UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

Lucrul individual la disciplina: bazele managementului financiar

ANALIZA RISCULUI FINANCIAR PE BAZA EFECTULUI

DE LEVIER

Autorul: Suveica Cristina

Gr. FB 1604

Conducător ştiinţific:
Lachi Cristina
lect. univ.

CHIŞINĂU 2018

1
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………..…………pag 4
1.1 Conceptul de risc în activitatea de antreprenoriat……………………………………………pag 5
1.2 Analiza riscului financiar pe baza levierului financiar……………………………………….pag 8
1.3 Concluzii…………………………………………………………………………..……..….pag 14
Bibliografie……………………………………………………………………………………...pag 15

2
 ABREVIERI
1. i – cota impozitului pe venit;
2. CÎ – valoarea medie a capitalului împrumutat;
3. CPr /CP– valoarea medie a capitalului propriu;
4. D- total datorii;
5. ELF – efectul de levier financiar;
6. I – cota impozitului pe venit în anul de gestiune;
7. LF- brațul levierului financiar;
8. Rec – rentabilitatea economică;
9. Rd – rata dobânzii pentru capitalul împrum;
10. Rdob – rata medie a dobînzii la capitalul împrumutat;
11. Rf reprezintă rentabilitatea financiară;
12. Pn – profitul net obţinut din activitatea operaţională;
13. TD – valoarea medie a datoriilor financiare purtătoare de dobânzi;

3
 INTRODUCERE

Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă, indiferent de

profilul de activitate, de forma juridică, de dimensiunea şi spaţiul social-economic în care activează,
este nevoită să se adapteze permanent la situaţiile riscante, care pot apărea atât în activitatea curentă,
cât şi cea de perspectivă.
Un rol esenţial, în acest sens, revine analizei şi gestiunei corecte a riscurilor, care, asigură
posibilitatea evitării, diminuării sau controlării unor dificultăţi potenţiale asupra activităţii
întreprinderii, care de fapt caracterizează variabilitatea rezultatelor întreprinderii, ca urmare a
influenței structurii financiare a capitalurilor ei.
Deci, riscul financiar reprezintă un risc suplimentar generat de opțiunea de finanțare a
întreprinderii prin apelarea la credite. În acest context, obiectivul principal al politicilor de gestiune
a riscurilor financiare, apărute în procesul de derulare a activității economico-financiare, este
minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de întreprinzători.
Cu toate acestea, analiza riscurilor financiare aferente activității nu se rezumă doar la
minimizarea cheltuielilor, ci este completată de preocuparea permanent pentru minimizarea
expunerii la risc, această activitate avînd efecte pozitive asupra salariaților care devin mai
responsabili în activitatea curentă.
De structura financiară, adică de raportul dintre capitalul propriu şi cel împrumutat, de
eficienţa utilizării acestora va depinde mărimea profitului. Utilizarea surselor împrumutate
antrenează un şir de cheltuieli, uneori semnificative. De aceea, managerii financiari deseori se
întreabă, care trebuie să fie raportul optimal dintre sursele proprii şi cele împrumutate, cum acest
raport va influenţa asupra profitabilităţii. Această interdependenţă – raportul dintre capitalul propriu
şi cel împrumutat şi suma profitului se caracterizează prin categoria economică numită levier
financiar.

Efectul de levier financiar este un instrument important al managementului financiar prin

acţiunea sa de prevenire (minimizare) a riscului financiar şi care constă în a menţine acest indicator
la o valoare pozitivă cât mai înaltă. Întreprinderile care au un braţ al levierului înalt se află în situaţia
de a înregistra pierderi enorme, dar dispun şi de şansa de a realiza profituri la fel de mari.

