Ce este 

APA?
 
 După cum bine ştim formula exactă a moleculei de apă este H2O (2 atomi de  hidrogen sunt
legaţi de 1 atom de oxigen).
 Apa este un lichid incolor, inodor şi fără gust care intră in compoziţia tuturor  organismelor
vii. Apa lichidă din natură nu este niciodată pură, fiindca ea  dizolvă o parte din substanţele
solide şi gazoase cu care vine în contact.
 Cea mai curată apă este apa de ploaie (dar doar dintr-o zonă cu atmosferă  nepoluată) sau cea
din topirea gheţarilor/zăpezii.
 Prin consumul de fructe şi legume proaspete cultivate organic şi prin sucul lor,  organsmul
poate beneficia de o sursă de apă curată;
Ea se numeşte potabilă atunci când răspunde unor norme fixate prin texte legiferate prin lege:
ea trebuie să fie plăcută la băut atât în ce priveste gustul, cât şi culoarea şi mirosul ei, şi, ca
regulă absolută, nesusceptibilă să aducă vreo atingere sanătăţii. Apa potabilă nu trebuie să
conţină nici microorganisme patogene, nici substanţe toxice (cupru, plumb, fluoruri, cianuri,
arsenic, compuşi fenolici etc.).
Apa reprezintă unul din cele 3 elemente vitale ale traiului nostru, pe lângă aer şi hrană, însă
de cele mai multe ori trecem cu vederea importanţa ei.  O regăsim  în  tot  ceea  ce  ne
înconjoară  sub  diferite forme,  fie  în  diversitatea  mediului înconjurător, fie  în  procesele 
ce  au  loc  în corpul uman, fie în obiectele pe care le folosim zi de zi. De-a  lungul
secolelor am învăţat că nici noi, nici lumea din jurul nostru nu poate rezista fără apă. În
prezent, ştim cât de mult   ne  influenţează  sănătatea şi  starea  de bine calitatea apei pe care
o bem, astfel că în cele ce urmează vom trata pe larg subiecte ca:
1.Importanţa şi rolul apei în organismul uman
2.Poluarea apei
3.Substanţe chimice ce se pot afla în apă
    Lista contaminanţilor ce se pot afla în apă
4.Boli produse de substanţele nocive aflate în apă
 
 
Importanţa şi rolul apei în organismul uman
Înainte de a se naşte, cât timp este învelit de placenta din uterul mamei, embrionul fraged este
format din 94% apă. Apoi, de la naştere, apa este prezentă şi mereu în mişcare în interiorul
corpului, deoarece toate organelor au nevoie de apă pentru a hrăni celule şi a face posibile
schimburile intercelulare. Consumul apei stimulează transportul oxigenului în
corp; totodată are un rol foarte important în buna funcţionare a sistemului metabolic şi
în metabolizarea micro şi macronutrienţilor, a sistemului digestiv şi absorbţia
nutrienţilor, îmbunătăţeşte sistemul imunitar, ajută sistemul nervos şi întăreşte
rezistenţa la stres, creşte capacitatea de concentrare şi performanţele, ajută la
funcţionarea rinichilor şi la optimizarea proceselor de curăţare a organismului,
reglează temperatura corpului, asigură prospeţimea şi elasticitatea pielii, stimulează
terminaţiile nervoase, întăreşte inima şi stimulează circulaţia sângelui.
Foarte important de reţinut este faptul că toate aceste
funcţii sunt îndeplinite de către H2O-ul din apă şi NU de
către substanţele minerale sau alte componente care se
mai regăsesc în apă.
Organismul copilului nou-născut conţine 71% apă, al adolescentului 69%, al omului matur
63%, iar omul în vârstă are numai 58% apă.
Procente de apă din corpul omenesc:
Organ Procentu  
l de  
 
apă
 
conţinut
Apa este un agent de spălare şi curăţare pentru organism. Ea uşurează
Creier 83% transportul toxinelor de la celule şi ţesuturi şi, în final, eliminarea lor prin
Plamân 80% rinichi şi transpiraţie. Ca o componentă majoră a plasmei din sânge, apa
i este necesară în transportul nutrienţilor către fiecare celulă din corp. Dacă
Inima 79% organismul este deshidratat, apa va fi luată de la organele mai puţin vitale
Splina 75%
şi transportată către zonele critice cum ar fi sistemul cardiovascular,
sistemul nervos şi sistemul muscular. Consumul unei cantităţi
Rinichi 82%
insuficiente de apă va duce în timp la deshidratare cronică afectând pH-ul
Sânge 83% corpului şi cauzând grave probleme de sănătate. Consumând suficientă
Muşchi 75% apă în fiecare zi nu este numai esenţial pentru viaţă, dar este deasemenea
şi o cerinţă pentru menţinerea unei sănatăţi optime. Când socotim
Ochi 95%
cantitatea de apă necesară consumului zilnic nu trebuie să includem
Oase 22% lichide cum ar fi: cafea, ceai, sucuri, alcool, apă carbogazoasă. Aceste
lichide în ultimă instanţă deshidrateaza corpul şi cauzează o pierdere a rezervelor de apă ale
corpului, recomandarea fiind a se consuma o cantitate de apă pură egală sau mai mare cu cea
consumată din băuturile mai sus menţionate pentru hidratare şi refacerea
rezervelor.  Cantitatea de apă pe care fiecare persoană ar trebui să o consume depinde de mai
mulţi factori cum ar fi: greutatea corpului, clima, tipul de efort depus, regim alimentar şi
starea de sănătate. O recomandare bună ar fi să consumăm pe zi 1 litru de apă pentru fiecare
25 kg. greutate corporală, cantitate ce se dublează în cazuri de îmbolnăviri.
