetă al Axei, cunoscut sub
numele de Statul Independent al Croației, și au căutat refugiu în Serbia ocupată de Germania,
încercând să scape de persecuțiile și genocidul pe scară largă al sârbilor, evreilor și romilor de către
regimul ustaș.[68]

Teritoriul iugoslav a fost scena unui război civil între cetnicii regaliști comandați de Draža
Mihailović(d) și partizanii comuniști comandați de Josip Broz Tito. Unitățile auxiliare ale Corpului
Voluntarilor Sârbi(d) și Garda de Stat Sârbă(d) au luptat împotriva ambelor forțe. Masacrarea la
Draganac și Loznica a 2.950 de țărani din vestul Serbiei în 1941 a fost prima mare execuție de civili
din Serbia ocupată de germani, masacrul de la Kragujevac(d) și raidul de la Novi Sad(d) împotriva
evreilor și sârbilor, de către fasciștii maghiari, fiind cele mai cunoscute, cu peste 3.000 de victime în
fiecare caz.[69][70][71] După un an de ocupație, aproximativ 16.000 de evrei sârbi(d) fost uciși în
zonă, sau aproximativ 90% din populația evreiască dinainte de război. Multe lagăre de concentrare
au fost înființate în întreaga zonă. Lagărul de concentrare de la Banjica(d) a fost cel mai mare lagăr
de concentrare, victimele princiaple fiind evreii, romii și deținuții politici sârbi.[72]

Serbia (dreapta) ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de Germania Nazistă, Italia
fascistă, Ungaria, Bulgaria și Statul Independent al Croației

Republica de la Užice a fost un teritoriu eliberat pentru scurt timp, proclamat de partizani, și primul
teritoriu eliberat în Europa celui de al Doilea Război Mondial, organizat ca un mini-stat militar care a
existat în toamna anului 1941 în vestul Serbiei ocupate. Până la sfîrșitul anului 1944, ofensiva
Belgradului a înclinat în favoarea partizanilor în războiul civil; partizanii au preluat ulterior controlul
asupra Iugoslaviei.[73] După ofensiva Belgradului, Frontul Syrmian(d) a fost ultima acțiune militară
majoră a celui de al Doilea Război Mondial din Serbia. Un studiu realizat de Vladimir Žerjavić(d)
estimează că numărul total de decese cauzate de război în Iugoslavia este de 1.027.000, dintre care
273.000 în Serbia. [74]

Victoria partizanilor comuniști a dus la desființarea monarhiei și la un referendum constituțional


ulterior. Iugoslavia a devenit stat monopartid având ca partid unic Liga Comuniștilor din Iugoslavia.
Între 60.000 și 70.000 de persoane au fost ucise în Serbia în timpul preluării puterii de către
comuniști.[75] Toată opoziția a fost suprimată și cei considerați a promova opoziția față de socialism
sau separatismul au fost închiși sau executați pentru trădare. Serbia a devenit o republică
constituentă(d) a RSFI, cunoscută sub numele de Republica Socialistă Serbia, iar ramura la nivel de
republică a partidului comunist federal a fost Liga Comuniștilor din Serbia(d) .

Cel mai puternic și mai influent politician din Serbia în perioada Iugoslaviei lui Tito a fost Aleksandar
Ranković, unul dintre cei „patru mari” lideri iugoslavi, alături de Tito, Edvard Kardelj(d) și Milovan
Đilas.[76] Ranković a fost ulterior eliminat din funcție din cauza dezacordurilor privind nomenclatura
din Kosovo și unitatea Serbiei.[76] Înlăturarea lui Ranković a fost extrem de nepopulară în rândul
sârbilor.[77] Reformiștii pro-descentralizare din Iugoslavia au reușit la sfârșitul anilor 1960 să obțină
o descentralizare substanțială a puterilor, creând autonomie substanțială în Kosovo și Voivodina și
recunoscând o naționalitate distinctă „musulmană”.[77] Ca urmare a acestor reforme, a existat o
revizuire masivă a nomenclaturii și a poliției din Kosovo, care, de la a fi dominată de minoritarii sârbi,
a început să fie dominată de etnicii albanezi majoritari, sârbii fiind înlăturați pe scară largă din
funcțiile de conducere.[77] S-au făcut mai multe concesii etnicilor albanezi din Kosovo ca răspuns la
frământări, între care înființarea Universității din Prishtina(d) ca instituție de limbă albaneză.[77]
Aceste schimbări au creat o frică larg răspândită în rândul sârbilor de a fi tratați ca cetățeni de rangul
al doilea(d).[78]