4
 1.1 Conceptul de risc în activitatea de antreprenoriat
Noţiunea de risc în activitatea economică a existat în cele mai vechi timpuri. Anume, din
acest motiv, în orice limbă, ea constituie noţiunea iniţială a vorbirii cotidiene, care se utilizează
zilnic în cele mai diverse situaţii şi faţă de cele mai diverse fenomene, cu mici nuanţe referitoare la
conţinutul ei. Experienţa istorică arată că riscul neobţinerii rezultatelor scontate a început să se
manifeste, îndeosebi, în perioada apariţiei relaţiilor marfă-bani, a concurenţei participanţilor în
circuitul economic. De aceea, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, apar şi diverse teorii cu
privire la risc, clasicii teoriei economice manifestând o atenţie semnificativă cercetării problemelor
aferente riscului în activitatea de antreprenoriat.
Analizînd literatura de specialitate consacrată riscurilor în activitatea economică constatăm
că nu există o părere unică referitoare la noţiunea de risc. Aceasta se explică, în special, prin
aspectul multilateral al acestui fenomen mai puţin accentuat pînă în prezent de legislaţia economică
naţională cu privire la activitatea de antreprenoriat. Mai mult decât atît, riscurile reprezintă un
fenomen complex, care posedă o mulţime de principii contradictorii, uneori chiar incompatibile.
Aceasta oferă posibilitatea existenţei diferitelor tratări privind noţiunea de risc sub diferite aspecte.
Noţiunea de risc este utilizată în diverse ştiinţe. În fiecare din ele studierea riscului derivă din
obiectul cercetării ştiinţei în cauză şi se bazează pe metodele şi tratările proprii.
În dicţionarul lui Webster riscul este definit ca „pericolul unei pierderi sau daune materiale”.
Deci, riscul se referă la posibilitatea apariţiei unei anumite situaţii nefavorabile. Un interes anumit
provoacă tratarea riscului în dicţionarul explicativ al limbii vii al lui Dall: „a risca înseamnă a porni
întrun noroc, la o afacere nesigură, ... a acţiona curajos, cu ingeniozitate, sperînd la noroc”. Adică a
risca înseamnă a face ceva fără calcule, fără evaluare. Însă, trebuie menţionat faptul că evaluarea
riscului este menită de a nu lichida riscul, ci a-l optimiza pentru îndeplinirea sarcinii primordiale a
activităţii de antreprenoriat. Este interesant că riscul se menţionează ca un satelit al spiritului
întreprinzător, ceea ce este just. Teoria riscului în activitatea de antreprinoriat a luat naştere în ţările
cu economie de piaţă dezvoltată. P. Hizrici menţiona că „noţiunea de risc în activitatea de
antreprinoriat s-a răspândit în sec. XVII, atunci când „antreprenor” a fost numită persoana ce a
încheiat contract cu statul, în vederea îndeplinirii unei munci sau serviciu”. Cu toate acestea, cel mai
activ au început să fie studiate diferite aspecte ale riscului la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX.
Au apărut o serie de teorii, elaborate pe principiul responsabilităţii obiective pentru contribuire
(„riscul integral”, „riscul acţiunilor neobişnuite”, „teoria riscului profesional” etc.) [4, pag.8].