 
Poluarea apei
Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă
actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra populaţiei. Prin poluarea apei, se
înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct
sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină improprii utilizării normale
în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea. Momentan,
în atmosferă există tone de impurităţi pe care ploaia le antrenează şi le aduce pe pământ, iar
anii de dezvoltare tehnică a industriei şi agriculturii au intensificat poluarea surselor de
apă. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi
concentraţia substanţelor impurificatoare. Substanţele poluante introduse în ape din surse
naturale şi artificiale sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de
suprafaţă şi subterane. Acestea pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse
astfel: 
   substanţele organice, de origine naturală sau artificială reprezintă pentru apă poluantul
principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală) consumă oxigenul
din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în
funcţie de cantitatea de substanţă organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol
şi, în general, a tuturor organismelor acvatice. În acelaşi timp oxigenul mai este necesar şi
proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanţele
organice şi care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentraţia de oxigen dizolvat
normată, variază între 4 - 6 mg/dm3, în funcţie de categoria de folosinţă, coborârea  sub
această limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave. Cele mai
importante substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de
carbon, biotoxinele marine ş.a.
Substanţele organice – poluanţi artificiali, provin din prelucrarea diferitelor
substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi organici ş.a),
industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi
halogenate, detergenţi, ş.a.;
   substanţele anorganice în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate
industriale. Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu, Zn,
Cr), clorurile, sulfaţii etc.; sărurile anorganice (Ca, Mg) conduc la mărirea salinităţii apelor,
iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii; clorurile în cantităţi mari  fac
apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor etc. Prin bioacumulare
metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi
procesele de autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la
suprafaţa apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea
şi micşorându-le capacitatea de transport şi de transfer a căldurii;
  materialele în suspensie, organice sau anorganice, consumă oxigenul din apă dacă materiile
sunt de origine organică şi determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanţele în
suspensie plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată
detergenţilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut,
împiedică absorbţia oxigenului la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe diferite
instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică şi fac inutilizabilă apa
pentru alimentarea instalaţiilor;
   substanţele radioactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi reprezintă unele
dintre cele mai   periculoase substanţe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de
suprafaţă şi subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra
organismelor vii;
   agricultura intensivă duce la poluarea rezervelor de ape subterane din regiunile respective
cu nitraţi şi pesticide, insecticide, fungicide, substanţe extrem de periculoase;
coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tabăcării etc, împiedică
absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de autoepurare şi a celor de
fotosinteză;
   energia calorică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele industrii,
aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială şi împiedică
dezvoltarea florei şi faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor scade concentraţia
de oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind dificilă;
   microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă
necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor
vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor
produse vegetale sunt puternic vătămătoare;    ploaia acidă este o formă de poluare atât a
aerului cât şi a apei în care acizii din aer, produşi de uzine de producere a energiei electrice şi
alte surse, cad pe Pamant în diferite regiuni. Acţiunea corozivă a ploii acide provoacă
pagube incomensurabile mediului înconjurator. Problema începe cu producerea dioxidului de
sulf şi a oxizilor de azot produşi prin arderea combustibilului fosil (carbune, gaz natural şi
petrol). Dioxidul de sulf şi oxizii de azot reactionează cu apa, şi alte substante chimice din
aer, pentru a forma acidul sulfuric, acidul azotat şi alţi poluanţi. Aceşti acizi poluanţi ajung
până în atmosferă, unde călatoresc sute de kilometri, şi, în cele din urmă, se întorc pe pământ
sub formă de ploaie, zăpadă sau ceaţă. Urmări ale ploii acide pot fi observate mai ales în estul
Americii de Nord, în Europa, Japonia, China şi Sud-Estul Asiei. Ploaia acidă îndepărtează
substanţele nutritive din pământ, încetineşte dezvoltarea copacilor şi transformă lacurile într-
un mediu care nu poate întreţine viaţa. În oraşe, acizii poluanţi corodează aproape tot ce intră
în contact cu ei, accelerând acest proces asupra structurilor cum ar fi blocuri şi statui. Acizii
în combinaţie cu alte substanţe chimice formează praful de fum urban care atacă plamânii,
cauzând boli şi decedări premature. Chiar daca în prezent se iau măsuri de prevenire, până la
500.000 de lacuri din America de Nord şi peste 118 milioane metrii cubi de copaci din
Europa se vor distruge probabil, înainte de sfârşitul secolului XX din cauza ploii acide.
