Lucrarea nr.

2 - IPCB

Studiul operaţiei de adsorbţie aplicată la decontaminarea unor

efluenţi apoşi ce conţin coloranţi

În industria chimică multe din tehnologiile de fabricaţie conţin procese chimice

eterogene solid-lichid. Astfel de procese sunt aplicate la demineralizarea apei cu
schimbători de ioni, purificarea saramurii brute de ioni de Ca şi Mg, obţinerea
hidroxidului de sodiu prin caustificare, obţinerea tiosulfatului de sodiu din sulfit de sodiu
şi sulf, procese de epurare a apelor uzate etc.
Masa de reacţie este alcătuită dintr-o fază lichidă care conţine şi o fază solidă (sub
formă de granule) dispersată în cea continuă. Procesele chimice eterogene bifazice solid
lichid pot fi clasificate în trei categorii:
- procese de dizolvare însoţite de reacţie chimică;
- procese de cristalizare însoţite de reacţie chimică;
- procese de adsorbţie şi schimb ionic.
Deoarece faza solidă este formată din granule, ca tehnici de contactare a fazelor
reactante se pot utiliza stratul fix, stratul fluidizat, stratul mobil şi suspensia. Procesele
chimice eterogene solid-lichid se pot realiza în regim continuu, discontinuu sau
semicontinuu.
Aplicații industriale ale procesului de adsorbție:
- procese de separare a amestecurilor lichide sau gazoase (ex: separarea
parafinelor liniare de izomerii ciclici și ramificați; fructoză/glucoză;
olefine/parafine);
- procese de purificare a amestecurilor lichide sau gazoase (fabricarea uleiurilor
vegetale, a siropului de zahăr, purificarea solvenților, uscarea gazelor, etc.);
- aplicații în bioprocese: purificarea antibioticelor, purificarea proteinelor și a
acidului nucleic, separarea cromatografică și purificarea produselor;
- analize biochimice și biomedicale;
- în indistria alimentară (limpezirea berii, decolorarea uleiurilor vegetale, etc);
- în alte procese chimice – rafinarea petrolului, industria petrochimică.

1
 - Tratarea apelor pentru eliminarea contaminanâilor, derivaâilor sau agenâilor de
dezinfecție introduși în apă (clorul sau ozonul);
- Epurarea apelor uzate
- Bariere la depozitele de deșeuri (ex. bentonite, smectite, kaolinit);
- Epurarea fluxurilor gazoase (COV, SOx, NOx, Hg, etc)
- Remedierea consecințelor accidentelor ecologice cu deversarea de produse
petroliere (ex – turba - SPILLSORB) .
Procese de adsorbţie
Adsorbţia este operaţia de separare a unui component sau a unui flux de componenţi
dintr-un amestec gazos sau dintr-o soluţie prin reţinerea acestora pe suprafaţa unui solid
(numit adsorbant). Fenomenul de eliminare a adsorbitului din sistemul adsorbant-adsorbit
se numeşte desorbţie şi se realizează în scopul recuperării componentului adsorbit, dacă
acesta este valoros, şi pentru regenerarea (reactivarea) adsorbantului. Procesele de
separare prin adsorbţie au largi aplicaţii în rafinarea petrolului, în industria petrochimică
şi în industria chimică.
Adsorbţia şi desorbţia constau în schimbul de molecule şi ioni între faza soildă şi
cea lichidă. Adsorbţia presupune trecerea, ataşarea unor molecule sau ioni din soluţia
lichidă în faza solidă, provocând o scădere a concentraţiei soluţiei într-un punct, la un
moment dat şi o întârziere a transportului poluant. Desorbţia este trecerea unor molecule
sau ioni din faza solidă în soluţia lichidă, provocând o creştere a concentraţiei soluţiei
într-un punct, la un moment dat.
Prin adsorbţie, contaminanţii se concentrează la suprafaţa adsorbantului. Natura
procesului de adsorbţie este explicată pe baza a două teorii: una fizică şi una chimică.
Teoria fizică, cea mai răspândită, este aşa numita teorie potenţială sau teoria
stratului concentrat conform căreia reacţia dintre atomii care se găsesc pe suprafaţa
corpului solid (adsorbantul) şi moleculele absorbite este determinată de forţe de atracţie
van der Waals.
Teoria chimică a adsorbţiei admite existenţa unui singur strat de adsorbţie
monomolecular pe suprafaţa corpului solid (adsorbant); forţele de adsorbţie acţionează
numai la distanţe foarte mici care nu trec de diametrul unei molecule.în chemosorbție
forțele de atracție între adsorbit și adsorbant sunt foarte puternice, prin urmare procesul

2
de desorbție este mai lent, adsorbția chimică nu este în totalitate reversibilă datorită
disocierii anumitor specii chemosorbite. În condiții favorabile, ambele procese pot avea
loc simultan sau alternativ.

1.2. Adsorbanţi
Primele procese de adsorbţie au utilizat fie cărbune activ, fie silicagel. Potenţialul
de adsorbţie a fost mult crescut prin utilizarea sitelor moleculare şi în special a zeoliţilor
sintetici, care au fost utilizaţi la scară industrială începând cu anii 1950. De atunci au fost
sintetizaţi o gamă largă de zeoliţi, care sunt utilizaţi şi în prezent ca adsorbanţi.
Astfel, mediul de adsorbţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: un
anumit tip de granulaţie, capacitate de adsorbţie ridicată, selectivitate ridicată, grad de
adsorbţie ridicat, legături fizice puternice în apă, preţ scăzut. Rezultatele depind în mare
măsură de caracteristicile fizico-chimice ale adsorbantului: natura chimică, suprafaţa
specifică, structura etc.
Adsorbanţi uzuali
Silicagelul – este forma parţial deshidratată a polimerului coloidal al acidului

silicic. Compoziţia chimică poate fi exprimată ca SiO2⋅nH2O. Conţinutul de apă

(prezentă în special ca grupe hidroxil legate) este de circa 5 % (masă).
Diferite categorii de sorbenţi utilizate în procele chimice: răşini sintetice, zeoliţi,
oxid de aluminiu, argile naturale (montmorillonit, ilit, dolomit, vermiculit, ) La
momentul actual se fac cercetări pe diferite categorii de sorbenţi ieftini deşeuri din
agricultură (resturi vegetale, coaja de orez sau grîu, sâmburi de fructe, rumeguş, etc),
turbă, alge, scoarţă de arbori
Gradul de adsorbţie (de acoperire a suprafeţei active) pentru un sistem
adsorbat/adsorbant depinde de parametrii termodinamici (presiunea şi temperatura la care
are loc adsorbţia).
Relaţia între cantitatea de adsorbită şi presiunea la care este în echilibru, la o
temperatură constantă, este cunoscută sub denumirea de izoterma de adsorbţie sau
izoterma Freundlich, şi este aplicată atât chemosorbţiei cât şi fizicosorbţiei, având forma:

3
qe  K F Ce1/ n (1)

în care: qe este masa de substanţă adsorbită în faza solidă, de unitatea de masă de mediu
poros uscat, C este concentraţia soluţiei, Kd şi n sunt coeficienţi ce depind de tipul
poluantului, natura mediului poros şi de alte condiţii ale sistemului.
Ecuaţia (1) poate fi scrisă în forma liniarizată ecuaţia (2):
1
ln qe  ln K F  ln Ce (2)
n
unde: qe este cantitatea de colorant adsorbit la echilibru (mg/g), Ce este concentraţia
colorantului în soluţie la echilibru (mg/L). KF (L/g) and n sunt constantele izotermei de
adsorbţie Freundlich, care indică capacitatea şi intensitatea procesului de adsorbţie.
Constantele Freundlich pot fi determinate prin reprezentarea grafică a ln qe funcţie de ln
Ce.