Destrămarea Iugoslaviei și tranziția politică

În 1989, Slobodan Milošević a ajuns la putere în Serbia. Milošević a promis o reducere a puterilor
provinciilor autonome Kosovo și Voivodina, unde aliații săi au preluat ulterior puterea, în timpul
revoluției antibirocratice(d).[79] Aceasta a provocat tensiuni între conducerea comunistă a celorlalte
republici ale Iugoslaviei și a trezit naționalismul etnic în întreaga Iugoslavie, ceea ce a dus în cele din
urmă la destrămarea ei, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina și Macedonia declarându-și
independența.[80] Serbia și Muntenegru au rămas împreună într-un stat-rămășiță numit Republica
Federală Iugoslavia (FRJ).[14] Cu toate acestea, potrivit Comisiei Badinter, această țară nu a fost
considerată a fi, din punct de vedere legal, continuatoarea fostei RSFI, ci un nou stat.

Republica Federală Iugoslavia și teritoriile statelor separatiste sârbe (Republica Srpska și Republica
Sârbă Krajina) în timpul războaielor iugoslave (1991-1995)

Alimentate de tensiunile interetnice, au izbucnit războaiele iugoslave (1991-2001), cele mai grave
conflicte având loc în Croația și Bosnia, unde marile comunități etnice sârbești s-au opus
independenței față de Iugoslavia. RFI a rămas în afara conflictelor, dar a oferit sprijin logistic, militar
și financiar forțelor sârbești în timpul războaielor. Ca răspuns, ONU a impus sancțiuni(d) împotriva
Serbiei, ceea ce a dus la izolare politică și la prăbușirea economiei (PIB-ul a scăzut de la 24 miliarde
dolari în 1990 la sub 10 miliarde dolari în 1993).

Democrația multipartită a fost introdusă în Serbia în 1990, când s-a abolit oficial sistemul partidului
unic. Criticii lui Milošević au susținut că guvernul continuă să fie unul autoritar, în ciuda schimbărilor
constituționale, deoarece Milošević și-a menținut influența politică puternică asupra aparatului de
stat și a aparatului de securitate.[81][82] Atunci când Partidul Socialist din Serbia, partid de
guvernământ, a refuzat să-și accepte înfrângerea în alegerile locale din 1996, sârbii s-au angajat în
proteste mari(d) împotriva guvernului.

În 1998, ciocnirile continue(d) între trupele de gherilă ale etnicilor albanezi din Armata de Eliberare
din Kosovo, și forțele de securitate iugoslave au condus la războiul din Kosovo (1998-1999), în care
NATO a intervenit, ceea ce a dus la retragerea forțelor sârbe și la instituirea administrației ONU în
provincie.[83]

După alegerile prezidențiale(d) din septembrie 2000, partidele de opoziție l-au acuzat pe Milošević
de fraudă electorală. A urmat o campanie de rezistență civilă(d), condusă de Opoziția Democratică
din Serbia(d) (ODS), o coaliție largă de partide anti-Milošević. Aceasta a culminat pe 5 octombrie,
când s-au adunat în Belgrad o jumătate de milion de oameni din toată țara, obligându-l pe Milošević
să-și recunoască înfrângerea.[84] Căderea lui Milošević(d) a pus capăt izolării internaționale(d) a
Iugoslaviei. Milošević a fost trimis la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. DOS a
anunțat că RF Iugoslavia va încerca să adere la Uniunea Europeană. În 2003, Republica Federală
Iugoslavia a fost redenumită Serbia și Muntenegru; UE a deschis negocierile cu țara pentru Acordul
de Stabilizare și Asociere(d). Climatul politic din Serbia a rămas tensionat, iar în 2003 premierul
Zoran Đinđić a fost asasinat(d) ca urmare al unui complot al unor cercuri de crimă organizată și foști
ofițeri de securitate.