5
 De fapt, multitudinea acestor tratări îşi are explicaţia în însăşi complexitatea riscului ca
fenomen atât din punct de vedere teoretic, cât şi aplicativ. Este de menţionat faptul că majoritatea
autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscului, dar cea mai largă, definiţie a riscului, care
reflectă mai deplin noţiunea de risc în activitatea de antreprenoriat, poate fi următoarea: Riscul în
activitatea de antreprenoriat, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea de a evalua cantitativ şi
calitativ probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor scontate, faţă de valorile sau nivelurile estimate
iniţial, care pot avea loc în urma anumitor acţiuni sau inacţiuni ale întreprinderii şi generează diverse
consecinţe cu caracter negativ.
Concluzionând cele expuse anterior, putem afirma că în fenomenul riscului se evidenţiază
următoarele elemente, interdependența cărora determină conţinutul riscului:
• posibilitatea abaterii de la scopul preconizat, pentru care se realizează alternativa aleasă;
• probabilitatea obţinerii rezultatului scontat;
• lipsa certitudinii în atingerea rezultatului scontat;
• posibilitatea apariţiei urmărilor negative în timpul realizării anumitor acţiuni, în condiţiile
de incertitudine, pentru subiectul ce aderă la risc;
• pierderile materiale sau de alt gen, legate de realizarea alternativei alese în condiţiile de
incertitudine;
• prevederea pericolului, insuccesului, ca rezultat al realizării alternativei alese, [1, pag.52].
Deoarece riscul reprezintă o activitate specifică, desfăşurată în condiţiile de incertitudine şi
de alegere obligatorie, el, concomitent, este şi o unitate dialectică a laturii subiective şi obiective.
Deci, riscul este legat întotdeauna de alegerea anumitor alternative şi calcularea probabilităţii
desfăşurării lor, acest fapt reprezentând latura lui subiectivă. Totuşi, mărimea riscului nu este doar
subiectivă, ci şi obiectivă, deoarece ea reprezintă o formă calitativ-cantitativă exprimată prin
incertitudine real existentă.
Obiectivitatea riscului este determinată de faptul că esenţa lui reflectă fenomenele, procesele
şi laturile existente ale activităţii. Este foarte important că riscul există, indiferent de faptul dacă se
conştientizează prezenţa sau lipsa lui, se ţine cont de el sau se ignorează. Într-o anumită măsură,
riscul este o artă, el fiind determinat de necesitatea de a decide contradicţia dintre acţiunile,
procesele, metodele repetate şi permanente şi căutarea noilor, încă neaprobate, forme şi metode de
organizare şi gestiune.

6
 Pentru a înţelege conţinutul riscului de antreprenor, este necesar să se definească asemenea
noţiuni cum sunt „situaţie de risc” şi „nivelul riscului”, deoarece ele, incontestabil, au legătură
directă cu noţiunea „risc” [4, pag. 17].
În majoritatea cazurilor termenul „situaţie” se defineşte ca o combinare, totalitate a
diferitelor împrejurări şi condiţii, care creează un anumit mediu de gestiune al întreprinderii sau al
unui alt tip de activitate. Nu întâmplător, există şi alte aprecieri ale riscului: „...o caracteristică
situativă a activităţii, care este compusă din incertitudinea de a obţine un rezultat şi posibilitatea
apariţiei urmărilor nefavorabile în caz de insucces”; „...riscul reprezintă unitatea împrejurărilor şi
criteriilor individuale şi/sau de grup de evaluare a situaţiilor în baza cărora sunt luate decizii
operaţionale”. Situaţia poate favoriza realizarea anumitor activităţi de gestiune.
Astfel, situaţia de risc reprezintă o diversificare a incertitudinii, când realizarea unor
evenimente este posibilă şi poate fi determinată, adică, în acest caz, obiectiv există posibilitatea de a
determina probabilitatea evenimentelor, apărute în urma activităţii comune a partenerilor de
producţie, acţiunilor concurenţilor, influenţei mediului asupra dezvoltării economiei, implementării
rezultatelor tehnico-ştiinţifice în economia naţională etc.
În ceea ce priveşte noţiunea „nivelul riscului”, putem afirma că măsura de evidenţă
calitativă şi cantitativă a certitudinii îşi găseşte reflectare anume în această noţiune. Pentru a înţelege
mai bine esenţa riscului în activitatea de antreprenoriat, o importanţă primordială o are relaţia
riscprofit. Adam Smith menţiona că obţinerea celui mai mic profit este legat de risc [4, pag.18].
Antreprenorul este pregătit pentru a recurge la risc în condiţiile de incertitudine, deoarece, pe
lângă riscul de a suporta pierderi, există posibilitatea de a obţine venituri suplimentare. Deşi, este
cert faptul că obţinerea profitului nu este garantată, recompensa pentru timpul pierdut, efortul şi
aptitudinile depuse se poate realiza atât sub formă de profit, cât şi sub formă de pierdere.
Pentru buna gesttionare a riscurilor este important de a determina factorii majori care
influențează riscul financiar:
 Costul și rentablitatea degazată;
 Independența financiară, redată prin structura financiară aleasă;
În conluzie, se poate afrima că gestiunea riscului financiar și, implicit, examinarea factorilor
determinanți ai acestuia este o activitate de primă importanță, careia managerii financiari din
companiile de success acordă o tot mai mare atenție, realizîndu-se impactul acesteia asupra
performanțelor actuale și perspectivelor de creștere a activității antreprenoriale [6, pag.44].