 
Substanţe chimice ce se pot afla în apă
Pe tot parcursul curgerii unei ape, ea se filtrează prin diferite straturi de pământ şi rocă în
subsol, dizolvând şi absorbind substanţele pe care le întalneşte. Mineralele anorganice,
fertilizatorii folosiţi in agricultură, substanţele chimice folosite de fabrici şi de consumatorii
casnici sunt absorbite de apă, poluând-o şi făcând-o nesigură, uneori chiar nepotabilă.
În marile oraşe dotate cu reţele de distribuţie a apei, substanţele care o pot polua se gasesc pe
conducte, ţevi (de ex. cele vechi, neschimbate de mult timp), în rezervoare sau pe alte
echipamente ce intră în contact cu apa pe traseul acesteia până la consumator. Impuritaţile
mai pot intra în apa şi prin micile fisurile din conducte. Substanţe poluante ca benzina,
fluoruri, plumb, medicamente, pesticide, azbest, nitraţi şi deşeuri radioactive toate au un
impact negativ asupra apei cu care intră în contact. Multe dintre acestea nu pot fi detectate cu
simţurile noastre; nu putem, de exemplu, să simţim plumb, mercur sau trihalometani
dizolvaţi. Iar uneori chiar şi un pahar de apă limpede poate conţine una sau mai multe
substanţe dăunătoare, deşi apa pare curată.
 
Lista contaminaţilor întalniţi cel mai frecvent în apă
   •  Aluminiu (Al)
Aluminiul este metalul cel mai des întâlnit pe Pamânt în proporţie de 8%. Cantităţi variate de
aluminiu sunt prezente în mod natural în apele subterane şi in cele de suprafaţă (incluzând şi
sursele de apă potabilă). În prezent este folosit la producerea maşinilor, utilajelor, în
construcţie, diferite piese şi, in proporţii destul de mari, la ambalarea alimentelor (ne referim
aici la conserve, în special şi la foliile de aluminiu).
Aluminiul se acumulează în oase şi creier şi s-a constatat că are legătură cu debutul bolii
Alzheimer. Din cauza riscului de pătrundere în alimente, prepararea mâncării sau fierberea
ceaiului/cafelei în vase de aluminiu nu este recomandată.
   •  Amoniac (NH3)
Amoniacul este un gaz incolor cu miros foarte puternic ce este degajat în mod natural de
degradarea materiilor azotate (ca aminoacizi). Este produs de corpul nostru fiind procesat de
enzimele oamenilor sănătoşi. Este produs, cu scop comercial, de o reacţie catalizatoare între
azot şi hidrogen şi folosit la fabricarea produselor chimice ca fertilizatori, explozivi, mase
plastice şi produse petroliere. Amoniul este foarte solubil în apă, dar nu prezintă risc de a ne
pune în pericol sănătatea. Totuşi ar trebui redus din cauza mirosului foarte puternic.
   •  Arsenic (As)
Arsenicul este un metal, cel mai des întâlnit ca sulfurat de arseniu. Este folosit în industrie la
alierea tranzistorilor, laserelor şi semiconductorilor şi la procesarea sticlei, coloranţilor,
textilelor, hârtiei, adezivilor şi ceramicii. Arsenicul este introdus în apă prin dizolvarea
mineralelor şi minereurilor şi prin atmosferă. În stare naturală se găseşte sub formă de
arsenic dizolvat în roci, de aici şi conţinutul de arsenic în apele subterane folosite ca şi
surse de apă potabilă. Este considerat cancerigen pentru oameni, este foarte otravitor,
cauzând arsuri pielii şi probleme circulatorii.
   •  Bariu (Ba)
Bariul este un element prezent în rocile vulcanice şi sedimentare cu o pondere de aproximativ
0,039%, fiind al 14-lea cel mai întâlnit element al scoarţei terestre. Din cauza reactivităţii sale
crescute, bariu nu se găseşte în natură în stare liberă, ci doar sub forma unor compuşi, cel mai
des întâlnit fiind barita, iar cel mai puţin witerita (carbonatul de bariu). Compuşii de bariu au
o paletă largă de folosire în industrie, în pirotehnie, ca otrava de şobolani, materie primă
pentru fabricarea sticlei, în producţia petrolului pentru creşterea densităţii noroiului de foraj.
