Revista - Spune Nu Violentei - Nr. 7 - 2019

Revista „Spune nu violenţei!” / “Say no to violence!” - Nr.
7 / 2019 1
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN VÂLCEA

CASA CORPULUI DIDACTIC VÂLCEA
LICEUL TEHNOLOGIC “GENERAL MAGHERU” RM. VÂLCEA
Revista
Spune nu violenţei!
Say no to violence!
Nr. 7 / 2019
ISSN 2286 – 2730

ISSN–L 2286 – 2730
Revista „Spune nu violenţei!” / “Say no to violence!” - Nr. 7 / 2019 2
CUPRINS
SECŢIUNEA I - „Spune nu violenței! ”
Prof. ALBICI MIHAELA

Liceul Tehnologic „General Magheru” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Statistica violenței în familie în România .................................................................................................. p. 12
Prof. ALEXIE CARMEN PETRONELA

Liceul Tehnologic Forestier Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa în mediul şcolar ........................................................................................................................... p. 15
Prof. ANDREI ECATERINA

Școala Gimnazială Nr. 4 Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Spunem nu violenţei! ................................................................................................................................. p. 16
Secretar ANGHEL DANIELA CARMEN

Şcoala Gimnazială Nr 5 - Structura Şcoala Goranu, Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Spune nu violenței! ..................................................................................................................................... p. 18
Prof. ANTONESCU VALERIA CRISTIA

Colegiul Național ,,Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Provocarea prezentului - bullying-ul .......................................................................................................... p. 19
Prof. AȘTEFĂNOAIE NICOLETA

Școala Gimnazială “Liviu Rebreanu” Comănești, Județul Bacău
Valuable bullying prevention tips .............................................................................................................. p. 21
Prof. BARBU CLAUDIA

Liceul Tehnologic “General Magheru” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa şcolară - expresia violenţei din societate ………………………………………………………. p. 22
Înv. BARBU IOANA

Şcoala Gimnazială Budeşti, Judeţul Vâlcea
Violenţa în şcoală ....................................................................................................................................... p. 24
Prof. BĂIAȘU ALINA GABRIELA

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța, Judeţul Constanța
Violența lasă urme ...................................................................................................................................... p. 26
Prof. BĂIAȘU LUMINIȚA ILEANA

Colegiul Economic Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violența în mediul școlar. Tipuri și cauze .................................................................................................. p. 28
Prof. BERZA SONIA

Colegiul Național Pedagogic ”Ștefan Cel Mare” Bacău, Judeţul Bacău
Violența și cauzele ei în școală ................................................................................................................... p. 30
Prof. BULC MIRELA

Şcoala Gimnaziala Nr.1 Răbăgani, Județul Bihor
Profesori, părinți și elevi – împreună pentru combaterea violenţei în şcoală ............................................. p. 32
Prof. BUTEAȚĂ OANA MARIA

Prof. BUTEAȚĂ MIHAI
Școala Gimnazială Comuna Ionești, Județul Vâlcea
Spune nu violenței școlare! ........................................................................................................................ p. 33
Prof. înv. primar CĂTĂNOIU ALINA

Colegiul Național de Informatică ,,Matei Basarab” Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa în şcoală - modalităţi de prevenire ............................................................................................... p. 35
Prof. CHECICHEŞ LOREDANA MIHAELA

Colegiul Tehnic "Infoel" Bistriţa, Judeţul Bistriţa-Năsăud
Prof. CHECICHEŞ ADINA ANA
Liceul Tehnologic "Grigore Moisil" Bistriţa, Judeţul Bistriţa-Năsăud
Violenţa şcolară în învăţământul preuniversitar ......................................................................................... p. 37
Prof. CHIRVASIU FLORINA

Prof. ŢUICU CRISTINA
Liceul Teoretic “Traian” Bucureşti
The bullying epidemic in our schools …………………………………………………………………… p. 39
Prof. CIOBANU MIHAELA MARIANA

Violenţa, o deviaţie comportamentală ...................................................................................................... p. 41
Prof. înv. primar CIUREL CRISTINA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Conduita agresivă. Conduita violentă. Conduita antisocială ...................................................................... p. 44
Prof. COMAN STELIANA

Liceul Tehnologic “Emil Racoviţă” Roşiori de Vede, Județul Teleorman
Efectele violenţei TV asupra copiilor ......................................................................................................... p. 46
Prof. CONSTANTIN GABRIELA

Colegiul Economic Rm.Vâlcea, Județul Vâlcea
La violence ................................................................................................................................................. p. 48
Prof. CORENDEA DANIELA

Școala Gimnazială Nr. 4 Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea
Fenomenul de violență în mediul şcolar ..................................................................................................... p. 49
Prof. CORNEA MARIA

Club Sportiv Şcolar Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Spune nu violenței ...................................................................................................................................... p. 51
Prof. DAVID NICOLAE

Tipul de personalitate influenţează tendinţa către bullying ........................................................................ p. 52
Prof. DRĂGUŞ OANA VERONICA

Liceul Tehnologic „Dumitru Moţoc” Galaţi, Judeţul Galaţi
Acţiuni în prevenirea şi ameliorarea victimizării şcolare ........................................................................... p. 56
Prof. învăţămant primar FULGA ELENA

Liceul Tehnologic ,,Justinian Marina” Băile Olăneşti, Judeţul Vălcea
Violenţa nu te face inteligent ...................................................................................................................... p. 58
GAVRILĂ CERASELA ELENA

GAVRILĂ ADRIAN GEORGEL
Violența. Răutatea oamenilor ..................................................................................................................... p. 60
Prof. învăţămant primar GEORGESCU ADRIANA

Liceul Sanitar ,,Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Prof. GRAMA AURELIA

Toleranță zero la violența școlară ............................................................................................................... p. 62
Prof. HÂLCU CARMEN IONELA

Violenţa în şcoală........................................................................................................................................ p. 64
Prof. ILIESCU NADIA VASILICA

Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Nicolae” Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa şcolară .......................................................................................................................................... p. 66
Prof. ILIESCU RALUCA

Violenţa şcolară. Factori de risc în perioada adolescenţei ......................................................................... p. 68
Prof. IOANA LIDIA PAULA

Colegiul Economic Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Prevenirea violenței școlare ........................................................................................................................ p. 70
Prof. MIHAI GEORGETA CAMELIA

Liceul Tehnologic „Dinu Brătianu” Ştefăneşti, Judeţul Argeş
Spune nu violenţei în şcoli ......................................................................................................................... p. 73
Prof. MIRON DORICA

Colegiul Naţional „Spiru Haret” Tecuci, Județul Galaţi
Violenţa în mediul şcolar ........................................................................................................................... p. 75
Prof. NASTE MONICA

Prof. TORJ MIHAELA FLORINA
Colegiul Economic „Partenie Cosma” Oradea, Județul Bihor
Violența în mediul școlar ........................................................................................................................... p. 77
Prof. NEGREA TAMARA ROXANA

How to live in peace (studiu de specialitate) .............................................................................................. p. 79
Prof. OLOGU-NEAGOE OANA ANDRADA

Școala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești, Județul Argeş
Prof. OPREA ANDREEA ELENA

Liceul Sanitar „Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea
Violenţa în şcoli ......................................................................................................................................... p. 83
Prof. PAPUZU CORNELIA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm .Vâlcea, Județul Vâlcea
Prof. PAPUZU ANASTASIE CONSTANTIN
Şcoala Gimnazialăa Nr. 10 Rm Vâlcea, Județul Vâlcea
Combaterea violenţei prin practici eficiente în parteneriat cu comunitatea locală .................................... p. 85
Prof. înv. primar PASCU LUMINIŢA MIHAELA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea
Practici eficiente de prevenire şi combatere a violenţei în parteneriat cu membrii comunităţii ............... p. 89
Prof. PĂUŞESCU IOANA CONSUELA

30 ianuarie - ziua internaţională pentru nonviolenţă în şcoală ……………………………………….….. p. 90
Prof. PĂUȘESCU MARIA MARICICA

Stop violenței! ............................................................................................................................................ p. 91
Prof. înv. primar PETRE SIMONA CRISTINA

Liceul Pedagogic “Matei Basarab” Slobozia, Judeţul Ialomița
Modalități de combatere a violenței la elevii de vârstă școlară mică ......................................................... p. 92
Prof. PETRESCU ANGELA

Colegiul Energetic Rm. Vâlcea, Județul Vâlcea
Violența în școală - forme de manifestare, cauze, măsuri de prevenire ............................................................................................... p. 94
Prof. înv. primar PIRCAN IOANA

Şcoala Gimnazială Budeşti, Comuna Budeşti, Judeţul Vâlcea
Violenţa în şcoală ....................................................................................................................................... p. 96
Prof. înv. primar POAJGĂ SIMONA

Prof. înv. primar POPESCU ŞTEFANIA
Liceul Sanitar „Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violența - temă recurentă a societății contemporane ................................................................................. p. 98
Prof. înv. primar POPA EMILIA

Şcoala Gimnazială Mateești, Judeţul Vâlcea
Violența în școală ..................................................................................................................................... p. 100
Prof. POPESCU GABRIELA ANDREEA

Liceul Tehnologic „General Magher” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa în mediul școlar ......................................................................................................................... p. 102
Prof. POPESCU DIANA FILOFTEIA

Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violența „se învață” în familie ................................................................................................................. p. 104
Prof. înv. primar POPESCU NATALIA

Colegiul Naţional de Informatică „Matei Basarab” Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa .................................................................................................................................................... p. 106
Prof. PREDESCU TEODORA

Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
La violence dans les écoles ...................................................................................................................... p. 107
Prof. PREDOANĂ TATIANA

Liceul Sanitar „Antim Ivireanu” Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Adolescenţii şi abuzul emoţional ............................................................................................................. p. 108
Prof. RADU LAURA ELENA

Factorii care influențează violența în şcoală ............................................................................................ p. 110
Prof. RAȚĂ LUCICA

Școala Gimnazială “D. D. Pătrășcanu” Loc. Tomești, Judeţul Iași
Violența în școli – o problemă serioasă .................................................................................................... p. 112
Prof. RĂPAN GABRIELA

Spunem nu violenţei! ............................................................................................................................... p. 113
Prof. RIZEA DENISA

Şcoala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești, Judeţul Argeş
Prof. înv. primar ROTEA ANCA MARIA

Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Drăgășani, Judeţul Vâlcea
Violența acasă, în școală și în comunitate ................................................................................................ p. 120
Prof. ing. RUXANDA CONSTANTIN CRISTIAN

Metode bazate pe cooperare în vederea reducerii conflictelor din şcoală ................................................ p. 121
Prof. SANDU FLORIN LAURENȚIU

Școala Gimnazială Budești, Județul Vâlcea
Violența în mediul școlar ......................................................................................................................... p. 124
Prof. SAUCIUC ELENA

Şcoala Gimnazială “D. D. Pătrăşcanu” Localitatea Tomeşti, Judeţul Iaşi
Prevenirea violenţei ȋn mediul şcolar ....................................................................................................... p. 126
Secretar SIMION ELENA

Liceul Tehnologic ,,General Magheru” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Violenţa în familie .................................................................................................................................... p. 128
Prof. SMARANDACHE CRISTINA

Colegiul Economic RmVâlcea, Judeţul Vâlcea
Prof. SMARANDACHE VALENTIN
Violenţa - flagel pentru toate generaţiile .................................................................................................. p. 129
Educatoare SMARANDACHE LUMINIŢA

Grădiniţa Program Normal Budești, Judeţul Vâlcea
Împreună împotriva violenței ................................................................................................................... p. 130
Prof. STAN DORINA

Şcoala Profesională Specială “Samus” Cluj-Napoca, Judeţul Cluj
Violenţa în spaţiul din jurul şcolii ............................................................................................................ p. 132
Prof. STANCIU ELVIRA

Școala Gimnazială “Nicolae Bălcescu” Drăgășani, Judeţul Vâlcea
Violența în școală – o realitate ................................................................................................................. p. 135
Prof. ŞORLEI ELENA

Combaterea violenţei şcolare ................................................................................................................... p. 137
Prof. TĂTARU ANASTASIA

Violenţa în şcoală ..................................................................................................................................... p. 138
Prof. TERTEREANU AURELIA

Prof. TOMA ANTONETA

Școala Gimnazială “Anton Pann” Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Comportamentul violent distruge vieți și destine ..................................................................................... p. 144
Prof. ȚILEA ADELINA ELENA

Gestionarea furiei elevilor ........................................................................................................................ p. 146
Prof. UDREA RAMONA

Şcoala Gimnazială Nr.4 Rm.Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Cum prevenim şi combatem violenţa şcolară ........................................................................................... p. 148
Prof. VÎLCU ALINA

Toleranţa ................................................................................................................................................... p. 150
Prof. VOICULEȚ NICOLETA

Liceul Tehnologic „Dinu Brătianu” Ștefănești, Judeţul Argeş
Say no to bullyng behaviour! ................................................................................................................... p. 152
Prof. ZEGREANU GIANINA

Colegiul Național „George Coșbuc” Cluj-Napoca, Judeţul Cluj
Împreună împotriva violenței ................................................................................................................... p. 154
SECŢIUNEA a II-a - „Învăţământul românesc în context european”

Liceul Tehnologic Forestier Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Prof. CHERETE MIHAIELA DOINA
Școala Gimnazială Valea Mare Băbeni, Judeţul Vâlcea
Educaţia româneascǎ în context european ................................................................................................ p. 157
Prof. COMĂNECI TITINA

Copilul și învățarea ................................................................................................................................... p. 159
Prof. CONSTANTINESCU DRAGOȘ

Colegiul Național „Al. Lahovari” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Eficienţa comunicării didactice prin utilizarea metodelor interactive de predare .................................... p. 161
Prof. COSTACHE CRISTINA NARCISA

L’enseignement du français dans le contexte européen ………………………………………………... p. 163
Prof. DEACONU DANIELA

Şcoala Gimnazială Galicea, Judeţul Vâlcea
Les connecteurs dans l'enseignement du français …………………………………………………..….. p. 164
Prof. DIMA IONEL

Școala Gimnazială Nr. 24 Timișoara, Judeţul Timiş
Lecția modernă ......................................................................................................................................... p. 166
Prof . DIMA LUCIA

Liceul de Arte Plastice Timișoara, Judeţul Timiş
Lecțiile de chimie și dezvoltarea creativității ........................................................................................... p. 167
Prof. înv. primar DOGARU NICUȚA AURA

C.N.I. „Matei Basarab” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Învățământul românesc între tradiție și modern ……………………………………………………...… p. 169
Prof. învăţământ primar FULGA ELENA

Liceul Tehnologic ,,Justinian Marina” Băile Olăneşti, Judeţul Vâlcea
Învăţământul românesc între tradiţional si modern .................................................................................. p. 171
Prof. GĂMAN CRISTIANA MARIA

Învăţământul românesc în context european ............................................................................................ p. 173
Prof. GEORGESCU MARIA

Şcoala Gimnazială Nr. 5 Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Influenţa mijloacelor TIC în procesul de predare-învăţare-evaluare ....................................................... p. 175
Prof. IOVA ALINA

Şcoala Gimnazială Nr. 13 Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Being a teacher in the 21st century ........................................................................................................... p. 177
Prof. LÁSZLÓ EDE

Prof. SZŐCS ANNA
Ș c o a l a G i m n a z i a l ă „ C s e r e i M i h á l y” , L o c a l i t a t e a R a c u , J u d e ţ u l H a r g h i t a
Viitorul va fi ca școala de astăzi .............................. ............................... p.179
Prof. LĂZĂRICĂ DANIEL

Şcoala Gimnazială Buhoci, Judeţul Bacău
Eficientizarea demersului didactic prin utilizarea metodelor moderne (studiu de specialitate) ............... p. 181
Prof. LINŢOIU GEORGIANA

Didactica limbii şi literaturii române ........................................................................................................ p. 183
Prof. MARICA ILEANA

Managementul clasei de elevi .................................................................................................................. p. 184
Prof. NĂSUI MARIANA

Prof. CÎRSTINA DANIELA
Şcoala Gimnazială Comuna Ioneşti, Judeţul Vâlcea
Metode moderne cu dublu scop ................................................................................................................ p. 187

Școala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești, Judeţul Argeş
Învățământul românesc în context european ............................................................................................ p. 189
Prof. OLTEANU ELENA

Proiect didactic ......................................................................................................................................... p. 192
Prof. ONOGEA RODICA MARIA

Strategii didactice active concepute ca instruire diferenţiată ................................................................... p. 194
Prof. OUATU IULIA

Școala Gimnazială Buhoci, Judeţul Bacău
Creativitate și inovație în demersul educațional (studiu de specialitate) ................................................. p. 195
Prof. POPA ADINA MARIA

Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa, Judeţul Timiş
Pledoarie pentru educaţia outdoor ............................................................................................................ p. 197

Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu” Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Harta conceptuală - metodă modernă de evaluare ................................................................................... p. 200
Prof. înv. primar POPESCU IUSTINA MAGDALENA

Şcoala Gimnazială Budeşti, Judeţul Vâlcea
Particularităţi ale comunicării lingvistice a copilului în perioada şcolară mică ..................................... p. 201
Prof. SESCIOREANU MARIA

Probleme actuale ale învăţământului ........................................................................................................ p. 204
Prof. STAN DORINA

Şcoala Profesională Specială „Samus” Cluj-Napoca, Judeţul Cluj
Învățarea prin cooperare, metodă modernă de învăţare ........................................................................... p. 206
Prof. STAN MARIANA

Colegiul Naţional „Zinca Golescu” Piteşti, Judeţul Argeş
Enseigner et apprendre avec le document audiovisuel pourquoi introduire l'audiovisuel en classe de FLE? ...
................................................................................................................................................................... p. 207
Prof. STANCIU FLORENTINA

Colegiul Național „Ferdinand I” Bacău, Judeţul Bacău
Calitate în demersul educațional (studiu de specialitate) ......................................................................... p. 209
Prof. ŞERBĂNOIU FLORINA

Colegiul Naţional „Zinca Golescu” Piteşti, Judeţul Argeş
Les méthodes traditionneles et modernes dans la classe de FLE ……………………………………..... p. 211
Prof. TOMA ELENA

Adaptarea programei şcolare la cerinţele învăţământului profesional ..................................................... p. 213
Prof. TURMACU CARMEN IONELA

Fizica și educarea opțiunilor profesionale ale elevilor ............................................................................. p. 215
Prof. VLAD GABRIELA

Colegiul Naţional „I. L. Caragiale” Ploieşti, Judeţul Prahova
Modern teaching methods ........................................................................................................................ p. 217
Prof. VOCHIŢU CARMEN

Colegiul Energetic Rm. Vâlcea, Judeţul Vâlcea
Profesorul - factor esenţial în dezvoltarea creativităţii elevilor ............................................................... p. 218
SECŢIUNEA I
STATISTICA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE ÎN ROMÂNIA
Prof. ALBICI MIHAELA

Liceul Tehnologic „General Magheru” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte violenţa astfel: folosirea intenţionată a forţei sau
puterii, reală sau sub formă de ameninţări, împotriva propriei persoane, împotriva unei alte persone sau
împotriva unui grup sau comunităţi, din care rezultă sau are o probabilitate ridicată de a avea ca rezultat
rănirea, moartea, afectarea psihologică, afectarea dezvoltării sau deprivare. Violenţa împotriva femeilor este
“orice act de violenţă bazată pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei,
traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale, sau psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte,
constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, săvârşite fie în viaţa publică fie în viaţa privată”. 1
Violenţa în familie constituie una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă
societățile contemporane, inclusiv România. Violența în cadrul familiei este nu numai o problemă socială și
de sănătate publică dar și o problemă a nerespectării și a încălcării drepturilor omului, complexitatea ei
solicitând atât protecţia integrităţii personale a victimelor, cât şi protejarea intereselor lor sociale comune,
precum libertatea şi democraţia.
Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, Art.3, definește violența în
familie ca orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare,
manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași
familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori
psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate. De
asemenea, este interpretat ca fiind violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și
libertățile fundamentale.
Violenţa în familie poate să îmbrace forme diverse, mai mult sau mai puţin vizibile, precum violenţa
fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială. Violenţa (intra) familială constituie “orice formă de
agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau
contra altor persoane din mediul familial”.2
Violenţa (intra) familială este “utilizarea constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui alt membru
al familiei în scopul impunerii puterii şi a controlului asupra acestuia, precum şi ansamblul conflictelor din
grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau al copilului”.3
Numărul total al cazurilor de violenţă în familie, care au beneficiat la cerere de servicii sociale,
centralizate în perioada 2009 – 2016 la nivelul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și
Bărbați (ANES) din cadrul Ministerului Muncii și Justiției Sociale, este evidenţiat în tabelul de mai jos:4
1
Declaraţia pentru Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală ONU în decembrie l993
2
Analiză de situație, CNEPSS, 2018, p. 2
3
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, 2000, p 4
4
RAPORT DE MONITORIZARE a stadiului implementării Planului operaţional pentru implementarea Strategiei naţionale
pentru prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017
Tabelul 1. Numărul total al cazurilor de violenţă în familie în perioada 2009-2016
Anul Cazuri de violență în familie

2009 12461
2010 11592
2011 12205
2012 14376
2013 15358
2014 11598
2015 12273
2016 13019
Sursa: Realizat de autor pe baza datelor prelucrate din RAPORT DE MONITORIZARE a stadiului
implementării Planului operaţional pentru implementarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi
combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017.
În anul 2017 au fost raportate Poliției un număr de 20.531 de fapte de loviri și alte violențe comise
între membrii familiei, conform statisticilor Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR). Majoritatea
agresorilor sunt adulți de sex masculin (92%) iar majoritatea victimelor sunt adulți de sex feminin (76%),
dar și minori.
Raportat la cifrele anterioare din anul 2016, când s-au înregistrat 18.531 de cazuri de loviri și alte
violențe în familie, se constată o creștere a numărului de fapte de loviri și alte violențe în familie raportate
Poliției, ceea ce arată o creștere a fenomenului, dar poate fi și un indiciu de creștere a încrederii victimelor în
a se adresa autorităților în asemenea situații.
În ceea ce privește ordinul de protecție, începând cu anul 2012, de la momentul reglementării acestei
instituții, datele statistice rezultate din centralizarea dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având
ca obiect cereri de emitere a ordinelor de protecție, se prezintă astfel:
Tabelul 2. Numărul dosarelor având ca obiect cereri de emitere a ordinelor de protecție
Anul Nr. dosare înregistrate Nr. dosare soluționate