Scopul lucrării:
Determinarea echilibrului interfazic pentru adsorbția, pentru sistemul cărbune activ
(CA) - colorant azo Roşu de Congo (CR), în regim discontinuu şi verificarea
aplicabilităţii izotermei Freundlich şi determinarea constantele KF, n și a cantității
maxime de substanță adsorbită pe gramul de acrbon activat, la 20±20C.
Poluantul utilizat este colorantul textil anionic diazo Roșu de Congo (Fig.1), cu
formula moleculară C32H22N6Na2O6S2.

Fig. 1. Structura moleculară a colorantului azo Roşu de Congo

Protocol experimental:

4
 1. Se calculează volum de soluţie stoc necesar pentru obţinerea concentraţiilor
cerute (10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80 mg/L). Soluţiile de concentraţiile cerute se vor
realiza prin diluţie dintr-o soluţie stoc de 500 mg/L şi aducere la semn cu apă distilată.
Volumul necesar se calculează cu relaţia (3):
C1V1=C2V2 (3)
unde: C1- concentraţia soluţiei de colorant ce se doreşte a fi obținută;
V1- volumul soluţiei de colorant necesar pentru experiment;
C2- concentraţia soluţiei stoc;
V2 - volum de soluţie stoc necesar pentru obţinerea concentraţiei X.
2. Determinarea concentraţia iniţiale (Ci) a soluţiilor de colorant preparate.
Concentraţiile iniţiale ale soluţiilor se calculează cu relaţia:
Abs i  0.00895
Ci  ( 4)
0.02121
unde: Ci reprezintă concentraţia iniţială a colorantului Roşu de Congo;
Absi – absorbanţa soluţiilor de colorant la momentul iniţial.
3. In flacoane cu dop se cântărește, la balanta tehnică 1 g cărbune activ, acuratețea
cântăririi trebuie să fie de 0,01 g.
4. Flacoanele se numerotează și în fiecare flacon se introduce un volum de 40 mL
soluţie colorant Roşu de Congo, de concentraţie 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80 mg/L. 5.
Simultan cu probele în condiţii identice de lucru va fi pregătită şi o probă martor.
6. După punerea în contact a celor două faze, flacoanele se agită continuu timp de
30 minute. Experimentele se desfășoară la temperatura camerei (20±20C) și la pH-ul
natural al soluției.
7. După atingerea echilibrului de adsorbţie soluţiile se filtrează, iar filtratele se
analizează spectrofotometric, utilizînd un spectrofotometru UV-VIS, lungimea de undă la
care se realizează determinarea este =497,5 nm (maximum de absorbţie). Determinările
spetrofotometrice se vor face funcţie de proba martor. Valorile absorbanței la momentul
final al procesului Abse, se notează în Tabelul nr. 1.

Interpretarea rezultatelor

5
 1. Determinarea concentrației soluțiilor de CR, la momentul ințial (Ci) și după
procesul de adsorbție (Ce), utilizând relația:
Abs i  0.00895
Ci  ( 4)
0.02121
2. Determinarea cantității de poluant adsorbită pe gramul de cărbune activ, notată cu
qe [mg/g]. Pentru fiecare probă se calculează qe cu relaţia (5):
qe = (Ci – Ce)V/m (5)
Unde:
Ci – reprezintă concentraţia iniţială a colorantului în soluţie (mg/L);
Ce – reprezintă concentraţia de echilibru a colorantului (mg/L);
V – este soluţiei de colorant (L);
m – reprezintă masa de sorbent utilizată (g).
3. Determinarea gradului de îndepărtare a poluantului din soluţie este calculat cu
relaţia (6):
P (%) = (Ci – Ce)100/Ci (6)
Unde:
Ci – reprezintă concentraţia iniţială a colorantului în soluţie (mg/L);
Ce – reprezintă concentraţia de echilibru a colorantului (mg/L);
P – este procentul de colorant adsorbit (%).
4. Se reprezintă grafic dependenţa qe funcţie de Ce şi P% funcţie de Ce. Se discută
rezultatele obținute și semnificația acestora.

Tabel nr.1. Rezultate experimentale

Exp. nr. Absi Ci Abse Ce qe P%
1 10
2 20
3 30
4 40
5 50
6 60
7 70
80

6
 Pentru verificarea aplicabilităţii ecuaţiei Freundlich, (ec. 7) se logaritmează, forma
liniară a acestei ecuaţii fiind:
1
ln q  ln K  ln C (7)
n
Se calculează valorile lnqe şi lnCe pentru toate concentraţiile iar valorile obţinute se
trec în Tabelul 2.

Tabel nr.2. Valorile logaritmate ale concentrației la echilibru (Ce) și ale capacității
de adsorbție la echilibru (qe)
Exp. nr. ln qe ln Ce
1
2
3
4
5
6
7

Prin reprezentarea grafică a ln C funcţie de ln qe se obţine o dreaptă dacă procesul

de adsorbţie urmează modelul Freundlich. Din panta dreptei se calculează constanta n iar
intersecţia cu ordonata permite calcularea valorii constantei K.
AB 1
tg    (8)
BC n
Valoarea constantei K poate fi calculată şi prin intermediul relaţiei (7), aplicandu-se
pentru toate perechile de valori (q, C) şi apoi se calculează media aritmetică a tuturor
valorilor obţinute.
Constanta KF este un indice al energiei de adsorbție și este o măsură a capacității de
adsorbție iar constanta n este corelată cu intensitatea adsorbției (Weber, 1972).
Valorile lui n indică gradul de neliniaritate dintre adsorbant și adsorbit și se
interpretează astfel:

7
  n=1 adsorbția este liniară;
 n < adsorbția este un proces chimic;
 n > adsorbția este un proces fizic;
 n=1 – 10 procesul este favorabil pentru sistemul studiat.

ln q

lnK 
C B

lnC

Raportul lucrării trebuie să includă:

 Teoria (adsorbția, adsorbanți uzuali, aplicațiiale procesului de adsorbție,
echilibrul de adsorbție, izoterma Freundlich, etc.)
 Echipamente, materiale și chimicale;
 Procedura experimentală;
 Tebelele cu rezultate, calculele și graficele;
 Concluzii privind parametrii ce caracterizează izoterma Freundlich (KF și n).

