You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Anuarul Institutului de Istorie »A.D. Xenopol« - Iaşi

Yearbook of the »A. D. Xenopol« Institute of History

Location: Romania
Author(s): Alexandru Zub
Title: Nicolae Iorga şi istoriologia umană
Nicolae Iorga and Human Historiology
Issue: 47/2010
Citation Alexandru Zub. "Nicolae Iorga şi istoriologia umană". Anuarul Institutului de Istorie »A.D.
style: Xenopol« - Iaşi 47:77-80.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=115803
CEEOL copyright 2020

ALEXANDRU ZUB

NICOLAE IORGA ŞI ISTORIOLOGIA UMANĂ

S-ar putea spune că, după o perioadă de exces analitic, stând sub semnul specia-
lizării şi al fragmentarismului, secolul XX a redescoperit gustul sintezei şi că cel puţin
în istoriografie s-a ajuns, sub acest unghi, la rezultate remarcabile. Deja la 1900, Henri
Berr încerca să determine prin Revue de synthèse historique o revizuire a statutului
istoriei ca ştiinţă, preconizând o reconciliere a perspectivei universaliste cu aceea a
recuperării micrografice a faptelor. Erudiţia se cuvenea îndreptată spre filosofia istoriei
şi spre sinteză.
Formula sintezei erudite ajunge curând o deviză a domeniului1, una care nu şi-a
pierdut încă actualitatea. Ceea ce nu înseamnă că disputa a luat sfârşit. O pendulare între
excesul analitic şi o sinteză fără suport stă în chiar firea istoriei ca disciplină, dacă nu a
cunoaşterii umane însăşi. Renan intuise deja, pe urmele lui Michelet2, că dinamica
spiritului e o mişcare în trei timpi, de la ansamblul confuz la analiza părţilor şi de aici la
recuperarea sintetică a întregului3.
De fapt, e vorba de o mişcare în spirală, unde analiza şi sinteza coexistă şi deţin
pe rând primatul, însă la un nivel superior. Dominaţia excesivă a spiritului analitic a
putut crea la un moment dat impresia de criză iremediabilă în istoriografie. Cine nu-şi
aminteşte de pesimismul coroziv afişat de un Paul Valéry cu privire la capacitatea
acestei discipline de a ieşi din zona mitologicului? Istoricul n-ar fi decât un producător
de mituri, iar ştiinţa lui un produs dintre cele mai periculoase socialmente. Nu era decât
firesc ca elanul spre sinteză să sufere. „Spaima faţă de marea istorie a ucis marea
istorie”, observa Edmond Faral, în 1942, la cinci ani după ce N. Iorga lansase, inau-
gurând Institutul de istorie universală, ideea unei „istoriologii”, care să trateze întreaga
materie în „unitatea absolută a vieţii omeneşti”, întemeindu-se pe similitudini, parale-
lisme, repetiţii istorice4.
Un atare proiect nu era imprevizibil, căci autorul publicase deja o masivă istorie
universală, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (4 vol., 1926-1928), în a cărei
prefaţă îşi motiva astfel iniţiativa: „După ce a profesat istoria timp de treizeci de ani,
după ce a scris istoria naţiunii sale, pe aceea a Imperiului Bizantin, a Imperiului
Otoman, autorul acestei lucrări nu crede a depăşi limitele discreţiei prezentând, mai întâi
în lucrări izolate în româneşte, apoi în această retopire în franceză, un sistem”5.

1
Henri Berr, La synthèse en histoire, Paris, 1911 (1953).
2
Apud Interdisciplinaritatea în ştiinţele umane, Bucureşti, 1986, p. 69.
3
E. Renan, L’avenir de la science, Paris, 1890, p. 301.
4
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. III, Bucureşti, 1944, p. 216, 217.
5
Idem, Essei de synthèse de l’histoire de l’humanité, I, Paris, 1926, p. V.

Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, t. XLVII, 2010, p. 77–80

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

78 ALEXANDRU ZUB

Sistemul propus atunci nu voia să pară original, dar el cuprindea elementele de

bază ale viitoarei istoriologii. Şi acolo Iorga vorbea de permanenţe, analogii, repetiţii,
componente statice şi dinamice, corespondenţe etc. şi mai ales de nevoia ca
circumscrierea unui fapt sau grup de fapte să aibă în vedere întreaga realitate actuală ce
corespunde aceleia a trecutului studiabil6.
În lipsa unei experienţe practice, a unei implicări în viaţa curentă, istoricul risca să
nu înţeleagă mecanisme de un interes vital în sinteza întreprinsă. Metoda de urmat ar fi
deci una regresivă, de la hic et nunc spre ceea ce a fost, iar plonjeul în viaţa populară
cea mai adâncă o exigenţă de comprehensiune şi o garanţie de realism. Dacă nu-i e
permis să se complacă în simpla factologie, istoricul nici nu trebuie să cantoneze, ca
Lamprecht, în metaistorie, înţeleasă ca edificiu situabil deasupra istoriei7. El se cuvine
să identifice liniile ce străbat întreaga dezvoltare a omenirii, aşa cum încercase Iorga
însuşi în sinteza amintită. Istoria, în opinia sa, păstrează acea ambiguitate originară pe
care termenul însuşi îl conţine, desemnând deopotrivă realitatea factologică şi reflecţia
subiectivă asupra ei. Qui fecere şi qui facta aliorum scripsere din formula salustiană se
regăsesc, la el, într-o fertilă comuniune.
Din sfera realităţii imediate, istoricul se îndreaptă deci spre un moment sau altul
din trecut, gestul său recuperator căutând să îmbrăţişeze cât mai mult din teritoriul
acestuia. Dacă nu poate stabili legi, ca în cutare doctrină simplistă, dacă nu se poate
mulţumi să degaje serii, ca în „frumoasa operă” a lui Xenopol, el poate ajunge, în
schimb, „la similitudini, la paralelisme, la repetiţii istorice, elementele înseşi din care se
alcătuieşte istoriologia”8.
Nu încape dubiu că atunci când inaugura Institutul de istorie universală, la 1 apri-
lie 1937, Iorga avea deja în minte planul sintezei pentru care pleda. Căci referindu-se
atunci la Essai de synthèse el declara că are intenţia să o prefacă într-o „mare istorie
universală în româneşte”9. Principalele lui demersuri oarecum teoretice din perioada
care a urmat se şi îndreaptă spre fundamentele noii sinteze. În septembrie 1938, vorbea
la Congresul de la Zürich despre permanenţe ca temei al sintezei, „care în forma ei cea
mai nobilă şi cea mai grea se poate numi istoriologie”10. La 31 octombrie, acelaşi an, se
ocupa, la un curs introductiv, de concepţia istorică11, făcând aproape concomitent şi o
expunere despre evoluţia istoriei universale12, pentru ca în anul următor să-şi deschidă
cursul de la Academia de Comerţ cu o prelegere în care definea istoria în sensul sintezei
deja preconizate.
Istoriologia lui Iorga ţine în fond de acea „revizuire generală a istoriei” ce se
opera în timpul său, adesea cu rezultate spectaculoase. Mărturisea atunci că, de când şi-a
pus în gând să scrie „o a doua istorie universală”, citea mai tot cu atenţia îndreptată spre
amănuntele revelatoare13. Mai pe larg s-a referit apoi la noua sinteză, concepută în
multe volume, cu ocazia dării de seamă asupra unei lucrări de Corrado Barbagallo14. Nu
s-a putut concentra însă asupra ei decât după scoaterea lui de la catedră, în cele câteva

6
Ibidem, p. VII-VIII.
7
Idem, Generalităţi…, p. 216.
8
Ibidem, p. 217.
9
Ibidem, p. 216.
10
Ibidem, p. 239.
11
Ibidem, p. 257-271.
12
Ibidem, p. 273-291.
13
Ibidem, p. 336.
14
RI, 1939, nr. 12.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

NICOLAE IORGA ŞI ISTORIOLOGIA UMANĂ 79

luni dinaintea dispariţiei sale intempestive şi tragice. Atunci a scris lămuririle preli-
minare şi a redactat provizoriu fragmente din primul volum. Textul prefeţei a văzut
lumina tiparului curând, prin grija lui N. Bănescu15, fiind inclus ulterior în noua ediţie a
Generalităţilor16.
Abia peste un bun sfert de secol aveau să se tipărească însă fragmentele în cauză,
cu lămuriri asupra concepţiei şi identificarea unor idei ce vesteau sistemul respectiv
chiar şi mai înainte de Essai de synthèse17. Deja în Observaţiile unui nespecialist asupra
istoriei antice (1916) se pot decela sugestii consensuale, după opinia prefaţatorului,
D.M. Pippidi, dar nu încape îndoială că asemenea sugestii se pot discerne oarecum în
lecţia inaugurală din 1894 şi mai ales în discursul de recepţie academică din 1911, unde
citim: „Există o singură dezvoltare, şi toate manifestările de viaţă se prind într-însa,
apărând fiecare la locul ei, hotărât de sensul acelei mişcări, de momentul ivirii faptelor
şi situaţiilor, şi având fiecare spaţiul pe care-l cere însemnătatea reprezentativă sau
însemnătatea activă a acelor fapte şi situaţii”18. El a vorbit atunci de „mediul firesc de
universalitate umană” la care se cuvine trimis orice fapt, orice crâmpei de istorie, a
vorbit de „liniile comune” ce persistă de-a lungul duratei, de întemeierea reconstrucţiei
istorice pe comparatism19 etc., elemente regăsibile şi în alte scrieri ale savantului, siste-
matizate apoi definitiv în prefaţa Istoriologiei umane.
Cerând ca „peste despărţiri neorganice” să se caute „perfecta şi admirabila
unitate” a lumii, Iorga gândea în sens istoriologic20.: La fel gândea şi atunci când a preco-
nizat ca istoria contemporană să explice „formarea omului modern”, să pună în lumină
„elementele din care s-a alcătuit el: straturi mai vechi, aporturi mai nouă”, trecând de la
o ţară la alta, spre a le fixa contribuţia efectivă, măsura în care ele au sporit „capitalul
uman”, zestrea milenară a lumii21. Sunt idei pe care le regăsim, subliniate, în prefaţa la
Istoriologia umană asupra căreia moartea l-a surprins lucrând.
Preocuparea istoricului era să grupeze în noua sinteză elementele de construcţie
după felul cum ele participă la „acel mare lucru, cel mai mare din toate, care e viaţa
omenească însăşi”22. Superbă ambiţie! Nu fapte, nu evenimente, nu eroi, nu imperii, ci
viaţa umană în nesfârşita-i complexitate se cuvenea deci zugrăvită de către istoric, iar în
această privinţă unele sugestii, puţine, îi veneau de la înaintaşi ca L. Ranke, J. Michelet,
H. Gelzer, Ed. Meyer. Se depărta astfel, explicit, de „ştiinţa istorică” profesată de un
A.D. Xenopol sau de un Aloys Meister, pentru a concepe o vastă sinteză, în care
„elementele caracteristice” sunt folosite într-o construcţie dinamică, spre a contura până
la urmă însăşi „tragedia acestui neam omenesc”23. Rostul său, ca istoric, era să surprindă
„viaţa” în curs, pornind de la evenimente, situaţii, psihologii a căror „taină” trebuia să o
dezvăluie. Ştia bine că nu e uşor şi că erudiţia, oricât de vastă, nu ajunge pentru aceasta.
Era nevoie încă de un discernământ specific şi de acel har narativ, dincolo de care
edificiul nu rezistă. „Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent poietic pentru a fi