2012 472 297
2013 2213 1781
2014 2963 3022
2015 3947 4024
2016(ian.-sept.) 3989 4226
Sursa:
https://violentaimpotrivafemeilor.ro/wp-content/uploads/2018/06/5003-20171026_StrategiNat_pilonVD.pdf.
Graficul 1. Numărul total al cazurilor de violenţă în familie în perioada 2009-2016
16000
14000
12000
10000
8000 Număr cazuri
violență
6000
4000
2000
0
2009 2011 2013 2015
Sursa: Realizat de autor pe baza datelor prelucrate din RAPORT DE MONITORIZARE a stadiului
implementării Planului operaţional pentru implementarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi
combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017
Bibliografie:
 Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, 2000, p. 4.
 RAPORT DE MONITORIZARE a stadiului implementării Planului operaţional pentru
implementarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în
familie pentru perioada 2013-2017.
 Analiză de situație, CNEPSS, 2018, p. 2.
 Declaraţia pentru Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală ONU
în decembrie l993.
 https://violentaimpotrivafemeilor.ro/wp-content/uploads/2018/06/5003-20171026_StrategiNat_
pilonVD.pdf
VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Liceul Tehnologic Forestier Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Dacă vorbim despre violenţa în mediul şcolar, nu ne putem limita doar la statisticele Ministerului de
Interne (care vizează infracţiuni: omor, tentativă de omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi, tâlhării),
căci acest fenomen are mai multe valenţe decât s-ar putea crede privind datele oficiale. Jacques Pain
reperează două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
a) violenţe „obiective”, care sunt de ordinul penalului şi asupra cărora se poate interveni frontal.
b) violenţe subiective, în care sunt incluse atitudini ostile ca „dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea,
lipsa de politeţe, absenţele de la şcoală, refuzul de a răspune la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce
unii autori numesc atitudini antişcolare”. Englezii folosesc termenul „bullying” pentru a desemna atât
atacurile verbale, cât şi intimidările (presiunea psihică).
De asemenea, calificarea unui fapt ca violent înseamnă şi emiterea unei judecăţi de valoare. Astfel,
printre tineri, vorbele obscene nu mai sunt perceput ca acte de violenţă, pe când profesorii şi-au păstrat
aceeaşi atitudine faţă de ele.
„Violenţa perturbă grav mediul şcolar. Ea conduce la o deteriorare a climatului în şcoală, afectează
raporturile elev-elev şi elev-profesor şi generează sentimente de insecuritate, de teamă, de angoasă, care
influenţează negativ dezvoltarea normală a elevului.”
Cercetări asupra acestui fenomen se cer făcute cu rigurozitate, în colaborare cu Ministerul Educaţiei,
cu Ministerul de Interne sau cu Ministerul Justiţiei. Demararea unor asemenea cercetări este de dată relativ
recentă şi în Occident (în Franţa, abia în 1994). Astfel, rezultatele au arătat că problema violenţei trebuie
discutată la două niveluri: planul global (naţional) şi planul local. La primul nivel se observă factorii
„inductori” generali, iar la cel de al doilea nivel se descoperă modalităţi specifice de manifestare a acestui
fenomen. Echipa de cercetări condusă de Eric Debarbieux a arătat faptul că violenţa trebuie înţeleasă
conform metodei „comprehensiunii” a lui Max Weber, trecând faptele prin filtrul valorilor, normelor şi
ideilor actorilor implicaţi în ele.
Anchetele de teren au relevat diversitatea formelor de violenţă ce se manifestă în mediul şcolar: de la
violenţă verbală (injurii, ameninţări, jigniri) la violenţe fizice (lovituri, încăierări), degradări ale bunurilor
(scris pe pereţi, spartul geamurilor, deteriorarea mobilierului etc.), refuzul de a lucra, absenteismul,
perturbarea cursurilor, sau manifestări mai îngrijorătoare precum furturile, agresiunile armate, violenţele
sexuale, consumul de droguri etc. Pentru sondarea acestor multitudini de fenomene, echipa condusă de
Debarbieux a procedat la sondarea „ambianţei şcolare”.
Ca factori se dau: mass-media, educaţia, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Pentru fostele ţări comuniste aceşti factori apar şi mai pregnanţi: liberalizarea mass-mediei (astfel se fac
cunoscute fapte violente care erau trecute sub tăcere în fostul regim), lipsa exerciţiului democratic, creşterea
libertăţii generale de mişcare prin democratizare, slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate să
asigure respectarea legii, accesul la mijloace de agresiune. Mai mult, tinerii observă faptul că învăţarea nu le
asigură avantajele la care s-ar fi aşteptat (inserţia pe piaţa muncii etc.), astfel erodându-se valori tradiţionale
precum munca, efortul etc.
Trasăturile de personalitate ale elevului sunt de asemenea implicate în fenomenul violenţei. Banciu şi
Rădulescu amintesc de trăsăturile de natură egocentrică, de diminuarea sentimentului de responsabilitate şi
culpabilitate, de instabilitatea emoţională, de slăbiciunea mecanismelor voluntare, de autocontrol. La aceste
trăsături congenitale se adaugă trăsăturile specifice adolescenţei. Această perioadă este una de profunde
transformări pe plan fizic, psihic şi social. Schimbările fizice pot determina sentimente de jenă, timiditate,
retragare în raport cu anturajul. De asemenea, se observă raportarea adolescentului la propriul său corp,
acesta fiind perceptul ca un mod prin care personalitatea se poate exprima (tonsuri, îmbrăcăminte
extravagantă, diferite bijuterii, tatuaje etc.), ceea ce tinerii numesc „look”.
Mobilitatea emoţională este de asemenea pregnantă, adolescentul trecând de la extaz la melancolie şi
viceversa. Se observă manifestările de ostilitate faţă de profesori şi de părinţi, motiv pentru care aceştia
trebuie să-şi înmulţească încercările de apropiere de tânăr.
Dardel Jaouadi afirmă că violenţa în mediul şcolar porneşte de la un deficit de comunicare. Astfel,
autorul respinge analiza tradiţională a violenţei din perspectiva faptelor, alegând o perspectivă weberiană,
luând în considerare climatul general al şcolii, relaţiile elevilor între ei, relaţiile elevilor cu profesorii, dar şi
cartierul în care este amplasată instituţia de învăţământ respectivă.
Debarbieux crede că şcoala nu este atât lumea delictelor, cât lumea „incivilităţilor”, acestea şi nu
violenţele mai grave având putinţa de a ne releva metode de prevenire a acestui fenomen în şcoală. Astfel,
întragă această problemă poate fi analizată plecând de la două aspecte: violenţa fizică şi incivilităţile.
Bibliografie:
 Mitrofan, Iolanda, Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative), Editura SPER,
colecția Alma Master, București, 2008.
 Alin Podașcă, Violența, Universitatea ”Dunărea de jos”, Galați, 2015.
 www.academia.edu.
SPUNEM NU VIOLENŢEI!
Prof. ANDREI ECATERINA

Școala Gimnazială Nr. 4 Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Pentru înțelegerea actelor de violență în școli este important să cunoaștem motivele care duc la
declanșarea acestora. Motivele violenței fizice sau verbale sunt grave pentru adolescenți, ceea ce îi face să
reacționeze în funcție de felul în care privesc o anumită situație sau în funcție de nivelul de educație primit.
În urma unor studii realizate de specialiștii în domeniu și în urma declarațiilor elevilor din diferite școli,
elevii-problemă sunt aceia care au dificultăți în comunicarea cu părintii sau aceia care provin din familiile în
care predomină climatul conflictual.
Un alt motiv al conflictelor este reprezentat de anturaj. Marea majoritate a elevilor se afliliază unor
grupuri și copiază comportamentul și felul de a acționa al al prietenilor noi. Chiar dacă există anumite
acțiuni pe care nu le consideră adecvate, elevii acționează în funcție de comportamentul întregului grup de
teama de a nu fi dați la o parte. Dorința de a ieși în evidență, teribilismul vârstei, nevoia de a se face
cunoscuți sunt alți factori de violență în rândul elevilor. Toate aceste acte agresive influențează negativ
sistemul educațional, dar și siguranța celor care învață în școlile în care incidentele violente apar deseori.
Violența fizică este o problemă de actualitate în rândul elevilor care învață în școlile românești.
Pentru soluționarea problemelor conflictuale există numeroase metode, mai mult sau mai puțin folositoare în
funcție de gravitatea situației. Astfel, medierea conflictelor scolare este un procedeu care constă în
soluționarea disputelor prin intervenția unei persoane neimplicate în conflict. În cadrul școlilor, această
procedură trebuie urmată de un psiholog sau de un consilier școlar.
O altă metodă ar putea fi echilibrarea intereselor care poate diminua riscul apariției conflictelor
școlare prin acordarea aceluiași statut ambelor persoane participante la conflict. În acest sens, soluționarea
problemei este mult mai simplă, iar conflictul poate fi „stins” mai ușor. Corectarea climatului conflictual în
familie reduce numărul elevilor-problemă, principalii „suspecți” în declanșarea actelor violente.
O altă procedură poate fi realizarea unui echilibru al statutului elevilor în școală; prin aceasta
procedură fiecare elev învață că este egal în drepturi indiferent de situația financiară sau de statutul social al
părinților. Termenul mediere provine din latinescul mediare. El a fost introdus în SUA ca termen de
specialitate în 1970 şi a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este necesară într-
un conflict şi se face de către persoane terţe, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a găsi o soluţie acceptată
de toate părţile implicate.
Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi
soluţionat de către părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte terţă, acceptată de toţi cei
implicaţi.
Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform acestui
principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai ieftin atunci când dreptatea sau
puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind
cunoscută şi sub numele de Modelul Harvard.
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită. Ea este folosită în cazul
disputelor de familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau moşteniri, în domeniul justiţiei penale ca
mediere între autori şi victime, în domeniul mediului ambiant, în politica comunală sub forma unor mese
rotunde sau în şcoli, sub forma unor programe de soluţionare a conflictelor între elevi.
Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită între timp în multe şcoli, este o
metodă eficientă de soluţionare a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. În acest caz este însă
deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază, ci elevii; aceşti elevi-mediatori vor
încerca să se ocupe de acest conflict imediat după izbucnirea lui, în pauze sau în orele de după debutul
acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca ,,să ofere părţilor conflictuale posibilitatea de a se
împăca şi de a începe de la zero".
În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru asumarea răspunderii, el este un lucru
deosebit de benefic. Elevii se deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi asume răspunderea. În
acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate ,,de sus", printr-un ordin, sau chiar reprimate, ci detectate şi
încadrate unui proces de soluţionare.
Acest program este aşadar o procedură cu o structură transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii
s-au dovedit în practică. Preocuparea dată conflictelor trebuie însă să depăşească graniţele programelor de
mediere. Aceste proceduri, mai degrabă limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia, de
soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin justificate, ele trebuie însă completate de alte metode,
pe termen mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi lung, ce vizează sfera ecologică şi globală.
Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga societate, şi mai ales în organizaţii şi
instituţii. Astfel, în şcoli, trebuie să existe, pe lângă programele de mediere a conflictelor ce au ca obiect
indivizii, şi concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de reformă şcolară, pentru a crea aici
condiţiile proprii pentru schimbările dorite.
Bibliografie:
 Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978;
 Zlate M., Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom, Iaşi, 2004-;
 Vlăsceanu M., Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Editura Paideea, Bucuresti, 1993.
SPUNE NU VIOLENȚEI!
Secretar ANGHEL DANIELA CARMEN

Şcoala Gimnazială Nr 5 - Structura Şcoala Goranu, Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Violența reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un individ, grup, clasă socială în scopul
impunerii voinței asupra altora. Principalele tipuri de violență sunt:
1. Violența fizică – utilizarea forței în scopul provocării suferinței fizice
2. Violența psihică – utilizarea unui limbaj care influențează negativ dezvoltarea personalității unei
persoane
3. Violență verbală
4. Violența instituțională - apare când o instituție neagă drepturile fundamentale ale unora dintre
membrii ei; când violența este instituționalizată, ea devine o parte a culturii și este acceptată de către
societate.
Violența, o întâlnim peste tot, pe stradă, la televizor, în ziare, la școală, în magazine, de multe ori
acasă și începem să credem că face parte din existența noastra, deci trebuie să o tolerăm. FALS!
În spatele oricărei acțiuni există întotdeauna o motivație, astfel că în ceea
ce privește violență găsim motivații și cauze din cele mai diverse:
 la nivel individual – lipsa educației, carențe în comunicare, o imagine de sine slabă,
agresivitate și violență în familie etc.;
 la nivel global – cauze religioase, economice și teritoriale.
Oricum am privi tipurile de manifestări ale violenței este nevoie de mai mulți indivizi pentru
a susține o cauză, fie ea chiar și prin violență, ceea ce reduce totul din nou la nivel
individual. ,,Multe lucruri sunt violente dar nimic mai violent ca omul.” – Sofocle
Din punct de vedere psihologic, atunci când vorbim de agresivitate/violență, ne referim și la nevoia
de putere și control, nevoie care, dintr-un motiv sau altul, nu pot fi îndeplinite prin căi sănătoase, normale.
Violența poate fi exprimată atât verbal cât și fizic și vinovăția creării situației agresive este împărțită: un
procent mare îi revine celui ce nu-și poate exprima în mod adecvat
nevoile și cerințele și recurge la violență și un alt procent îi revine celui ce tolerează un astfel de
comportament și nu ia nicio măsură în a se proteja pe sine, pe ceilalți și chiar pe agresor. Este vorba de
responsabilitate.
Citatele unor mari gânditori reflectă totul despre violență:
 “Violenţa este arma celor slabi.” – Mahatma Gandhi
 “Dacă pentru apărare se exercită o violenţă mai mare decât e nevoie, aceasta va fi ilicită.
Dar dacă se respinge violența cu măsură, aceasta va fi licita.” – Sf. Toma D’Aquino
 “Mai mult câştigi prin iertare decât prin violenţă.” – La Fontaine
 “Orice reformă impusă prin violenţă nu va îndrepta răul: înţelepciunea nu are nevoie de violenţă
.” - Lev Tolstoi
 “Victoria obţinută prin violenţă este echivalentul unei înfrângeri, pentru că este temporară.”
– Mahatma Gandhi
 “Non-
violenţa înseamnă nu numai evitarea violenţei fizice externe, ci şi a violenţei interne asupra
spiritului. NU doar refuzi să împuști un om, ci refuzi și să-l urăști.” – Martin Luther King
 “Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere.”
– Biblia, Proverbe 20:3
 “Nu vă pot învăța violență, pentru că nu cred în ea.” – Petre Țuțea
 “Violența poate ataca celula genetică prin modificările în interiorul organismului.” - Arsenie
Boca
Bibliografie:
 http://www.unicef.ro
 https://www.scribd.com/doc/37296843/Referat-violenta
PROVOCAREA PREZENTULUI - BULLYING-UL
Prof. ANTONESCU VALERIA CRISTIA

Colegiul Național ,,Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Când devin elevi, copiii se confruntă cu sarcina de a-și găsi locul în noua lume a instituției școlare
extinse, cu toate structurile și regulile sale. Ei trebuie să învețe și cum să construiască relații și să-și formeze
un simț al apartenenței la spațiul său intern și la conviețuirea în comunitate împreună cu grupuri și indivizi
diverși. Copiii trebuie să învețe „cum să se adapteze unul la altul, să accepte și să respecte regulile, să dea
naștere și să pună în aplicare propriile idei într-un mod corespunzător, să fie capabili să gestioneze
dezamăgirile și constrângerile”.
În calitate de instituție educațională, școala stabilește o gamă de cerințe specifice: performanțele
școlare ale elevilor sunt în mod sistematic inspectate, examinate și comparate cu ale celorlalți. Deloc
surprinzător, așteptările și presiunea percepută în ceea ce privește realizările, precum și stresul legat de
acestea pe de-o parte și un climat școlar negativ în general, de cealaltă parte, sunt factori importanți care
facilitează bullying-ul în școală.
În funcție de resursele personalității lor, de mediul de proveniență cultural și social și de
circumstanțele vieții, elevii sunt echipați în mod diferit să facă față provocărilor personale și sociale din
partea școlii. Totuși, este vital să învețe să facă față cerințelor și provocărilor, pentru că este o competență
cheie și o condiție obligatorie pentru o viață împlinită ca adult. Pentru a realiza aceasta, elevii au nevoie de
ajutor din partea părinților, profesorilor și grupului lor de semeni.
Condițiile importante pentru succes în acest proces sunt un climat de deschidere, reguli clare,
acceptare și conștientizare în cadrul mediului școlar. Odată cu debutul vieții școlare a copiilor părinții să
confruntă și ei cu provocări complet noi. În timp ce încă este cea mai semnificativă resursă socială,
educațională și fizică pentru copiii lor, ei trebuie să-și pună un fel de ‘cămașă de forță’, pentru că școala va
determina viața de zi cu zi a copiilor lor și astfel a familiei lor, pe o perioadă lungă de timp.
Dacă părinții vor fi capabili să-și sprijine emoțional copiii, dacă vor reuși să aprecieze perspectiva
copilului, aceasta depinde de o serie de factori și experiențe timpurii. Experiențele lor personale, resursele de
timp disponibile și, posibil, o presiune internalizată de a performa, transferată asupra copiilor, pot afecta
sprijinul oferit de unii părinți. Un climat deschis, reguli clare, acceptare și conștientizare în mediul școlar
sunt importante pentru părinți și pentru copii, pentru a putea să acționeze spre binele copiilor și să-i sprijine
atunci când e nevoie. Dar profesorii? Pe de-o parte, sarcina lor este de a implementa programa școlară și
planurile de lecție, dar și să facă față cerințelor sociale ale școlii într-o manieră care să ofere “înțelegere,
promovare și corectitudine”.
Cum este posibil să îndeplinești cu succes aceste așteptări diverse? Poate știți deja: Profesorii și
personalul școlar trebuie să promoveze un climat școlar deschis, pozitiv și de susținere cu reguli clare,
acceptare și conștientizare. Școala este un spațiu pentru învățare și relații sociale, la un loc. Poate opera cu
succes doar ca o operă completă: „Școala ar trebui să fie un mediu educațional sigur și pozitiv” . Orice
tulburare a dezechilibrului dintre aceste sarcini cheie poate împiedica succesul fiecărui elev și poate afecta
construirea de relații sociale, de încredere și comuniune pentru toți.
Contextele școlare diferă mult de la o țară la alta. Cu toate acestea, toți copii au arătat o perspectivă
similară asupra lumii, indiferent de locul în care trăiesc, cresc și studiază. În atelierele de lucru participatorii,
de responsabilizare, reflectând abordarea concentrată pe copil, i-am lăsat pe copii să vină activ cu idei, să-și
imagineze, să reflecteze, să viseze, să-și exprime părerile și perspectiva cu privire la bullying-ul în școală:
“Ascultați-mă! Am multe să vă spun!”.
Acesta este modul în care noi, ca adulți, putem auzi nevoile și preocupările lor. Am dedicat un
material special, „Ascultați! Ce ne spun copiii despre bullying și siguranța în școală”, rezultatului acestei
munci. Peste 100 de școlari și adolescenți au participat la interviuri special create și discuții de tip focus
grup, exprimându-și părerile despre bullying. Copiii au definit și descris bullying-ul într-o varietate de
moduri.
Indiferent de diferențe, ei au împărtășit povestiri similare despre modul în care înțeleg bullying-ul și
problemele cu care se confruntă la școală. „... Și bullying poate fi și atunci când prietenii tăi se întorc
împotriva ta și nu mai vrei să te duci la școală.” Implicarea copiilor în discuții cu privire la modul în care ei
definesc, experimentează și abordează bullying-ul în școală a avut și o altă parte foarte importantă.
Rădăcinile etimologice ale cuvântului bullying se pot regăsi în secolul XVI, când “mybully” însemna
“dragul meu”, “iubitul meu”, venind din cuvântul danez boele. Un secol mai târziu a apărut pentru prima
dată cu sensul actual, dar abia în secoul XX acest cuvânt a dobândit definițiile academice folosite astăzi. Ca
verb, tobully înseamnă: a intimida, a speria, a domina, printre altele. „Bully” este o persoană care își
folosește puterea și tăria sa pentru a speria sau răni persoanele mai slabe.
Prof. Dr. Dan Olweus, un profesor cercetător în psihologie din Norvegia este considerat pionier pe
tema bullying-ului, pe baza a aproape 40 de ani de cercetare, implementare și evaluare a programelor de
prevenire . Definiția sa afirmă: „Un elev este agresat atunci când el/ea este expus, în mod repetat în timp,
unor acțiuni negative din partea unuia sau mai multor elevi.... O acțiune negativă este situația în care o
persoană provoacă intenționat, sau intenționează să provoace, durere fizică sau disconfort unei alte persoane,
prin contact fizic, cuvinte sau în alte moduri.”
Bullying-ul este una dintre cele mai complexe forme de comportament agresiv și violență. Cu toate
acestea, nu fiecare act de violență este o acțiune de bullying. Conform studiului Organizației Mondiale a
Sănătății privind comportamentul sănătos la copiii de vârstă școlară, bullying apare atunci când un elev este:
„tachinat în mod repetat într-un mod care nu îi place… Dar nu este bullying atunci când doi elevi de putere
sau autoritate similară se ceartă sau se bat. Nu este bullying nici atunci când un elev este tachinat într-un
mod prietenos și glumeț”.
Olweus a făcut diferența între trei tipuri de bază de comportament tip bullying:
● fizic: lovire, împingere, pocnire, ciupire, constrângerea celuilalt elev prin contact fizic
● verbal: amenințări, tachinare, insulte, bătaie de joc, șantaj, poreclire, împrăștierea de zvonuri și
minciuni
● emoțional/psihologic: excluderea intenționată a cuiva dintrun grup sau activitate, manipulare,
ridiculizare .
Ken Rigby este un alt cercetător renumit în domeniul bullying-ului, un fost profesor, psiholog și
academician, care a lucrat pe tema aceasta timp de peste 25 de ani. Avansând repede în ultima decadă,
comunicarea digitală a devenit un mijloc vital de exprimare pentru tineri și copii, o platformă pentru întâlniri
virtuale și relații sociale între ‘nativii digitali’. Cu toate acestea, spațiile de comunicare online poartă riscuri
multiple pentru bullying.
Bullying-ul cibernetic denotă utilizarea mediilor electronice (Internet, telefoane inteligente, email-
uri, Facebook și rețele sociale, programe de mesaje text/chat, ex. WhatsApp, platforme foto și video și
pagini de internet) pentru a răni o altă persoană. Acestea pot include mesaje de intimidare, insulte, hărțuire
sexuală sau ridiculizare și ocară. În contrast cu bullying-ul tradițional, o trăsătură comună a acestora este
anonimatul frecvent al agresorilor cibernetici.
Cybergrooming este un alt fenomen al erei digitale cu o întindere și consecințe îngrijorătoare -
folosirea Internetului pentru inițierea de contacte (virtuale), hărțuire sexuală și posibil abuzul sexual al
copiilor și al tinerilor. Concentrate în general pe perspectiva că în contextele sociale și culturale particulare,
ideile despre ce sunt sau ce ar trebui să fie femeile (fetele) și bărbații (băieții), stereotipurile pot fi, în același
timp, prescriptive în mod rigid.
Bibliografie:
 www.unicef.ro
VALUABLE BULLYING PREVENTION TIPS
Prof. AȘTEFĂNOAIE NICOLETA