7
 1.2 Analiza riscului financiar pe baza levierului financiar
Fiecare întreprindere îşi desfăşoară activitatea utilizând atît capital propriu, cât şi capital
împrumutat, care se deosebesc unul de altul prin costul pe care îl generează. Riscul financiar
determină variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a
întreprinderii.
Din lipsa resurselor proprii, pentru aşi desfăşura activitatea, întreprinderea recurge la
împrumuturi pentru a putea realiza oportunitatea unei investiţii. O întreprindere care apelează la
împrumuturi trebuie să suporte din rezultate şi cheltuieli financiare aferente împrumutului respectiv.
Din această cauză, îndatorarea, prin mărimea şi costul ei, determină modificarea rezultatelor, deci
modifică riscul financiar.
La nivelul unei întreprinderi decizia de a investi generează riscul activităţii economice (prin
creşterea costurilor fixe), iar decizia de finanţare generează riscul financiar. Riscul financiar ia în
considerare şi influenţa structurii capitalului, respectiv gradul de îndatorare al agentului economic.
Dacă pentru o anumită nevoie de capital dată, cheltuielile financiare (dobânda) sunt cheltuieli fixe,
atunci riscul financiar poate sa fie evaluat cu ajutorul unui prag de rentabilitate global.
Evaluarea riscului financiar se face similar riscului de exploatare cu ajutorul următorilor
indicatori:
• marja de siguranţă;
• indicele de siguranţă;
• coeficientul de elasticitate; [7, pag.76].
Dacă se modifică rentabilitatea capitalului propriu, analiza acestei modificări ca urmare a
politicii financiare poate fi urmărită cu ajutorul unui model numit “efectul de levier financiar“.
Utilizînd termenii unei definiții stricte, levierul financiar reprezintă raportul dintre datoria
totală și capitalurile proprii, reflectînd capacitatea managerilor financiari de a atrage resurse externe
pentru a dinamiza eficiența capitalurilor proprii.
În ultima perioadă, levierul a devenit subiectul a numeroaselor cercetări, deoarece modul în
care o întreprindere reușește să atragă resurse financiare externe este vital pentru întreaga sa
activitate. Cercetările au relevat faptul că în cazul unei scăderi a cererii pentru produsele sale, o
firmă îndatorată sau cu un grad de îndatorare mai accentuat va fi mai afectată decît o firmă care se
bazează pe autofinanțare, sau are un grad de îndatorare mai redus.
Totuși, levierul financiar a fost conceput și sub forma unei modalități prin care o
întreprindere își poate împlini potențialul de creștere. Corporațiile americane sunt cunoscute ca fiind

