Sunteți pe pagina 1din 9

Cehia (în cehă Česko, pronunție cehă: Pronunție audio /ˈt ͡ʃɛsko/), oficial Republica Cehă (în cehă

Česká republika, pronunțat [ˈtʃɛskaː ˈrɛpuˌblɪka] ( ascultă)) este o țară fără ieșire la mare, aflată în
Europa Centrală. Ea se învecinează cu Polonia la nord, cu Germania la vest, cu Austria la sud și cu
Slovacia la est. Capitala sa și cel mai mare oraș, având 1,3 milioane de locuitori, este Praga.

Este o democrație reprezentativă parlamentară și pluralistă, membră a Uniunii Europene, a NATO, a


OECD, a OSCE, a Consiliului Europei și a Grupului de la Visegrád.

Statul ceh, denumit în trecut Boemia, s-a format la sfârșitul secolului al IX-lea ca un mic ducat în jurul
Pragăi, la acea vreme aflată sub dominația puternicului Imperiu al Moraviei Mari (care a ajuns la
întinderea teritorială maximă în timpul domniei lui Svatopluk I din Casa Mojmír). După căderea
imperiului, în 907, centrul de putere s-a transferat dinspre Moravia către Boemia, sub dinastia
Přemyslidă. În timpul domniei ducilor și regilor Přemyslizi, și a urmașilor lor, Luxemburgii, țara a
ajuns la întinderea maximă (secolul al XIII-lea–al XIV-lea). Viața în țară a fost grav afectată de
Războaiele Husite, în timpul cărora a fost pusă sub embargou economic, și de cruciadele din toată
Europa. După bătălia de la Mohács din 1526, Coroana Boemiei a fost treptat integrată în monarhia
Habsburgică, drept una dintre cele trei părți principale ale sale, alături de Arhiducatul Austriei și de
Regatul Ungariei. Răscoala din Boemia (1618–1620) a dus la o centralizare accentuată a monarhiei și
la recatolicizarea și germanizarea forțată. În timpul reformelor radicale din secolul al XVIII-lea,
Coroana Boemă a fost de facto abolită (1749). În secolul al XIX-lea, țara cehă a devenit motorul
industrial al monarhiei și apoi centrul Republicii Cehoslovacia formată în 1918, în urma prăbușirii
Imperiului Austro-Ungar după Primul Război Mondial.

După Acordul de la München, anexarea Transolzei de către Polonia și ocuparea Cehoslovaciei de


către Germania, urmată de deziluzia față de reacția Occidentului și de recunoștință pentru eliberarea
a mare parte a Cehoslovaciei de către Armata Roșie, Partidul Comunist din Cehoslovacia a obținut
majoritatea la alegerile din 1946. Prin lovitura de stat din 1948, Cehoslovacia a devenit stat
comunist. În 1968, nemulțumirea crescândă față de regimul comunist a culminat cu o tentativă de
reformare a regimului. Evenimentele, denumite Primăvara de la Praga, au luat sfârșit cu invadarea
țării de către trupele țărilor din Pactul de la Varșovia (exceptând România); trupele străine au rămas
în țară până la Revoluția de Catifea din 1989, când regimul comunist s-a prăbușit. La 1 ianuarie 1993,
Cehoslovacia s-a separat pe cale pașnică în cele două state constituente, Republica Cehă și Slovacia.

Republica Cehă este primul fost membru al CAER care a obținut statut de țară dezvoltată de la Banca
Mondială.[3] Ea are cel mai ridicat indice al dezvoltării umane din Europa Centrală și de Est,[4] fiind o
țară cu „dezvoltare umană foarte ridicată”. Ea este pe locul al treilea în lista celor mai pașnice țări
din Europa și cea mai democratică și sănătoasă (în termenii mortalității infantile) din regiune.