Școala Gimnazială “Liviu Rebreanu” Comănești
Județul Bacău
According to American research, effectively addressing a bullying problem requires a culture

change. A true culture change takes time, but there are a few key steps to help the factors of decision get
started:
- Don't use your status as the school leader as the lever for change; instead, "listen before talking and
reflect before acting" to ensure your staff feel valued (this is backed up by the N.E.A.(National Education
Association in the U.S.A.) survey, which found an important predictor of adult willingness to intervene in
bullying was their "connectedness" to the school, defined as their belief they are valued as individuals and
professionals in the learning process).
- Survey students, staff and parents to find out how much and what type of bullying is going, as well
as where and when, to target prevention efforts.
- Develop a Code of Conduct that reinforces school values and clearly defines unacceptable behavior
and consequences. Empower bystanders -- teachers and especially students -- to help enforce it by training
them to identify and respond to inappropriate behavior.
- Increase adult supervision. Most bullying happens when adults are not present, so make sure they
are "visible and vigilant" in hallways, stairwells, cafeterias and locker rooms, as well as on buses and the
way to and from school for students who walk.
- Conduct bullying prevention activities, such as all-school assemblies, communications campaigns
or creative arts contests highlighting school values to bring the community together and reinforce the
message that bullying is wrong.
Even when a school leader doesn't have a formal bullying prevention agenda, teachers can create
safe, bully-free zones in their classrooms:
- Know your school and district policies on bullying.
- Do your part to implement them effectively.
- Treat students and others with warmth and respect.
- Let students know that you are available to listen and help them.
- Conduct classroom activities around bullying

- Help your class identify bullying in books, TV shows and movies, and discuss the impact of that
bullying and how it was/could be resolved.
- Hold class meetings in which students can talk about bullying and peer relations.
- Discuss bullying with colleagues as a group.You will be better able to monitor the school
environment. Discuss both bullying in general and concerns regarding specific students.
- Take immediate action. Failure to act provides tacit approval of the behavior and can cause it to
spread.
Bibliografie:
 https://www.aft.org/press-release/aft-launches-national-see-bully-stop-bully-making-difference-
campaign
VIOLENŢA ŞCOLARĂ - EXPRESIA VIOLENŢEI DIN SOCIETATE
Prof. BARBU CLAUDIA

Liceul Tehnologic “General Magheru” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Mediul social contine numeroase surse de influenta de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina
violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile sociale, criza
valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu educatia tinerilor, lipsa
de cooperare a institutiilor implicate in educatie.Pentru tarile fost comuniste, cresterea violentei in general,
nu numai a violentei scolare, este pusa pe seama unui complex de factori precum: liberalizarea mass-media ,
lipsa exercitiului democratic, cresterea libertatii generale de miscare, slabirea autoritatii statului si a
institutiilor angajate in respectarea legii, accesul la mijloace de agresiune (I. Radu, 1994 ).
G.Basiliade releva urmatoarele contradictii de nivel social, care sunt cauze de tip macrosocial ale
deviantei (violentei): contradictiile intre stadiile diferite de dezvoltare socio-economica a unor zone, intre
diferite modele socio-culturale, intre normativele morale ale societatii globale si moralitatea unor categorii
de grupuri si persoane, intre valorile moral-cetatenesti si juridice si modul individual sau colectiv de
raportare la ele.
Conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor, care incep sa se
indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. Si aceasta cu atat mai mult cu cat constata ca scoala nu
ii asigura insertia profesionala.Valorile traditionale promovate in scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o
degradare vizibila. Un mediu social in criza afecteaza profund dezvoltarea personalitatii adolescentului si a
individului, in general.
Violenta scolara este un fenomen social complex iar formele sale de manifestare au evoluat o data cu
normele sociale. Tot mai multi psihologi si sociologi sublineaza faptul ca mijloacele de comunicare in masa
, prin continutul neadecvat pe care il promoveza uneori, pot propaga in randul tinerilor, atitudini disocile si
antisociale.Cercetarile lui D.L.Eron( 1989) arata ca mai ales copiii cu potential agresiv urmaresc programe
TV care prezinta violenta.
Alte experimente cum sunt cele ale lui A. Bandura, S.A. Ross (1963), L.Berkowitz (1974) arata ca si
copiii fara tulburari caracteriale pot fi afectati de violenta emanata din unele filme, mai ales daca violenta e
promovata de eroul simpatic, cu care copilul se identifica.
Unii adolescenti apreciaza in filme doar scenele agresive, luate ca atare, fara sa faca distinctia
necesara intre agresivitatea prosociala si cea antisociala, fiind interesati mai mult de tehnicile agresiunii, pe
care le pot invata pentru a le utiliza la randul lor. Importul de modele de conduita, combinat cu generalizarea
proceselor de imitatie-invatare sociala si afirmare sociala, exacerbate la varsta adolecentei, joaca un rol –
cheie in violenta scolara, si in delincventa in general.
Muzica difuzata prin intermediul unor posturi de televiziune si radio poate incita la violenta, de cele
mai multe ori autorii acestor cantece inspirandu-se din realitate si anume din violenta intalnita in mediul in
care traiesc. Unii adolescenti isi insusesc astfel un mod de a trai, considerand violenta un mijloc de
supravietuire.
P. Ilut include in lista efectelor negative ale mass-mediei asupra violentei urmatoarele: dezinhibitia,
desensibilizarea fata de victima, afectarea operationalitatii sistemului cognitiv, invatarea de tehnici de
agresiune. Prin difuzarea scenelor de violenta, mass-media este considerata alaturi de consumul de alcool si
droguri, un factor de risc in manifestarea violentei. Comportamentele violente ale elevului isi pot avea
originea si intr-un management defectuos al clasei scolare, intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale
la o populatie scolara considerabil schimbata.
F. Dubet spune ca indiferenta profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de
elevi. Sunt numerosi elevi care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele
vin sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de increderea in fortele proprii.
Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de
comunicare, pasivitate la lectie, indiferenta sau, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile,
provocatoare.
Forma de violenta cel mai frecventa evocata de profesori e zgomotul, produs prin comunicarea
neautorizata intre elevi, in timp ce elevii percep lipsa de comunicare ca fiind principala forma de violenta
din partea profesorilor fata de ei (alaturi de nedreptate si lipsa de intelegere).
In Romania, intr-un studiu experimental, efectuat de C. Havarneanu, realizat pe elevi de liceu a
descoperit ca cele mai frecvente forme de agresivitate a profesorilor fata de elevi, asa cum sunt percepute de
acestia din urma, sunt, in ordine descrescatoare: folosirea tonului ridicat, evaluarea neobiectiva, intimidarea
elevilor, adresarea de injurii/jigniri, amenintarea,lovirea, nervozitate permanenta, ironia, absenta raspunsului
la solicitari.
Violenta scolara este un fenomen extrem de complex, cu o determinare multipla: familiala, societala,
scolara, personala si culturala. Ea se prezinta ca un ansamblu specific de forme de violenta care se
conditioneaza reciproc si au o dinamica specifica: violenta importata din afara scolii, dar si violenta generata
de sistemul scolar; violenta adultilor impotriva elevilor dar si violenta elevilor impotriva profesorilor.
Acest fenomen este greu de evaluat atat la nivel national, cat si la scara mondiala este greu de
estimat, deoarece violenta fizica poate fi interpretata ca o problema interna, ce trebuie rezolvata prin
mijloace interne mai degraba decat prin apelul la forurile competente.
Violenta in scoala este o expresie a violentei din societate; cand violenta se produce in scoala, ea
conduce si la alte consecinte: alaturi de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violenta din scoala reduce
sansele elevilor de a-si dezvolta personalitatea pe deplin si de a dobandi o educatie de calitate.
Bibliografie:
 Debesse, M. (1970), Psihologia copilului de la nastere la adolescenta, EDP, Bucuresti.
 Huditean , A., (2002), Devianta comportamentala la elevi, Psihomedia, Sibiu.
 Preda, V., (1981), Delincventa juvenila. O abordare multidisciplinara, Presa Universitara
Clujeana, Cluj – Napoca.
 Radu , I. , (1994), Psihologie sociala, Editura Exe, Cluj – Napoca.
 Radulescu, S. , Banciu, D., (1990), Introducere in sociologia delincventei juvenile.
VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ
Înv. BARBU IOANA

Şcoala Gimnazială Budeşti
Judeţul Vâlcea
Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, manifestându-se şi în trecut, în spaţiul autonom al şcolii. În
zilele noastre, şcoala, ca instituţie, este mai transparentă. În contextul cultural şi politic european se acceptă
şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu privilegiat, al securităţii, liber de conflicte şi de
manifestări ale violenţei sociale. Violenţa în şcoli nu este un fenomen social nou, astăzi fiind mai vizibil
datorită mediei. În vechea Europă, în şcoli domnea brutalitatea, tolerată pentru disciplinarea elevilor. Însă, o
dată cu evoluţia societăţii umane, în cursul istoriei, a apărut un nou tip de personalitate, caracterizat prin
creşterea controlului afectelor şi descreşterea impulsivităţii – forme superioare de control de sine.
Violenţa împotriva copilului nu mai este tolerată. Trebuie apărat interesul copilului pentru a-i asigura
dezvoltarea în cele mai bune condiţii, iar răul tratament al copilului este interzis prin lege (ameninţarea,
indiferenţa, neglijenţa, derâderea, umilirea, pedepse corporale etc. Promovarea siguranţei în şcoală
înseamnă, în primul rând, prevenirea violenţei şcolare.
Violenţa poate lua diverse forme: pedeapsă fizică, restricţie fizică, constrângere solitară şi orice
formă de izolare, obligaţie de a purta o vestimentaţie distinctivă, restricţii alimentare, restricţii sau refuzul de
a avea contact cu membrii familiei sau cu prietenii, abuzul verbal, sarcasmul. De asemenea, putem cuprinde
tot aici, comportamente precum: exprimare inadecvată sau jignitoare, bruscare, împingere, lovire, rănire,
comportament ce intră sub incidenţa legii (viol, furt, vandalism etc.), ofensă adusă cadrului didactic,
comportament şcolar inadecvat.
Formele de manifestare ale violenţei în şcoală sunt: violenţa între elevi (are cea mai mare pondere
în cazurile de violenţă şcolară), violenţa elevilor faţă de profesori, violenţa profesorilor faţă de elevi. În
cazul violenţei între elevi, constatăm că această manifestare este specifică îndeosebi vârstei adolescentine.
Principalele cauze ale acestei forme de violenţă sunt reprezentate de mediul familial, unde pot avea loc astfel
de incidente, societatea în ansamblu agresivă, strada şi grupurile stradale, mass-media. În cazul distribuţiei
pe genuri, constatăm că băieţii sunt mai violenţi decât fetele, violenţele lor luând chiar forme mai grave
decât cele ale fetelor, care prezintă forme mai tolerabile.
Cauzele şi motivaţiile acestor manifestări comportamentale la această vârstă sunt afirmarea
masculinităţii, pentru status într-un grup, pentru rivalitate la băieţi,iar concurenţa pentru note, apărarea unor
relaţii de prietenie în cazul fetelor. Cel mai des, această formă de violenţă are loc în timpul recreaţiilor şi cel
mai frecvent fiind întâlnite violenţa verbală şi jignirile pe baza situaţiei economice, religioase sau etnice.
Violenţa elevilor faţă de profesori este, din păcate, o realitate în şcolile din România. Se manifestă astfel:
comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor (absenteism, fugă, acte de indisciplină la ore,
ignorarea cadrelor didactice, agresiune verbală şi nonverbală, refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare, atitudini
ironice faţă de profesori), comportamente violente evidente (injurii, loviri, jigniri).
Cele mai frecvente sunt absenteismul şi indisciplina. Un alt aspect important în analiza vieţii şcolare,
cu implicaţii asupra elevului şi calităţii activităţii educaţionale, este violenţa profesorilor faţă de elevi. Cel
mai adesea se manifestă prin atitudini ironice ale profesorilor faţă de elevi, evaluare neobietivă, agresiune
nonverbală, ignorare, excludere de la ore, injurii, jigniri, lovire (în ordine descrescătoare a frecvenţei
cazurilor). Cauzele sunt multiple în societatea noastră, iar amplificarea fenomenului ţine de natura
schimbărilor social-politice şi economice survenite în ultimii ani.
Excedentul de sarcini se reflectă negativ în procesul de îndrumare şi control pe care-l exercită
dirigintele asupra unui colectiv numeros, de aproximativ 30 de elevi cu individualităţi total diferite, ţinând
cont că fiecare copil afiliat procesului educativ instituţionalizat poartă şi amprenta unor factori externi,
precum mediul de viaţă, potenţialul educativ al familiei, apartenenţa la un anumit grup de prieteni etc. Lipsa
de autoritate a cadrelor didactice, care demonstrează slabe aptitudini psihopedagogice, precum şi
indisponibilitatea acestora de a interveni în reglarea și normalizarea relațiilor, în detensionarea situațiilor
conflictuale, poate genera conflicte majore.
Violenţa fizică şi verbală este un fenomen care ia tot mai mult amploare în şcolile româneşti. Pentru
că autorităţile consideră că trebuie luate măsuri,– n.r.). Analiza experienţelor şcolilor în iniţierea, derularea
şi evaluarea activităţilor de prevenire şi combatere a fenomenelor de violenţă a condus la următoarele
concluzii:
• Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenire şi activităţile de asistenţă
acordată elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente anti-violenţă, pornind de la
cunoaşterea problemelor cu care se confruntă. Chiar acolo unde există acţiuni destinate problemei violenţei,
acestea nu contează pe implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate în rândul celor care ar
trebui cu prioritate să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv, părinţi), nu sunt organizate în
forme atractive pentru elevi şi se limitează la expuneri de documente sau de situaţiiproblemă. În puţine
cazuri, violenţa în şcoală este definită ca fiind o problemă instituţională.
• În majoritatea cazurilor, nu există parteneriate sau cooperare reală nici la nivelul unităţii şcolare
(între elevi, cadre didactice, părinţi, conducerea şcolii) şi nici la nivel interinstituţional, care să definească
situaţiile de violenţă, să elaboreze strategii de prevenire şi control, să monitorizeze şi să evalueze impactul
acestora.
• Măsurile şcolii vizând prevenţia şi controlul fenomenelor de violenţă sunt, în cea mai mare parte,
formale şi stereotipe. Spre exemplu, se confundă existenţa unui regulament şcolar sau a altor documente pe
care şcoala le-a iniţiat cu funcţionalitatea efectivă a acestora. Regulamentele devin dintr-un instrument util
de prevenire şi combatere a violenţei un mijloc formal de „acoperire” a lipsei de iniţiativă. Şcolile
investigate nu reuşesc să abordeze situaţiile de violenţă „ascunsă” şi nu dispun de mijloace adecvate de a
evalua violenţa subiectivă (sentimentul de insecuritate al elevilor).
• Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu gravitatea faptelor
şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor consideraţi
elevi-problemă. Sancţionarea nu este gândită ca o formă de prevenire. În alte cazuri, actele de violenţă
nesancţionate ajung să influenţeze şi pe ceilalţi elevi, devenind de multe ori modele de urmat.
• Măsurile de control şi pază care predomină sunt cele bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor
reprezentanţi ai autorităţilor de pază şi protecţie, în defavoarea celor care se bazează pe formarea cadrelor
didactice, a elevilor sau a consilierilor
• În ceea ce priveşte actele de violenţă care au loc în vecinătatea şcolii, conducerea unităţilor şcolare
şi cadrele didactice par să acorde atenţie acestora numai dacă se manifestă şi în şcoală, ajungând să cunoască
actorii din vecinătatea şcolii care au potenţial violent numai după ce un fenomen de violenţă a avut loc. O
asemenea abordare reprezintă un important handicap în elaborarea unor strategii eficiente de prevenire a
situaţiilor de violenţă şcolară.
• Şcolile reclamă insuficienţa resurselor de care dispun pentru contracararea fenomenelor de violenţă
şcolară. Lipsesc atât resursele umane calificate şi disponibile, cât şi resursele metodologice şi cele materiale.
• Unii consilieri au încă o atitudine pasivă, ignorând atribuţiile şi rolul proactiv pe care trebuie să-l
aibă în comunitatea şcolară, prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic şi prin implicarea în identificarea şi
rezolvarea problemelor elevilor, ale profesorilor şi ale părinţilor, în afara cabinetului şcolar.
VIOLENȚA LASĂ URME ...
Prof. BĂIAȘU ALINA GABRIELA

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Constanța
Judeţul Constanța
Modalitatea de prezentare: proiect didactic

Tipul lecției: consiliere și orientare
Durata: 50 de minute
Grupul țintă: elevi din clasele a IX-a, a X-a
Scopul activității: prevenirea și combaterea violenței și a victimizării
Obiectivele activității:
 Să analizeze proverbe și zicători din perspectiva ideii de violență și victimizare;
 Să formuleze argumente pentru a asocia fiecare proverb sau zicătoare cu un cuvânt- cheie din
cele date;
 Să construiască un profil aproximativ al elevului cu manifestări de violență și al celui victimă;
 Să exemplifice îndemnuri, sloganuri anti-violență.
Metode și procedee utilizate: conversația euristică, exercițiul de energizare, problematizarea,
învățarea prin descoperire, aprecierea verbală, lucrul în echipă.
Mijloace și materiale utilizate: flip-chart, markere, emoticoane, piese de puzzle.
Desfășurarea activității:
Secvența 1
Profesorul prezintă elevilor activitatea și scopul acesteia.
Secvența 2
Cadrul didactic dirijează exercițiul de intercunoaștere și conectivitate între membrii grupului:
“Vă invit să începem călătoria noastră prin lumea cunoașterii cu un scurt exercițiu de intercunoaștere
și realizare a conectivității între noi. Vă rog să vă ridicați în picioare și să verbalizați un aspect care vă place
în clasa/școala voastră și unul care nu vă place, spunându-vă și numele.”
Elevii:
 Ascultă explicațiile și se familiarizează cu spațiul de desfășurare a activității, precum și cu
membrii grupului.
 Identifică aspectele care le plac / nu le plac în clasa de elevi / în școală, spunându-și numele;
 Participă la exercițiu, urmând instrucțiunile.
Secvența 3
Dirigintele stabilește împreună cu grupul regulile de comunicare și interacțiune între membrii
grupului (“Vorbim pe rând!”, “Respectăm opinia colegului!”, “Ascultăm interlocutorul!” etc.)
“Pentru a ne asigura de buna desfășurare a activității vă invit să stabilim împreună regulile de
comunicare și interacțiune în grup. Descoperiți piesele de puzzle și asamblați puzzle-ul cu regulile de grup.
Dacă veți simți nevoia, veți putea aduga reguli. ”
 Elevii interacționează și colaborează la realizarea puzzle-ului cu reguli de grup.
Secvența 4
Profesorul dirijează desfășurarea exercițiului care are drept obiectiv interpretarea proverbelor și
zicătorilor din perspectiva ideii de violență și victimizare.
1. Vorba dulce, mult aduce.
2. Ce ție nu-ți place, altuia nu face.
3. Bătaia e ruptă din rai.
4. Unde dă mama, crește.

5. Așchia nu sare departe de trunchi.
6. Copil cuminte și babă frumoasă nu există.
 Elevii, în echipe, explică proverbele și formulează argumente pentru a asocia fiecare proverb
sau zicătoare cu un cuvânt: comunicare, empatie, frică, părinți, copilărie.
 Profesorul conchide:
- Comunicarea și toleranța sunt alternative la violență.
- Dezvoltarea copiilor într-un mediu familial în care relațiile dintre părinți sunt dominate de
conflicte grave, în care copiii sunt expuși la acte de violență favorizează preluarea unor modele
de conduită agresivă pe care le transpun în alte contexte, în alte sisteme de relații.
- Un anume grad de conflict între copii este inevitabil și nu are de fiecare dată efecte negative,
deoarece copilul poate învăța din micile neînțelegeri cu ceilalți adevărate lecții de viață.
Secvența 5
Profesorul dirijează desfășurarea exercițiului care are drept obiectiv alegerea caracteristicilor
unui elev cu tendințe agresive și a celor ale unui elev victimă;
Elevii vor fi solicitați să studieze caracteristicile date și să construiască, în echipă, portretul
elevului cu tendințe agresive și ale elevului victimă, utilizând informații/presupoziții privind
familia, părinții, nivelul educațional al părinților, stilul de viață, statutul socio-economic,
situația școlară, aspect fizic, valori personale etc.
Raportorul fiecărei echipe va prezenta portretul avut și va atașa acestuia emoticonul cu emoția
potrivită din cele oferite de psiholog.
După finalizarea discuțiilor, prof. psiholog va trage împreună cu elevii următoarele concluzii:
- Violența și victimizarea lasă “urme” din punct de vedere fizic, psihic, social;
- Este important să conștientizăm importanța nu numai a distincției între agresori și victime, cât
și a versatilității acestor ipostaze, din cauza escaladării violenței și complexității cauzelor care
fac în anumite situații ca un elev sau adult să manifeste agresivitate sau să devină victimă.
Profesorul poate utiliza următoarea explicație ca modalitate de a ilustra modul în care elevii își pot
controla propriul comportament chiar dacă ei nu pot controla ceea ce fac sau spun ceilalți elevi: “Ori de
câte ori cineva face ceva care vă enervează, vă supără sau vă irită, puteți face alegeri. Puteți reacționa la
fel, comportament care de regulă declanșează o altă reacție de la acea persoană sau puteți să îi faceți față
pe cont propriu. De exemplu, să presupunem că cineva vine la voi și vă pune o poreclă. V-ați putea spune în
gând ”Sunt eu ceea ce spun ei că sunt? Și chiar dacă aș fi acest lucru înseamnă că nu sunt bun de nimic? La
ce mă ajută să îl lovesc? Care sunt celelate opțiuni pe care le am?”
Gândind lucrurile în această manieră veți vedea că nu veți mai fi atât de supărat. Asta nu înseamnă că
trebuie să vă placă când oamenii vă tachinează, vă evaluează negativ sau vă exclud, dar nici nu înseamnă că
trebuie să reacționați în moduri care ar putea să înrăutățească situația”.
Secvența 6 – Evaluare / feed-back
Profesorul:
Realizează aprecieri frontale și individuale privind implicarea în activitate a elevilor.
Sumarizează principalele aspecte discutate.
Îndeamnă elevii să exprime îndemnuri / sloganuri antiviolență.
Invită elevii să completeze chestionarul de feed-back:
Bibliografie:
 Burns, George, 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți, Editura Trei, București,
2011;
 Constandache, Petrică S. , Alexandrescu, E., Petrovai, D., Strategii de prevenire a violenței

în școală - Program pentru reducerea comportamentelor agresive în mediul şcolar, Salvați
copiii, 2009;
 Goleman, D., Emoţiile distructive – Cum le putem depăşi?”, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2005;
VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR. TIPURI ȘI CAUZE
Prof. BĂIAȘU LUMINIȚA ILEANA