Istoria recentă

La 21 mai 2006, Muntenegru a organizat un referendum pentru a determina dacă se va retrage din
uniunea cu Serbia. Rezultatele au arătat că 55,4% dintre alegători au fost în favoarea independenței,
ceea ce a depășit cu puțin pragul de 55% necesar validării referendumului. La 5 iunie 2006, Adunarea
Națională a Serbiei a declarat Serbia ca fiind succesorul legal al fostei uniuni statale.[85] Adunarea
din Kosovo a declarat și ea unilateral independența față de Serbia la 17 februarie 2008. Serbia a
condamnat imediat declarația și continuă să refuze recunoașterea independenței Republicii Kosovo.
Declarația a declanșat răspunsuri variate în comunitatea internațională.[86] Au loc discuții paralele
cu statutul de statalitate(d) între Serbia și autoritățile albaneze din Kosovo, la Bruxelles, mediate de
UE.

În aprilie 2008, Serbia a fost invitată să participe la programul de dialog intensificat(d) cu NATO, în
ciuda ruperii diplomatice cu Alianța pentru Kosovo.[87] Serbia a solicitat oficial aderarea la Uniunea
Europeană la 22 decembrie 2009[88] și a primit statutul de stat-candidat la 1 martie 2012, în urma
unei amânări din decembrie 2011.[89][90] În urma unei recomandări pozitive a Comisiei Europene și
a Consiliului European din iunie 2013, negocierile de aderare la UE au început în ianuarie 2014.[91]

Geografie

Munții Balcani în Serbia, Babin Zub

Situat la intersecția între Europa Centrală[18][92][93] și cea de Sud, Serbia este situată în Peninsula
Balcanică și Câmpia Panonică, între latitudinile de 41 ° și 47 ° N și longitudinile de 18 ° și 23 ° E. Țara
acoperă un total de 77.474 km² (excluzând Kosovo), ceea ce o pune pe locul 117 în lume. Lungimea
totală a frontierei este de 2.026 km.[94][95] Dintre aceștia, 352 km de frontieră cu Kosovo sunt
tratați de Serbia ca „linie administrativă”, ea revendicând în schimb un total similar de frontieră cu
Albania, Muntenegru și Macedonia de Nord. Frontiera cu Kosovo este sub controlul comun al poliției
de frontieră din Kosovo și al forțelor de poliție sârbe și există 11 puncte de trecere.[96]

Harta topografică a Serbiei

Câmpia Panonică acoperă treimea nordică a țării (Voivodina și Mačva(d)[97]), în timp ce


extremitatea estică a Serbiei se întinde în Câmpia Română. Relieful părții centrale a țării, cu nucleul
în regiunea Šumadija, constă în principal în dealuri traversate de râuri. Munții domină treimea de
sud a Serbiei. Alpii dinarici se întind în vest și sud-vest, urmând cursul râurilor Drina și Ibar. Munții
Carpați și Balcani încep și se întind pe direcția nord-sud în estul Serbiei.[98]

Munții vechi din colțul sud-estic al țării aparțin sistemului montan Rilo-Rodopi. Altitudinea variază de
la vârful Midjor al Balcanilor, de 2.169 m, cel mai înalt vârf al Serbiei, până la punctul cel mai jos de
doar 17 m pe malul Dunării la Prahovo(d).[99] Cel mai mare lac este Lacul Porțile de Fier 163
kilometri pătrați, iar cel mai lung râu care trece prin Serbia este Dunărea (587,35 km de la intrarea în
țară la Bački Breg până la ieșirea din țară la gura Timocului).