Când este ingerat cauzează reacţii adverse precum creşterea presiunii sângelui.
   •  Benzen (C6H6)
Benzenul este o hidrocarbură cu un nucleu aromatic, incolor, extrem de inflamabil şi volatil,
cu miros specific. Este întâlnit în cărbuni, petrol şi se obţine în mod natural din vulcani şi din
incendiile forestiere, fiind prezent şi în multe alte produse de ardere inclusiv în fumul de
ţigară. Este un solvent foarte utilizat în industria chimică şi reprezintă un precursor important
al sintezei chimice de medicamente, plastic, gumă sintetică sau coloranţi. Compuşii săi sunt
utilizaţi în fabricarea maselor plastice, răşinilor, adezivilor, explozibililor, nylonului,
fabricarea pneurilor, coloranţilor, detergenţilor şi a pesticidelor. Benzenul mai este folosit şi
ca aditiv al benzinei,  dar din cauza efectului negativ asupra sănătăţii şi pentru diminuarea
riscului poluării pânzei freatice cu această substanţă, s-a impus o emisie maxim admisibilă de
aproximativ 1% benzen.
Benzenul ajunge în apă prin deversare făcută de fabrici şi prin poluarea atmosferică. Poate fi
inhalat, ingerat sau poate pătrunde prin piele. Odată intrat în organism, se concentrează în
grăsimi şi în măduva osoasă, pentru care este toxic, blocând formarea globulelor sangvine în
aceasta. Benzenul irită ochii, pielea şi căile respiratorii. Înghiţirea lichidului poate cauza
aspirarea sa în plămâni, acest lucru conducând la pneumonii chimice. Expunerea la un nivel
mai ridicat decât cel admis poate duce la pierderea cunoştinţei şi la moarte. Substanţa poate
afecta sistemul nervos central, provocând ameţeli. Fumul de ţigară conţine o cantitate mare
de acest compus. Un fumător inhalează de 10 ori mai mult benzen decât un nefumător,
fumatul pasiv de-a lungul vieţii crescând riscurile de apariţie a cancerului.
Nicolae Rădulescu Dobrogea, preşedintele fundaţiei Ecocivica, explică efectele benzenului
pe timpul caniculei în Bucureşti: "se ştie că în Bucureşti, benzenul din resturi de hidrocarburi
nearse în motoare depăşeşte de patru până la zece ori concentraţia maxim admisă, după
măsurătorile făcute de Registrul Auto Român. Benzenul are punctul de fierbere la 80o C.
Astfel, cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât benzenul se eliberează mai rapid şi ajunge
în cantităţi mai mari în organism. Intoxicarea cu benzen este dezastruoasă fiindcă este
cancerigen şi deteriorează ficatul. De asemenea, când temperatura creşte foarte mult,
mişcarea aerului este mai rapidă, iar praful stă suspendat şi prin urmare inhalăm cantități mai
mari". Valoarea limită conform legislaţiei României este de 0% începand cu 2010.
   •  Cadmiu (Cd)                                                                                
Cadmiul este un metal tranziţional de culoare cenuşiu-metalică şi face parte din grupa
metalelor puţin răspândite în natură, găsindu-se doar sub formă de compuşi anorganici, în
special în minereurile de zinc. Nivelul de cadmiu care se găseşte în atmosferă este de la 0,1 la
5,0 nanograme/m3, în scoarţa Pământului este de la 0,1 la 0,5 micrograme pe gram, în
sedimentele marine este de 1 microgram pe gram, în apa mării este de 0,1 micrograme/litru.
Se regăseşte, de asemenea, în industrie, ca un produs secundar inevitabil al procesului de
extracţie al zincului, plumbului şi cuprului. Este utilizat în principal în procesul de electro-
galvanizare şi în reactoarele atomo-nucleare. Totodată, compuşii cadmiului sunt utilizaţi în
fabricarea pigmenţilor şi coloranţilor, ca stabilizatori în materialele din plastic şi în electrozii
bateriilor alcaline nichel-cadmiu, în imprimare, industria textilă, fotografie, lasere,
semiconductori,  pirotehnie, în amalgamele dentare, în fabricarea lămpilor fluorescente, în
bijuterii, gravură, industria de automobile şi avioane, ca pesticide, catalizatori de
polimerizare.