Colegiul Economic Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Violența este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio vizuală,
informează în permanență cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile, distrugerile de bunuri și până la
cele mai puțin șocante, cum ar fi violențele verbale, toate acestea susținute de o abundență de imagini
violente se perindă zilnic prin fața ochilor noștri. În acest context, apariția diferitelor forme de violență în
mediul școlar pare aproape o fatalitate și devine adesea un lucru obișnuit, cu care oamenii coexistă fără
măcar a mai sesiza pericolul.
Chiar dacă reprezintă o problemă delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenței nu se poate
face decât dacă sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare și posibilitatea de prevenire.
Violența în mediul școlar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de manifestare care
justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel școala este spațiul de manifestare a conflictului
între copii și între adulți-copii, iar raporturile de forță sau planul în care se consumă conduitele ofensive
(verbal, acțional, simbolic) sunt variabile importante în înțelegerea fenomenului.
De aceea când folosim noțiunea mai generală de „violență” desemnăm orice comportament al cărui
scop este prejudicierea sau distrugerea victimelor. În primul rând, atunci când vorbim despre violență
școlară nu putem să ne limităm la actele de violență care cad sub incidența legii. Violența școlară este un
fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat și cu ajutorul altor indicatori. A gândi strategii, proiecte de
prevenire a violenței școlare înseamnă a lua în considerație toți factorii (sociali, familiali, școlari, de
personalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Școala poate juca un rol important în
prevenirea violenței școlare.
Așadar, fenomenul violenței școlare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află violența
fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o provoacă), respectiv
incivilitățile (care sunt foarte numeroase și pot afecta grav ambianța școlară). Violența perturbă grav mediul
școlar. Violența este dezorganizarea unui sistem personal sau social care se traduce printr-o pierdere a
integrității (fizice, materiale, psihice).
Dacă, în fazele de început ale educației școlare (când părinții noștri erau elevi), predomina violența
profesorului asupra elevilor, democratizarea educației a antrenat o deplasare a violenței către elevi,
canalizând-o dinspre elevi spre profesori. Violența fizică și cea verbală sunt două dintre cele mai des
întâlnite tipuri de violență în școlile din Europa. Cultura adolescenților pare a fi centrată pe violență,
fenomen la care au contribuit familia, școala, industria divertismentului și mass-media.
În mediul școlar, elevii sunt supuși următoarelor tipuri de violență:
 violență emoțională, vulgaritateă de limbaj- dinspre elevii cu comportament indezirabil;
 violență fizică din partea colegilor mai mari sau mai puternici;
 agresiunea parinților sau altor membrii ai familiei, ca metodă de rezolvare a nemulțumirii față de
copil;
 violență stradală, escrocherii, șantaj din partea unor tineri fără ocupație, a găștilor de cartier;
 frustrarea datorată unor probleme de natură socio-economică, etc.
În mediul școlar, profesorii sunt supuși următoarelor tipuri de violență :
 atitudini și limbaj trivial, vulgaritate din partea elevilor;
 agresivitate nonverbală, atitudini sfidătoare din partea elevilor sau persoanelor din afara școlii;
 vestimentație provocatoare, etalarea opulenței familiei, violență emoțională;
 ostilitate în atitudini sau/ și agresivitate fizică;
 impolitețe, insulte, obrăznicie, nesupunere, amenințări, reproșuri din partea elevilor;
 comentarii impertinente la observațiile profesorilor, părăsirea clasei în timpul activităților, gesturi
care generează disconfort în interacțiunea acestora cu elevii și părinții;
 violență verbală, amenințări și chiar violență fizică din partea unor părinți;
 suspiciuni, contestarea autorității, corectitudinii și competenței profesionale a unor cadre didactice
de către elevi și părinți;
 existența unor grupuri organizate care terorizează școala, pe unii profesori;
Cauzele violenței în mediul școlar
Violența școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia
este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violență în școală se consideră drept surse
defavorizante anumiți factori exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, ca și unii factori ce țin de
individ, de personalitatea lui.
Prevenirea și combaterea violenței în mediul școlar
Școala poate juca un rol important în prevenirea violenței școlare. Există de trei tipuri de prevenție
pe care le poate asigura școala și care se completează reciproc: o prevenție primară, care se poate realiza
foarte ușor de către fiecare profesor și se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de fiecare elev,
exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuși; o prevenție secundară, ce pleacă de la faptul că școala
reprezintă un post de observație privilegiat al dezvoltării intelectuale și afective a elevului, iar profesorul,
printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violențe la care elevul a fost supus în afara
mediului școlar; o prevenție terțiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă
comportamente violente; acesta urmărește prevenirea recidivei și presupune adoptarea unor măsuri după
producerea comportamentului violent.
Fiecare situație cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al cauzelor și al
formelor de manifestare. Totuși, e mult mai ușor să alegi ce se potrivește mai bine dintr-o serie de
posibilități decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive, aplicând regulile învățării prin încercare
și eroare.
Uneori clasa se prezintă ca un spațiu de confruntare și de conflict profesor-elevi și elevi-elevi. Pentru
a face față unei situații de conflict se recomandă următoarele strategii: strategii de evitare, prin care
profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă și continuă cursul ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat; strategii de diminuare (moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorința de a evita
confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii; strategii de putere (de coerciție), care apar atunci când
profesorul recurge la puterea sa și la diferite mijloace de constrângere pentru a regla conflictul; strategii de
compromis, care se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru a face față
situației; strategii de rezolvare negociată a problemei. Negocierea este un procedeu de rezolvare a
conflictelor prin intermediul discuției între părțile adverse. Nu întotdeauna profesorul poate rezolva
problemele de comportament ale elevilor prin intermediul mijloacelor prezentate.
Bibliografie:
 Axinte Gabriela, Sorici Cristina, Prevenirea violenței în școală, Ghid pentru profesori, învăţători
și educatoare, Pașcani 2015, pag.46-48.
VIOLENȚA ȘI CAUZELE EI ÎN ȘCOALĂ
Prof. BERZA SONIA

Colegiul Național Pedagogic ”Ștefan Cel Mare” Bacău
Judeţul Bacău
În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare a

competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a
raportului cu ceilalți și cu noi înșine. Misiunea școlii nu este de a pregăti doar forța de muncă , ci să formeze
caractere, să-i ajute să se autodescopere și să se accepte, să-i insufle tânărului plăcerea de a învăța, de a-și
proiecta idealuri, dorința de a reuși și de a face față schimbărilor de pe piața muncii. Educația este percepută
în prezent ca o forță vitală a societății, ce stă la baza tuturor proceselor care ne conduc către statutul de om
civilizat, de fiinţă ce aparţine unei comunităţi.
În cadrul școlii, fiecare elev relaționează cu ceilalți colegi adoptând multiple atitudini și acte
comportamentale , ale căror consecințe pot fi pozitive sau dimpotrivă negative. Una dintre atitudinile
negative manifestate ar fi violența, considerată o formă a devianței comportamentale. Cristina Neamțu
precizează în cartea sa “Devianța școlară” faptul că devianța desemnează ansamblul comportamentelor ce
încalcă normele existente într-o cultură dată, norme ce corespund unor roluri și statusuri bine definite și prin
aceasta amenință echilibrul sistemului social.
Pe de altă parte,violența este un fenomen cu care ne întâlnim în mod frecvent în societatea
contemporană, iar violența în școală a ajuns un fenomen destul de îngrijorător în fața căruia se pare că nici
școala, nici familia și nici societatea nu mai pot face față.O mare contribuție la amploarea acestui fenomen o
au cu siguranță televiziunea, internetul, publicațiile datorită mediatizării cazurilor de violență în școală ,
având ca efect pe de o parte informarea, dar pe de altă parte putând reprezenta un model de imitație pentru
tineri și un mod de a ieși în evidență.
În ceea ce privește cauzele comportamentului violent al elevilor am putea indica mediul familial,
deoarece majoritatea provin din medii dezorganizate, în care s-au confruntat cu probleme ale familiei :
dificultăți materiale și financiare, pierderea locului de muncă al unui părinte, plecarea unuia sau ambilor
părinți în străinătate, consumul de alcool, violența intrafamilială, divorțul părinților, abuzarea copiilor,
neglijarea lor, lipsa de afecțiune, lipsa de dialog, aplicarea sau lipsa unor interdicții și sancțiuni.
Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt expuşi la
accidente în casă şi în afara casei, prezintă o dezvoltare fizică mai lentă, au probleme de ordin emoţional şi
mental (anxietate, sentiment de vină, frica de abandon, izolare, manie, frica de răniri şi moarte), probleme de
ordin psihologic (neîncredere în sine, depresie), probleme de comportament (agresivitate sau pasivitate la
agresiunile celorlalţi, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, mutilare, consum de droguri şi alcool) şi cel
mai adesea mari probleme şcolare.
Toate acestea arată un elev cu frustrări , careadoptă anumite comportamente de refuz față de școală,
față de regulile impuse de aceasta,față de profesori, pentru că știm că frustrarea întotdeauna conduce către
forme de agresivitate și violență.Pe de altă parte , nu trebuie să uităm de trăsăturile de personalitate ale
elevului care sunt în strânsă corelație cu comportamentul violent: instabilitatea emoțională, lipsa sau
diminuarea sentimentului de responsabilitate, egocentrismul, lipsa autocontrolului și implicit problemele

specifice adolescenței.
De asemenea, trebuie să avem în vedere și influența mediului economic și social care pot determina
atitudini violente față de situația sa prezentă și viitoare : perceperea școlii ca fiind ineficientă, carențe în
educație, situația economică deficitară, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, criza locurilor de muncă.
Un tip special de violență în școală este ”violența ascunsă”, care este o formă de violență subiectivă,
resimțită doar de victimă, care nu este întotdeauna observată dar include conduite ostile precum: hărțuirea
sexuală, folosirea poreclelor umilitoare, bruscarea unui elev mai mic,mai puțin puternic sau mai timid,
ironizarea unui elev datorită aspectului său fizic, împingerea unui elev peste un altul, încuierea unui elev
într-un spațiu în școală etc.
”Violența ascunsă” include forme de conduită care se manifestă zilnic, de regulă departe de ochii
autorităților școlare în spațiile publice : pe coridoare, în curtea școlii, în bibliotecă, în cantină dar, se poate
produce și spații mai puțin populate precum grupurile sanitare, cabinete, laboratoare, coridoare sau locuri
mai puțin populate. Deși vizibile, unele dintre aceste forme de violență rămân ascunse tocmai din cauză că
sunt atât de frecvente, comune și acceptate, adică au devenit practic invizibile pentru orice adult care
urmărește interacțiunea elevilor în școală.
Nu ştim cum va fi societatea de mâine, însă generaţiile de azi nu inspiră încredere într-o lume mai
bună şi mai paşnică.. Specialiştii susţin că nu doar şcoala trebuie să întreprindă măsuri de stopare a
fenomenului, ci şi societatea, care dă exemple violente copiilor pe care aceştia le preiau. În acest sens
filosoful și pedagogul francez J.J.Rousseau avea dreptate când spunea: ”omul este bun de la natură, dar
societatea este cea care îl corupe”, deci societatea este cea care trebuie să se reformeze mai întai, pentru a
oferi modele de comportamente adecvate viitoarei generații .
Bibliografie:
 Cristina Neamțu, Devianța școlară, editura Polirom, Iași, 2003, pag. 14, pag. 218.
 subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=violenţã.
 http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/FENOMENUL-DE-VIOLENTA-IN-
SCOAL146.php.
PROFESORI, PĂRINȚI ȘI ELEVI – ÎMPREUNĂ PENTRU

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ
Prof. BULC MIRELA

Şcoala Gimnaziala Nr.1 Răbăgani
Județul Bihor
Putem afirma că agresivitatea este dobândită prin învăţare socială, iar procesul de socializare a dus la
achiziţii de răspunsuri agresive, fie prin învăţarea directă, fie mai ales prin observarea conduitelor şi a
consecinţelor la alţii. Agresivitatea dobândită social nu înseamnă doar tendinţa de a răspunde ostil la
interacţiunile neplăcute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din şcoală, mass-media,
constituie cadre psihologice de achiziţionare a unor scenarii de agresivitate, care sunt susţinute de structuri
de cunoaştere şi evaluare ce trimit la comportamente agresive.
Violenţa şcolară este asociată în general cu zonele urbane dificile, acolo unde conflictele datorate
sărăciei, dar si lipsei de educaţie şi de informare generează contexte de viaţă privată în care violenţa este un
comportament , chiar acceptat, el fiind învăţat de copii şi reprodus ca modalitate esenţială, frecventă şi
firească de comportament interpersonal.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi elevi ce
prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate sau părinţi alcoolici, unde “bătaia este ruptă din
rai”. Lipsa locurilor de muncă, şomajul, dificultăţile materiale, toate formează fundalul pe care apar violenţe
interfamiliale, abuzuri şi neglijenţe asupra copilului. Carenţele educaţionale ale părinţilor, lipsa de dialog, de
afecţiune, inconştienţa in cerinţele formate faţă de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare sau a
afecţiunii exagerate, protectoare, vor determina comportamente fie agresive, fie de refuz al îndeplinirii
obligaţiilor şcolare. La rândul său mediul social conţine numeroase surse de natură să inducă, să stimuleze şi
să întreţină violenţa şcolară, situaţia economică, mass-media, inegalităţile sociale, disfuncționalităţi la
nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate in educaţie.
Adolescentul oscilează intre sentimentul de putere, de forţă şi sentimentul de îndoială, de
descurajare, el suferă ample transformări pe plan fizic, psihic şi social, având o fire schimbătoare. Pentru a
se apăra şi contracara aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie
faţă de părinţi şi profesori.
Şcoala este locul unde violenţa se exprimă, unde copii şi adolescenţii cu potenţial violent işi găsesc
cel mai “confortabil” loc in care să-şi trăiască furia, nemulţumirea, impulsivitatea necontrolată, intimidând
pe cei mai mici, adesea terorizând in numele unei puteri pe care şi-o arogă. Autoritatea exagerată a
profesorului, atitudinea de ignorare, dispreţuitoare a elevilor, corelată cu tendinţa de evaluare in termeni
constant negativi şi depreciativi, diferenţierea intre elevi in funcţie de performanţe, distribuirea sancţiunilor,
abuzul de măsuri disciplinare, de pedepse, toate conduc spre un comportament agresiv, spre o lipsa a
comunicării, spre un refuz din partea elevilor de a coopera. Elevul suferă pentru că şi-a dezamăgit si
decepţionat părinţii, profesorii, este dispreţuit de colegi, se închide in sine, iar relaţia cu profesorii se
deteriorează.
Violenţa, indiferent de forma in care se manifestă, ne priveşte si ne afectează pe toţi. Ea poate avea
efecte asupra: elevilor, prin transformări ale personalităţii, deteriorarea relaţiei elev-profesor; asupra
profesorilor, prin deturnarea activităţii didactice de la scopul acesteia; activităţii şcolii, prin erodarea
imaginii de mediu prietenos şi sigur, subminarea activităţii;asupra părinţilor elevilor, prin neîncrederea in
proprii copii.
Diminuarea violenţei in şcoală este o problemă complexă care presupune participarea activă, a unui
parteneriat profesori-elevi care să acţioneze împreună pentru prevenirea sau eradicarea formelor de violenţă
prin găsirea unor soluții posibile, constând in:
- elaborarea şi respectarea unui regulament intern;

- responsabilizarea profesorilor şi elevilor;
- dezbateri cu elevii pe tema tehnicilor de negociere a unui conflict;
- popularizarea experienţelor pozitive;
- organizarea unor activităţi alternative;
- disponibilitatea la dialog şi comunicare;
- implicarea părinţilor in deciziile şcolii;
- dezvoltarea ideii de voluntariat.
Elevii acceptă mai uşor regulile al căror sens este transparent, iar dacă şcoala este un loc de învățare
a democraţiei, atunci acesta presupune ca şi elevii să participe la elaborarea lor. “Intr-o democrație
cetăţeanul nu este numai cel care se supune legii, cât şi cel care o elaborează alături de alţii”.
Bibliografie:
 Iancu Romica, Managementul clasei de elevi – gestionarea situațiilor de criza in clasa de elevi,
Editura Polirom, 2006.
 Angela Teșileanu, Dorina Chirițescu, Elena Bălan, Violenta în școală – metode de intervenție,
ghid de bune practice, Atelier Didactic 2007.
 Aurora Liiceanu, Daniela Călugăru, Doina Stefan Săucan, Viața mea un “joc serios”, MECT –
Fundația pentru pluralism 2007.
SPUNE NU VIOLENȚEI ȘCOLARE!
Prof. BUTEAȚĂ OANA MARIA

Prof. BUTEAȚĂ MIHAI
Școala Gimnazială Comuna Ionești
Județul Vâlcea
Deși societatea contemporană a evoluat din punct de vedere al toleranței sociale, rasiale, religioase,
violența, sub ambele ei forme: verbală și fizică, constituie încă un flagel greu de îndepărtat din realitatea
cotidiană. Din păcate, violența este întâlnită la tot pasul, societatea fiind împărțită în două categorii: victimă
și agresor. Acest lucru poate fi observat încă din primii ani de viață, când educabilii își manifestă
comportamentul violent în orice mediu, inclusiv în cel școlar.
În ciuda faptului că în școala ar trebui să existe un climat pozitiv şi orice formă de agresivitate ar
trebui ţinută sub control, pot exista manifestări violente atât între elevi cât şi între profesori sau din
nefericire între profesori şi elevi. Opinia publică acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei tinerilor,
încercând în acest mod să sensibilizeze societatea.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul agresivității în școli,trebuie să ținem cont de factorii care
generează astfel de situații. Astfel, putem constata faptul ca agresivitatea poate fi influențată de climatul
familial, de mediul online, de modelele promovate de societate, dar și de genul persoanelor. Plecând de la
această idee, observăm că băieţii preferă agresivitatea fizică, iar fetele formele de agresivitate indirectă,
această diferenţiere fiind vizibilă încă de la vârsta preşcolară.
Nu de puţine ori în jocul lor băieţii se împing şi îşi dau coate, iar fetele adresează vorbe alintate dar
maliţioase referitoare la colegi sau colege. Dacă la vârsta preşcolară şi şcolară primară doar un număr redus
de copii manifestă forme severe de violenţă faţă de alţi copii sau faţă de animale, mai târziu, la vârsta
adolescenţei, datorită dezvoltării forţei fizice, comportamentul agresiv devine mai sever și observăm acte de
violență colectivă.
Înțelegând cauzele care duc la apariția violenței, avem un punct de plecare în ceea ce privește
elaborarea unui plan de intervenție în combaterea oricărei forme de agresivitate. De multe ori violența pleacă
din familie, observându-se că elevii care aparțin unor familii în care se manifestă relații agresive, preiau și ei
aceste comportamente neadecvate. Factorii economici pot influența stilul de viață al unor copii, sărăcia
împingându-i pe unii dintre ei la comiterea unor acte de violență.
Se constată că în cazul copiilor cu stima de sine scăzută, agresivitatea crește, pentru a compensa
sentimentele negative cu privire la propria persoană și pentru a obține acceptarea grupului care comite acte
de violență. Pe de altă parte, petrecerea unui timp îndelungat în fața televizorului și a calculatorului, fără
supravegherea părinților, crește agresivitatea copiilor față de semenii lor.
Expunerea îndelungata la violenţă propagată de către media îi desensibilizeaza pe copii, ajungând
astfel să o accepte, să o practice, să li se pară normlă; aceasta cu atât mai mult cu cât imaginea violenţei în
media nu insistă pe consecinţele asupra agresorului –penale, sociale, etc. – și nici pe efectele asupra
victimei. Totodata, lipsa comunicării şi a sentimentului de apartenenţă la comunitate a tinerilor, precum şi
lipsa speranţei de reuşită în viață generează frustrări și apariția agresivității în relația cu alte persoane.
Problemele societății se răsfrâng și asupra copiilor, care văd în adulți modele de urmat. Astfel,
stratificarea socială și diferențele rasiale constituie surse de tensiune care dau naștere violenței, oferindu-le
un argument în plus să treacă de la discriminarea individuală la cea colectivă. În vederea combaterii
violenței școlare, cadrele didactice trebuie să pornească de la ideea că toți elevii sunt importanți, indiferent
de originile etnice, religioase sau sociale. Școala încearcă să promoveze aceste principii și în rândul elevilor,
atrăgându-i în diferite activități ce au ca temă ,, toleranța,, , ,, respectul,, și ,, egalitatea,,. Pentru a înțelege
mai bine problemele elevilor, pentru a cunoaște mediul familial din care provin, școala trebuie să păstreaze o
foarte bună colaborare cu familiile elevilor.
Bibliografie:
 Neculau Adrian, Gilles Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed.Polirom, 2008, Iaşi;
 Neculau Adrian, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, 2003, Iaşi;
 Neamțu Cristina, Devianţa şcolară, Ed. Polirom, 2003, Iaşi.
VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ - MODALITĂŢI DE PREVENIRE
Prof. înv. primar CĂTĂNOIU ALINA