Clima

Veliki Krš, Carpații Sârbești

Clima Serbiei se află sub influența continentală a Eurasiei și cea oceanică a Atlanticului și Mării
Mediterane. Cu temperaturi medii în ianuarie în jurul valorii de 0 ºC, și temperaturi medii în iulie de
22 ºC, ea poate fi clasificată drept climă continentală caldă-umedă(d) sau climă subtropicală
umedă(d).[100] În nord, clima este mai continentală, cu ierni friguroase și cu veri fierbinți și umede,
împreună cu distribuții uniforme de precipitații. În sud, verile și toamna sunt mai uscate, iar ierniile
sunt relativ reci, cu ninsori grele în munți.
Diferențele de altitudine, apropierea de Marea Adriatică și bazinele mari ale râurilor, precum și
expunerea la vânt explică variațiile climei.[101] Serbia de Sud este supusă influențelor
mediteraneene.[102] Alpii dinarici și alte lanțuri montane contribuie la răcirea majorității maselor de
aer cald. Iernile sunt destul de grele în platoul Pešter(d), datorită munților care îl înconjoară.[103]
Una dintre trăsăturile climatice ale Serbiei este Košava(d), un vânt dinspre sud-est, rece și în rafale(d)
care își are originea în Munții Carpați și urmează Dunărea spre nord-vest prin Porțile de Fier, unde
capătă efect de jet(d) și continuă spre Belgrad, ajungând chiar și până la Niš.[104]

Temperatura medie anuală a aerului pentru perioada 1961-1990 pentru zona cu o altitudine de până
la 300 m este de 10,9 ºC. Zonele cu o altitudine de 300–500 m au o temperatură medie anuală de
aproximativ 10 ºC, iar cele de peste 1.000 m altitudine au în jur de 6 ºC.[105] Cea mai mică
temperatură înregistrată în Serbia a fost −39,5 ºC la 13 ianuarie 1985, Karajukića Bunari(d) în
Peșter(d), iar cea mai înaltă a fost de 44,9 ºC, la 24 iulie 2007, înregistrată în Smederevska Palanka .
[106]

Serbia este una dintre puținele țări europene cu expunere foarte mare la riscuri naturale (cutremure,
furtuni, inundații, secetă).[107] Se estimează că inundațiile potențiale, în special în zonele din Serbia
centrală, amenință peste 500 de așezări mai mari și o suprafață de 16.000 kilometri pătrați.[108]
Cele mai dezastruoase au fost inundațiile din mai 2014, când au murit 57 de persoane și s-au produs
pagube de peste 1,5 miliarde de euro.[109]

Hidrologie

Porțile de Fier

Aproape toate râurile din Serbia se scurg în Marea Neagră prin intermediul fluviului Dunărea.
Dunărea, al doilea fluviu din Europa ca lungime, trece prin Serbia cu 588 de kilometri (21% din
lungimea sa globală) și reprezintă cea mai mare sursă de apă dulce. El primește în Serbia cei mai mari
afluenți ai săi, Morava Mare (cel mai lung râu aflat în întregime în Serbia, cu 493 km lungime), râurile
Sava și Tisa.[110] O excepție notabilă este Pčinja(d) care curge spre Marea Egee. Râul Drina formează
granița naturală dintre Bosnia și Herțegovina și Serbia și reprezintă atracția principală pentru caiac(d)
și rafting în ambele țări.

Datorită configurației terenului, lacurile naturale sunt rare și mici; cele mai multe dintre acestea sunt
situate în zonele joase din Voivodina, cum ar fi lacul Palić sau numeroase brațe moarte(d) de-a
lungul râurilor (cum ar fi Zasavica(d) și Carska Bara(d)). Cu toate acestea, există numeroase lacuri
artificiale, în mare parte realizate în urma construcției barajelor hidroelectrice, cel mai mare fiind
Đerdap (Porțile de Fier) de pe Dunăre cu 163 km² pe partea sârbă (suprafața totală de 253 km² fiind
împărțită cu România), tot el fiind și cel mai adânc (cu adâncimea maximă de 92 m); Perućac(d) pe
Drina și Vlasina(d). Cea mai mare cascadă, Jelovarnik(d), situată în Kopaonik, are o înălțime de 71 m.
[111] Abundența apei de suprafață relativ nepoluate și numeroasele surse subterane de apă dulce și
carbogazoasă cu o înaltă calitate a apei prezintă o oportunitate pentru îmbunătățirea exporturilor și
a economiei; totuși, exploatarea mai extinsă și producția apei îmbuteliate sunt abia la început.
Mediul înconjurător