Cuprins

1 Etimologie
2 Istoria

2.1 Preistorie

2.2 Boemia

2.3 Cehoslovacia

2.4 Revoluția de Catifea și independența

3 Politică

3.1 Relațiile externe

3.2 Armata

3.3 Diviziuni administrative

4 Geografie

4.1 Clima

5 Economie

5.1 Infrastructura de transport

5.2 Telecomunicații

5.3 Știință

5.4 Turism

6 Demografie

6.1 Religia

7 Cultură

7.1 Muzică

7.2 Literatura

7.3 Bucătăria

7.4 Sport

7.5 Patrimoniu mondial

8 Note

9 Legături externe

Etimologie

Denumirea tradițională de „Boemia” provine din latinescul „Boiohaemum”, care înseamnă „țara
boilor". Numele actual provine de la endonimul ceh Čechy, cu scrierea arhaică Cžechy, similară celei
poloneze.[5]
De-a lungul istoriei Cehia a a fost divizată în mai multe țări, și anume Boemia propriu-zisă (Čechy) în
vest, Moravia (Morava) în sud-est, și Silezia Cehă (Slezsko; cea mai mică parte, de sud-est, a Sileziei
istorice, din care cea mai mare parte este astăzi în Polonia) în nord-est. Cunoscută oficial drept
„Coroana Regatului Boemiei” după secolul al XIV-lea, s-au utilizat mai multe alte denumiri ale țării,
inclusiv „Pământurile Coroanei Boeme”, „Țara Boemă”, „Coroana Boemă”, „Pământurile Coroanei
Sfântului Wenceslas” etc. La obținerea independenței după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar în
1918, s-a utilizat denumirea de Cehoslovacia pentru a reflecta uniunea popoarelor ceh și slovac în
noua țară.

După dizolvarea Cehoslovaciei, la sfârșitul anului 1992, partea cehă a primit denumirea oficială de
„Republica Cehă” și, după recomandarea Ministerului de Externe ceh, denumirea alternativă scurtă
de Cehia (în cehă Česko ˈtʃɛskɔ) de utilizat în afara documentelor oficiale și în afara denumirilor de
instituții guvernamentale.

Istoria

Articol principal: Istoria Cehiei.

Preistorie

Moravia Mare în timpul domniei lui Svatopluk I

Arheologii au descoperit în zonă dovezi ale unor așezări preistorice, datând din neolitic. În
antichitate, începând cu secolul al III-lea î.e.n., celții, Boii și ulterior în secolul I, triburile germanice
ale marcomanilor și quazilor s-au stabilit aici. În Perioada Migrațiilor, în preajma secolului al V-lea,
multe triburi germanice s-au deplasat către vest și sud din Europa Centrală.

Wenceslaus al II-lea, rege al Boemiei și Poloniei

Slavii din zona Mării Negre și a Carpaților s-au stabilit, apoi, aici (mișcare ce a fost stimulată și de
migrația masivă din Siberia și Europa de Est: hunii, avarii, bulgarii și maghiarii) și au asimilat triburile
germanice și celtice rămase. În secolul al VI-lea, ei s-au deplasat către sud în Boemia, Moravia și,
parțial, în Austria de astăzi. Pe parcursul secolului al VII-lea, negustorul franc Samo, susținător al
slavilor ce luptau contra stăpânilor lor avari, a devenit conducător al primului stat slav cunoscut din
Europa Centrală. Principatul Moraviei a apărut în secolul al VIII-lea și a atins maxima întindere în
secolul al IX-lea, când a frânat influența francilor și a câștigat protecția Papei.

Boemia

Přemysl Ottokar al II-lea, (c. 1233–1278), rege al Boemiei și domnitor al Austriei, Stiriei, Carinthiei și
Carniolei
Statul boem sau ceh a apărut pe la sfârșitul secolului al IX-lea, când a fost unificat de dinastia
Přemyslidă. Fiind singurul regat din cadrul Sfântului Imperiu Roman, Regatul Boemiei a fost o putere
regională importantă în Evul Mediu. El a făcut parte din Imperiu între 1002 și 1806, cu excepția anilor
1440–1526. În 1212, regele Přemysl Otakar I, purtător al titlului de „rege” din 1198, a obținut de la
împărat Bula de Aur din Sicilia (edict oficial), prin care se confirma titlul regal pentru Otakar și pentru
descendenții săi, iar Ducatul Boemiei a fost ridicat la rang de regat. Imigrația germană a avut loc în
zonele periferice boeme în secolul al XIII-lea. Germanii au populat orașe și districte miniere și, în
unele cazuri, au împins coloniile germane înspre interiorul zonelor cehești. În 1235, puternica armată
mongolă a lansat o invazie a Europei. După bătălia de la Legnica, mongolii au înaintat în Moravia, dar
au fost învinși de către regele boem într-o bătălie la Olomouc și s-au îndreptat apoi spre Ungaria.[6]