Colegiul Național de Informatică ,,Matei Basarab” Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Violenţa este o problemă care îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult în societate, iar de câţiva
ani şi în şcoală. Există un nivel de indisciplină inerent în şcoli, ca rezultat al faptului că elevii sunt la o vârstă
la care sunt tentaţi să treacă peste reguli, iar această indisciplină poate duce la un comportament violent.
Lipsa modelelor sociale, mediatizarea excesivă a cazurilor de violenţă şi indisciplină pot influenţa
comportamentul elevilor, aceştia putând fi tentaţi să imite acţiunile văzute la televizor.
Societatea românească trece printr-o criză din punctul de vedere al valorilor sociale. Violenţa este
din păcate pentru mijloacele de informare în masă o afacere rentabilă, iar formele dramatizării şi exagerării
atrage publicitatea dorită, rating-ul. În mass-media se pune accentul pe ideea că nu este nevoie să ai multă
şcoală pentru a avea succes în viaţă şi că succesul se măsoară în primul rând prin bani.
Aceste modele sunt perpetuate şi în familie, şi pe stradă, iar şcoala are puţine şanse de a schimba
mentalitatea elevilor în condiţiile în care toate celelalte surse de informare spun contrariul. Copiii sunt în
şcoală şase sau şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se uită la televizor. Tot ce învaţă în şcoală – cum
să vorbească, cum să se poarte – este contrazis de ce văd în rest. Părinţii nu se implică suficient. Tema
„violenţa” invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii. Părinţii pot înfiera educaţia lipsă sau
greşită din familie. Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale. Este nevoie de o politică hotărâtă de
combatere a violenţei sociale şi de educare a adulţilor.
Agresiunile întâlnite în şcoală sunt injuriile, jignirile, îmbrâncelile, intimidările, vulgarităţile.
Conflictele au de cele mai multe ori o justificare minoră, însă pot culmina cu agresiuni fizice. Altă problemă
este aceea a taxelor de protecţie cerute de elevii mai mari sau de persoane din afara şcolii. Elevii nu discută
cu profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără implicarea cadrelor didactice,
dar simt nevoia unor ore în care să discute despre problema conflictului, metode şi tehnici de negociere a
conflictelor sau despre consecinţele comportamentului violent.
Este necesară prezenţa în fiecare şcoală a unui psiholog care să consilieze elevii şi să colaboreze cu
profesorii, dar se face simţită şi necesitatea educării părinţilor, mai ales că unele conflicte au fost escaladate
tocmai prin implicarea acestora, ajungându-se la ameninţări cu moartea şi bătăi în plină stradă. Situaţia
devine problematică atunci când aceste incidente se repetă foarte des, fie când violenţa este foarte puternică
sau se manifestă asupra profesorilor. Sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii, respectiv angajarea
unor firme de pază şi o mai bună colaborare cu poliţia, instalarea unor sisteme de supraveghere video în
curtea şi holurile şcolii.
În această problematică este vorba de răspunderea cetăţenilor, adolescenţi şi adulţi deopotrivă. O
importanţă deosebită o are întrebarea pedagogică, cum pot învăţa copiii şi adulţii să-şi recunoască
răspunderea de a avea o atitudine clară faţă de violenţă, să exerseze forme paşnice de a stinge conflicte, să
îndepărteze violenţa din drumul lor şi să reacţioneze împotriva violenţei. Rolul prevenţiei violenţei: întărirea
personalităţii, toleranţă, promovarea creativităţii şi sprijinirea dezvoltării individuale.
Succesul şcolar poate ajuta la clădirea aprecierii personale. Dacă un elev cunoaşte eşecul la şcoală,
trebuie să-l convingem că el este valoros pentru societate şi pentru noi. Astfel îi vom întări personalitatea.
Înţelegerea, abnegaţie şi model, o relaţie optimă profesor-elev cântăresc mai mult decât pedeapsa. Şcoala
trebuie să dea posibilitatea elevilor să înţeleagă relaţiile sociale şi să-i pregătească să fie responsabili, să se
poată descurca într-o societate a vitezei.
Există consens în părerea că cea mai mare parte a potenţialului de agresiune şi violenţă care apare în
şcoală este „importat”. Dar este sigur că există şi factori şcolari care duc la violenţă, începând cu relaţia
profesor-elev şi climatul social până la metodele de predare, evaluare, eşec, izolare. Atitudinea violentă a
unor elevi are cauze atât externe cât şi interne. Cauzele externe ocupă un loc uriaş de mare: climatul
educativ restrictiv din familie, alăturarea la grupuri agresive şi consumul regulat de filme cu violenţă. Elevii
care trăiesc în astfel de mediu se comportă agresiv la şcoală.
Se mai poate preveni violenţa şi prin întărirea curajului civil. În şcoală şi în afara şcolii este vorba de
două obiective: clarificarea noţiunii de curaj civil şi antrenarea, exersarea acestui curaj. Orice situaţie
conflictuală este determinată de factori concreţi şi de situaţie. Ea este, în ciuda unui model de bază
asemănător, unică în felul ei. Curajul civil se bazează pe hotărârile personale şi nu pot fi prescrise. Curajul
nu poate fi despărţit, de exemplu, de dreptate.
Asta trebuie să înţeleagă copiii prin curaj civil: să intervină pentru cineva, chiar dacă ar fi mai simplu
să treacă cu vederea şi să plece; să fie pregătiţi să ia în considerare şi eventuale dezavantaje legate de
intervenţie; să nu se lase intimidaţi; să ajute la nevoie; să-şi exprime părerea, chiar dacă aproape toţi din
grup au alte opinii; să ceară ajutor, să dea anunţuri, să descrie făptaşul. Lecţie foarte importantă pentru
curajul civil este exersarea. Jocul de rol, prin care devenim conştienţi de temerile şi limitele noastre de
acţiune.
Deseori subapreciem diversitatea posibilităţilor noastre de acţiune. În jocurile de rol şi exersările
concrete cu situaţii de violenţă directă putem descoperi noi răspunsuri creative la situaţii de conflict.
Antrenamentul atitudinii ne oferă şansa să încercăm, să exersăm şi să reflectăm la atitudini neprobate.
Curajul civil al copiilor este cerut des în situaţii de toate zilele. Astfel de situaţii ar putea fi: unui elev i se cer
bani pentru a fi protejat împotriva altor agresori, sau o gaşcă pretinde un furt din magazin ca ritual de intrare.
Astfel de situaţii trebuie explicate detaliat. Se va cere elevilor să spună cum s-ar comporta ei în
astfel de situaţii. Se vor proba mai multe modalităţi de acţiune şi se vor observa reacţiile de fiecare dată. O
astfel de scenă se discută mai întâi şi se interpretează de mai multe ori de către elevi, dezbătându-se de
fiecare dată. Astfel se vor analiza dificultăţile şi obstacolele precum şi reacţiile lipsă sau potrivite situaţiei.
Rolul profesorului este acela de sfătuitor.
Un proces de învăţământ eficient presupune prezenţa unui angajament al educatorilor pentru apărarea
demnităţii umane şi a democraţiei. Cerinţe pentru profesori: capacitatea de a gândi în variante, iar în
polemici să fie apărătorii alternativelor, chiar dacă nu sunt ale lor proprii; capacitatea de a planifica procese
de învăţare şi de a le conduce fără a fi autoritar; (acest lucru implică respectul pentru opiniile elevului)
fidelitatea pentru legile de bază fără a fi înclinat spre dogmatism şi îndoctrinare.
Sportul are un rol deosebit de mare în prevenirea violenţei şi a intoleranţei. El poate canaliza şi
îndepărta agresivitatea din perspectivă fiziologică şi psihologică, poate promova integrarea socială,
îndeosebi prin jocurile de echipă. Sportul promovează recunoaşterea regulilor, respectarea adversarului.
Şi religia joacă un rol important în acest sens. Renunţarea la dimensiunile religioase nu ar fi un
procedeu favorabil, nici pentru membrii aceleiaşi confesiuni, dar nici pentru înţelegerea interculturală, atât
de importantă. În centrul învăţării despre rezistenţa fără violenţă trebuie să se afle iubirea. A plăti ura cu
aceeaşi monedă nu înseamnă decât să contribui la creşterea urii. Fiecare trebuie să aibă suficientă morală şi
înţelegere pentru a distruge lanţul urii. Aceste poziţii sunt alternative la violenţă şi ură. Comparaţiile dintre
religii pot încuraja înţelegerea şi toleranţa.
Acţiunea, intervenţia curajoasă pentru demnitatea umană şi pentru o convieţuire paşnică, tolerantă
presupune găsirea unui punct de vedere, a unei hotărâri personale. Acest lucru se poate întâmpla cu ajutorul
mijloacelor argumentative ale învăţării. Prelucrarea, câştigarea unei poziţii poate fi încurajată şi de
reprezentarea artistică prin care îşi poate găsi exprimarea.
În procesul de prelucrare grafică se face schimb de idei cu elevii şi astfel educatorul participă cu
sfaturi. Arta se dovedeşte astfel în tematica violenţei o formă potrivită de exprimare pentru că ea face loc nu
numai argumentelor, ci şi a sentimentelor de apropiere de semeni. În procesul de instruire accentul cade pe
rolul răspunderii personale. Nu trebuie promovată atitudinea de a tolera violenţa (în cazul bătăilor din curtea
şcolii, sau în clasă), ci de a lua atitudine, după posibilităţi, împotriva violenţei.
Bibliografie:
 http://www.studiidecaz.ro
 http://www.unicef.ro
 http://www.asociatia-profesorilor.ro/violenta-in-scoala.html
VIOLENŢA ŞCOLARĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
Prof. CHECICHEŞ LOREDANA MIHAELA

Colegiul Tehnic "Infoel" Bistriţa
Judeţul Bistriţa-Năsăud
Prof. CHECICHEŞ ADINA ANA

Liceul Tehnologic "Grigore Moisil" Bistriţa
Judeţul Bistriţa-Năsăud
Educarea şi îndrumarea în perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile. Şcoala poate
interveni relativ eficace în orientarea socio-profesională, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre educaţia
afectiv- morală. Bântuit de fenomene polimorfe ce însoţesc procesul căutării de sine şi de formulare a
identităţii proprii, adolescentul reacţionează în general negativ la influenţa exterioară. "Revolta juvenilă"
împotriva autorităţii adulte şcolare sau parentale se însoţeşte cu aşa-numita "criză de originalitate".
Combinarea lor duce la apariţia celor mai periculoase conduite din comportamentul adolescentin – reacţiile
de teribilism.
Gesturile teribiliste sunt orientate alocentric şi menite să atragă atenţia celor din jur asupra
"calităţilor de excepţie". Este un mod eronat de "afirmare a personalităţii" care, la această vârstă nu este nici
pe departe cristalizată. Din păcate, repetate în timp, gesturile de teribilism pot deveni obicei şi chiar trăsătură
de caracter persistentă, însoţind negativ elevul de-a lungul întregii vieţi. În plus, gama teribilismelor este
imensă, de la inocente sfidări ale cutumelor, pejudecăţilor şi autorităţii parentale până la adoptarea unor vicii
şi conduite antisociale.
Violenţa se manifestă în diverse contexte, cauzele violenţei în rândul elevilor pot fi:
– dorinţa de a se simţi puternici;
– presiunea din partea grupului (ex. colegii îl încurajează pe un copil să se "răzbune" pe un altul
pentru că i-a spus ceva jignitor sau să "îl pună la punct" pentru că a luat o notă bună şi este prea
"mândru");
– dorinţa de a imita şi de a face ceea ce fac ceilalţi membri ai grupului;
– furie necontrolată;
– ideea că violenţa este o modalitate acceptabilă de a face faţă soluţiilor-problemă;
– lipsa abilităţilor de rezolvare a conflictului (ex. să recunoască partea de vinovăţie, să pună în
cuvinte ceea ce îl deranjează, să accepte scuzele celui care l-a supărat etc.);
– consumul de alcool şi droguri;
– ocuparea locului în bancă (ex. răzbunarea pe cineva care i-a "luat" locul în bancă);
– violenţa în mass-media (filme în care este prezentă violenţa, imagini din reviste sau de pe
internet).
Demersurile educative trebuie să pornească de la cauzele reale ale comportamentelor elevilor, ale
dificultăţilor pe care aceştia le întâmpină, de la temerile pe care ei le trăiesc profund şi a căror soluţionare
nefiind întrezărită îi conduc spre comportamente ciudate, chiar aberante. Sintetizând, considerăm că
principalele temeri ale elevilor şi remediile educative ar fi următoarele:
– teama de a nu fi luat în seamă, de a nu fi suficient apreciat. Într-o asemenea situaţie se pare că cea
mai bună cale de a ieşi din impas este crearea unor modalităţi practice. Astfel, enumerăm: încredinţarea unor
sarcini cu valoare solidă, a unor responsabilităţi colective în care elevul să se simtă direct răspunzător;
sprijinirea iniţiativelor, chiar dacă uneori acestea contrazic sau zdruncină obişnuinţele elevului; antrenarea
elevilor la propria lor formare, adică practicarea intereducaţiei (formarea elevilor de către elevi); oricum,
indicat este ca elevul să intervină ca un consilier discret;
– teama de a nu fi înţeles, de a fi ridicularizat, minimalizat şi marginalizat, de a fi repezit. Înţelegerea
elevului de către adult este cea mai bună cale de a ieşi din impas. Pentru aceasta este necesară crearea
condiţiilor psihologice pentru un dialog deschis, sincer, între elev şi părinte sau profesor, sprijinirea
confidenţelor astfel încât elevul să fie transformat în aliat în educaţie, nu în oponent;
– teama de a fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului (de a se schimba rapid, peste
noapte, de a renunţa la anumite comportamente specifice vârstei, de a se purta ca un adult). Tactul, răbdarea,
neintervenţia punitivă, trecerea cu vederea, dacă este cazul, pot fi câteva modalităţi de acţiune utile;
– teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti cine este, de unde, fie tendinţele de supraapreciere,
fie cele de subapreciere. Într-o asemenea situaţie se impune oferirea a cât mai multe posibilităţi de
autocunoaştere pentru a reduce din handicapul iniţial;
– teama de banal, de obişnuit. Elevii trebuie orientaţi către stimularea, antrenarea şi educarea
creativităţii fie prin intermediul obiectelor de învăţământ, fie prin activităţi extraşcolare.
Cu cât atitudinile şi acţiunile cadrelor didactice vor fi mai discrete, bazate pe încredere, pe
îngăduinţă care să nu însemne lipsă de fermitate, pe dialog sincer, cu atât procesul educativ va fi mai
individualizat, elevii având posibilitatea de a-şi forma o personalitate responsabilă, angajată social.
Bibliografie:
 Iucu, Romiţă B., Instruirea şcolară – Perspective teoretice şi aplicative, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;
 Jinga, I., Negreţ, I., Familia acest miracol înşelător, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999;
 Jinga, I., Negreţ, I., Învăţarea eficientă, Ed. Editis, Bucureşti, 1994;
 Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Ediţia a II-a, revizuită, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999;
 Golu, P., Zlate, M., Verza, E., Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI-a, şcoli normale,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
THE BULLYING EPIDEMIC IN OUR SCHOOLS
Prof. CHIRVASIU FLORINA

Prof. ŢUICU CRISTINA
Liceul Teoretic “Traian” Bucureşti
Schools are the most important places for the development of children and youth other than the
home. Schools promote social-emotional well-being and cognitive development necessary for success
throughout the lifespan; they also provide opportunities for social mobility and encourage participation in a
democratic society.
The problem of violence in schools, the so called bullying, like the related problem of violence in
society, has become one of the most pressing educational issues in our country and a major problem around
the world. Bullying is a constant problem in schools today. It starts with annoying comments, but escalates
to more severe matters. We’ve seen it happen, and a lot of us know how it feels. None of us like it. People
might say they are just ignorant kids, but bullies truly are criminals, stealing self-esteem and at times ending
lives. Bullying is a crime, because of the serious effects it can have on an individual.
Bullying is epidemic in our schools; its effects can lead to division and severe mental and physical
trauma for both perpetrators and victims alike. The main cause of school violence is a combination of weak
community relations and a lack of a firm hand within both schools and communities. To effectively deal
with the issue, both of these need addressing.
The beginnings of school bullying often stem from differences between teenagers. Children are
natural herd creatures and will gravitate towards people who are similar in looks, mentality, and those who
have the same interests. Other groups are seen as enemies, and this is where conflict begins. A lack of
education is one of the main causes of school violence. If young people are not taught from an early age
about the consequences and wrongs of violence there’s a high chance they’ll indulge in it later. Education
must occur in the home, alongside parents, and in the classroom.
Furthermore, when violence does happen, a lack of will to punish the perpetrators encourages them
to participate in it again later. Teachers and law enforcement officers must stamp down on violence. It’s
simple mentality. A punishment says mentally and physically violence is wrong. Allowing them to get away
with it says to them they haven’t done anything wrong.
Schools must have clear and comprehensive prevention practices and policies that address all forms
of bullying and harassment and emphasize prevention, consistent intervention, social-emotional supports for
victims and bullies, and clear, effective disciplinary policies. School psychologists work with educators,
students, and families to ensure that every child feels safe at school, and on the way to and from school.
Bullying in childhood and adolescence is a significant problem, affecting about one in five students
in elementary through high school. As a parent, it is important to know the warning signs that your child is
being bullied or bullying others.
There are several different types of bullying, all of which have negative consequences for both bully
and victim. Bullying occurs across all ages, socioeconomic classes, races, and cultures. Most bullying occurs
in the school environment, and children are more likely to be bullied in elementary school.
Bullies are more likely to drop out of school, engage in criminal behavior, and later have more
difficulty keeping jobs. Victims are more likely to suffer from anxiety, low self-esteem, and depression.
Bullies and victims are not the only ones who are affected by bullying. Bystanders may feel afraid,
powerless to stop the bullying, and guilty that they don’t help or lack empathy for the victim. Adults may
feel frustrated and powerless when they are unable to identify or change bullying behaviors. Parents may
feel angry, helpless, and frustrated if their child is the bully or the victim.
To reduce bullying we should start to remove labels and address behaviours. When addressing
students’ behavior, be nonjudgmental. First, find out what happened before deciding whether or not the
incident qualifies as bullying. There may be a reason that the child who engages in bullying behavior is
acting this way. To fix the problem, involve the student who is doing the bullying.
Another way to stop bullying would be to set clear and enforceable rules and expectations. Age-
appropriate rules allow a student to know what behavior is expected. When kids are younger, keep rules
simple. When kids are older, shape the rules to help them meet their maturity level. Rules need to enforce
respect, responsibility, and safety. Rules should incorporate these vital components and apply to every
situation every day to everyone. Finally, don’t forget to reward positive behaviour and have open
communication.
Parents should be engaged. Keeping parents informed about their child’s grades, friends, behavior,
and even attitudes in school is an important tool when addressing behaviors. Working together, parents and
teachers can provide a consistent approach to introduce more productive and appropriate replacement
behaviors. When bullying is occurring, there may be warning signs. Teachers may not witness every
incident, but that’s why it’s necessary to involve other students, as well as parents.
There are also signs that a child is bullying another. When bullying occurs, clear the scene; most of
the time, teachers and staff break up incidents as they occur. It’s important to separate the students involved
so you can gather the facts. This allows the school to fix the situation while preventing it from occurring
again.
In conclusion, bullying needs to stop! Bullying is a criminal act. Bullies harass, make threats,
terrorize, and use verbal and physical abuse on their victims. We need to stand up to bullies and not let them
strip us of our self-esteem. Bullies must face the consequences of their actions with either therapy or some
version of criminal punishment to show them how rough their life could turn out, they may rethink their
behavior.
Reference:
 Nansel, T. R., Overpeck, M., Pilla, R. S., Ruan, W. J., Simons-Morton, B., & Scheidt, P. (2001).
Bullying behaviors among U.S. youth: Prevalence and association with psychosocial
adjustment, Journal of the American Medical Association, 285, 2094–2100.
 Romain, T. (1997), Bullies are a pain in the brain, Minneapolis, MN: Free Spirit Publishing.
 Simmons, R. (2003), Odd girl out: The hidden culture of aggression in girls, New York:
Harcourt.
 National Center for Mental Health Promotion and Youth Violence Prevention (2011). Bullying
Prevention State Laws. Retrieved from: http://www.promoteprevent.org/bullying-
prevention-state-laws
 Scheuermann, B. K., & Hall, J. A. (2008), Positive behavioral supports for the classroom. New
Jersey: Pearson Education, Inc.
 Sweeting, H., & West, P. (2001), Being different: Correlates of the experience of teasing and
bullying at age 11. Research Papers in Education, 16(3), 225-246.
 Stop Bullying Now: http://stopbullyingnow.hrsa.gov
 Teaching Tolerance (Southern Poverty Law Center): http://www.teachingtolerance.org
 Steiny, Julia, Psychologist Warns Against Turning Bullies Into Criminals, Projo. The
Providence Journal Companies, 27 July 2008, Web. 12Jan. 2011.
VIOLENŢA, O DEVIAŢIE COMPORTAMENTALĂ
Prof. CIOBANU MIHAELA MARIANA

Judeţul Vâlcea
Majoritatea analizelor privilegiază ideea că violenţa ţine mai mult de cultură, de educaţie, de context.
Violenţa poate fi definită astfel prin trei elemente: este o situaţie de interacţiune, este o acţiune prin care se
aduc aprejudicii altora, aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalităţi.
Faptele de viaţă arată că factorul principal al disciplinei conştiente îl constituie convingerile
personale cu privire la necesitatea respectării cereinţelor şi regulilor disciplinare; ele desemnează o
interiorizare totală a regulilor de comportare.
Convinderea are trei elemente componente: cognitivul, afectivul şi voluţionalul. Prin componenta
cognitivă se realizează decodificarea semnificaţiilor regulilor morale şi normelor morale; prin componenta
afectivă se obţine ataşarea de aceste reguli şi norme şi transformarea lor în mobiluri interne ale conduitei; iar
prin componenta voluntară se asigură transpunerea acestor mobiluri în comportamente adecvate, conforme
cerinţelor sau exigenţelor normative respective.
Deviaţia comportamentală, probată de unii elevi, poate fi privită din perspectiva deficienţelor care
pot să apară la nivelul uneia sau alteia din cele trei componente interioare menţionate, care sunt implicate în
procesul de construire treptată a conduitei disciplinare:
 neînţelegerea, de către unii elevi, a semnificaţiei regulilor şcolare sau interpretarea lor eronată, în
sensul unor dispoziţii sau cerinţe absurde, rău-voitoare, sau excesiv de constrângătoare;
 înţelegerea corectă de către elevi a semnificaţiilor cerinţelor sau normelor morale, dar dezvoltarea
unor atitudini de respingere, ca urmare a faptului că ele le-au fost impuse într-o manieră
constrângătoare fără să fi fost explicate cerinţele sau normele morale
 o corectă înţelegere a semnificaţiilor normelor morale poate fi însoţită şi de o adeziune faţă de cerinţe
şi reguli, cu condiţia ca elevii în cauză să-şi fi dezvoltat, în suficientă măsură, şi componenta
voliţională, respectiv acel sistem de deprinderi şi obişnuinţe de comportare disciplinată, singurele
modalităţi autentice de conduită prin care elevii în cauză pot demonstra faptul că au interiorizat cu
adevărat cerinţele manifestate faţă de ei, transformându-le în convingeri sau mobiluri interioare.
Modalităţile principale de realizare a acestor deprinderi şi obişnuinţe de comportare disciplinată sunt
exerciţiul şi controlul. Numai prin respectarea şi îndeplinirea zilnică de către elevi a unor cerinţe vor putea
să-şi formeze reale deprinderi ale manifestării morale, ale conduitei disciplinare. În acest sens, se pot folosi
resursele formative ale diferitelor activităţi extradidactice, ale jocului şi ale respectării unui program zilnic
de activităţi.
Astfel, se ştie că excursiile, vizitele, serbările şcolare pretind respectarea unei game variate de norme
disciplinare, stimulează libertarea de opţiune a elevilor, dar dezvoltă, în acelaşi timp, şi responsabilitatea
fiecărui elev faţă de colectiv. De asemenea, jocul şi diferite activităţi recreative sunt prilejuri de realizare a
diferitelor roluri, dar şi de respectare a unor reguli de desfăşurare. Încadrarea în aceste reguli este, o probă a
manifestării disciplinare a elevilor. În sfârşit, programul zilnic, prin succesiunea perioadelor de muncă şi
odihnă pe care el le presupune, îi oferă elevului prilejul obişnuirii cu o anumită ordine în activitatea sa, îl
obligă să respecte şi anumite cerinţe privitoare la derularea acestor momente.
Rezolvarea creativă a problemelor este o deprindere necesară în orice situaţie de viaţă, inclusiv
educaţională, ce necesită ameliorare. Formarea acestei deprinderi ocazionează cultivarea calităţilor gândirii
creative şi se realizează parcurgând etapele următoare:
 sesizarea problemei – recunoaşterea aspectelor care necesită explorare şi ameliorare – ce trebuie