8
 APLICATII ALE INFORMATIILOR OBŢINUTE LA ANALIZA
DISTRIBUŢIEI TIMPILOR DE STAŢIONARE LA STUDIUL
REACTOARELOR
MODELE PENTRU CURGEREA NEIDEALĂ

Descrierea analitică a reactoarelor neideale se realizează folosind modelele pentru curgerea

neideală. Parametrii acestor modele sunt corelaţi cu proprietăţile fizice ale fluidului, geometria
reactorului şi debitul de fluid.
Curgerea neideală din reactoarele reale poate fi caracterizata cu ajutorul modelelor de
dispersie sau mixte.
Modele de dispersie se bazează pe analogia între difuziune şi amestecare, care se
manifestă la curgerea reală şi descrie curgerea în reactoare tubulare şi straturi granulare.
Modelele mixte consideră că în reactor există zone cu diferite tipuri de curgere: zone cu
deplasare totală, cu amestecare perfectă, curgere dispersată şi zone stagnante.
Modelul de dispersie
Acest model presupune ca în reactor curgerea este de tip piston, peste care se suprapune o
amestecare cu o anumită intensitate. Din acest motiv, modelul de dispersie este cunoscut şi sub
denumirea de modelul de curgere cu regim de deplasare dispersat:

curgerea cu deplasare totală curgerea cu regim de deplasare dispersat

În funcţie de gradul de amestecare, curgerea fluidului variază de la curgerea cu deplasare

totală la cea cu amestecare perfectă. Modelul de dispersie corespunde reactoarelor cu L > d şi
reactoarelor cu strat fix. În cazul reactoarelor tubulare, amestecarea este generata de difuziunea
moleculară şi turbulentă. La reactoarele cu strat fix, amestecarea este produsă de modificările de
viteză în secţiunea de curgere şi de divizarea fluidului prin impact cu materialul granular.
Pentru a stabili funcţiile de distribuţie a duratelor de staţionare se pleacă de la ecuaţia
difuziunii convective în condiţiile curgerii axiale, în care se înlocuieşte coeficientul de
difuziune efectivă cu coeficientul de dispersie axială, DL'.

C C  2C
  DL 2  0 (1)
t z z
în care:
C - concentraţia trasorului (kg/m3, mol/m3);
DL – coeficient de dispersie axială (m2/s);
vL – viteza lichidului în direcţia de deplasare (m/s).

Ecuaţia (1) poate fi integrată în două situaţii:

- în condiţii de "recipient deschis";
- în condiţii de "recipient închis".
Aparatul deschis este un recipient fără discontinuităţi în privinţa tipului de curgere în punctul
de injectare a trasorului şi în cel de măsurare. Din lungimea aparatului se separa o porţiune L
pentru experimentare.

1
 - recipient deschis

Aparatul închis are lungimea finită L, în care se introduce trasor la intrare şi se măsoară
valoarea concentraţiei la ieşirea din aparat. Aparatul este astfel operat, încât în punctele de intrare
şi ieşire din aparat coeficientul de dispersie este zero şi are o valoare constantă în interior.

- recipient închis

Pe langă aceste două tipuri de bază, se mai consideră următoarele tipuri de aparate:
-aparate "deschise-închise";
-aparate "închise-deschise".
Acestea sunt o combinaţie a primelor două tipuri, caracterizate prin faptul că nu există
dispersie în punctul de injectare a trasorului (aparate “închise - deschise”) sau in punctul de detecţie
(aparate “deschise - închise”).

aparat „deschis-închis” aparat „închis-deschis”

Dacă recipientul este "deschis', condiţiile iniţiale şi la limită sunt:

t=0 z=0 C=0

t≥0 z >0 C = C0 (2)
t>0 z  C=0
Pentru rezolvarea ecuaţiei (1) se efectuează următoarele schimbări de variabile:
z  vL
X  (3)
4 DL t

2
 C
U (4)
C0
dC dU
 C0
dt dt
Pentru determinarea funcţiei de distribuţie E(θ) se utilizează şi ecuaţia de bilanţ de masă
a trasorului, când alimentarea se face prin semnal impuls. Rezultă expresia:

vL L  1   2 v L 
E   
1
exp   (5)
2 DL  4 DL 
Pentru dispersia funcţiei de distribuţie rezultă următoarea relaţie:
1 2
v L v L
   2 L   8 L 
2
(6)
 DL   DL 
Raportul:
vL L
 Pe ' sau Bo (7)
DL
reprezintă criteriul Peclet pentru difuziune, când lungimea caracteristică este diametrul
reactorului adimensional, sau Bodenstain când lungimea caracteristică este lungimea traseului
de curgere.
Dacă recipientul este „închis”, coeficientul de dispersie axială este diferit de zero în
intervalul z  [0, L].
Pentru o alimentare în semnal treaptă a trasorului, condiţiile la limită şi iniţiale sunt:
C
C 0 v L  Cv L  D L , z = 0, t≥0
z
C
 0, z = 0, t>0 (8)
z
C = 0, 0≤ z ≥ L, t=0

Prin rezolvarea ecuaţiei (1) cu condiţiile la limită (8) expresia funcţiei de distribuţie
E   şi a dispersiei distribuţiei:
1 2
v L v L  v L
   2 L   2 L   exp  L 
2
(9)
 DL   DL   DL 
Profilul grafic al funcţiei E   depinde de valoarea coeficienţilor de dispersie DL şi deci
de valoarea Bo.

3
 MODELAREA REACTOARELOR TUBULARE CONTINUE
OMOGENE DIN DATELE PRIVIND DISTRIBUŢIA TIMPILOR DE
STAŢIONARE

INTRODUCERE

Majoritatea studiilor asupra curgerii în reactoare pornesc de la cele două modele ideale de
curgere:
- modelul curgerii tip piston (cu deplasare totală);
- modelul curgerii cu amestecare perfectă.
Curgerea fazei lichide în reactoarele reale se situează între cele două extreme, iar abaterile
de la curgerea ideală sunt consecinţa amestecării incomplete în direcţie radială, a amestecării
inverse a fazei lichide, a existenţei zonelor stagnante, a curgerii pe canale preferenţiale, a
scurtcircuitelor etc.
Problemele curgerii neideale sunt strâns legate de cele ale modelării, deoarece problema
construirii de instalaţii pilot sau industriale este condiţionată de cunoaşterea unei legi de variaţie
a parametrilor fundamentali ai procesului.
Pentru descrierea abaterii de la curgerea ideală a reactoarelor se parcurg următoarele etape:
- studiul distribuţiei timpilor de staţionare;
- alegerea şi verificarea modelului care descrie curgerea în sistem;
- evaluarea calităţii amestecării.
În mod obişnuit, pentru evaluarea performanţelor reactoarelor continue, datele privind
distribuţia timpilor de staţionare se folosesc fie direct, pentru diagnosticarea curgerii, fie în
legătură cu modelele de curgere. Aceste modele pot fi:
 modele cu zero parametri (modelul segregării şi modelul cu amestecare maximă);
 modele cu un singur parametru (modelul de dispersie şi modelul zonelor cu
amestecare perfectă inserate);
 modele cu doi sau mai mulţi parametri care modelează reactorul real ca o
combinaţie de reactoare ideale.