Regele Přemysl Otakar al II-lea a primit porecla de „regele de fier și aur” datorită bogăției sale și a
forței militare. El a cucerit Austria, Stiria, Carinthia și Carniola, extinzând teritoriul Boemiei până la
Marea Adriatică. El a murit în bătălia de pe câmpia Moraviei în 1278 într-un război cu rivalul său,
regele Rudolph I al Germaniei.[7] Fiul lui Ottokar, Wenceslaus al II-lea a primit în 1300 coroana
polonă pentru el însuși și coroana maghiară pentru fiul său. El a construit un vast imperiu ce se
întindea de la Dunăre până la Marea Baltică. În 1306, ultimul rege din linia Přemyslizilor a fost ucis în
circumstanțe misterioase în Olomouc pe când se odihnea. După o serie de războaie dinastice, casa
de Luxemburg a obținut tronul Boemiei.[8]

Carol al IV-lea, 1316–78, al unsprezecelea rege al Boemiei

Secolul al XIV-lea, și mai ales domnia regelui de origine cehă Carol al IV-lea, care a devenit și rege al
Italiei, rege al romanilor și împărat romano-german, este considerată a fi epoca de aur a istoriei
Cehiei. De importanță deosebită a fost fondarea Universității Caroline la Praga, în 1348, construcția
Podului Carol, Pieței Carol și aducerea aproape de terminare a castelului de la Praga și a Catedralei
Sfântul Vitus.

Moartea neagră, care a bântuit prin Europa între 1347 și 1352, a decimat Regatul Boemiei în 1380,
[9] ucigând circa 10% din populație.[10]

În secolul al XV-lea reformatorul religios și social Jan Hus a format o mișcare denumită, ulterior, după
el. Deși Hus a fost declarat eretic și ars pe rug la Konstanz în 1415, susținătorii săi s-au separat de
Biserica Catolică și au învins în Războaiele Husite (1419–1434) cinci cruciade organizate împotriva lor
de împăratul Sigismund. Petr Chelčický a continuat cu mișcarea de reformă husită. De-a lungul
următoarelor două secole, 90% din locuitori au aderat la această mișcare.

După 1526 Boemia a intrat treptat sub controlul Habsburgilor, aceștia devenind regi ai Boemiei.
Defenestrația de la Praga și revolta antihabsburgică ce a urmat în 1618 a marcat începutul Războiului
de Treizeci de Ani, care s-a răspândit în toată Europa Centrală. În 1620, revolta din Boemia a fost
înăbușită în bătălia de la Muntele Alb, și legăturile între Boemia și țările ereditare Habsburgice din
Austria s-au întărit. Războiul a avut un efect devastator asupra populației locale; oamenii au avut de
ales între a se converti la catolicism și a părăsi țara.

Perioada ce a urmat, din 1620 până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost adesea denumită „Epoca
Neagră”. Populația Cehiei a scăzut prin războaie, boli, foamete și prin expulzarea protestanților.[11]
Habsburgii au interzis toate religiile diferite de catolicism.[12] Turcii otomani și tătarii au invadat
Moravia în 1663.[13] În 1679–1680, țara cehă a avut de suferit după o epidemie de ciumă și o
răscoală a iobagilor.[14]

Domniile Mariei Terezia și a fiului ei Iosif al II-lea, Sfânt Împărat Roman și coregent din 1765, a fost
epoca absolutismului luminat. În 1742, majoritatea Sileziei, atunci aflată în posesia coroanei
Boemiei, a fost ocupată de regele Frederic al II-lea al Prusiei în Războiul de Succesiune Austriacă.
Marea Foamete, care a durat între 1770 și 1771, a ucis aproximativ o zecime din populația Cehiei,
adică 250.000 de oameni, și a radicalizat zonele rurale, ducând la răscoale țărănești.[15]

După căderea Sfântului Imperiu Roman, Boemia a devenit parte din Imperiul Austriac și apoi din
Austro–Ungaria. Iobăgia a fost abolită complet abia în 1848. După revoluțiile din 1848, împăratul
Franz Josef I al Austriei a instituit o monarhie absolutistă, în încercarea de a echilibra interesele
etnice aflate în conflict în interiorul imperiului.