Aproximativ 10% din consumul de cadmiu este produs din surse secundare, în principal de la
praful generat de fier şi resturi de oţel prin reciclare.  O cantitate foarte mare de cadmiu este
eliberată în mediul înconjurător, aproximativ 25.000 de tone pe an. Aproximativ jumătate
din această cantitate de cadmiu este eliberată în râuri, prin alterarea rocilor şi în aer,
prin incendiile forestiere şi erupţiile vulcanice, iar restul este eliberat din cauza
activităţilor umane (cadmiul se găseşte în îngrăşămintele cu polifosfaţi şi pesticide, astfel
ajunge prin intermediul solului în mediu). Expunerea la cadmiu datorată mediului
poate apărea prin consumarea alimentelor de bază, în special seminţe, cereale şi legume
cu frunze, ce absorb rapid cadmiul care apare în mod natural sau prin contaminarea
solurilor cu mâl menajer, îngrăşăminte şi apă freatică poluată.
Expunerea la cadmiu apare mai ales în locurile de muncă unde sunt fabricate produsele din
cadmiu, în special în combinatele de metalurgie neferoasă, în fabricile de baterii, în timpul
sudurii. Persoanele care lucrează în topitorii, minerit, industria textilă, fabricarea aliajului din
cadmiu, fabricarea bijuteriilor, fabricarea vitraliilor, industria recuperării deşeurilor,
fabricarea bateriilor, prezintă un risc ridicat de expunere la cadmiu.
În cazul celor care fumează are loc o expunere la o concentraţie semnificativă de cadmiu.
Fumul de ţigară transportă cadmiul în plămâni. Cadmiul este, mai întâi, transportat la ficat
prin intermediul sângelui. Acolo, se combină cu proteine şi formează compuşi care sunt
transportaţi la rinichi. Cadmiul se acumulează în rinichi, unde afectează mecanismul de
filtrare. Acesta cauzează excreţia proteinelor şi zaharurilor esenţiale din corpul uman şi a
rinichilor ulterior. Cadmiul acumulat în rinichi necesită o perioadă foarte mare de timp pentru
a fi eliminat din organismul uman. Cadmiu este prezent în ţevile galvanizate şi în aliajele
de lipit utilizate la montarea încălzitoarelor de apă şi astfel poate contamina apa pe
traseul ei de distribuţie, doar în cazul unei ape acide. Cu toate acestea, toxicitatea
cadmiului din alimentaţie este foarte rară şi are loc in urma poluării mediului sau consumarea
alimentelor cu un conţinut ridicat de cadmiu. Studiile privind implicarea sa în cancerul
pulmonar şi de prostată au dat rezultate neconcludente.
   •  Calciu (Ca)                                                                          
Calciul este un metal alcalino-pământos de culoare gri, cel de-al cincea element din punct de
vedere al răspândirii în scoarţa terestră şi al răspândirii ionilor dizolvaţi în apa mărilor, după
sodiu, clor, magneziu şi sulfaţi. Calciul pur nu se găseşte în natură, ci doar în roci
sedimentare: calcar, dolomit şi ghipsul.
Sărurile de calciu şi cu soluţiile ionice ale calciului (Ca2+)sunt incolore indiferent de
contribuţia calciului. Calciul este folosit ca agent de reducere în extracţia metalelor uraniu,
zirconiu şi toriu, pe post de deoxidant, desulfurant sau decarbonizant pentru diferite aliaje, pe
post de agent de aliere în producţia aliajelor pe bază de aluminiu, beriliu, cupru, plumb şi
magneziu, în prepararea cimentului şi mortarului folosite în construcţii. Compuşii calciului au
şi ei o gamă largă de utilizare în industrie şi anume la fabricarea sticlei, insecticidelor,
îngrăşămintelor, lucrărilor dentare, fabricarea drojdiei, artificiilor, rachetelor, vopslei, cretei.
Hipocloridul de calciu este utilizat în dezinfectarea apei piscinelor şi pe post de agent de
înălbire, iar permanganatul de calciu utilizat pe post de combustibil pentru rachete şi ca agent
de sterilizare a apei.