SCOPUL LUCRĂRII

Prezenta lucrare are drept scop studiul curgerii monofazice a unui lichid într-un
reactor continuu tubular, modelarea curgerii pe baza modelului dispersiei şi modelul
zonelor cu amestecare perfectă înseriate folosind datele privind distribuţia timpilor de
staţionare a fluidului in reactor şi, in final determinarea parametrilor modelelor.

4
 MODELAREA CURGERII ÎN REACTOARE TUBULARE

Pentru modelarea curgerii în reactoarele tubulare se folosesc frecvent modelele cu un singur

parametru, pentru care procedura de calcul şi de verificare, precum şi modul în care descriu
comportarea reactorului real sunt avantajose. Aceste modele sunt:
 modelul de dispersie, care descrie curgerea ca fiind o modificare a
curgerii tip piston prin suprapunerea dispersiei axiale;
 modelul zonelor cu amestecare perfectă înseriate, care dau aproximativ
aceeaşi distribuţie a timpilor de staţionare ca şi reactorul real.

Modelul de dispersie

Utilizat curent pentru descrierea curgerii neideale în reactoarele tubulare, modelul de

dispersie recurge la ipoteza că, peste curgerea tip piston a masei de fluid (VL.S) se suprapune
dispersia axială, încât fiecare component al amestecului este transportat prin orice secţiune
  C 
transversală a reactorului, S cu debitul  D L .S .  ca rezultat al difuziunii moleculare şi
  z 
turbulenţei. În realitate, fluctuaţiile concentraţiei se datorează amestecării radiale şi profilelor
neuniforme ale vitezelor. Modelul dispersiei axiale are la bază legea Fick a difuziunii
moleculare şi reprezintă bilanţul de masă al trasorului pe un volum elementar de fluid,
neglijând gradienţii radiali de concentraţie. În formă adimensională, ecuaţia (1) poate fi scrisă
astfel:

C r DL  2 C C r
  (10)
 v L L x 2 x
Soluţia ecuaţiei (10) care determină concentraţia trasorului în efluent este următoarea:

 x  2 Bo
C  L, t 

Bo 4
Cr   e (11)
C0 4

Grupul adimensional (7) este inversul criteriului de dispersie al reactorului, numit

criteriul Bodenstein sau Peclet şi poate fi privit ca raport între viteza de transport prin convecţie
(VL.L) şi viteza de transport prin difuziune sau dispersie (DL). Parametrul modelului este DL ca
masură a gradului de dispersie axială.
Pentru determinarea criteriului Bodenstein, Bo se utilizează relaţia (9) dintre timpul de
staţionare, varianta şi Bodenstein în forma:

t2
2
  2 
2

2
Bo Bo 2
1  exp  Bo  (12)
t
Cu cât valoarea Bo este mai mare, cu atât curgerea din reactorul real se apropie mai mult de
curgerea cu deplasare. Pentru curgerea tip piston, Bo   .

5
Modelul zonelor cu amestecare perfectă înseriate

Acesta este cel mai simplu model zonal pentru descrierea curgerii neideale.
Potrivit acestui model, reactorul poate fi reprezentat printr-o serie de zone cu amestecare
perfectă echivalente, j. Numărul lor indică apropierea sau îndepărtarea curgerii reale de la curgerea
tip piston. Curba C pentru j zone cu amestecare perfectă înseriate se determină din relaţia:

C j j  e j
j 1
E C  
C0  j 1! (13)

Determinarea j se realizează utilizând datele experimentale privind distribuţia timpilor de

staţionare:
1
σ θ2  (14)
j

Curgerea din reactorul real se apropie de curgerea cu deplasare pe măsura creşterii numărului
de zone echivalente înseriate. Pentru reactorul tubular, j  

PARTEA EXPERIMENTALĂ
Instalaţia experimentală
Elementul central al instalaţiei este reactorul tubular, realizat din tub de sticlă, având
lungimea de 1,04 m şi diametrul interior de 0.04 m, montat orizontal. Curentul de intrare este
reprezentat de un flux de lichid (apa), alimentat prin cădere liberă dintr-un vas prevăzut cu
preaplin şi racordat la reţeaua de apă potabilă a laboratorului. Pe circuitul de intrare a apei în
reactor se injectează trasorul (soluţie suprasaturată de clorură de sodiu), sub forma unui semnal
sub forma de impuls, folosind o seringă. La ieşirea din reactor este montat un senzor de
conductivitate electrică, conectat la un aparat de măsură (microampermetru).

Modul de lucru

Se stabileşte debitul de lichid la o anumită valoare cu ajutorul clemei de la intrarea în

reactor (clema de la ieşire fiind complet deschisă), folosind un cilindru şi un cronometru.
Se verifică dacă acul indicator ai conductometrului este la diviziunea zero. În caz contrar se
aduce la zero sau se ia în considerate deviaţia iniţială pentru a fi scăzută din citirile efectuate.
Asigurând nivelul constant până la preaplin în rezervorul de alimentare cu apă a reactorului,
se injectează soluţia de clorură de sodiu în furtunul de cauciuc de la intrarea în reactor. Durata
injectării trebuie sa fie cât mai mică. Cronometrarea începe din momentul injectării.
Citirile la conductometru se fac la intervale egale de timp, alese astfel încât să poată fi
incluse şi valorile extreme ale concentraţiei, până când acul indicator al aparatului de măsură
revine la zero.
Având curba de etalonare a conductometrului (relaţia conductivitate-concentraţie),
se poate trasa curba C = f (t).

6
Prelucrarea datelor experimentale şi interpretarea rezultatelor

Din datele experimentale, care sunt constituite dintr-un set de valori ale
concentraţiei la intervale de timp se determină valorile momentelor distribuţiei
timpului de staţionare, adică timpul mediu de staţionare şi dispersia distribuţiei, fără
determinarea funcţiei de distribuţie, folosind relaţiile de mai jos:

t
 t Ct 
i i
(15)
 C t  i

 t  t  C t 
2

 
2 i i
(16)
 C t 
t
i

Cu valorile t şi  2 determinate se determină varianţa dispersiei  2 şi, implicit,

valoarea criteriului Bodenstein, aplicând relaţia (12), lungimea caracteristică fiind
lungimea reactorului.
Dacă valoarea lui Bo > 8, modelul de dispersie este aplicabil în cazul reactorului
studiat. Pentru Bo > 20, curgerea fluidului în reactor este de tip piston cu dispersie axială.
Se determină mărimea coeficientului de dispersie, DL utilizând formula (7), în care se
cunoaşte lungimea reactorului şi viteza lichidului (din ecuaţia debitului, determinat la
începutul măsurătorii: Q = vL· S).
Cunoscând valoarea  2 se determină numărul zonelor cu amestecare perfectă
echivalente înseriate, j care dau un efect de dispersie similar cu cel obţinut în reactorul
tubular real, aplicând expresia (14).
Se stabileşte o corelaţie grafică şi analitica între parametrii celor două modele (respective
şi Bo).