ameliorat, ce nu funcţionează cum trebuie. Pentru aceasta, persoana va căuta informaţie, va reflecta,
va lista alternative.
 identificarea faptelor – aspecte, atribute, fapte legate de aria problemei. Astfel persoana va construi
răspunsuri la întrebări referitoare la motivul îngrijorării sale, cine este implicat, unde, când, cum îi
afectează pe ceilalţi. În acest scop, persoana pune întrebări, observă, propune alternative.
 identificarea problemei – examinarea faptelor şi analiza situaţiei – privirea diferitelor aspecte ale
situaţiei din mai multe perspective, reformularea problemei până când una dintre întrebări o descrie
cel mai bine. Persoana încearcă să găsească cât mai multe moduri de a formula problema, de a o
analiza, de a o interpreta şi propune alternative.
 găsirea ideilor – explorarea şi generarea modurilor alternative de a ameliora sau de a rezolva
problema, listarea tuturor posibilelor soluţii la problemă, organizarea grafică a informaţiei,
realizarea unor liste, tabele şi a altor hărţi cognitive
 găsirea soluţiei – examinarea tuturor ideilor şi selectarea a cinci dintre cele mai adecvate.
Dezvoltarea criteriilor de analiză şi de evaluare a ideilor pentru a ameliora situaţia sau de a rezolva
problema. Selectarea celei mai bune idei pentru a o implementa şi testa.
 acceptarea – dezvoltarea unui plan de acţiune descriind ce trebuie făcut şi cum se poate realiza. Se
pun întrebări, se construieşte o listă de idei, se pune planul în practică şi se evaluează rezultatele.
Situaţiile educative de la clasă, de la lecţii sunt de fapt situaţii decizionale (împrejurări în care se iau
decizii): în cazuri şi de certitudine şi de incertitudine, de noutate, de contrarietate, de risc, periodice sau
unice sau aleatorii, din proprie iniţiativă sau avizate, individuale sau prin cooperare, anticipate sau
imprevizibile, strategice sau operative, legate de activitatea din clasă sau din afara ei.
Pot fi adoptate următoarele strategii rezolutive, adaptabile la diferite situaţii:
 ascultarea, receptarea părerilor exprimate de cei în conflict, apelând şi la empatie, pentru a le înţelege
 identificarea motivului real, generator al stării tensionale;
 analiza comparativă, cu obiectivitate, a variantelor expuse;
 găsirea punctelor comune pozitive, pentru a fi utilizate ca puncte de plecare în construirea soluţiilor;
 discuţia individuală, cu fiecare parte, pentru complecatrea informaţiilor cauzale;
 sugerarea punerii în situaţia celuilalt;
 prezentarea părţilor şi analiza în comun a variantelor posibile de rezolvare şi găsirea unei căi de
compromis/prin acord;
 discuţia la nivelul grupului, ca studiu de caz;
 apelul la scopuri comune, chiar mai generale, ale educaţiei şi minimalizarea rolului tensiunilor
curente în cheltuirea energiilor intelectuale;
 arbitrajul, implicarea unei părţi neutre sau medierea, cosultaţia, consilierea;
 punerea în situaţii de cooperare, în rezolvarea sarcinilor;
 punerea în situaţii de comunicare variată pentru ,,a se deschide”, a asculta pe ceilalţi;
 utilizarea sistemului recompenselor;
 exersarea unor comportamente, în mod conştient, sub controlul grupului;
 organizarea de discuţii în grup şi cu alţi factori interesaţi (părinţi, diriginte, consilier, prieteni);
 antrenarea părţilor în conflict în rezolvarea de proiecte comune;
 punerea în situaţii de competiţie, pentru a dovedi capacităţi, conduite noi, positive;
 căutarea în orice stare tensională şi a aspectului pozitiv, în sens formativ (şi din experienţe negative
se învaţă);
 contracararea, pentru conştientizare, clarificare, a unor situaţii şi mai dificile, dar rezolvabile;
 analiza situaţiilor prin prisma unor criterii obiective, ferme de conduită;
 imaginarea a cât mai multe consecinţe negative şi positive şi analiza lor comparativă de către părţile
implicate;
 apelul la factori de specialitate (psihologi, jurişti, asistenţi sociali ş.a.) în cazul abaterilor, devierilor
grave de comportament
 utilizarea sistemului de sancţiuni, pedepse, dezaprobări ş.a.
Fiind prin excelenţă o profesie socială, activitatea profesorului este totdeauna un joc la scenă
deschisă, fără sufleur şi fără timp de reflecţie situaţională. Dacă, pentru partea de proiectare a obiectivelor,
conţinuturilor şi metodologiei didactice exită răgazul deliberării şi opţiunii între alternative – în timpul
pregătirii ,,intrării în scenă” – spectacolul propriu-zis al lecţiei devine un joc nereversibil, interactiv, relativ
nedeterminat. Se câştigă sau se pierde în comun. Toate acestea solicită o justă şi promptă apreciere a
factorilor psihologici.
Bibliografie:
 Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 13.
 Constantin Cucoş, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura
Polirom, Iaşi, 1998, p. 295, 296.
 Constantin Cucoş, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită , Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 644.
 Dorina Sălăvăstru, Psihologia educaţiei – Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 260.
 Elena Joiţa, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară – pentru examenele de definitivare şi
obţinerea gradului didactic II – Editura Arves, Craiova, 2003, p. 383, 394.
 Rosemary A. Thompson, Counseling Techniques: Improving Relationships with Others,
Ourselves, Our Families, and Our Environment Brunner, Routledge, New York, Hove, p. 146.
 S. Toma, Profesorul – factor de decizie – Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 9 – 85.
CONDUITA AGRESIVĂ. CONDUITA VIOLENTĂ.

CONDUITA ANTISOCIALĂ
Prof. înv. primar CIUREL CRISTINA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Agresivitatea este definită ca fiind orice comportament ostil, distructiv al unui individ. Poate fi
îndreptată împotriva altor persoane, obiecte sau animale, precum şi împotriva fiinţei proprii, ca
autoagresivitate. Agresivitatea poate fi verbală şi fizică, aplicată direct sau indirect asupra victimei,
manifestă sau pasivă. De exemplu, încăpăţânarea, tărăgănarea lucrurilor, opoziţia tăcută, stilul „spune ca el,
dar fac ca mine” sunt forme de agresivitate pasivă.
Adesea agresivitatea este considerată a fi sinonimă cu violenţă, deşi nu orice conduită agresivă
presupune şi violenţă, după cum nu orice act violent este însoţit de agresivitate. De exemplu, şantajul
emoţional (o formă de violenţă psihică) nu este în mod necesar însoţit de agresivitate. Violenţa
presupune dorinţa de a distruge, de a vătăma, de a produce suferinţă, pe când agresivitatea, adesea,
urmăreşte alte scopuri: afişarea, demonstrarea masculinităţii, a puterii, autoapărarea, obţinerea de beneficii
materiale, atragerea atenţiei, răzbunarea etc.
De asemenea, nu orice comportament agresiv constituie un act antisocial, după cum nu orice act
antisocial este însoţit de agresivitate. De pildă, agresivitatea sportivilor în timpul competiţiei nu este un act
antisocial. Furtul din buzunare este un act antisocial, dar nu este însoţit de violenţă ori agresivitate.
În pofida tuturor acestor nuanţări şi delimitări semantice, sociologice şi psihologice, violenţa se alimentează
din agresivitate, iar actele de violenţă capătă adesea şi un caracter antisocial.
Frustrarea este una din principalele surse ale agresivităţii umane. Frustrarea (lipsirea) de obiect şi
frustrarea de relaţie (de pildă, o iubire neîmpărtăşită, părăsirea partenerului, divorţul) conduc la manifestări
ostile, distructive, din partea celui frustrat. Indivizii, adulţi sau copii, au o toleranţă diferită la frustrare, cei
cu toleranţă scăzută fiind mai agresivi decât cei cu o toleranţă mai ridicată. De asemenea, copiii au, în
general, o toleranţă mai scăzută la frustrare decât adulţii.
Teama, anxietatea constituie o altă sursă importantă a agresivităţii. De multe ori, copiii (dar şi
adulţii!) care nu îşi pot exprima teama prin cuvinte, se comportă agresiv atunci când se simt angoasaţi sau
ameninţaţi. Agresivitatea copilului se manifesă uneori chiar asupra obiectului care îi produce teamă: copilul
aruncă cu pietre în căţeii de care se teme, îşi loveşte părintele care l-a ameninţă cu retragerea iubirii („Eşti
copil rău, nu te mai iubesc”) sau cu părăsirea („Plec la alt copil”).
Un copil cu un ataşament nesecurizat faţă de părintele său este greu de consolat atunci când este
separat de acesta, iar în momentul revederii, în loc să se bucure, copilul se manifestă agresiv faţă de el: îl
ceartă, îl loveşte, îl muşcă, plânge, urlă. Şi adulţii se pot comporta similar atunci când se simt ameninţaţi sau
anxioşi. Provocarea verbală, dar şi fizică constituie adesea o sursă sigură pentru un comportament agresiv
atât la copii, cât şi la adulţi.
Urmărirea materialelor video cu caracter violent şi pornografic, jocurile violente pe calculator, duc
la intensificarea şi creştera frecvenţei comportamentelor agresive, violente şi antisociale, cu atât mai mult cu
cât accesul copiilor la astfel de materiale (pe internet, în presă sau la televizor) are loc la vârste mai mici. Se
produce o desensibilizare a copiilor faţă de suferinţa altor persoane sau a animalelor, mai curând decât un
catharsis, aşa cum se afirmă adesea, putându-se ajunse la comiterea unor acte de sadism chiar din partea
unor copii cu vârste foarte mici, la abuzuri fizice, verbale şi chiar sexuale comise de adolescenţi şi copiii
împotriva altor copii. Faptele şi statisticile stau mărturie în acest sens.
Mediul familial şi social agresiv, violent şi antisocial contribuie în mare măsură la dezvoltarea
conduitei agresive şi violente, dar şi a celei antisociale la copii şi tineri. Familiile marcate de violenţă
domestică, mediile sociale sărace, defavorizate, unde violenţa şi delincvenţa devin normale, distorsionează
complet percepţia acestor atitudini şi conduite, copiii valorizându-le aşa cum au văzut că fac adulţii sau
însuşindu-şi-le în lipsa oricărei forme alternative de comportament. Cu alte cuvinte, fac şi ei ce au văzut în
familia lor şi în mediul în care au crescut.
Au fost identificaţi şi alţi factori favorizanţi ai agresivităţii: canicula, aglomeraţia urbană, durerea
fizică sau boala. Prin urmare, în asemenea condiţii aflate dincolo de controlul nostru este important să ţinem
seama că noi înşine, dar şi cei din jurul nostru, mai ales copiii, au o toleranţă mai scăzută decât de obicei la
frustrare şi de aceea ne putem manifesta cu toţii mai agresiv decât de obicei.
Dincolo de situaţiile pe care le-am menţionat mai sus, situaţii în care este bine să facem un efort de
autocontrol şi să ne abţinem de la a provoca conflicte, cum putem controla agresivitatea la copii? Evident,
unii părinţi s-ar putea întreba chiar dacă este bine dacă nu cumva îi facem astfel mai vulnerabili, nu cumva îi
transformă în looseri. Alţi părinţi, nici nu mai stau pe gânduri, ei înşişi cultivând conduita agresivă şi
violentă la proprii copii pentru a-i „pregăti mai bine să facă faţă în lumea mare şi rea”.
Dacă trăieşti într-un cartier marcat de o rată mare a criminalităţii şi ai de gând să locuieşti acolo toată
viaţa sau chiar te îndeletniceşti cu actele criminale, probabil că nu vei lectura acest articol şi vei continua să
îţi educi copilul în spiritul familiei şi al cartierului. Când Codul Penal este pentru părinte singurul
nomenclator de meserii „valabile”, discuţia nu mai are rost şi tragem linie aici.
Pentru toţi ceilalţi părinţi, se cuvine să spunem că agresivitatea este instinctivă, inerentă şi chiar utilă
în natură, asigurând supravieţuirea speciei. Comportamentele agresive nu asigură succesul copilului nici la
şcoală, nici mai târziu în profesia lui, nici în viaţa personală. Cel mult, îi pot asigura supravieţuirea şi
„succesul” într-un mediu marcat de delincvenţă, sărăcie, de multe ori, aflat la marginea societăţii (de pildă,
în viaţa din „cartier”). Cum putem controla agresivitatea la copii? Educaţia este cheia.
Bibliografie:
 Păunescu, C. (2001), Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti.
 Şoitu, L., Havarneanu C. (2001), Agresivitatea în şcoală, Editura Institutului European, Iaşi.
 https://smartandhappychild.ro/tulburarile-de-conduita-la-copii-si-adolescenti.
EFECTELE VIOLENŢEI TV ASUPRA COPIILOR
Prof. COMAN STELIANA

Liceul Tehnologic “Emil Racoviţă” Roşiori de Vede
Județul Teleorman
În ultimii ani, mass-media a avut ca subiect preferat violenţa care se manifestă în unele şcoli şi licee
din ţară, făraă să insiste, în aceeaşi măsură, asupra contribuţiei proprii, în timp, la crearea unor mentalităţi
favorabile acestei situaţii. Aproape ca nu trece zi fără o ştire legată de agresivitatea din instituţiile de
învăţământ: înjurături, ameninţări, pumni, înjunghieri, filme pentru adulţi cu actori din şcoală, violuri cu
eleve victime.
Concluzia pare să fie una clară: elevii se poartă ca şi cum nu mai ştiu de frica nimănui şi cred că totul
este permis. Cum s-a ajuns aici? Comportamentul violent poate avea multiple cauze: biologice, psihologice,
sociale, economice. De aceea, este dificil să separi efectele violenţei media de influenţa celorlalţi factori. Cu
toate acestea, studiile din ultimii ani au demonstrat că una din principalele cauze ale comportamentului
agresiv al copiilor este violenţa televizuală, violenţa încurajată de televizor. Copiii văd, percep şi receptează
violenţa altfel decât adulţii, fiind mai puternic impresionaţi de aceasta.
Potrivit concluziilor specialiştilor care analizează fenomenul, circa 80% dintre emisiunile TV
vizionate de copii sunt destinate adulţilor, iar majoritatea acestora se situează în intervalul de maximă
audienţă (19.00- 22.30), definit ca acela al "televiziunii familiale" sau "al marelui public", în care o pondere
importantă o deţin copiii. Respectivele studii de specialitate dezvăluie faptul că programele TV din România
conţin, comparativ, o cantitate mult mai mare de violenţă decât cele occidentale, în condiţiile în care
respectarea recomandarilor C.N.A.- ului este mai mult decât precară la noi.
Permisivitatea părinţilor amplifică serios accesul copiilor şi adolescenţilor la programele TV
violente. Efectele acestora se regăsesc în proporţii variate, la copiii în cauză, şi pot fi definite astfel:
a) imitaţie şi învăţare (identificarea copiilor cu personaje agresive);
b) impregnarea (asimilarea, chiar inconştientă, a stilului violent de relaţionare umană);
c) dezinhibarea (imaginile violente pot favoriza trecerea minorilor la acte violente);
d) desensibilizarea (reducerea sensibilităţii la violenţă şi creşterea gradului de acomodare cu violenţa);
e) catharsis (eliberarea de pulsiuni agresive);
f) incubaţie (angoasă, spaimă, sentiment de insecuritate).
De ce copiii devin mai uşor victime ale violenţei? În primul rând, pentru că mintea lor nu le permite
să analizeze critic informaţiile primite. În al doilea rând, deoarece sunt la vârsta la care personalitatea lor
este în formare şi asimilează tot ceea ce văd în jur. La acestea se adaugă faptul că au foarte uşor acces la
televizor. Vizionarea îndelungată a programelor de televiziune poate avea efecte deosebit de nocive asupra
copiilor, asta cu atât mai mult, cu cât unii părinţi îşi lasă copiii să stea cuminţi în faţa televizorului în timp ce
ei îşi fac treburile.
Un fapt îngrijorător este şi acela că foarte mulţi copii nu găsesc pe nimeni acasă când vin de la
şcoală, întrucât părinţii sunt la serviciu. Astfel, ei pot să urmărească orice program, indiferent de
avertismentul din josul ecranului. Faptul că se uită la scene violente devine parte din rutina zilnică, de multe
ori asociată cu mâncatul sau recreerea. Este bine ca simptomele unui posibil comportament violent al
copiilor să fie observate din timp, înainte ca minorul să aibă o conduită agresivă propriu-zisă (implicare în
bătăi, încercări de a-i răni pe alţii etc.).
Care sunt aceste simptome?
a) Mânie intensă - Atunci când este furios sparge, trânteşte, loveşte tot ce îi apare în cale, aduce injurii
şi îi ameninţă pe cei apropiaţi;
b) Pierderi frecvente ale cumpătului şi izbucniri necontrolate;
c) Iritabilitate extremă:
d) Impulsivitate foarte mare - Nu se gândeşte la acţiunile sale;
e) Devine cu uşurinţă frustrat - Atunci când ceva nu este conform dorinţelor sale, şi pierde răbdarea,
controlul, începe să plângă sau are manifestări agresive.
Care sunt soluţiile? Părinţii şi, alături de ei, dascălii trebuie să acţioneze. Cum se pot diminua aceste
influenţe? Menţionăm, succinct, câteva modalităţi posibile, la îndemâna părinţilor, în primul rând, dar şi a
educatorilor:
- limitarea timpului petrecut de copil în faţa televizorului;
- discutând cu copilul asupra a ceea ce se întâmplă în programul lui preferat;
- atunci când la televizor este vizionat un incident violent, este necesar să se discute cu copilul despre
ceea ce a cauzat comportamentul agresiv al persoanei respective. Trebuie să i se spună copilului că acel tip
de comportament nu este caracteristic adulţilor, pentru că ei îşi rezolvă în alt mod conflictele: discutând,
negociind, prin soluţii nonviolente;
- să i se explice copilului că anumite secvenţe nu sunt reale, că acei oameni nu au fost loviţi sau ucişi,
însă dacă acest lucru li s-ar întâmpla în realitate, ar fi răniţi foarte grav;
- interzicerea vizionării de către copil a programelor prea violente, oferindu-i însă, de fiecare dată, o
explicaţie pentru decizia luată. Altfel, acesta va înţelege interdicţia ca pe o pedeapsă, nu ca un lucru făcut
spre binele lui;
- prin încurajarea copilului să se uite la documentare şi programe educaţionale de tipul celor care
prezintă viaţa plantelor şi animalelor;
- este deosebit de important de a îndemna copilul să facă sport şi să-şi petreacă cât mai mult timp cu
prietenii;
- copilul trebuie angajat la activităţi plăcute, care să înlocuiască privitul la televizor, sau la diverse
treburi prin casă;
- ca să nu existe presiuni asupra copilului din partea colegilor de clasă, este necesar ca părinţii să
stabilească împreună aceleaşi reguli;
- a se evita instalarea unui televizor în camera copilului;
- a nu se uita la televizor în timpul servirii mesei;
- este preferabil ca părinţii şi dascălii să fie modele pentru copii şi să-şi investescă timpul în activităţi
mult mai sănătoase decât privitul la televizor.
Într-o epocă în care, generaţiile de copii au nevoie mai mult decât oricând de răbdare, înţelegere, de
mângâiere, de încurajare şi ascultare, de pilduitoare iertare, câţi adulţi au timpul necesar să privească în
sufletele copiilor şi să stimuleze pozitiv resursele acestora? Şi câţi dintre ei au pregătirea pentru a o realiza?
Familiile din care provin elevii noştri creează numai rareori un mediu educativ; timpul copiilor - prea mult
liber, petrecut pe stradă, în "gaşca" de prieteni, în faţa televizorului sau calculatorului cu jocuri (adeseori
inducând violenţa în mod subtil) sau consumat fără rost, fără nici o ocupaţie, constituie un factor care
îndeamnă la activităţi subversive, menite să aducă bani necinstiţi sau satisfacţii cu orice preţ, indiferent de
natura lor.
Este timpul să fie reconsiderat aportul poeziei, al lecturii, al interpretării sensibile a unui text literar,
respectul pentru natură şi semeni, pentru muzică şi arte plastice, pentru arte în general, ca termen de
comparaţie şi alternativă la făcăturile îndoielnice care conduc la exacerbarea violenţei. Avem nevoie de
măsuri menite să producă schimbări adevărate şi profunde, care să acţioneze pe termen lung, la nivelul
conştiinţelor. Eliminarea treptată a violenţei din întreg mediul social cere timp şi eforturi.
Bibliografie:
 Drăgan, Ioan, "Ce" şi "Cum" privesc copiii la televizor, Dilema Veche, nr. 64, 8 aprilie 2005.
 Drăgan, Ioan, Evaluarea reprezentării violenţei în programele televizuale, raport de cercetare,

septembrie 2004.
 Tudor, Paula Anastasia, Telecultura şi copilul, Jurnalul Naţional, 04.02.2006.
 Televizorul, o ameninţare pentru copiii noştri?, Revista Avantaje, februarie 2006.
 Expunerea copiilor la programe radio şi tv, raport de cercetare, The Gallup Organization
Romania, 2004.
LA VIOLENCE
Prof. CONSTANTIN GABRIELA

Colegiul Economic Rm.Vâlcea
Județul Vâlcea
Étymologie - Le mot violence vient du latin vis, qui désigne l'emploi de la force sans égard à la
légitimité de son usage.
La violence est l’utilisation de force ou de pouvoir, physique ou psychique, pour contraindre,
dominer, tuer, détruire ou endommager. Elle implique des coups, des blessures, de la souffrance, ou encore
la destruction de biens humains ou d'éléments naturels. La violence est l'utilisation intentionnelle de la force
physique, de menaces à l’encontre des autres ou de soi-même, contre un groupe ou une communauté, qui
entraîne ou risque fortement d'entraîner un traumatisme, des dommages psychologiques, des problèmes de
développement ou un décès.
Typologies des violences - Plusieurs types de violence sont distinguées. Leurs définitions - parfois
contradictoires - varient selon les époques, les milieux, les lieux, les évolutions sociales, technologiques, etc.
Violence entre personnes: comportements de domination ou asservissement employant la force,
physique (coups, viol, torture…), verbale et psychologiques (injures, injonctions paradoxales, harcèlement,
privation de droits ou liberté, abus de position dominante…) ; Ces comportements peuvent être conscients
ou non. Cette catégorie inclut la violence entre partenaires ou de parent à enfant, et différentes formes
d'embrigadement ; les violences externes sont celles qui sont commises dans le cadre du travail par des tiers
extérieurs à l'organisation (clients, usagers, élèves...),
Violence criminelle: le crime, spontané ou organisé, peut avoir des causes sociales, économiques, ou
psychologiques (schizophrénie, etc.). Cette forme de violence est selon certains auteurs l'envers d'une
violence étatique et/ou symbolique.
Violence politique: la violence politique regroupe tous les actes violents que leurs auteurs légitiment
au nom d'un objectif politique (révolution, résistance à l'oppression, droit à l'insurrection, tyrannicide (en),
« juste cause »).
Violence économique: en droit civil, la violence économique est une hypothèse récente de vice du
consentement, justifiant d'annuler les contrats dont la conclusion reposait sur ce vice. Elle est admise dans
certaines limites par les tribunaux. Elle est maintenant considérée par certains juristes comme une nouvelle
forme du "vice traditionnel de la violence".
Violence naturelle: c'est la violence des forces de la nature ; des tempêtes, inondations, tremblements
de terre, incendies de forêt, tsunamis et autres catastrophes naturelles. C'est parfois la violence que l'être
humain perçoit du monde animal (instinct de chasse, rituels de dominance, etc).
La cyber-violence: violence qui consiste en ce qu'une personne utilise la violence (physique ou
verbale) pour ridiculiser quelqu'un et en fasse une vidéo, une publicité ou toute autre publication sur
internet.
Bibliographie:
 http://www.fle.fr.
FENOMENUL DE VIOLENȚĂ ÎN MEDIUL ŞCOLAR
Prof. CORENDEA DANIELA