8
promotoarele politicilor de îndatorare agresivă, ceea ce le-a permis atragerea unor resurse financiare
solide.
Pentru aprecierea acțiunii levierului financiar, se aplică două abordări:
Abordarea americană. Gradul (efectul) levierului financiar este estimat cu ajutorul
indicatorului ce exprimă gradul de sensibilitate al profitului net la modificarea profitului până la
plata dobânzilor şi impozitului pe venit (DFL – Degree of Financiar Leverage) – gradul levierului
financiar [2, pag.123].
Dacă nu se utilizează deloc capital împrumutat, gradul levierului financiar este egal cu 1,0.
Abordarea europeană. Presupune că orice agent economic, desfăşurînd activitate, are drept
obiectiv de bază sporirea eficienţei, care se exprimă prin rentabilitatea activelor, rentabilitatea
capitalului propriu etc. Criteriul de apreciere a eficienţei utilizării întregului capital este
rentabilitatea economică (activelor). Pentru aprecierea eficienţei utilizării capitalului propriu, se
calculează un indicator de rentabilitate numit rentabilitatea financiară, care se determină ca raport al
profitului perioadei de gestiune până la impozitare şi valoarea medie anuală a capitalului propriu.
Analiza rentabilităţii financiare (sau a capitalului propriu) sub incidenţa politicii financiare a
întreprinderii este un aspect fundamental al riscului financiar, care prezintă interes, în mod special,
pentru acţionari. Mărimea influenței politicii financiare și a structurii financiare asupra
performanţelor întreprinderii a dat naștere unui model specific analizei, cunoscut sub denumirea de
„efect de levier financiar”, care exprimă incidența îndatorii întrepinderii asupra rentabilităţii
capitalului propriu. Deci:
Rf = Pn/CPr = Re (1 – i) + + (Re – Rd) (1 – i) x TD/CPr (1)
Analiza riscului financiar în baza efectului de levier impune, mai întîi, formularea a 3 ipoteze
simplificatoare, adaptate la normele şi cerinţele SNC din Republica Moldova, care permit izolarea
efectelor negative care ar putea influența rezultatele acestei analize. Conţinutul acestor poate fi
redate astfel:
• Admiterea faptului că întregul capital procurat de întreprindere, cu titlu propriu sau împrumutat,
este investit numai în activitatea operaţională (de bază).
• Trebuie luate în calcul doar datoriile financiare pe termen lung şi pe termen scurt, adică doar cele
generatoare de cheltuieli aferente plăţii dobânzilor pentru credite şi împrumuturi. Astfel, activul
bilanţului convenţional poate fi obţinut ca o însumare a capitalului propriu şi a datoriilor financiare.
• Raportarea profitului obţinut la valoarea medie a capitalului propriu trebuie să se facă, avându-se
în vedere rezultatul curent net obţinut din activitatea de bază, adică eliminându-se incidenţa

9
operaţiunilor de investiţii, financiare şi excepţionale, deoarece ele nu au o legătură directă cu
indicatorii examinaţi, care reflectă rezultatele activităţii de bază a întreprinderii. Totodată, incidenţa
diferenţelor temporare şi permanente nu se ia în calcul [4, pag.116].
Conform economiştilor ruşi, asupra rentabilității financiare, sub incidența politicii financiare
a întreprinderii, influentează următorii factori:
a) modificarea rentabilităţii activelor:
- modificarea rentabilităţii veniturilor din vînzări,
- modificarea numărului de rotaţii al activelor;
b) modificarea ratei dobânzii;
c) modificarea cotei impozitului pe venit;
d) modificarea braţului pîrghiei financiare/levierului financiar, [4, pag.117].
Din primul punct de vedere consecutivitatea factorilor corelaţi pare a fi construită logic, în
conformitate cu ordinea acestora. Totuşi, luând în considerare faptul că ordinea de analiză a
influenţei factorilor se face în funcţie de raporturile de condiţionare economică a factorilor asupra
fenomenului analizat, această dependenţă factorială comportă unele discuţii. Astfel, dacă ordinea
primilor doi factori nu necesită modificări, atunci aranjarea ultimilor doi factori trebuie să suporte
unele rectificări. Una din cele mai importante probleme privitoare la utilizarea levierului financiar
este legată de impactul acestuia asupra valorii globale de piaţă a întreprinderii.
Teoria financiară a stabilit cu fermitate că introducerea efectului de levier la o întreprindere
neîndatorată va majora valoarea de piaţă a întreprinderii, datorită modificării rentabilităţii
economice, însă numai până la un anumit punct. Creşterea valorii de piaţă a întreprinderii este de
fapt, o funcție, a deductibilității fiscal a cheltuielilor aferente dobânzilor. Pe măsură ce creşte gradul
de îndatorare, creşte şi valoarea acestui efect fiscal favorabil. Astfel, existenţa unui grad de
îndatorare determină apariţia unor cheltuieli aferente dobânzilor care, în consecinţă, determină o
reducere a profitului impozabil şi a impozitului plătit, ceea ce duce, respectiv, la o scădere a
profitului net.
Din cele menționate rezultă următoarea concluzie: nu întotdeauna consecutivitatea mecanică,
formală a factorilor este suficientă pentru construirea unei dependențe factoriale corecte în scopuri
analitice.
Pornind de la influența îndatorării firmei asupra rentabilității capitalurilor proprii se mai
poate ilustra un model de apreciere a riscului financiar bazat pe efectul de levier financiar al
îndatorării.