7
Lucrarea nr. 4 - IPCB

Aplicații/Probleme

1. Fracții masice (fracția masică procentuală, raport masic)

2. Fracții molare (fracția molară procentuală, raport molară)
3. Formule de conversie (transformarea fracțiilor masice în fracții molare;
transformarea fracțiilor molare în fracții masice)
4. Grad de avansare a reactiei chimice
5. Convesia (gradul de transformare a reactantului)
6. Modele ideale de curgere
7. Ecuația de proiectare a reactorului continuu ideal, cu amestecare perfectă
8. Ecuația de proiectare a reactorului continuu ideal, cu deplasare totală
9. Rezolvarea grafică a ecuațiilor de proiectare
10. Baterii de reactoare.

1
Lucrarea 5 - IPCB
STUDIUL PERFORMANŢELOR BIOREACTOARELOR GAZ-LICHID.
TRANSFERUL DE MASĂ GAZ-LICHID, FĂRĂ REACŢIE CHIMICĂ,
ÎNTR-UN BIOREACTOR GAZ-LIFT

1. Aspecte teoretice

Majoritatea proceselor biotehnologice de importanţă industrială sunt aerobe, oxigenul din aer
fiind o componentă fundamentală în procesul de dezvoltare a organismelor vii. Adaosurile continue
sau intermitente de nutrienţi pun probleme mai simple, legate de omogenizarea masei, solubilitatea
lor în faza lichidă fiind suficient de mare. În schimb, transportul oxigenului din faza gazoasă în faza
lichidă şi la celule este o etapă dificilă din punct de vedere al fenomenelor de transfer.
Prin urmare, majoritatea proceselor se caracterizează prin faptul că treapta limitativă de viteză
este transferul de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă. Acesta este şi motivul pentru
care studiul transferului de masă gaz-lichid în bioprocese este concentrat asupra transferului
oxigenului, deşi în proces pot fi prezente şi alte gaze dioxidul de carbon, hidrogenul, metanul,
amoniacul.
Transferul de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă şi la microorganismele aflate
în stare de suspensie într-un sistem polifazic microbiologic se produce într-un mod particular, care
presupune teoretic, existenţa a opt rezistenţe la transfer (fig. 1), situate în următoarele zone
1. în filmul de gaz, de partea fazei gazoase;
2. la interfaţa gaz-lichid;
3. în filmul de lichid din vecinătatea interfeţei gaz-lichid;
4. în masa de lichid;
5. în filmul de lichid din jurul celulei;
6. la interfaţa lichid-solid;
7. în interiorul celulei;
8. rezistenţa asociată reacţiei biochimice.

Figura 1. Modelul generalizat al transferului oxigenului din faza gazoasă la celulele

microbiale dispersate în lichid

1
 Nu toate aceste rezistenţe sunt semnificative. În practică, bioreactoarele funcţionează în
condiţii de turbulenţă, astfel încât transferul prin mecanism convectiv este predominant în masa de
lichid, astfel încât rezistenţa 4 (fig. 1) poate fi neglijată.
În mod similar, pentru celulele singulare sau micelii dispersate, rezistenţa în filmul de lichid la
interfaţa lichid-solid (5) poate fi omisă. Dimensiunile microscopice ale celulelor şi ariile superficiale
mari sunt argumente pentru neglijarea rezistenţei filmului lichid din jurul celulei. Rezistenţa la
interfaţa celulă-film de lichid şi rezistenţa asociată reacţiei biochimice (6, 8) pot fi de asemenea
neglijate, datorită transportului activ al oxigenului prin membrana celulară şi vitezei reacţiilor
biochimice. Rezistenţa intracelulară (7) poate fi ignorată întrucât enzimele implicate în procesul
respirator sunt localizate în membranele celulare mai curând decât în protoplasma, precum şi
datorită dimensiunii mici a celulelor microbiale. Pe baza acestor considerente, problema transferului
oxigenului se reduce la transferul de masă la interfaţa gaz-lichid.
Regiunea din vecinătatea interfeţei gaz-lichid poate fi reprezentată ca fiind constituită din
filme adiacente, stagnante de gaz şi lichid de grosime finită. Conform modelului celor două filme,
rezistenţa la transfer în fiecare fază este localizată în filmul subţire de la interfaţă. Se presupune că
interfaţa nu opune rezistenţă la transferul de masă si, prin urmare, concentraţiile la interfaţă sunt
determinate de relaţia de echilibru. Transferul de masă prin filmul stagnant se produce, în
principiu, prin difuziune moleculară. Prin urmare, în stare staţionară, profilele de concentraţie în
filmele de la interfaţă sunt liniare (fig. 2).

Figura 2. Transferul de masă gaz-lichid conform modelului celor două filme

În aceste condiţii, fluxul masic al speciilor care se transferă prin difuziune, MO2 este corelat cu
gradientul de concentraţie (C) în film şi cu grosimea filmului (x) conform legii I a lui Fick
D
M O2 = C (1)
x

2
 D
în care D este difuzivitatea moleculară a oxigenului în film. Raportul reprezintă, în fapt
x
coeficientul de transfer de masă. Ecuaţia (1) poate fi aplicată pentru fiecare dintre cele două filme

MO = k G ( C G − C Gi ) = k L ( C Li − C L ) (2)
2

în care kG şi kL sunt coeficienţii individuali de transfer de masă în filmul de gaz si, respectiv de
lichid.

Întrucât concentraţiile interfaciale sunt la echilibru, fluxul de masă se exprimă astfel

M O2= K L ( C* −C L ) (3)

în care KL este coeficientul total de transfer de masă raportat la faza lichidă. C* este concentraţia de
echilibru în lichid care, pentru un gaz puţin solubil, cum este oxigenul este corelată cu CG prin legea
Henry

CG = H’ C* (4)

în care H’ este constanta Henry.