În soluţie, ionul de calciu are un gust variabil, fiind declarat ca având un gust uşor
sărat, acru, mineralic. Calciul are un rol foarte important în corpul omenesc, el fiind al
cincilea element din organism. Calciul este unul dintre acele minerale care, atunci când
lipsesc din organism, pot provoca numeroase probleme de sănătate. Mai ales în perioada de
creştere a copiilor, calciul are un rol esenţial în întărirea oaselor şi a dinţilor, în reglarea
funcţiilor muşchilor, asigurarea unei mai bune funcţionări a muşchiului cardiac, coagularea
sângelui şi în reglarea sistemului endocrin. Fie că apare în copilărie sau la maturitate, lipsa de
calciu poate influenţa procesele care au loc în sistemul nervos. Alimentele care conţin cel mai
mult calciu sunt lactatele, însă există o gamă variată de fructe, legume şi alte alimente bogate
în calciu:
- produse lactate (brânză, iaurt, sana, chefir, telemea, caşcaval, unt); o cană de lapte de vacă
(aproximativ 250ml) conţine aproximativ 300mg calciu
- peşte (ton, somon – 490mg/cană, sardine – 1000mg/cană);
- ouă;
- soia, lapte de soia, brânză tofu;
- legume verzi şi alte plante cu frunze verzi (broccoli fiert – 95mg/cană, salată – 40mg/cană,
spanac opărit – 250mg/cană (Notă: Spanacul conţine calciu în cantitate mai mare decât
cantitatea de fier pentru care este celebru. Dezavantajul este că are şi oxalaţi. Cantitatea de
oxalaţi creşte pe măsură ce spanacul fierbe, de aceea se recomandă adăugarea spanacului
când apa clocoteşte şi practic doar “opărirea” lui sau fierberea maximum 2-3 minute pentru a
limita formarea de oxalaţi. Foarte important este ca apa în care fierbe să nu se folosească la
prepararea piureului de spanac tocmai datorită acestor oxalaţi), varză, varză verde creaţă,
pătrunjel, frunze de păpădie);
- fasole albă, fasole roşie, mazăre;
- susan integral crud – 2100mg/ceaşca, alune - 450mg/cană, nuci, migdale - 750mg/cană,
seminţe de floarea soarelui – 260mg/cană;
- citrice.
Doar 20-40% din calciul ingerat este absorbit de organism, cantitate care depinde de prezenţa
altor compuşi proveniţi din alimentaţie, compuşi care pot favoriza sau dimpotriva pot scădea
absorbţia. Factori care favorizează absorbţia de calciu:
- vitaminele D, A, C şi magneziul
- surse vegetale sau animale bogate în proteine
Factori care împiedică sau scad absorbţia de calciu:
- cantităţile crescute de grăsimi
- oxalaţii din ciocolată, cacao, spanac, pătrunjel, sfeclă roşie
- fitaţii din cereale, soia, linte, alune, nuci, migdale
- fosfaţii din băuturile carbogazoase
Calciul pătrunde în apă prin descompunerea rocilor, în special a celor calcaroase, şi din sol
prin infiltraţii. Calciul aflat în apă este anorganic, deci nu poate fi absorbit de corpul
nostru.
   •  Clor (Cl)                                                   
Clorul este un gaz de culoare galben-verzuie, cu miros caracteristic sufocant şi iritant fiind
prezent în scoarţa Pământului în proporţie de 0,02%. Sub forma ionului clorură, intră în
alcătuirea sărurilor comune și a altor compuși, este abundent în natură și necesar multor
forme de viață, inclusiv omului. Clorurile alcătuiesc cea mai mare parte a sărurilor din apa
oceanică - ionii clorură reprezintă aproximativ 1,9% din masa oceanică, dar se întâlnesc și
sub forma depozitelor solide în scoarța terestră.
Clorul se regăsește și în utilizările de zi cu zi ca dezinfectant, înalbitor, la producerea gazului
de luptă gazul de muștar,  papetărie, produse antiseptice, coloranți, mâncare, insecticide,
vopsele, produse petroliere, produse plastice, medicină, textile, solvenți, precum și multe alte
produse de larg consum. Iar compuşii săi sub formă de acid hipocloros, obținut prin hidroliza
hipocloritului de sodiu se utilizează pentru eliminarea bacteriilor și a altor microbi din apa de
băut și piscine. Soluțiile perfuzabile, denumite ser fiziologic sunt soluții de 0,9% NaCl.
Ca şi sodiul, clorul este adus în organism, de regulă, sub formă de clorură de sodiu (sare de
bucătarie), necesarul zilnic fiind de 2-3 grame, ceea ce corespunde la 3-5 grame de sare,
produs chimic alcătuit din 61% clor şi 39% sodiu. Din punct de vedere dietetic, trebuie
preferată sarea de mare şi chiar sarea grunjoasa, în defavoarea sării rafinate, care este clorura
de sodiu pură.
Clorul este mortal în cantități mari. Pentru că este mai greu ca aerul, el înlocuiește oxigenul
din plămâni.
Excesul de sare distruge vitamina E (tocoferolul) şi este toxic pentru organism. Pentru
înlocuirea florei intestinale distruse de clorul din apa de la robinet se recomandă
consum sporit de sodiu.
Conform oamenilor de ştiinta, apa tratată cu clor conţine o serie de substante care
produc mutaţii genetice de natură să provoace cancerul. Aceste substanţe se numesc
trihalometani (THM) şi sunt absorbite de piele, ajungând să dezvolte maladia în
organele unde se instalează mai uşor.
În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 250 mg/l Cloruri, iar valoarea
admisă în mod excepţional fiind de 400 mg/l Cloruri.