Cu 29,1% din teritoriul său acoperit de păduri, Serbia este considerată a fi o țară mediu împădurită,
comparativ cu o acoperire mondială a pădurilor cu 30% și cu o medie europeană de 35%. Suprafața
totală a pădurilor din Serbia este de 2.252.000 ha (1.194.000 ha sau 53% sunt deținute de stat și
1.058.387 ha sau 47% sunt proprietate privată), sau 0,3 ha/cap de locuitor. [112]

Cheile Uvac, unul dintre ultimele habitate ale vulturului sur din Europa

Copacii cei mai obișnuiți sunt stejarul, fagul, pinul și bradul. Serbia este o țară cu un bogat ecosistem
și o bogată diversitate a speciilor — deși acoperă doar 1,9% din întregul teritoriu european, în Serbia
trăiește 39% din flora vasculară europeană, 51% din fauna piscicolă europeană, 40% din speciile de
reptile și amfibieni din Europa, 74% din speciile de păsări, 67% din cele de mamifere.[113]
Abundența munților și râurilor constituie un mediu ideal pentru o varietate de animale, dintre care
multe sunt protejate, inclusiv lupii, râșii, urșii, vulpile și cerbii. Există 17 specii de șerpi care trăiesc în
toată țara, dintre care 8 sunt veninoase.[114] În Serbia trăiesc specii de bufniță foarte protejate. În
partea de nord a câmpiei Voivodinei, în orașul Kikinda, se remarcă un număr de 145 de ciufi de
pădure, care fac ca acest oraș să fie cea mai mare așezare din lume a acestei specii.[115] Serbia este
deosevit de bogată în specii periclitate de lilieci și fluturi.[116]

Muntele Tara(d) din vestul Serbiei este una din ultimele regiuni din Europa unde urșii mai pot trăi în
libertate absolută.[117] În țară trăiesc și aproximativ 380 de specii de păsări. În Carska Bara(d), există
peste 300 de specii de păsări pe câțiva kilometri pătrați.[118] Cheile Uvac(d) sunt considerate unul
dintre ultimele habitate ale vulturului sur din Europa.[119]

Gornje Podunavlje(d), rezervația biosferei UNESCO-MAB(d)

Există 377 de zone protejate în Serbia(d), care cuprind 4.947 kilometri pătrați sau 6,4% din suprafața
țării. „Planul Spațial al Republicii Serbia” prevede că suprafața totală protejată ar trebui să crească la
12% până în 2021.[113] Zonele protejate includ 5 parcuri naționale (Porțile de Fier(d), Tara(d),
Kopaonik(d), Fruška Gora și Muntele Šar), 15 parcuri naturale, 15 „peisaje cu trăsături remarcabile”,
61 rezervații naturale și 281 de monumente ale naturii.[111]

Poluarea aerului este o problemă semnificativă în zonele Bor, din cauza activității complexului
extractiv și de prelucrare a cuprului, și Pančevo, unde se află industrie petrochimică și petrolieră.
[120] Unele orașe se confruntă cu probleme legate de aprovizionarea cu apă, din cauza gestionării
incorecte și a investițiilor prea reduse din trecut, precum și a poluării apei (cum ar fi poluarea râului
Ibar de la combinatul de zinc Trepča(d), care afectează orașul Kraljevo, sau prezența naturală a
arsenului în apele subterane din Zrenjanin).
Gestionarea slabă a deșeurilor a fost identificată drept una dintre cele mai importante probleme de
mediu din Serbia, iar reciclarea este o activitate aflată la început, doar 15% din deșeuri fiind întoarse
pentru reutilizare.[121] Bombardamentele NATO din 1999 au provocat daune grave mediului, cu
câteva mii de tone de substanțe chimice toxice depozitate în fabrici și rafinării fiind eliberate în sol și
în apă.