Județul Vâlcea
Violenţa este un fenomen complex, o realitate pe care nu o putem nega și nici neglija prezentă din
ce în ce mai mult în societate și de câțiva ani în școală. Cel mai important lucru este să găsim metode
eficiente de combatere a violenței, întrucât este un fenomen greu de stăpânit în contextul societății actuale.
În școli există un nivel de indisciplină, deoarece elevii sunt tentați să treacă peste anumite reguli, iar această
indisciplină duce la un comportament violent.
Mediatizarea cazurilor de violență și indisciplină, lipsa modelelor sociale pot influența
comportamentul elevilor care sunt tentați să imite acțiunile văzute la televizor. Violența în rândul minorilor a
constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Când vorbim de violență în școală, se consideră drept
surse favorizante factorii exteriori ai școlii: mediul familial și mediul social, ca factori ce țin de individ, de
formarea și dezvoltarea personalității sale.
Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă a agresivității unui elev. Foarte mulți dintre
elevii care au un comportament agresiv provin din familii dezorganizate, au experiența divorțului părinților
și trăiesc în familii monoparentale. Părinții se confruntă cu numeroase probleme financiare, dar și
psihologice, având sentimentul devalorizării, al eșecului și nu mai sunt disponibili pentru copilul lor.
Problemele familiale grave îi afectează pe copii, la care se adaugă lipsa de dialog, de afecțiune, utilizarea
mijloacelor de sancționare a copilului.
Fenomenul violenței școlare trebuie analizat în contextul apariției lui; școala jucând un rol important
în prevenirea și combaterea violenței școlare. Problemele confictuale nu se vor rezolva de la sine. În
condițiile unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, școala poate fi pentru elev o a doua șansă. Pe
de altă parte, pentru a face față lucrului la clasă cu elevi dificili, cu probleme de comportament, dascălul
trebuie să țină seama de următoarele obiective: observarea cu atenție a comportamentului elevilor respectivi
pentru o mai bună înțelegere a cauzelor actelor de violență; dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii
și stabilirea unei relații bazate pe încredere; dezvoltarea parteneriatului școală-familie; colaborarea cu
specialiștii din cadrul școlii (psihologul școlar, asistentul social).
Este important să avem o nouă viziune asupra metodelor de educare a copiilor. Interesul copilului
trebuie apărat pentru a-i asigura dezvoltarea în cele mai bune condiții, iar răul tratament aplicat copilului
este interzis prin lege (amenințarea, indiferența, neglijența, umilirea, pedeapsa etc.).
Formele de manifestare a violenței în școală sunt: violența între elevi (cea mai mare pondere),
violența elevilor față de profesori, violența profesorilor față de elevi. Violența între elevi este specifică
vârstei adolescentine și principalele cauze ale acestei forme de violență sunt reprezentate de mediul familial,
unde pot avea loc astfel de incidente, strada, grupurile de prieteni, mass-media. Această formă de violență
are loc cel mai frecvent în recreații și se manifestă prin violență verbală, jigniri pe baza situației economice,
religioase, etnice.
Violența elevilor față de profesori este o realitate în școlile din România, manifestându-se prin
comportamente inadecvate ale elevilor (absenteism, fugă, acte de indisciplină pe parcursul orelor, ignorarea
cadrelor didactice, agresiune verbală/nonverbală, refuzul respectării sarcinilor școlare, injurii, jigniri). Cele
mai frecvente sunt indisciplina și absenteismul.
Un alt aspect important în viața școlară cu implicații asupra elevului , dar și a calității activității
educaționale este violența profesorilor față de elevi, prin atitudini ironice, evaluare neobiectivă, agresiune
nonverbală, ignorare, excludere de la ore, lovire. Este o formă de violență mai redusă decât în alte cazuri.
Școala nu poate fi singurul factor care trebuie să intervină în educația unui copil, fiind necesară stabilirea
unei strânse și permanente legături cu familia elevului, urmând ca împreună cu aceasta să se realizeze
integrarea armonioasă a copilului în societate și formarea unui caracter pozitiv.
În vederea combaterii actelor de violență din școli este necesară o opinie unitară a cadrelor didactice,
o colaborare cu psihologul școlii, pentru a-i solicita sprijinul când este nevoie, tact și vocație pedagogică a
cadrelor didactice, care trebuie să fie niște modele de comportament pentru elevi. Rolul lor este de a lua
măsurile cele mai adecvate și aplicate cu aceeași consecvență în toate situațiile.
Cu toate că prevenirea violenței în școli pare a fi responsabilitatea conducerii școlii sau a
profesorilor, în realitate părinții contribuie destul de mult la realizarea acestui demers prin măsurile pe care
le iau în educația propriilor copii (să-i învețe să comunice nonviolent, să evite folosirea unui ton ridicat,
cuvinte dure, gesturi violente, să nu se lase antrenați în confruntări cu alți elevi mai mari, să-și asume
responsabilitatea faptelor sale). Chiar dacă elevii din clasele primare sunt mai puțin implicați în situații
conflictuale, este bine ca educația de prevenire a violenței în școli să înceapă cât mai devreme pentru a evita
apariția unor situații mai grave pe viitor.
În vederea prevenirii actelor de violență din unitățile de învățământ se pot desfășura acțiuni de
conștientizare de către elevi a efectelor negative ale violenței; organizarea unor întâlniri și discuții cu
autoritățile din poliție și jandarmerie; organizarea cu părinții a unor activități pe tema prevenirii violenței
școlare (lectorate cu părinții), dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice cu privire la
managementul clasei, dezvoltarea abilităților de comunicare, promovarea comunicării. Alte acțiuni vizează
implicarea elevilor în proiecte pe tema combaterii violenței în mediul școlar, schimbul de experiență între
școli, dezbateri tematice organizate cu elevii, implicarea comitetului de părinți al clasei pentru prevenirea
violenței în școală.
Ca strategii de prevenire și reducere a violenței în mediul școlar, amintim implicarea părinților în
programe de prevenție și intervenție (părinții trebuie să colaboreze cu cadrele didactice pentru reducerea și
prevenirea unui comportament violent în școală), schimbarea contextelor școlare care utilizează pedeapsa (
aspectele negative din contextul școlar care au legătură cu întărirea comportamentelor agresive pot fi:
utilizarea excesivă a dezaprobării sau lipsa remarcilor de aprobare din partea profesorului sau a colegilor,
eșecul, greșeli excesive, schimbări în rutina clasei).
Obiectivele acestui gen de intervenție vizează învățarea și utilizarea de către cadrele didactice a
cadrelor de gestionare și a comportamentelor elevilor). Se are în vedere și învățarea de către copii a
abilităților sociale (cei mai mulți copii devin agresivi pentru că au un deficit de abilități sociale adecvate).
Obiectivele vizează învățarea de către elevi a unor comportamente care să-i ajute să gestioneze situațiile
conflictuale, reacționând cu fermitate și solicitând asistența profesorilor atunci când este nevoie). A combate
violența școlară înseamnă a ameliora calitatea relațiilor și a comunicării între toate persoanele angrenate în
sistemul educațional.
Bibliografie:
 Mitrofan N., Agresivitatea, în Neculau A.,(coord.), Psihologie socială, Iași, Editura Polirom,
1996;
 Salavastru D., Violența în mediul școlar în Ferreol G., Neculau A. (coord.), Violența - Aspecte
psihosociale, Iași, Editura Polirom, 2003;
 Violența în școală. Metode de intervenție, Ed. Atelier Didactic, București, 2007.
SPUNE NU VIOLENȚEI
Prof. CORNEA MARIA

Club Sportiv Şcolar Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
De-a lungul timpului oamenii au evoluat de la cele mai primitive activitați la unele complexe,
datorită dezvoltării societății într-un ritm alert. Unele dintre ele, schimbându-se radical, au influențat
comportamentul uman. Dorința oamenilor de a demonstra că sunt cei mai buni in toate activitațile pe care le
intreprind a dus la apariția violenței.
Un exemplu concludent in acest sens este prezența agresivitații în sport aparută din cauza dorinței
competitorilor de a excela, chiar dacă aceasta duce la rănirea adversarului, atitudine lipsita, bineînteles, de
fair-play. Prin violența întelegem utilizarea forței si a constrângerii de catre un individ în scopul impunerii
voinței asupra altora. Privarea de libertate favorizeaza apariția și dezvoltarea unor comportamente agresive.
Jocul corect este un concept complex care cuprinde și întruchipează o serie de valori fundamentale
care nu sunt doar integrate în sport, ci și relevante în viața de zi cu zi. Competiția loială, respectul, prietenia,
spiritul de echipă, egalitatea, sportul fără dopaj, respectarea regulilor scrise și nescrise, cum ar fi integritatea,
solidaritatea, toleranța, îngrijirea, excelența și bucuria, constituie blocuri de joc echitabile pe teren.
Dorința de afirmare a insoțit dintotdeauna sportivul in competiție, însa emoțiile își marchează
teritoriul declansând un surplus de energie ce stă de fapt la baza manifestărilor sportivului. Aceste
manifestări pot uneori să depașească limitele și neputându-și controla impulsurile sportivul recurge la
agresarea adversarului. Sunt numeroase situațiile in care dorința de victorie îi determină pe unii sportivi și
chiar antrenori să recurgă la orice mijloace, inclusiv a celor aflate în afara eticii sportive.
Factorii care declanșeaza un astfel de comportament sunt:
– nevoia de identitate,
– temperamentul;
– nevoia de a i se recunoaște valoarea;
– dorința de a fi recompensat;
– frustrarea;
– încrederea (sau nu) in forțele proprii;
– relația cu coechipierii;
– relația cu antrenorul si factorii responsabili;
– experiența anterioara;
Pentru a evita violența si eventualele conflicte, jucatorii trebuie să țina cont de fair-play(joc corect)
care constă in respect, prietenie, spirit de echipa, egalitate, integritate si solidaritate. Jocul fair-play, care este
o parte esențială și centrală a implicării, promovării și dezvoltării cu succes în sport și în viață, poate învăța
toleranța oamenilor și respectul față de ceilalți.
Le permite acestora să se integreze în societate și să creeze un sentiment de lucru în echipă. Jocul
echitabil în domeniul sportului este capabil să ofere speranță, mândrie și identitate și este capabil să se
unească în cazul în care naționalitățile, politica, religiile și culturile se împart adesea.
Bibliografie:
 http://www.fairplayinternational.org.
 http://www.creeaza.com/familie/sport.
TIPUL DE PERSONALITATE INFLUENŢEAZĂ TENDINŢA CĂTRE BULLYING
Prof. DAVID NICOLAE

Judeţul Vâlcea
Comportametul oamenilor care fac parte dintr-un grup este fascinant şi adesea tulburător. Imediat ce
au aderat la un grup, oamenii încep să se copieze reciproc (gesturi, atitudine, stil vestimentar, preferinţe
etc.), creează o ierarhizare, simpatizează anumite persoane, dar caută şi grupuri concurente. In lumea reală
există un motiv bine întemeiat potrivit căruia o persoană favorizează propriul grup - în mod natural, se
favorizează pe ea insăşi.
Practic, fiecare individ aparţine unui sex, unei grupe de vârstă, unei categorii socio-profesionale, unei
naţionalităti, unei religii etc., atribute care nu rămân exterioare. Insuşite sub forma unor structuri cognitiv-
afective, ele intră în componenta imaginii şi determină uneori comportarea. Se face distincţie între imaginea
de sine şi conceptul de sine. Distincţia aminteşte de deosebirea dintre reprezentare şi noţiune. In timp ce
imaginea (reprezentarea) de sine este variabilî în funcţie de contextul concret, conceptul de sine este un
segment statornic, de durată, care dă continuitate persoanei. Imaginea de sine rămâne contextuală,( adică în
funcţie de context) în timp ce conceptul de sine este un element de permanenţă care capătă expresie continuă
în comportament.
In concluzie, sentimentul de apartenenţă ne ajută în propria identificare, ne ajută să ne înţelegem, ne
dă sentimentul că aparţinem cuiva, aparţinem de cineva, ne integram undeva anume iar identitatea socială
reprezintă un segment al conceptului de sine. Personalitatea reprezintă un set complex de calităţi, opinii,
gânduri, atitudini şi idei pe care şi le formează şi însuşeşte copilul şi care-l diferenţiază de alţi copii.
Descoperirea factorilor care influentează modul în care se formează personalitatea reprezintă încă
ţelul actual al multor cercetători, iar dezbaterile din jurul lor nu au încetat încă!
Un alt factor important în dezvoltarea personalităţii copilului îl reprezintă influenţa părinţilor sau mediul de
acasă.Modul în care te comporţi cu micuţul, felul în care îl încurajezi să socializeze cu ceilalţi, cultura la
care este expus şi care îi este inoculată de mic şi mediul emoţional în care este crescut contribuie din plin la
dezvoltarea lui emoţională.
Copilul începe să înţeleagă prima oară ce simte şi să recunoască emoţiile cu care se confruntă prin
intermediul şi cu ajutorul mamei. Invaţă despre iubire, sprijin, înţelegere, empatie, generozitate de la părinţi.
Pe măsură ce creşte, copilul dezvoltă şi alte emoţii, unele negative, altele pozitive. El experimentează şi stări
şi sentimente de frică, anxietate, gelozie, furie şi timiditate.
Depinde foarte mult de modul în care părinţii reuşesc să îl încurajeze pe copil să implementeze în
personalitatea lui doar emoţiile pozitive şi să le lase deoparte pe cele negative. Copilul are nevoie de ambii
părinţi pentru a-şi forma în mod armonios personalitatea. Absenţa unuia dintre părinţi îşi pune amprenta
asupra dezvoltării emoţionale a copilului, implicit a personalităţii acestuia.
Factorii sociali implică şi grupurile de oameni cu care copilul intră în contact (prieteni, colegi, rude,
cunoştinţe), dar şi valorile religioase şi spirituale, care sunt moştenite prin intermediul familiei. Factorul
cultural este strâns legat cu cel social în formarea personalităţii unui copil. Modelarea personalităţii depinde,
printre altele, şi de modul în care copilul asimilează şi interiorizează elementele culturii la care este expus de
la naştere.
In fiecare societate există o cultură predominantă. Cultura europeană corespunde unui anumit model
de personalitate, care este conturat de către familie în educaţia şi modul de dezvoltare ale copiilor.
Principalele caracteristici ale culturii europene sunt:
 sociabilitatea;
 competivitatea;
 cooperarea;
 pragmatismul;
 punctualitatea;
 creativitatea.
Si educaţia îşi pune amprenta în conturarea personalităţii copilului, însă într-o măsură mai mică decât
celelalte. Educaţia este esenţială în special în modelarea comportamentului copilului. Inscrierea
la grădiniţă şi apoi la şcoală, îl supune pe copil unui nou mediu, din care are multe de învăţat şi asimilat.
Scoala nu înseamnă doar asimilare de informaţii, ci şi socializare, comunicare, reguli, iar modul în care este
tratat un copil în şcoală de către profesori şi colegi are un impact puternic asupra dezvoltării personalităţii.
Pe baza îmbinării factorilor enumeraţi mai sus şi a ponderii mai crescute a unora dintre ei, iau naştere
mai multe tipuri de personalitate la copii. Astfel, la vârsta preşcolară, copilul are deja formată o personalitate
destul de stabilă şi funcţională. Principalele categorii de personalitate în care se încadrează copiii la vârsta
preşcolară sunt:
 copilul temător (hipersenisibil);
 copilul sfidător (obraznic);
 copilul neatent;
 copilul apatic (visator);
 copilul activ (cu accente agresive).
Se poate vedea din descrierea de mai sus ce tipologie de personalitate va deveni acea persoana cu
tendinte de bullying. Un copil hipersensibil sau apatic va fi sigur victima bullyingului. Ajunşi la adolescenţă,
tinerii devin din ce în ce mai conștienți de sine, de ceea ce sunt și ce vor să devină. Acum tânărul trăiește
prima dragoste, prima întâlnire, primul sărut, prima respingere, prima dezamăgire, primele experiențe
sexuale.
Foarte multe transformări au loc în viață unui adolescent, transformări legate atât de aspectul fizic
dar și transformări interioare, iar acesta se poate simți înțeles doar de cei de vârstă lui, cei ce trăiesc la fel că
el... și aici intervine grupul de prieteni sau “gaşca”.
Gașca este acel loc unde tânărul se simte înțeles pe deplin de cei ce au aceleași gusturi ca el în
materie de vestimentație, aceleași idei, aceleași păreri, aceleași idealuri, aceleași modele (de exemplu dacă
tânărul practică sport este foarte posibil că acesta să își dorească să se integreze într-un coletiv sportiv ca mai
apoi să facă parte din grup).
Alături de cei din grup el simte că poate comunica sincer și liber fără teama de a fi judecat, se simte
acceptat așa cum este el și mai ales acolo par a se întâmplă toate lucrurile de interes maxim. Este foarte
important ca părinții să cunoască grupul din care tânărul face parte, care sunt activitățile și preocupările lor,
să încerce să afle cât mai multe despre cei ce formează grupul din care copilul lor face parte, deoarece
apartenența la un grup poate ajuta tânărul să devină independent și să își “croiasca” propriul stil de viață.
Uneori tinerii sunt capabili de diverse gesturi și acțiuni (uneori chiar periculoase) doar pentru a fi
acceptați într-un grup anume, un grup din care își dorește nespus de mult să facă parte. Astfel putem întâlni
tot felul de comportamente, de la consum de alcool sau tutun, la consum de droguri, sporturi extreme,
violențe sau acte antisociale. Apartenența la un grup poate deveni cel mai important lucru posibil, poate fi
pus mai presus decât familia, pentru că doar în grupul acela el simte că își găsește locul.
Sfaturile părinţilor sunt considerate a fi demodate sau inutile, iar tinerii nu mai țin cont de ele
căutând să afle “adevărul” în interiorul grupului, alături de cei asemeni lor și cărora le împărtășesc toate
gândurile.
Împreună cu cei din gașcă, adolescentul își va petrece majoritatea timpului liber, va pleca în excursii,
va ieși în oraș, va lua parte la diverse evenimente; pe scurt își va declara independența de familie și de cei ce
nu fac parte din grupul său, spunând parcă mereu același monolog: ”viata este a mea și o trăiesc așa cum
vreau!”, însă multe din acțiunile tânărului fiind dictate mai mult de către anturaj și nu de propriile nevoi,
cum afirmă.
Uneori ne este greu să îi înțelegem pe adolescenți, ne enervăm că nu dau ascultare sfaturior noastre,
când pur și simplu nu vor să înțeleagă că nu le vrem decât binele...însă cel mai simplu ar fi să ne amintim de
adolescenţa noastră, căci și noi am fost la fel!
In cadrul grupurilor, adolescenţii exersează agresiunea şi intimidarea pentru a-şi întări rolul în grup.
Hărțuirea poate fi verbală, fizică și/sau psihică sau emoțională. De obicei, agresorii au fost la rândul lor
victime ale agresiunii, cum ar fi copii abuzați acasă sau adulți care sunt agresați de colegii lor.
Bullying-ul reprezintă acele acte de violență repetate de-a lungul timpului, prin care un copil, un grup
de copii sau alte persoane se folosesc de avantajul puterii fizice si a presiunii psihice exercitate asupra
persoanelor și/sau copiilor mai slabi. În discursul colocvial, bullying-ul descrie adesea o formă de hărţuire
comisă de un agresor care deţine mai multă putere fizică şi/sau putere socială decât victima. Victima
agresiunii este uneori menționată ca țintă.
Violenţa în şcoală o întâlnim la tot pasul şi nu neapărat în formele ei extreme (comportamente
agresive care pun în pericol viaţa altor persoane) ci într-o formă mascată, cu care elevii şi, uneori, profesorii
şi părinţii, ajung să se obişnuiască şi să o accepte ca făcând parte din viaţa de şcoală.
Bulliyngul în şcoli reprezintă o problemă relaţionată cu vârsta copiilor şi până nu demult adulţii
(părinţi şi profesori) priveau acestă problemă cu o atitudine relaxază de tipul „aşa sunt copiii” sau „copiii
sunt copii”. Tachinarea, poreclirea sunt comportamente circumscrise fenomenului de bullying care de cele
mai multe ori, trec neobservate, considerându-se că fac parte dintr-un aşa-numit obişnuit pedagogic de
fiecare zi. În realitate, aceste forme uşoare reprezintă stadiile incipiente ale formelor mai grave. Cazurile de
violenţă din şcoală – inluzând şi formele extreme de atac armat înregistrate în şcolile americane– relevă
consecinţele grave şi uneori mortale ale comportamentului de bullying.
Cum recunoaştem un copil care este sau poate deveni victimă a bullying-ului? Are o fire liniştită şi
sensibilă; Îi este teamă să mai meargă la şcoală, se plânge de dureri frecvente de cap şi de stomac pentru a
evita să meargă la şcoală; Are puţini prieteni sau nu are nici unul; Pare trist şi înfricoşat; Este slab fizic sau
foarte scund; Este nesigur sau lipsit de asertivitate; Are o deficienţă de auz sau alte caracteristici
comportamentale şi fizice atipice; Vine de la şcoală cu hainele murdare, rupte sau cu lucrurile distruse;
Prezintă vânătăi pe corp.
Comportamentele de bullying adesea, dar nu întotdeauna, îmbracă diferite forme în funcţie de gen. În
cazul în care elevul care agresează este băiat profilul prezintă următoarele caracteristici:
Are nevoie să se simtă puternic şi în control; Alege victimele dintre cei cărora nu le place conflictul; Obţine
satisfacţie din a provoca suferinţă victimelor; Îşi motivează acţiunile, plângându-se că a fost provocat.
Tacticile cele mai des folosite de băieţi sunt: poreclirea, bătăile, luptele, deposedarea de bunuri (bani,
obiecte personale), distrugerea bunurilor victimei, îmbrâncirea, lovirea, iniţierea de atacuri repetate asupra
victimei.
Profilul fetelor care manifestă comportamente de bullying (agresorul este fată) se evidenţiază prin:
• manipulare
• rănirea sentimentelor
• respingere subtilă şi marginalizarea victimei
Tacticile cele mai des folosite de către fete sunt: utilizarea poreclelor, izolarea victimei (“Nu vorbiţi
cu ea.”) râspândirea de bârfe, răspândirea de zvonuri false. Procesul de configurare a ciclului agresor –
victimă este unul foarte complex. Deşi elevii care manifestă comportamente de bullying şi victimele lor,
ocupă, în mod natural, poziţii cheie în acest proces de configurare, studiile arată că un rol foarte important îl
joacă şi ceilalţi elevi (martorii).
Oamenii de ştiinţă au arătat că martorii (cei care observă) prin comportamentul pasiv (faptul că
asistă fără să facă ceva, pentru a schimba situaţia) contribuie la menţinerea comportamentului agresorului.
Pe de altă parte anumite mecanisme de grup, cum ar fi cel de contagiune socială şi de diluare a
responsabilităţii în grup, au fost identificate ca fiind factori facilitatori în situaţiile în care mai mulţi elevi au
luat parte la agresiune.
Cercetările psihologice au demascat mai multe mituri asociate comportamentelor de bullying: elevii
care manifestă comportamente de intimidare, hârţuire, tachinare, umilire fac parte din grupul celor lipsiţi de
popularitate. Studiul condus de Philip Rodkin şi colegii săi (2000) pe un eşention de elevi din clasele a IV-a
până la a VI-a a arătat că băieţii care se implicau cel mai frecvent în comportamente de bullying erau printre
cei mai populari din şcoală (conform percepţiei colegilor şi profesorilor lor).
Elevii care manifestă comportamente de bullying ascund un nivel crescut de anxietate şi
nesiguranţă, ei folosind hărţuirea, intimidarea, tachinarea ca mijloc de compensarea a unei stime de sine
scăzute. Folosind o serie de metode diferite, Olweus concluzionează că nu există niciun suport pentru un
astfel de punct de vedere. Cei mai mulţi dintre copiii care manifestă comportamente de bullying au arătat un
nivel al stimei de sine corespunzător mediei sau chiar mai mare.
Studiile arată că există o serie de diferenţe de gen privind modul de manifestarea al
comportamentelor de bullying. În mod clar, băieţii recurg într-o mai mare măsură la comportamente de
intimidare fizică decât fetele. În plus, un procent relativ mare de fete - aproximativ 50% - susţin că sunt
victimele comportamentelor de intimidare şi hărţuire, manifestate de băieţi.
Deşi bullingul este o problemă mai mare în rândul băieţilor, există o serie de comportamente de
intimidare care se manifestă cu precădere în rândul fetelor. Intimidarea prin forţă fizică este mai puţin
comună în rândul fetelor. Ele folosesc de obicei moduri mult mai subtile şi indirecte ale hărţuirii, cum ar fi
excluderea cuiva din grup, răspândirea de zvonuri şi manipularea relaţiilor de prietenie. Astfel de forme de
agresivitate pot fi cu siguranţă la fel de dăunătoare şi stresante, ca formele directe şi deschise ale atacurilor
iniţiate de băieţi.
Bullyingul a fost explicat din perspectiva învăţării sociale ca un binom agresor-victimă care se
dezvoltă prin modelare şi reîntărire. Asta înseamnă că un coleg poate imita comportamentul agresiv al
unui elev care manifestă comportamente de bullying, iar victima poate întări comportamentul unui elev care
agresează prin faptul că afişează semne de discomfort (teamă) faţă de comportamentul manifestat.
Ca o consecinţă, efortul de corectare a acestui comportament, ar trebui să includă grupul de
egali/copii în forma unei abordări care cuprinde şcoala ca întreg; replicarea parţială a programului, în
Anglia şi Statele Unite au avut, de asemenea, rezultate pozitive, deşi au existat şi o serie de limite.
Programul de intervenţie este construit pe patru principii-cheie. Aceste principii implică crearea la nivelul
şcolii a unui mediu caracterizat prin:
(1) căldură, interes pozitiv, şi implicarea adulţilor,
(2) stabilirea de limitele de ferme cu privire la comportamentul inacceptabil;
(3) aplicarea consecventă a unor sancţiuni non-punitive, non-fizice, pentru comportament
inacceptabil sau de încălcare a regulilor şi
(4) oferirea, de către adulţii investiţi cu autoritate, a unor modele pozitive de comportament.
Programul funcţionează atât la nivel de şcoală, la nivel de clasă şi la nivel individual. Obiectivul cel
mai important este de a schimba " oportunitatea şi structurile de recompensare" pentru comportamentele de
bullying (mai puţine oportunităţi şi recompense pentru manifestarea comportamentelor de bullying).
Intervenţia cuprinde un set de informaţii furnizate şcolilor, set de informaţii adresate părinţilor, filme
de vizionat în clasă precum şi chestionare, pentru şcoală, de evaluare a dimensiunii problemei. Cele patru
mari strategii ale programului Olweus cuprind :
 pregătirea personalului şcolar;
 dezvoltarea unor politici de disciplinare;
 informarea părinţilor;
 predarea valorilor prosociale conform unei curricule.
Bullyingul sau tachinarea, umilirea, intimidarea apare uneori ca un rezultat al modului în care
victimele se comportă raportat la normele acceptate social sau cu un anumit mod de a se îmbrăca. În aceste
situaţii o înţelegere şi o acceptare a diferenţelor individuale poate fi învăţată în clasă. Pentru elevii în rolul
de victime se oferă un training de dezvoltarea abilităţilor de gestionare a situaţiilor de expunere la
comportamentele agresive ale colegilor.
Elevii-agresori primesc training pe managementul furiei, asertivitate, şi alte abilităţi de auto-
gestionare. Comportamentul lor are nevoie să fie monitorizat cu atenţie şi să primească cât mai frecvent
recompense pentru comportamentele adecvate, aplicându-se consecinţe clare pentru actele de bullying.
Părinţii primesc training de parenting pentru gestionarea comportamentului agresiv. Cel mai important şi
eficient rol de prevenire a comportamentelor agresive îl are profesorul. O serie de activităţi desfăşurate de
profesori, alături de trainingul pe abilităţi sociale au oferit un program eficient de prevenţie a
comportamentelor agresive.
ACŢIUNI ÎN PREVENIREA ŞI AMELIORAREA