   •  Crom (Cr)                          
Cromul este un metal dur, de culoare alb argintie, rezistent la coroziune, în forma nativă fiind
ușor de prelucrat, destul de răspândit în scoarța pământului, dar numai sub formă de
combinații chimice, cum ar fi cromitul. Numele său derivă de la cuvântul grecesc chroma,
care înseamnă culoare, din cauza faptului că majoritatea compușilor săi sunt intens colorați.
Încă din veacul trecut s-a observat că adaosurile de crom în oțel contribuie la creșterea
caracteristicilor mecanice precum și a rezistenței la coroziune ale acestuia. Cromul și
derivații sunt utilizați în: fabricarea motoarelor, folosirea în amestec ca aliaj anticoroziv la
piese metalice ce urmează a fi supuse la temperaturi ridicate, la producerea și arderea
cărămizilor, în colorarea verzuie a sticlei, folosirea cromaților ca pigment în fabricarea
coloranților sau la producerea benzilor magnetice de înregistrare acustică.
Cromul este un mineral pe care organismul îl foloseşte pentru funcţionarea normală, cum ar fi
digestia mâncării. Cromul există în multe produse alimentare naturale, cum ar fi drojdia de
pâine, carne, cartofi (mai ales daca sunt gătiţi în coaja), brânzeturi, condimente, pâine
integrală, cereale, fructe proaspete şi vegetale. Deficitul de crom poate determina diverse
afecţiuni oculare. Există o legătură între nivelul scăzut de crom şi riscul de glaucom. Acesta
încetineşte pierderile de calciu, deci poate fi de ajutor în prevenirea pierderii de masă osoasă
la femeile la menopauză.
Consumul de apă de robinet nededurizată aduce o cantitate de crom destul de mare
organismului la fel şi gătitul în oale de inox creşte conţinutul de crom al mâncărurillor.
Cromul găsit în mâncare nu este dăunător. Totuşi, administrarea unor cantităţi mari de
crom poate cauza probleme stomacale. Prea mult crom poate afecta rinichii, ficatul,
nervii şi mai poate cauza un ritm cardiac neregulat.
În România, concentraţia admisă pentru apa potabilă este de 0.05 mg/l Cr.
   •  Cupru (Cu)                                              
Cuprul (numit și aramă)  metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de electricitate și
căldură.      
Cuprul, care are o puritate de peste 99% este folosit la fabricarea conductelor de gaz și apa, a
materialelor pentru acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul
este un bun conducător de căldură se utilizează la boilere și alte dispozitive ce implică
transferul de căldură, sau folie de cupru. Unul dintre dezavantajele cuprului este fenomenul
de coclire (înverzire), ce poate fi observat adesea pe vasele vechi de aramă sau pe monede
(moneda de 5 bani).
În urma unor analize s-a constatat faptul că resurse de cupru se găsesc și în apele termale din
localitatea Acâș, din Satu Mare. În apele termale existente la Băile Herculane se poate găsi,
de asemenea, un conținut mare de cupru cu rol antiseptic și antialergic.
Cuprul este larg răspândit în alimente, fructe și carne: în ficat - ficat de vită (39 mg/kg),
stridii (9 mg/kg), nuci, legume, majoritatea cerealelor, în struguri (cea mai bogată sursă),
banane (1mg/kg), crustacee (4-10 mg/kg), legume verzi, lapte de vacă (0.06 mg/kg), semințe,
ciuperci, ciocolată (36 mg/kg) și pudra de cacao.
Cu toate că este un metal, cuprul, este totodată un element indispensabil vieții. Se găsește în
toate țesuturile organismului, dar cel mai mult cupru se găsește în ficat, iar cantități mai mici
se găsesc și în creier, inimă, rinichi și mușchi. Ca efecte benefice, cuprul ajută organismul să
utilizeze fierul din sânge, reducând acțiunile radicalilor liberi asupra țesuturilor. Consumarea
alimentelor cu coţinut de cupru poate, totodată, preveni anumite boli sau deficiențe, cum ar fi
alergiile, chelia, SIDA, leucemia, osteoporoza și ulcerul stomacal. În ciuda acestor efecte
benefice, neasimilarea în mare măsură a cuprului din organism poate duce la trei boli rare:
1.Boala Wilson, când organismul nu este în măsură să reglementeze absorbția de cupru și
astfel cuprul se acumulează în ficat;
2.Boala Menkes, când organismul nu poate face rezerve de cupru, de unde rezultă lipsa
acestuia;
3.Toxicoza prin cupru (este o boală cu origini necunoscute și foarte rară, mai ales la copii),
când cuprul se adună în ficat.
Prezenţa cuprului în apa de la robinet poate fi observată prin petele verzi de pe haine şi
instalaţiile sanitare atunci când este într-o concentraţie mai mare de 1mg/l. Cuprul
dizolvat în apă are un efect înţepător, neplăcut şi pe termen lung consumată are efecte
negative asupra rinichilor şi cauzează arsuri gastrointestinale.