Soldați cehoslovaci la Vladivostok, Siberia (1918).

Cehoslovacia

Circa 1,4 milioane de soldați cehi au luptat în Primul Război Mondial, dintre care circa 150.000 au
murit. Peste 90.000 de voluntari cehi au format Legiunile Cehoslovace în Franța, Italia și Rusia, unde
au luptat împotriva Puterilor Centrale și, apoi, împotriva armatelor bolșevice.[16] După prăbușirea
Imperiului Austro-Ungar, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost înființată republica
independentă Cehoslovacia în 1918. Această țară nouă cuprindea Coroana Boemă (Boemia, Moravia
și Silesia) cu părți din Regatul Ungariei (Slovacia și Rutenia Carpatică), cu semnificative minorități
locale germane, maghiare, poloneze și rutene.[17]

Tomáš Garrigue Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei.

Deși Cehoslovacia era un stat unitar, legislația era, la acea vreme, una cu drepturi numeroase pentru
minorități și a rămas singura democrație în această parte a Europei în perioada interbelică. Efectele
Marii Crize Economice cu șomaj masiv și propagandă insistentă a Germaniei Naziste au avut însă ca
rezultat nemulțumiri și susținere puternică în sânul comunităților etnice germane în favoarea
separării de Cehoslovacia. Adolf Hitler a profitat de ocazie și, folosindu-se de mișcarea separatistă
Partidul Germanilor din Sudeți a lui Konrad Henlein, a obținut Regiunea Sudetă, net majoritar
germanofonă (împreună cu fortificațiile de graniță similare cu Linia Maginot) prin Acordul de la
München (semnat de Germania Nazistă, Franța, Regatul Unit și Italia), în ciuda mobilizării armatei
cehoslovace de 1,2 milioane de soldați și a alianței militare franco-cehoslovace. Polonia a anexat
regiunea Transolza din jurul orașului Český Těšín. Ungaria a obținut părți din Slovacia și Rutenia
Subcarpatică prin Primul Arbitraj de la Viena, din noiembrie 1938.

Restul Slovaciei și a Ruteniei Subcarpatice au căpătat o autonomie mai largă, statul primind
denumirea de „Ceho-Slovacia”. După ce Germania Nazistă a amenințat cu anexarea unei părți din
Slovacia, permițând anexarea restului regiunilor de către Ungaria și Polonia, Slovacia a ales să-și
păstreze integritatea teritorială și națională, separându-se din Ceho-Slovacia în martie 1939, și
aliindu-se, așa cum a cerut Germania, cu coaliția lui Hitler.[18]

Restul teritoriului ceh a fost ocupat de Germania, care l-a transformat în așa-numitul Protectorat al
Boemiei și Moraviei. Protectoratul a fost declarat parte a celui de al Treilea Reich, iar președintele și
primul ministru au fost subordonați Reichsprotektorului („protector imperial”) german. Rutenia
Subcarpatică și-a declarat independența, sub numele de „Republica Carpato-Ucrainei”, la 15 martie
1939, dar a fost invadată de Ungaria în aceeași zi și anexată, oficial, a doua zi. Circa 345.000 de
cetățeni cehoslovaci, inclusiv 277.000 de evrei, au fost uciși sau executați, în vreme ce alte sute de
mii au fost trimiși în lagăre de concentrare sau puși la muncă forțată. Circa două treimi din poporul
ceh era destinat fie exterminării, fie deportării.[19] Un lagăr de concentrare nazist s-a aflat la
Terezín, la nord de Praga.

Monument în memoria celor 82 de copii din Lidice uciși de naziști la Chełmno.