10
 Efectul de levier financiar poate fi redat pornind de la structura simplificată a bilanțului și
ratele de retabilitate caracteristice (fig. 1):
Activ economic (Re) Capitaluri proprii (Rf)
Datorii (Rd)
Fig. 1 Structura bilanțului și ratele de rentabilitate corespunzătoare
Sursa: elaborate de autor.
În consecinţă, în opinia autorilor, unul din indicatorii generelizatori care reflectă eficiența
utilizării capitalului împrumutat este efectul levierului financiar (ELF), [5, pag.51] care poate fi
calculat după următoarea formula (2):
ELF= (1-I) * (Rec-Rdob) * CÎ/CP (2)
Marja levierului financiar, Re – Rd (rata de îndatorare sau diferenţialul pârghiei financiare),
suportă unele discuţii care conduc la examinarea mai multor cazuri posibile, derivate din valorile
diferite pe care le pot avea rata rentabilităţii economice și rata dobînzii și care pot genera:
 un efect de levier (ELF) nul (Rf = Re, dacă Re = Rd);
 pozitiv (ELF > 0; Re>Rd; Rf>Re – situaţie profitabilă pentru acţionari);
 negativ (ELF< 0; Rf < Re, dacă Re < Rd, îndatorarea deteriorează performanţele
întreprinderii),care se va percepe, în același sens, asupra rentabilității capitalului
propriu, [4, pag 122];
Astfel, diferenţialul levierului financiar se obţine comparând nivelul rentabilităţii economice
cu costul capitalului împrumutat. Acesta este factorul care formează efectul (pozitiv sau negativ) al
levierului financiar.
Braţul levierului reprezintă un multiplicator, majorarea căruia poate duce la mărirea
rentabilităţii capitalului propriu. Coeficientul levierului financiar (LF) (braţul levierului financiar) se
determină ca raport între suma capitalului împrumutat şi a celui propriu:
LF = D / CP (3)
În practica mondială se consideră acceptabil nivelul coeficientului de levier financiar de
circa 0,3. La depăşirea acestui nivel, atragerea suplimentară a mijloacelor împrumutate pe termen
lung trebuie să fie sistată. În unele ramuri, se acceptă şi raportul de 0,5 [2, pag.126].
Respectiv, cu cât va creşte ponderea surselor împrumutate în structura capitalului, cu atât va
creşte şi costul acestuia, deoarece o pondere însemnată a surselor împrumutate prezintă un grad înalt
de risc, de aceea creditorii vor majora rata dobânzii la creditele acordate acestei întreprinderi.
Rolul diferenţialului şi al braţului pârgiei este totalimente diferit. E de dorit ca întreprinderea
să obţină o creştere a diferenţialului. Aceasta va duce la creşterea rentabilităţii capitalului propriu fie
11
din contul majorării rentabilităţii economice, fie din contul reducerii costului surselor împrumutate
(dacă primul factor ţine de competenţa întreprinderii, al doilea – de creditori).Aceasta demonstrează
că întreprinzătorul poate influenţa mărimea diferenţialului numai prin intermediul rentabilităţii
economice. Pe cînd mărimea diferenţialului prezintă informaţii preţioase pentru vânzătorii surselor
împrumutate – bancheri. Dacă mărimea acestuia tinde spre 0 sau este negativă, atunci creditorii se
vor abţine de a acorda acestei întrepridneri noi credite, sau le va creşte preţul, ceea ce va influenţa
nivelul costului mediu ponderat al capitalului împrumutat.
De aici putem trage următoarele concluzii:
1. Diferenţialul efectului de levier financiar trebuie să fie pozitiv. Întreprinzătorul are
părghii de influenţă asupra mărimii diferenţialului, şi anume, prin creşterea eficienţei
utilizării activelor, adică a rentabilităţii economice.
2. Diferenţialul efectului de levier financiar reprezintă un factor imformativ important şi
pentru creditori, deoarece permite stabilirea gradului de risc aferent acordării de noi
credite. Cu cât mărimea diferenţialului este mai mare, cu atât riscul pentru creditori este
mai mic, şi invers.
3. Braţul levierului financiar prezintă informaţii preţioase atât întreprinzătorului, cât şi
creditorilor. Cu cât coeficientul levierului este mai mare, cu atât riscul financair este mai
înalt [2, pag.127].
Efectul levierului financiar arată cu câte puncte procentuale se va majora valoarea capitalului
propriu în urma atragerii surselor împrumutate în activitatea întreprinderii. Pentru a determina,
nemijlocit, cum se modifică efectul de levier financiar, ca rezultat al influenţei fiecărui factor, în
parte, din formula sus-menţionată, şi pentru a releva riscul financiar, propunem relaţia efectului de
levier. Această relaţie permite explicarea nivelului şi evoluţiei efectului de levier financiar, în
funcţie de doi factori principali: modificarea marjei nete a levierului financiar al întreprinderii
(diferenţialul pârghiei financiare) şi modificarea levierului financiar. Primul factor, la rândul său,
face să intervină, pe a doua treaptă de analiză, alţi factori esen entru stabilitatea financiară a
întreprinderii.
Analiza efectului de levier se utilizează în cadrul dimensionării participării fiecărei surse de
finanțare angajate în procesul de exploatare (surse proprii, surse împrumutate sau atrase). Scopul
analizei efectului de levier este de a fundamenta decizia de sporire sau reducere a îndatorării la
nivelul entității.