Folosind relaţia (5) se ajunge la corelaţia dintre coeficienţii individuali de transfer de masă şi
coeficientul total, raportat la faza lichidă (ec.6)

C Li = H ' C Gi (5)

1 1 1
= + ' (6)
K L k L H kG
Pentru gaze puţin solubile, cum este oxigenul, H' are o valoare mare. În plus, kG este în mod
curent considerabil mai mare decat kL , deoarece difuzivitatea fazei gazoase este mult superioară
celei din faza lichidă (Doxigen/aer = 104 Doxigen/apa la 20° C) şi în acelaşi timp, grosimea filmului de gaz
este mai mică decât cea a filmului lichid. În aceste circumstanţe, al doilea termen din membrul drept
al ec. (6) devine neglijabil şi ecuaţia se reduce la următoarea formă:

1 1
= (7)
K L kL

Aceasta înseamnă că toate rezistenţele la transferul de masă a unui gaz puţin solubil sunt
concentrate în filmul lichid de la interfaţa gaz-lichid. Cu alte cuvinte, transferul de masa este
controlat de rezistenţa filmului de lichid.
Pentru dispersii gaz-lichid, ipoteza din teoria celor doua filme conform căreia, la interfaţă
turbulenţa dispare este valabilă probabil numai în cazul în care bulele au interfaţa rigidă.
Alte modele ale transferului de masă care sunt adecvate pentru dispersii cu interfaţa mobilă a
bulelor de gaz şi contact discontinuu între faze includ teoria penetraţiei a lui Higbie, teoria reînnoirii
suprafeţei. În toate aceste modele fluxul transferat este raportat la o diferenţă de concentraţie ce

3
constituie forţa motrice şi la un coeficient de transfer de masă exprimat pentru faza lichidă prin
următoarele relaţii

DL
kL = (teoria celor două filme) (8)
x L
4 DL
kL = (teoria penetraţiei) (9)
 te

k L = D L rs (teoria reînnoirii suprafeţei) (10)

Deoarece nu întotdeauna bulele de gaz se comportă ca sfere rigide, analiza transferului de

masă şi a comportării hidrodinamice este mai complexă.
În fluide stagnante viteza transferului de masă este direct proporţională cu forţa motrice, iar
fluxul de masă al oxigenului se exprimă prin relaţia (11):

M O2 = k L ( C* − C L ) (11)

Deoarece este extrem de dificil, uneori chiar imposibil să se măsoare aria de transfer a
bulelor de gaz în bioreactor, se consideră fluxul volumic de oxigen, adică (moli oxigen
transferaţi)/(volum x timp)):

N O2 = k L  a( C * − C L ) (12)
sau
dC L
= k L a( C * − C L ) (13)
dt

Întrucât aria interfacială gaz-lichid a şi coeficientul de transfer kL sunt dificil de măsurat,

ele se combină sub forma kLa - coeficientul volumic total de transfer de masă al oxigenului din
faza gazoasă în faza lichidă. Acest coeficient este aproape unanim folosit ca o măsură a eficienţei
aerării.
Influenţele variabilelor de proiectare (tipul bioreactorului, geometria), de material
(proprietăţile fizico - chimice ale fluidelor puse în contact) şi de operare (vitezele lichidului şi
gazului) asupra kLa trebuie evaluate astfel încât funcţionarea bioreactoarelor să se realizeze la valori
optime ale kLa, cu consumuri energetice minime.
Îmbunătăţirea perfomanţelor privind transferul de masă poate fi realizată şi prin intensificarea
forţei motrice (C* - CL). În practică, aceasta se poate realiza fie prin mărirea concentraţiei de
saturaţie a oxigenului în faza lichidă, C*, fie prin creşterea fracţiei molare a oxigenului în faza
gazoasă (îmbogăţirea conţinutului de oxigen în aer prin utilizarea oxigenului pur), ori prin creşterea
presiunii în sistem. Ambele posibilităţi sunt dificil de pus în practică: utilizarea oxigenului pur
implică mărirea costurilor, iar creşterea presiunii în sistem sporeşte cheltuielile de capital şi
exploatare şi contribuie simultan la solubilizarea mai puternică a dioxidului de carbon, cu efecte
adesea imprevizibile asupra rezultatului procesului de fermentaţie.
Micşorarea concentraţiei oxigenului dizolvat în faza lichidă este o cale care nu poate fi urmata,
deoarece CL trebuie să fie întotdeauna mai mare sau egală cu o valoare minimă, denumită

4
concentraţie critică, specifică fiecărei specii de celule aerobe cultivate, sub care viabilitatea celulelor
este puternic periclitată.

În fapt, studiul şi intensificarea transferului de masă în bioreactoare sunt legate aproape

exclusiv de coeficientul volumic total de transfer de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza
lichidă, kLa.

Pentru a aprecia performanţele bioreactoarelor este necesară estimarea tuturor parametrilor

relevanţi solubilitalea gazelor, rezistenţa la transferul de masă, 1kLa şi factorii kL şi a, precum şi
timpul de staţionare a gazului. De asemenea, este importantă cunoaşterea influenţelor pe care
parametrii geometrici, de proces şi de material le exercită asupra kL a şi a vitezei de transfer al
oxigenului în bioprocesele aerobe.

2. Metode de evaluare a kLa

Pentru determinarea coeficientului de transfer de masă în echipamente de laborator sau

industriale se folosesc metode aplicate în regim staţionar sau nestaţionar. Pentru sistemele gaz-lichid
implicate în procesele biotehnologice, metodele se bazează în principiu pe procese de absorbţie sau
desorbţie.

a. Metodele de determinare a kLa în regim staţionar sunt de regulă metode chimice şi

presupun fie măsurarea unor diferenţe mici de concentraţie a fazei continue sau, în cazul absorbţiei
gazelor în sisteme discontinue, evaluarea vitezei de consum a gazului absorbit în faza lichidă, într-o
reacţie chimică rapidă. Aceste reacţii chimice necesită prezenţa unor soluţii cu reactivitate mare
(sulfitul de sodiu, hidrazina) şi a unor catalizatori (ionii de cupru, cobalt etc), care în cele mai multe
cazuri, influenţează şi caracteristicile fizico-chimice ale sistemului dispers, ca o consecinţă a
efectelor aditivilor asupra ariilor interfaciale gaz-lichid şi reţinerii gazului. Prin urmare, multe din
rezultatele practice sunt limitate la sistemul particular analizat. În plus, aceste metode sunt puţin
aplicabile în lichidele de cultură, fiind folosite în mod curent în sisteme polidisperse model, în
condiţii abiotice, pentru compararea performanţelor bioreactoarelor.

b. Metodele in stare nestaţionară pentru determinarea kLa sunt complicate de posibilitatea

distorsionării valorilor măsurate de viteza de răspuns a senzorilor. Dinamica răspunsului poate
deveni un factor perturbator, mai ales atunci când valoarea kLa este aproximativ egală cu inversul
valorii timpului de răspuns al senzorului.
Valorile kLa măsurate pot fi comparate cu cele prezise de modelele matematice deduse pe baze
teoretice sau empirice. Aceste modele pleacă de la ipoteza curgerii cu amestecare perfectă sau cu
deplasare totală a celor doua faze contactate. Raportul exprimat prin ec. (14) poate fi considerat ca
un indicator al alegerii corecte a ipotezelor de mai sus :

L2
DaxL
timpul de amestecare a fazei lichide  L
= = (14)
timpul aferent transferului de masa 1
kLa
O valoare mică a raportului dovedeşte că amestecarea este mai rapidă decât transferul de masă
şi, prin urmare, concentraţia este constantă în bioreactor. În acest caz este justificată ipoteza curgerii
cu amestecare perfectă, iar valorile kLa pot fi folosite pentru transpunere la scară.