15
Academia Română, Buletinul Secţiunii Istorice, XXII, 1, p. 5-12.
16
Iorga, op. cit. p. 341-348.
17
D.M. Pippidi, Cuvânt înainte la Materiale pentru o istoriologie umană, de N. Iorga, ed. Liliana N. Iorga,
Bucureşti, 1968, p. VI.
18
Iorga, Generalităţi…, p. 90.
19
Ibidem, p. 91, 96.
20
Ibidem, p. 172.
21
Ibidem, p. 193.
22
Ibidem, p. 343.
23
Ibidem, p. 344.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

80 ALEXANDRU ZUB

mai aproape de adevăr”24. Cu această mărturisire paradoxală, care mai scandalizează

încă spiritele ataşate excesiv pozitivismului, îşi încheia N. Iorga explicaţiile pream-
bulare la noua sinteză. În introducerea propriu-zisă, el căuta chiar să revendice
precursori întru istoriologie, urcând în timp până la Polybiu şi Plutarh, legându-şi apoi
demersul mai ales de perspectiva dinamică a creştinismului şi de ideea filosofică
leibniziană25. Materialele înseşi, câte au putut fi recuperate şi strânse în volum, exem-
plifică în mod convingător viziunea istoriologică a marelui cărturar, a cărui existenţă
fabuloasă se încheie cu această nouă pledoarie sui generis pentru unitatea şi umanitatea
istoriei.
Nu putem urmări aici relaţia dintre istoriologia lui Iorga şi alte demersuri
contemporane. Ramón Menéndez Pidal preconiza şi el o istorie totală, A. J. Toynbee
una bazată pe religii, în timp ce H. Pirenne făcea din comparatism condiţia oricărei
sinteze în acest domeniu. Tinzând să devină progresiv o dialectică a permanenţelor,
istoria nu se mai putea impune decât prin metoda comparativă şi prin spiritul său
integrator, metodă şi spirit atât de bine ilustrate de istoriologia savantului român. S-a
pledat în acelaşi timp pentru o „istorie totală” (H. Berr) şi se va insista asupra
„globalităţii” în istorie (L. Febvre, A. Toynbee, Ch. Samaran, H.I. Marrou, F. Braudel,
P. Chaunu etc.), desigur că fără iluzii cu privire la exhaustivitatea ei. Ceea ce inte-
resează însă e spiritul „totalizant” (R. Mandrou) în care se concepe tot mai mult
reconstrucţia istorică.
Istoriologia propusă de N. Iorga, la timpul său, e o operă de pionier şi de mare
maestru al sintezei, una asupra căreia s-ar putea reveni cu folos*.

NICOLAE IORGA ET L’HISTORIOLOGIE HUMAINE

(Résumé)

Mots clés: historiologie, synthèse, condition humaine

Titre d’une nouvelle synthèse, pour laquelle N. Iorga travaillait au moment de sa mort
tragique, Historiologie humaine est un syntagme définissant toute une pensée, dont l’actualité
nous semble évidente. L’historiologie proposée par le grand lettré roumain reste un territoire à
explorer en historien.

24
Ibidem, p. 348.
25
Idem, Materiale…, p. 9, 10.
*
Text prezentat radiofonic în 1990. A se vedea, pentru aceeaşi temă, Alexandru Zub, Istorie şi istorici
în România interbelică, Iaşi, 1989, p. 247-255; idem, Sinteza dinamică a istoriei: N. Iorga, în vol. Biserică,
societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan, Cluj, 2007, p. 599-604.

CEEOL copyright 2020