12
 Cum s-a menționat anterior, efectul de levier financiar intervine în legătură cu atragerea unui
capital extern, pentru care costul utilizării este exprimat prin dobînda plătită, de exemplu credite
bancare, împrumuturi obligatare sau finanțare prin leasing. Fiecare dintre aceste opțiuni decizionale
în finanțarea afacerii își aduce un aport la determinarea ratei medii a dobînzii anuale plătite, factor
semnificat de influență a efectului de levier financiar.
Printre alți factori relevanți, pot fi enumerați:
- rata de rentabilitate economică, determinată la rîndul său de nivelul profitului obținut din
activitatea de exploatare și valoarea activelor controlate;
- rata de impunere a profitului impozabil, stabilită de autoritățile guvernamentale în acord cu
politicile fiscale și macroeconomice;
- structura financiară a entității, reflectată prin raportul între capitalurile atrase prin
îndatorare de la creditori financiari și capitalurile proprii [3, pag.149].
În măsura în care entitatea a recurs la îndatorare ca formă de finanțare, aceasta suportă
cheltuieli financiare corespunzătoare costurilor resurselor atrase prin îndatorare. Recunoașterea în
situațiile financiare a cheltuielilor financiare privind dobînzile antrenează un efect de levier
financiar, care reflectă incidența pozitivă sau negativă a deciziei de finanțare prin îndatorare, asupra
rentabilității capitalurilor proprii ale entității și asupra riscurilor financiare sau operaționale care
planează asupra afacerii. Analiza efectului de levier financiar permite o apreciere adecvată a
structurii financiare pe care o raportează entitatea, respectiv a proporției capitaluri proprii-capitaluri
împrumutate, implicit a impactului acesteia asupra rentabilității financiare.
În mod concret, atunci cînd rezultatul activității de exploatare permite determinarea unei rate
de rentabilitate economică superioară ratei generale a dobînzii, se constată un avantaj al finanțării
externe prin îndatorare, întrucît entitatea profită de un efect de levier pozitiv care consolidează rata
de rentabilitate financiară. Dimpotrivă, atunci cînd rezultatul din activitatea de exploatare este
negativ (pierdere) sau rata de rentabilitate economică este inferioară ratei generale a dobînzii, se
constată o ineficiență a gestionării resurselor financiare atrase prin îndatorare. Într-un asemenea
context, este recomandabil ca entitatea să se finanțeze prin capitaluri proprii, pe considerentul că
efectul de levier financiar este negativ și diminuează rata de rentabilitate financiară, afectînd averea
acționarilor.