5
 În consecinţă, coeficientul volumic total de transfer de masă, kLa depinde de proprietăţile
fizico - chimice ale sistemului dispers şi de hidrodinamica fluidelor.
Efectul vitezei superficiale a gazului asupra kLa depinde de regimul de curgere a sistemului
dispers. Dependenţa este de forma unei funcţii de putere (ec. 15):

k L a = a SGR
b
(15)

Valorile exponentului b sunt, în general cuprinse în intervalul b = 0,65- 0,78, dependente de

geometria bioreactorului şi de proprietăţile fazei lichide. În domeniul turbulent, influenţa  SGR
asupra kLa se exercită într-o mai mică măsură în comparaţie cu domeniul curgerii în bule.

2. BIOREACTOARE PNEUMATICE

Dezvoltarea accentuată a biotehnologiei în ultimele decenii a atras după sine intensificarea

eforturilor în vederea asimilării unor clase şi tipuri noi de bioreactoare, menite să contribuie la
depăşirea incovenientelor pe care le prezintă bioreactoarele standard, convenţionale. În paralel, s-au
amplificat preocupările pentru identificarea factorilor specifici care caracterizează distribuţia masei
şi energiei în bioreactoarele neconvenţionale, a criteriilor de identificare şi selectare a parametrilor
de modelare, cu aplicabilitate la procesele reale şi cu posibilitatea de extensie la controlul,
optimizarea şi eficientizarea proceselor biotehnologice industriale.
Datorită construcţiei simple şi exploatării facile, la care se adaugă avantajele unei amestecări şi
circulaţii relativ intense a fazelor, cu consum energetic redus, bioreactoarele gaz-lift se bucură de o
atenţie din ce în ce mai mare, atât ca obiect de studiu, din punctul de vedere al fenomenelor de
transfer de proprietate, cât şi pentru utilizarea în practica industrială.

Construcţia şi principiul de funcţionare

Bioreactoarele gaz-lift sunt contactoare pentru sistemele eterogene gaz-lichid, cu buclă de

recirculare, care prezintă un model de curgere a fazelor clar, definit şi ciclic. Consumurile energetice
necesare pentru atingerea unor viteze mari de transfer sunt relativ reduse în comparaţie cu alte tipuri
de reactoare. Bioreactoarele gaz-lift sunt, în esenţă, coloane cu barbotare modificate prin divizare -
în interior, sau ataşarea unei coloane paralele - în exterior, în scopul obţinerii a două zone principale
de curgere, distincte din punct de vedere geometric şi hidrodinamic.
La introducerea fazei gazoase la baza reactorului printr-un sistem de distribuţie adecvat, se
creează un sistem eterogen gaz-lichid, cu densitatea mai mică decât a fazei lichide. Diferenţa de
densitate ce rezultă între fluidul din zona cu barbotare de gaz şi cea lipsită de gaz sau cu o fracţie de
goluri mai mică generează o diferenţă de presiune hidrostatică care induce circulaţia sistemului
eterogen gaz-lichid de la baza zonei de barbotare spre partea superioară, în sens ascendent,
dirijându-l spre zona de recirculare, în care curgerea se produce în sens descendent, după care faza
gazoasă a fost evacuată parţial sau total la partea superioară a aparatului.
Direcţionarea şi stabilizarea curgerii sunt atribute esenţiale ale bioreactoarelor gaz-lift, iar
efectele lor se concretizează în condiţii hidrodinamice unice. Parametrii care definesc comportarea
hidrodinamică, transferul da masă, căldură şi amestecarea sunt într-o interdependenţă complexă.
Diferenţa de presiune care se creează la baza echipamentului în urma barbotării gazului,
exprimată prin relaţia

P = L g h (GR - GD) (16)

6
constituie forţa motrice a curgerii în bioreactorul gaz-lift. Deoarece fracţiile de gaz din cele două
zone, GR si GD sunt valori medii integrate pe întreaga înălţime a bioreactorului, nu există puncte
focale de disipare a energiei, iar distribuţia forţelor de frecare este relativ uniformă, motiv pentru
care eforturile de forfecare sunt mici şi constante, cu consecinţe favorabile asupra evoluţiei unor
culturi sensibile la forfecare intensă.
Gaz-liftul este un vechi procedeu utilizat în tehnică cu scopul de a transporta fluide în cantităţi
apreciabile, de la înălţimi mari. Principiul gaz-liftului a fost exploatat în scopul realizării unei noi
generaţii de reactoare pneumatice. Procedeul gaz-lift s-a aplicat prima dată în 1893 la un proces de
fermentaţie pentru producerea drojdiei de panificaţie pe un substrat de leşie sulfit rezultată la
fabricarea celulozei. Astăzi ele sunt privite ca alternative fezabile şi economice ale vaselor cu
amestecare şi coloanelor cu barbotare pentru o larga varietate de procese biotehnologice.

Zone de curgere în bioreactorul gaz-lift

Prin modul de concepţie şi construcţie, bioreactoarele gaz-lift reprezintă conexiuni de zone

distincte, cu comportare hidrodinamică specifică, ce se influenţează reciproc (fig.3)
1.zona de curgere ascendentă, prin care se deplasează sistemul bifazic gaz-lichid, rezultat în
urma introducerii şi dispersării fazei gazoase la baza aparatului;
2. zona de degazare, numită şi separator de gaz, aflată la partea superioară a bioreactorului,
rezultată prin conectarea zonei descendente cu zona de recirculare, în care are loc evacuarea
parţială sau totală a fazei gazoase; timpul de staţionare a fluidului în această zonă are o influenţă
determinantă asupra gradului de recirculare a fazei gazoase;
3. zona de curgere descendentă sau zona de recirculare, adică regiunea prin care faza lichidă
revine la baza bioreactorului datorită diferenţei de densitate, respectiv presiune hidrostatică, între
această secţiune şi zona ascendentă. Uneori, la partea superioară a zonei descendente se
montează un al doilea barbotor de gaz, cu scopul de a mări reţinerea fazei disperse;
4. zona de bază sau de amestecare este zona de conexiune de la partea inferioară a
bioreactorului, în numeroase studii nu este considerată semnificativă din punctul de vedere al
comportării generale şi performanţelor bioreactorului.
Rezultanta interacţiunilor dintre aceste zone determină comportarea hidrodinamică globală a
sistemului.
Tipuri constructive
După modul de dispunere a zonei de recirculare, bioreactoarele gaz-lift pot fi
- cu buclă internă
- cu buclă externă

C. SCOPUL LUCRĂRII

Studiul experimental este realizat cu scopul de a determina performanţa privind transferul

de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă, într-un reactor gaz-lift cu recirculare
externă, la scară de laborator, prin analiza valorilor coeficientului volumetric total, kLa, la
diferite valori ale vitezei gazului.