A existat o rezistență cehă, și în interior și în străinătate, cea mai importantă acțiune a sa fiind
asasinarea, la 27 mai 1942, a liderului nazist Reinhard Heydrich, într-o suburbie a Pragăi . Guvernul
cehoslovac din exil și armata sa care a luptat împotriva Germaniei au fost recunoscute de Aliați;
Trupele cehoslovace au luptat de la începutul războiului în Polonia, Franța, Regatul Unit, Africa de
Nord, Orientul Mijlociu și Uniunea Sovietică. Ocupația germană a luat sfârșit la 9 mai 1945, odată cu
sosirea armatelor sovietică și americană și cu revolta de la Praga. Circa 140.000 de soldați sovietici au
murit eliberând Cehoslovacia de ocupația germană.[20]

În 1945–1946, aproape întreaga minoritate germană din Cehoslovacia, circa 3 milioane de oameni,
au fost expulzați în Germania și Austria. În acest răstimp, mii de germani au fost ținuți în închisori și
lagăre de detenție sau folosiți pentru muncă forțată. În vara lui 1945, au avut loc și câteva masacre.
Singurii germani neexpulzați au fost cei circa 250.000 care activaseră în rezistența antinazistă sau
care erau considerați de importanță economică, deși mulți dintre ei au emigrat ulterior. După un
referendum organizat de sovietici, Rutenia Subcarpatică nu a mai fost readusă în granițele
Cehoslovaciei, și a rămas ca parte din RSS Ucraineană, sub numele de Regiunea Transcarpatia, în
1946.
Cehoslovacia a încercat să joace rol de „punte” între Occident și Est. Partidul Comunist din
Cehoslovacia a crescut însă rapid în popularitate, pe fondul unei deziluzii generale față de Occident
din cauza Acordului de la München, și o atitudine populară favorabilă față de URSS, datorită rolului
sovieticilor în eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupația germană. În alegerile din 1946, comuniștii au
obținut 38% din voturi[21] și au devenit cel mai mare partid din parlamentul cehoslovac. Ei au
format un guvern de coaliție cu alte partide din Frontul Național și au acționat rapid pentru a-și
consolida puterea. Pasul decisiv a avut loc în februarie 1948, într-un șir de evenimente caracterizate
de comuniști ca „revoluție” și de anticomuniști ca o „preluare a puterii cu forța”. Milițiile Poporului
au preluat controlul asupra unor puncte-cheie din Praga, și a fost format un nou guvern, format doar
din comuniști.

Timp de 41 de ani, Cehoslovacia a fost stat comunist în spatele Cortinei de Fier. Această perioadă se
caracterizează prin întârzierea față de Occident la aproape toate capitolele dezvoltării sociale și
economice. PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut de la un nivel apropiat de al Austriei până sub cele ale
Greciei și Portugaliei în anii 1980. Guvernul comunist a naționalizat total mijloacele de producție și a
construit o economie planificată. Climatul politic a fost unul deosebit de represiv, cu numeroase
procese înscenate și sute de mii de deținuți politici, dar a început să se deschidă și să devină tolerant
la sfârșitul anilor 1960, culminând cu perioada în care Alexander Dubček a condus partidul, în 1968,
perioadă denumită Primăvara de la Praga, care a încercat să construiască „socialismul cu față
umană” și, eventual, chiar să introducă pluralismul politic. Mișcarea a fost oprită cu forța la 21
august 1968 de o invazie a Pactului de la Varșovia.

Republica Cehă a devenit membru al Uniunii Europene în 2004, semnând Tratatul de la Lisabona în
2007 și devenind, în 2009, ultimul membru care l-a ratificat.

Invazia a fost urmată de un program dur de „normalizare” la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. Până
în 1989, sistemul politic se baza pe cenzurarea opoziției. Disidenții au publicat în 1977 Charta 77, și
au început proteste puternice în 1988. Între 1948 și 1989 peste 250.000 de cehi și slovaci au fost
trimiși în închisori pentru „activități împotriva statului” și peste 400.000 au emigrat.[22]

Revoluția de Catifea și independența

În noiembrie 1989, Cehoslovacia a redevenit țară democratică prin Revoluția de Catifea. Aspirațiile
naționale ale slovacilor au crescut însă și, la 1 ianuarie 1993, țara s-a separat pe cale pașnică în două
state independente — Cehia și Slovacia. Ambele țări au trecut prin reforme economice și privatizări
pentru a reveni la economia de piață. Acest proces a fost unul de succes; în 2006, Republica Cehă a
fost recunoscută de Banca Mondială ca „țară dezvoltată”,[3] iar în 2009 Indicele Dezvoltării Umane a
adus-o în rândul țărilor cu „dezvoltare umană foarte ridicată”.[4]