13
 CONCLUZII
Analiza rentabilității financiare, sau mai bine spus a capitalului propriu, sub incidenta
politicii financiare a întreprinderii este un aspect fundamental al riscului financiar, care prezintă
interes în mod special pentru acționari. Mărimea influenței politicii financiare asupra performanțelor
întreprinderii a dat naștere unui model specific analizei, cunoscut sub denumirea de „efect de levier
financiar”. Deci, indicatorul dat măsoară efectul îndatorării firmei asupra rentabilității capitalului
propriu al unei entități și în același timp acesta este o tehnică de gestiune financiară prin care
conducerea entității vizează ameliorarea rentabilității capitalului propriu pentru ca în consecință să
fie pus în evidență legătura existentă între rata rentabilității financiare și rata rentabilității
economice.
Efectul de levier financiar intervine în legătură cu atragerea unui capital extern, pentru care
costul utilizării este exprimat prin dobînda plătită, de exemplu credite bancare, împrumuturi
obligatare sau finanțare prin leasing. Fiecare dintre aceste opțiuni decizionale în finanțarea afacerii
își aduce un aport la determinarea ratei medii a dobînzii anuale plătite, factor semnificat de influență
a efectului de levier financiar.
La etapa actuală, cînd se dezvoltă tot mai intens economia de piață, deciziile de investire sunt
în mare parte realizate prin intermediul pieței financiare și de capital. Întreprinderile sunt subiecții
majori, prin luarea deciziilor de finanțare în cadrul economiei. În ultima perioadă se intensifică
apelarea la capitaluri împrumutate, respective se pune problema care este marimea optimală dintre
datorii și capital propriu. Din această cauză,levierul a devenit subiectul a numeroaselor cercetări,
deoarece modul în care o întreprindere reușește să atragă resurse financiare externe este vital pentru
activitatea sa.
Corporațiile americane sunt cunoscute ca fiind promotoarele politicilor de îndatorare
agresivă, iar la baza analizelor sale în aceea ce privește rentabilitatea financiară se află efectul
levierului financiar, care le permite să măsoare gradul de îndatorare a întreprinderii, și în același
timp fiind o tehnică de gestiune financiară, evaluează variabilitatea rentabilității economice.
În cadrul întreprinderilor din Republica Moldova, cu regret acest tip de analiză este practic
neutilizat. Fie din lipsa surselor de capital, specialiștelor în domeniu, sau fie din cauza structure I
financiare a întreprinderei care nu dispune de finanțe complexe. Pe cînd, analiza riscului financiar pe
baza levierului în cadrul întreprinderilor autohtone ar putea să amelioreze situația financiară în aceea
ce privește: prevenirea și minimizarea riscului financiar, care tine de determinarea gradului de
îndatorare.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Căruntu Genu A.,“Management financiar pentru uzul studenților ID”, Editura “Academia
Brîncuși”, Tîrgu Jiu,- 79p;
2. Cojocaru M., “Bazele managementului financiar” Note de curs, Chișinau 2018 CEP USM,
-195p;
3. Deliu A.,“Analiza activității economico-financiare”, Suport de curs, Chișinău 2015, USEM-
164p;
4. Munteanu N., “Analiza și evaluarea riscurilor la nivel de întreprindere: Aspecte teoretice și
aplicative”, Editura ASEM, Chișinău 2010.-207p;
5. Babii L.,“Aspectul analizei levierului financiar ca indicator de evaluare a riscurilor
întreprinderii”, Buletin Științific al Universității de Stat “Bogdan Petricescu Hașdeu” din
Cahul, Nr.1 (13),2015
6. Hanu V.,“Factorii determinanți ai riscului financiar”, Revista Economica, Nr.3 (63),2008,
ASEM;
7. Romanescu M.,“Riscul financiar parte a variabilității ratei de randament a capitalurilor
proprii”, Analele Universității “Constantin Brîncuși” din Tîrgu Jiu, Seria Economia,
Nr.1/2008;

15