7
 D. PARTEA EXPERIMENTALĂ

1. Instalaţia experimentală

Coeficientul volumetric total de transfer de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă
se va determina într-un reactor gaz-lift cu buclă de recirculare externă, în care distribuţia gazului se
realizează printr-un barbotor tip placă poroasă (fig. 3). Reactorul este confecţionat din sticlă Pyrex şi
este prevăzut cu racorduri pentru apă, aer şi prelevare de probe.

Figura 3. Instalaţia experimentală (1- reactor gaz-lift; 2- rotametru; 3- linie de aer; 4- ventil de reglare
a debitului de aer; 5- linie de alimentare cu apă; 6- racorduri; 7- ventil de reglare a debitului de fază lichidă; 8
- zona ascendentă; 9 - zona descendentă).

Faza lichidă este apa de robinet, iar faza gazoasă este aerul, care provine din reţeaua de aer
comprimat, al cărui debit se măsoară cu rotametrul. Experimentele se desfăşoară la temperatura
camerei şi în regim semicontinuu.

2. Modul de determinare a coeficientului volumetric global de transfer de masă şi

oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă, KLa

a. Principiul metodei

Pentru determinarea kLa se aplică metoda oxidării sulfitului. Această metodă se bazează pe
oxidarea ionului sulfit, SO32-, la ion sulfat, SO42- , de către oxigenul prezent în aerul barbotat într-o
soluţie de sulfit de sodiu de concentraţie cunoscută. Reacţia este catalizată de ionul Cu2+:

8
 SO32 + ½ O2 → SO42- (17)

Pe un anumit domeniu de concentraţie a sulfitului de sodiu reacţia este de ordin zero, în

principiu, metoda nu implică determinarea directă a concentraţiei oxigenului dizolvat, ci a vitezei
reacţiei de oxidare cu aer a sulfitului de sodiu în soluţie, la sulfat, in prezenţa catalizatorului.
Viteza reacţiei de oxidare este de ordin zero încât oxigenul care se dizolvă este imediat consumat
pentru oxidarea sulfitului, iar viteza de oxidare este proporţională cu coeficientul volumetric global
de transfer de masă.

Viteza consumului de sulfit este dată de relaţia

dC sulfit
- = K L a C * (18)
dt

în care, Csulfit este concentraţia sulfitului de sodiu în soluţie (g/l), t este timpul (s), KLa este
coeficientul volumetric total de transfer de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă (s-1),
C este concentraţia de saturaţie a oxigenului în apă la temperatura de lucru (g/L)

În principiu, se determină variaţia concentraţiei sulfitului de sodiu între momentul t= o şi

t = tf, folosind metoda titrării iodometrice inverse.

b. Modul de lucru

1. Se prepară 1,6 L soluţie de sulfit de sodiu (Na2SO3) cu concentraţia 25 g/L. După dizolvarea
completă a solidului, soluţia se introduce în reactor. Se barbotează puţin aer, se stabileşte debitul de
lucru şi se introduce o cantitate de 1g CuSO4 , solvit într-un volum minim de apă.
2. După stabilirea regimului de lucru, se prelevează probe de fază lichidă la intervale egale de
timp (5 min), pe o perioadă de 15 minute.
3. În patru flacoane Erlenmayer cu dop se introduc câte 25 mL soluţie de iod de concentraţie
0,1N.
4. Din proba prelevată la fiecare interval de timp, se iau cu o pipetă câte 5 mL, se introduc
peste soluţia de iod din flaconul pregătit anterior, se agită şi se titrează cu o soluţie 0,1N de tiosulfat
de sodiu (Na2S2O3) cantitatea de iod rămasă nereacţionată cu sulfitul de sodiu care nu a fost
consumat de oxigenul din aer, până se obţinere o culoare galben pai.
5. În acest moment se adaugă câteva picături de soluţie de amidon, până se obţine o coloraţie
albastru-marin şi se titrează până la incolor. Se notează volumul de tiosulfat de sodiu consumat la
titrare, pentru a calcula concentraţia sulfitului de sodiu rămas nereacţionat.
6. Experimentele se realizează la cel puţin 5 valori ale debitului de oxigen.

c. Prelucrarea datelor experimentale

Pentru calculul concentraţiei sulfitului de sodiu rămas nereacţionat în soluţie, se aplică

următoarea formulă de calcul:

63  Tiod  127  ntio  Ttio 

C sn = 1000 25 −  [g/L]
 (19)
127  a  T iod 248 
unde
9
 Csn - este concentraţia sulfitului în soluţie (nereacţionat cu oxigenul) [g/L]
63 - este echivalentul-gram al sulfitului de sodiu [g]
Tiod - titrul soluţiei de iod [g/mL]
25 - volumul soluţiei de iod 0,1 N introdusă în flaconul de titrare [mL]
127 – echivalentul gram al iodului;
Ttio - titrul soluţiei de tiosulfat de sodiu [g/mL]
ntio - volumul soluţiei de tiosulfat de sodiu folosită la titrarea probei [mL]
248 – echivalentul gram al tiosulfatului de sodiu.
a - volumul probei luată în lucru [5 mL]

La sfârşitul experimentului, se determină variaţia concentraţiei sulfitului de sodiu la intervalele

de timp fixate:

Csr = Csn (t=0) - Csn (t=ti) (20)

unde: Csr este cantitatea de sulfit de sodiu reacţionată între două intervale de timp [g/L]
Csn (t=0) este concentraţia iniţială a sulfitului de sodiu în soluţie [g/L]
Csn (t=ti) este concentraţia sulfitului de sodiu la momentul ti când se prelevează proba [g/mL]

Pe baza ecuaţiei stoechiometrice se calculează cantitatea echivalentă de oxigen care a

reacţionat, la fiecare interval de timp
C sr  16
CO2 = (21)
126
Cu valorile CO2 obţinute se determină valoarea kLa pentru fiecare interval de timp
CO2
= K L a( CO* 2 − CO2 ) (22)
t
Deoarece reacţia este instantanee în raport cu oxigenul, CO2 = 0. În aceste condiţii, coeficientul
volumetric total de transfer de masă al oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă se calculează din
relaţia
C O2
KLa = / C * [s-1] (23)
t

unde: C* este concentraţia de saturaţie a oxigenului în apă la temperatura de lucru. La T= 200C, C* =

7 mg/L. În relaţia (23), timpul se va exprima în secunde, iar C* în g/L.

Datele obţinute experimental pentru fiecare debit al oxigenului se vor completa în tabelul 1.

Tabelul 1. Date experimentale

t (min) ntio (mL) Csn (g/L) C = Csn (t=0) - Csn (t=ti) CO2 k L a (s-1) k L a (s-1)
0
5
10
15

10