În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 0,05 mg/l Cu, iar valoarea
admisă în mod excepţional fiind de 0,1 mg/l Cu.   • Magneziu (Mg)
Magneziul este al optulea element și al treilea metal după aluminiu și fier ca abundență în
scoarța solidă terestră, formând aproximativ 2% din masa acesteia şi al treilea ca și
componență în sărurile dizolvate în apa mării. Magneziul este un metal alcalino-pământos, de
culoare alb-argintie, și de aceea nu se întâlnește decât combinat cu alte elemente în zăcăminte
de magnezit (carbonat de magneziu), dolomit și alte minerale (ca talcul).
Compuși ai magneziului, în principal oxidul de magneziu, sunt utilizați ca material refractar
pentru cuptoarele din industria siderurgică (la producerea fontei și oțelului), industria
metalelor neferoase, a sticlei și a cimentului. Oxidul de magneziu și alți compuși sunt utilizați
în agricultură (ca fertilizatori), chimie și industria construcțiilor. Pudra de carbonat de
magneziu este folosită de sportivi (pentru a impiedica transpiraţia palmelor). Stearatul de
magneziu este o pudră albă, cu proprietăți de ungere. În industria farmaceutică este folosit în
procesul de fabricare a tabletelor.Aliajul magneziu-aluminiu este utilizat în principal la
conservarea băuturilor, iar alte aliaje ale magneziului sunt utilizate ca și componente ale
structurii automobilelor, în construcția avioanelor și rachetelor.
Magneziul este al patrulea element mineral ca abundenţă în organism şi constituie un element
de importanţă majoră în biologia umană. Corpul conţine 21-28 gr. de magneziu; din acesta 53
% este localizat la nivelul oaselor, 19% în ţesuturi şi 1% în lichidul extracelular. Are rol în
metabolismul vitaminei C, al calciului, fosforului, sodiului şi potasiului, este esenţial pentru
buna funcţionare a muşchilor şi nervilor, absorbţia intestinală depinde, înainte de toate, de
cantitatea de magneziu ingerată. Magneziul împiedică formarea depunerilor de calciu, a
calculilor renali şi biliari. El constituie un factor de creştere, un tonic general, un regenerator
celular, un echilibrant psihic şi un drenor hepatic. Magneziul este un element anorganic
prezent la nivelul plasmei sanguine şi contribuie la menţinerea unui sistem cardiovascular
sănătos prevenind atacurile de inimă, are acţiune antidepresivă, fiind cunoscut şi ca mineral
antistres, iar în combinaţie cu calciul, magneziul acţionează ca un tranchilizant natural.
Sporeşte reacţiile de apărare ale organismului şi luptă împotriva efectelor senescenţei.
Studiile de specialitate demonstrează ca aproape un sfert din populaţia adultă suferă de
carenţe de magneziu, şi asta din cauza vieţii stresante în care sunt nevoiti să traiasca oamenii,
dar şi a alimentaţiei sarace în fructe, legume, cereale integrale, oleaginoase şi legume uscate.
Deficieţa de magneziu creşte odata cu consumul de alcool, cofeină, pastile anticoncepţionale,
excesul de zahăr şi diuretice. Carenţa magneziului din organism este recunoscută ca fiind
cauza unei boli frecvente, de care suferă mai mult de 10% din populaţie şi anume
spasmofilia.
Necesarul de magneziu variază în funcţie de vârsta şi sex. În medie, pentru a cunoaşte ca
persoană adultă, cantitatea optimă personală, cu exactitate, trebuie sa înmulţiţi greutatea în
kilograme cu cifra 6, obţinând doza de magneziu în mg/zi: kg x 6= ? mg Magneziu/zi.
Cea mai bună metodă de a obţine magneziul este prin intermediul alimentelor neprocesate, în
general, ce apartine dietei vegetale. Magneziul stă la baza clorofilei şi ajută plantele la
producerea fotosintezei, de aceea va putea fi găsit în orice plantă într-o cantitate mai mică sau
mai mare. Alimentele cele mai bogate în magneziu sunt de obicei bogate şi în fibre şi potasiu.
Dintre cele mai importante amintim:
•Legumele verzi: ca spanacul, varza, salata, brocoli;
•Fructe: mere, caise, căpşune,  zmeură, avocado, banane, curmale, smochine (cele uscate
conţin mai mult de 100g);
•Faina de porumb şi hriscă;
•Fasolea (albă şi neagră), mazarea şi soia;
•Seminţe de dovleac, alune, nuci;
•Cereale integrale;
•Lapte de soia şi tofu;
•Peşte: halibut şi tonul în mod special.
rest, nu prezintă niciun pericol pentru sănătate.
În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 50 mg/l Mg, iar valoarea admisă
în mod excepţional fiind de 80 mg/l Mg.