Din 1991, Republica Cehă, la început ca parte a Cehoslovaciei și apoi de sine stătătoare, a făcut parte
din Grupul de la Visegrád și, după 1995, din OECD. Cehia a derat la NATO la 12 martie 1999 și la
Uniunea Europeană la 1 mai 2004. A deținut președinția Uniunii Europene în prima jumătate a lui
2009.
Politică

Articol principal: Politica Cehiei.

Președintele Miloš Zeman; și prim-ministrul Andrej Babiš(d)

Republica Cehă este o democrație reprezentativă, pluralistă și parlamentară, fiind condusă de primul
ministru în calitate de șef al guvernului. Parlamentul (Parlament České republiky) este bicameral,
format din Camera Deputaților (în cehă Poslanecká sněmovna) (200 de membri) și din Senat (în cehă
Senát) (81 de membri).

Președintele Republicii Cehe este ales de camerele reunite ale Parlamentului pe un mandat de cinci
ani, neavând dreptul la mai mult de două mandate consecutive. Președintele este oficial șeful
statului, având puteri limitate, în principal de a retrimite legi în Parlament, de a nominaliza
judecătorii Curții Constituționale (care sunt apoi aprobați în Senat) și de a dizolva parlamentul în
anumite circumstanțe speciale și neobișnuite. El numește și un candidat pentru funcția de prim
ministru, precum și alți membri ai cabinetului la propunerea primului ministru.

Primul ministru este șeful guvernului și are puteri considerabile, inclusiv dreptul de a stabili agenda
politicii interne și externe, de a mobiliza majoritatea parlamentară și de a alege miniștrii guvernului.

Membrii Camerei Deputaților sunt aleși prin vot proporțional pe mandate de patru ani, pragul
electoral fiind de 5%. Există 14 circumscripții electorale, identice cu regiunile administrative ale țării.
Camera Deputaților, succesoarea Consiliului Național Ceh, are puterile și responsabilitățile fostului
parlament federal al fostei Cehoslovacii.

Membrii Senatului sunt aleși în colegii uninominale în două tururi de scrutin pe mandate de șase ani,
o treime din ei fiind aleși din doi în doi ani, în toamna fiecărui an par. Primele alegeri au avut loc în
1996, pentru mandate de dimensiuni diferite. Acest sistem este modelat după Senatul american, dar
fiecare colegiu este de aproximativ aceeași dimensiune, iar votul este în două tururi. Popularitatea
Senatului este redusă în rândul publicului și alegerile pentru senat suferă de prezență redusă la urne,
cu circa 30% la primul tur și cu 20% la al doilea.

Relațiile externe

Apartenența la Uniunea Europeană este centrală în politica externă a Cehiei. Republica Cehă a
deținut președinția consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a lui 2009, în timpul primului
mandat de ministru de externe deținut de Karel Schwarzenberg.
Oficialii cehi au susținut luptătorii pentru democrație din Birmania, Belarus, Republica Moldova și
Cuba.[23]

Armata

Soldat ceh în Afganistan

Forțele Armate Cehe constau din Armată, Forțele Aeriene și din unități speciale de suport.
Președintele Republicii Cehe, din 2013 Miloš Zeman, este comandant suprem al forțelor armate. În
2004, armata a devenit organizație complet profesionistă, serviciul militar fiind abolit. Țara este
membră a NATO din 12 martie 1999. Cheltuielile cu apărarea se ridică la circa 1,8% din PIB (2006). Ca
membru NATO, armata cehă participă la operațiunile ISAF și KFOR și are soldați desfășurați în
Afganistan și în Kosovo. Între principalele echipamente se numără: avioane de luptă multirol JAS-39
Gripen, avioane de luptă Aero L-159 Alca, elicoptere de atac Mi-24, blindate Pandur II, OT-64, OT-90,
BVP-2 și tancuri modernizate cehești T-72 (T-72M4CZ). Furnizorii industriali principali sunt Rusia,
Statele Unite și Germania.

Diviziuni administrative