VICTIMIZĂRII ŞCOLARE
Prof. DRĂGUŞ OANA VERONICA

Liceul Tehnologic „Dumitru Moţoc” Galaţi
Judeţul Galaţi
Violenţa şi victimizarea sunt comportamente învăţate, dar nu suntinevitabile. Adolescenţii, adulţii,

instituţiile şcolare, organizaţiile pentrutineret, precum şi comunitatea au datoria să implementeze programe
care săducă la prevenirea şi ameliorarea acestor fenomene. Cadrele didactice au, înacest context, un rol
esenţial în crearea unui climat de respect şi de prevenirea violenţei şcolare.
Principiile care trebuie să stea la baza acţiunilor de prevenire/ameliorare şi de asistare a victimelor
violenţei şcolare sunturmătoarele:
- violenţa şi victimizarea pot fi prevenite;
- ele nu sunt incontrolabile şi nici inevitabile;
- este posibil să se creezeşi să se menţină condiţiile în care violenţa şivictimizarea să nu fie învăţate
cu prioritate;
- intervenţie timpurie: prevenirea acestor fenomene corelate trebuie să înceapă o dată cu educaţia
timpurie;
- construirea unui climat empatic - se cere asistarea elevilor în a-şi dezvolta empatia ca abilitate
semnificativă în promovarea respectului pentru celălalt, pentru diversitate;
- stimularea unui comportament prosocial având la bază antrenamentul empatic;
- dezvoltarea abilităţii empatice sau încurajarea elevilor de a se pune în locul altei persoane are
rezultate promiţătoare în reducerea victimizării;
- conştientizarea şi aprecierea diferenţelor: tinerii pot fi asistaţi în înţelegerea dinamicilor de obţinere
a respectului pentru un şir de diferenţe;
- este o provocare a oricărui program de a ajuta elevii să-şi afirme individualitatea şi identitatea de
grup o dată cu respectarea şi aprecierea altora;
- învăţarea prin cooperare: aceste tehnici ajutăcopiii să lucreze împreună, îi învaţă că fiecare are
aptitudini într-o arie sau alta.
Nu este suficient să se identifice elevii victime, acest demers reprezentând numai o primă etapă într-
un program mai amplu de ameliorare a fenomenului de victimizare a elevilor. Cea mai importantă etapă este
reprezentată de planificarea, organizarea şi derularea unor activităţi al căror obiectiv principal este
intervenţia şi prevenirea victimizării în şcoală.
Fiecărei şcoli i se impune să aibă un program de dezvoltare, iar aceste activităţi trebuie să fie parte
componentă a acestuia. Sunt necesare etape pregătitoare care constau în: constituirea la nivelul şcolii a unui
grup de lucru format din profesori, consilier şcolar/psiholog,elevi, implicaţi în elaborarea unei strategii,
coordonarea şi monitorizarea activităţilor specifice.
Primul ajutor emoţional este extrem de important pentru elevul victimă al unei fapte de violenţă
gravă din mai multe motive: faptul că elevul ştie că îi pasă cuiva de ce i s-a întâmplat, că nu este singur,
reprezintă un suport psihologic major, iar ajutorul care i se dă în conştientizarea faptului că ceea ce simte în
urma unei violenţe al cărei subiect a fost reprezintă reacţii normale la evenimente anormale este esenţial în
recăpătarea autonomiei şi a controlului asupra vieţii sale şi a mediului în care învaţă.
Activităţile de prevenire şi intervenţie a victimizării la nivelul şcolii reclamă implicarea tuturor
actorilor: managerul şcolii, profesori/diriginţi, consilieri şcolari/psihologi, părinţi, elevi. Prevenirea eficientă,
intervenţia şi strategiile de răspuns la situaţii de criză acţionează cel mai bine în comunităţile şcolare care se
focalizează pe performanţele şcolare ale elevilor; implică familiile elevilor în viaţa şcolii; dezvoltă relaţii cu
comunitatea din care şcoala face parte; evidenţiază relaţiile pozitive dintre elevi şi colectivul profesoral al
şcolii; discută deschis problemele de siguranţă: copiii vin la şcoală cu diferite percepţii şi concepţii despre
violenţă, moarte; şcolile pot reduce riscul de violenţă învăţându-i pe elevi despre diversele pericole, ca şi
despre cele mai potrivite strategii de a face faţă sentimentelor, de a-şi manageriza supărarea într-un mod
adecvat şi cum să-şi rezolve conflictele; şcolile ar trebui să-i înveţe pe elevii lor
că sunt responsabili de acţiunile şi alegerile pe care le fac şi că trebuie să-şi asume responsabilitatea
propriilor fapte; îşi tratează elevii cu acelaşi respect, fără discriminări; creează oportunităţi pentru elevi.
Ca intervenţii la nivelul conducerii şcolii pot fi: înfiinţarea unui comitet de prevenire a violenţei /
victimizării cu sarcini de organizare şi coordonare; administrarea de chestionare şi/sau anchete privind
nivelul, cauzele şi formele de manifestare a violenţei/victimizării în şcoala pe care o conduc; instituirea unei
zile a comunicării între şcoală şi comunitatea locală; organizarea de întâlniri/acţiuni comune şcoală-părinţi
în vederea conştientizării de către aceştia a planului antiviolenţă al şcolii; forme organizate de întâlnire a
victimelor şi părinţilor lor unde aceşti actori se pot aduna şi discuta legat desoluţii antivictimizare, aceasta
fiind o modalitate de a întări victimele din punct de vedere psihologic.
Violenţa şi victimizarea pot fi prevenite!
Bibliografie:
 Havârneanu, C. (coord.), Agresivitatea în şcoală, Institutul European, Iaşi,2001;
 Jigău, M. (coord.), Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală. Institutul de Ştiinte ale
Educaţiei, Buzău, 2006;
 Păun, E., Şcoala. Abordare socio-pedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
 Rădulescu, E., Târcă, Şcoală şi comunitate. Ghid pentru profesori. Colecţia Educaţia 2000+,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
VIOLENŢA NU TE FACE INTELIGENT
Prof. învăţămant primar FULGA ELENA

Liceul Tehnologic ,,Justinian Marina” Băile Olăneşti
Judeţul Vălcea
Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări, violenţa socială, ca si cea interpersonală
reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a promova
conştientizarea acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune şi de reglare a vieţii
sociale.
Pentru a putea preîntâmpina şi dezarma un comportament violent în scoală trebuie mai întâi să
clarificăm şi să înţelegem conceptul de violenţă, să aflăm cauzele acesteia şi în final să fie concepute
măsurile de combatere şi prevenire. Spre deosebire de agresivitate care reprezintă potenţialitatea ce permite
dirijarea acţiunii şi ţine de gândire şi analiza fiind intrinsecă, violenţa este acţiunea în sine, dezorganizarea
brutală a personalităţii sau colectivităţii şi afectează atât individul cât şi mediul în care acesta se manifestă.
Violenţa nu este ereditară, dar este contagioasă…. În sistemul educaţional libertatea individuală este
greşit înţeleasă atât de către elevi cat şi părinţi şi nu a avut ca efect micşorarea gradului de violenţă în şcoală,
ci dimpotrivă pe fondul acestei libertăţi greşit înţeleasă şi exprimată, şcoala poate reprezentă o sursă a unor
forme de violenţă. Dacă anterior violenţa şcolară nu se manifesta decât ocazional, între elevi , acum
remarcăm o violenţă sporită de la an la an atât între elevi şi chiar dinspre elevi spre cadrele didactice.
Situaţia generală ingrijorează, pentru că violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate societăţile,
necesitănd o luare de poziţie la nivelul intregului corp social şi dezvoltarea unor strategii de investigaţie,
prevenire şi control. Familia este mult discutată, cercetătorii din şţiintele sociale acceptănd ideea schimbării
structurii şi valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi refugiu cu care este familia asociată in
mod tradiţional.
Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni manifestările
violente ale acestora prin discuţii atât cu elevii în cauză cât şi cu familiile lor. Doar o bună colaborare a
familiei cu personalul didactic va reuşi prevenirea/stoparea/îndreptare unor deviaţii comportamentale,
deoarece cadrul legal nu permite şcolii luarea unor măsuri extreme care să determine din partea elevului
respectarea drepturilor celor din jur.
Școlii îi revine sarcina de a corija abaterile, de a defini clar diferenţa dintre moral şi imoral, deoarece
copilul se va manifesta în mediul şcolar influenţat de imaginile vizualizate. Rolul învăţătorului este acela de
a omogeniza colectivul, de a-i determina să-şi respecte colegii şi cadrele didactice. Acest lucru se poate
realiza prin dezbateri colective, prin intermediul povestioarelor , prin acordarea de sarcini pe echipe. Școlarii
trebuie învăţaţi ce înseamnă a trăi în societate: a te înţelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a
exprima problemele în cuvinte nu în fapte, a lua decizii colective, şi a te supune deciziei majorităţii, a-şi
controla pornirile violente.
La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociază
regulile, şi stabilesc sancţiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi lesne înţelese şi
respectate. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă. Școala trebuie să profileze caractere,
să-i educe tanărului plăcerea de a invăţa, dorinta de a reusi şi de a face faţă schimbărilor de pe piaţa
muncii.In acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii
pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt cel putin neverosimil.
În ultimii ani, violenţa în răndul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice.
Totuşi, cunoştinţele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din
statisticile Ministerului de Interne şi ele vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori: omoruri,
tentative de omor, vătămări corporale grave, furturi, talhării. Violenţa şcolară este asociată, in general, cu
zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci cand se vorbeşte
despre violenţă în şcoală, se consideră drept surse favorizante factorii exteriori ai şcolii: mediul familial,
mediul social, ca şi factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre
copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi
trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de munca, de somajul
ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi.
Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale, dar şi psihologice, pentru că au
sentimentul devalorizării, al eşecului. In aceste condiţii, ei nu mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru
copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii:
violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa, la care se adaugă şi importante
carenţe educaţionale – lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa in cerinţele formulate faţă de copil (treceri
de la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente
de sancţionare a copilului pe motiv că “bataia-i ruptă din rai”.
Sunt şi părinţi care privilegiază în mod exagerat relaţia afectivă în detrimentul rolului educativ pe
care ar trebui să-l aibă în raporturile cu copiii lor: nu le impun niciun fel de interdicţii, de reguli, emit puţine
exigenţe şi caută să evite conflictele. Această absenţă cvasitotală a constrăngerilor (în afara şcolii) îl va
determina pe elev să adopte în şcoală comportamente de refuz a exigenţelor profesorilor. La rândul său,
mediul social conţine numeroase surse de natură să inducă, să stimuleze si să întreţină violenţa şcolară:
situaţia economică, slabiciunea mecanismelor
Un bun manager al clasei trebuie să fie capabil să realizeze schimbări profunde în cultura, climatul şi
instrucţia tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate, în direcţia fundamentării tuturor demersurilor didactice
pe principii democratice, să introducă noi strategii instrucţionale care să încurajeze colaborarea, toleranţa,
sporirea încrederii în forţele proprii şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale elevilor, să realizeze şi să
utilizeze în procesul didactic proiecte ale clasei .
Bibliografie:
 E. Joiţa, Management şcolar, Ed. Gh. C. Alexandru, Craiova, 1995.
 Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
 Ioan Jinga, Conducerea învăţământului. Manual de management instrucţional, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A, Bucureşti.
 Ionescu Miron, Educţia şi dinamica ei, Editura Tribuna Învăţământului, Bucuresti, 1998.
VIOLENȚA. RĂUTATEA OAMENILOR
GAVRILĂ CERASELA ELENA

Judeţul Vâlcea
GAVRILĂ ADRIAN GEORGEL

Judeţul Vâlcea
Deși de multe ori invizibilă, violența împotriva copiilor este un fenomen din ce în ce mai răspândit în
România. Statisticile și dovezile anecdotice arată că violența este în creștere, în toate formele ei de
manifestare. În ultima perioadă unele forme de violență au crescut ca intensitate, iar altele sunt trecute cu
vederea sau luate drept manifestări ale normalității.
Violența afectează sănătatea fizică și mentală a copiiilor, le compromite capacitatea de a învăța și de
a relaționa cu cei din jur și le îngreunează dezvoltarea ca adulți și capacitatea de a fi ei, la rândul lor, buni
părinți mai târziu în viață.
Violența nu ii afectează doar pe copiii bătuți, loviți sau agresați, ci pe întreaga societate. Consecințele
violenței sunt transmise mai departe de la o generația la alta, iar multe din acestea pot să scadă dramatic
calitatea vieții și să țină în loc o întreagă națiune și nivelul ei de trai. Pe măsură ce violența e tolerată sau
chiar privită ca fiind ceva normal, nepedepsirea ei – prin observații publice sau chiar măsuri luate împotriva
celor care fac asta – va legitima vătămătorii, în timp ce victimele se vor înmulți și vor trăi într-o constată
stare de frică și teroare.
N. Iorga zicea:”Copiii învată bunatatea de la natură, iar răutatea de la oameni!” Elevii agresivi care
produc incidente violente sunt percepuţi ca fiind, în cea mai mare parte, copii cu probleme familiale şi
probleme materiale deosebite, copii ai căror părinţi sunt divorţaţi, decedaţi sau plecaţi la muncă în
străinătate. Lipsa autocontrolului îi poate transforma în victime ale violenţei, drogurilor, alcoolului sau
aventurilor sexuale. Deci este indicat să dovedim copiilor că ne interesează viata lor, să ascultăm ce ne
povestesc şi să-i determinăm să comunice cu noi orice gînd al lor, faptă sau acţiune, participînd astfel direct
sau indirect la activitatile lor.
Într-o familie bîntuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază sînt
profund neglijate. Copiii proveniţi din aceste medii se adaptează greu la situaţiile de comunicare, iar
limbajul şi gesturile lor agresive par a masca un dezechilibru psihic. Copiii care asista la scene de violeta în
familie vor avea o predispozitie ridicata spre violenţă. Atitudinea profesorilor este de a le îndrepta
comportamentul prin sprijin şi consiliere.
Dacă ne gîndim mai bine, spunem mereu că binele învinge totdeauna răul, dar oare în basmele
copilăriei lupul cel rău care a comis „fapte de violenţă” la adresa iezilor nu a fost pedepsit tot violent? Cum
putem învăţa să fim toleranţi? Se spune: bine faci, bine găseşti! Dar de multe ori „binele” îl găseşti nu la cel
căruia i-ai făcut bine, ci la cine nu te aştepţi!
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Schimbările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o veritabilă
metamorfoză. O caracteristică importantă este relaţia pe care adolescentul o stabileşte cu propriul corp.
Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalităţii şi, în aceste condiţii, asistăm la excese în privinţa
vestimentaţiei, coafurii, machiajului. Look-ul este când o modalitate de afirmare, de impunere a
personalităţii, când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri. Adeseori, el oscilează între
sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru
a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de
părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar , el nu recunoaşte şi nu
exprimă acest lucru. Se poate spune că, violenţa în şcoală pleacă în primul rând de la undeficit de
comunicare.
Nolte spunea: „Faptul că le oferim copiilor noştri o lume plină de încurajare, toleranţă şi preţuire, o
lume în care să aibă parte de acceptarea, aprobarea şi recunoaşterea noastră, o lume în care să dăruiască din
tot sufletul şi să se aştepte în schimb la corectitudine, bunăvoinţă şi consideraţie, le poate transforma viaţa şi
poate transforma calitatea vieţii tuturor celor care le sunt în preajmă”.
Bibliografie:
 http://www.unicef.ro.
 https://appstefanesti.wordpress.com.
 https://www.didactic.ro.
Prof. învăţămant primar GEORGESCU ADRIANA

Liceul Sanitar ,,Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Problema violenței, fie că îmbracă forma acțiunilor individuale, fie a celor colective, cunoaște
numeroase fațete, fiind un important factor al comporatmentului uman. La nivel școlar, elevul, marea
necunoscută, nu de puține ori este împins la acte necugetate, care nu-și au o explicație rațională a actelor
comportamentale respective.
Agresivitatea, agresiunea și violența au nuanțe diferite. Atitudinea agresivă implică scopul distructiv;
violența, fiind o conduită agresivă acută, caracterizată în special prin folosirea forței fizice, este limitată în
timp, atât prin rapiditatea trecerii la act, cât și prin rapiditatea realizării agresive. Agresiunea este trecerea de
la potențialitate la actul propriu-zis, implicând un comportament cu o motivație: „distrugerea parțială sau
totală, în sens propriu sau figurat, a unui obiect sau a unei persoane”.
Agresivitatea, ca modalitate de relaționare interumană, îmbracă diverse forme, cum ar fi violența –
acțiune distructivă îndreptată împotriva oamenilor sau a proprietății care face apel la forța fizică: insulta,
furtul, constrângerea prin șantaj, amenințarea. Deseori, în clasa de elevi impulsul agresiv este limitat la
competiție, la atac verbal, la ostilitate, exprimându-se prin injurii, dispreț, ranchiună.
Cercetările de tip psihologic, apropiate modului de exprimare agresiv în clasa de elevi, au demonstrat
faptul că la baza agresivității se află subapreciera Eului, o autoevaluare scăzută. o altă cauză specifică
manifestărilor agresive în clasa de elevi o declanșează mecanismele de apărare la așa-zisul fenomen de
curiozitate blocată. Dacă profesorul nu cunoaște tendința elevului de a se afirma, de a câștiga aprecierea
adulților, se creează o tensiune puternică, o „anxietate de dependență”, care, în loc să-l apropie de educator,
sub forma frustrantă, îi poate produce o supărare, un sentiment de dușmănie.
Anxietatea apare atunci când, în astfel de împrejurări, atitudinea părintească a profesorului nu-i
permite dezvoltarea deschisă a agresivității. Copilul anxios se identifică cu normele impuse , le tramsformă
în propriul său sistem de valori, neputându-le însă realiza. Insuccesele sale sunt o imagine nefavorabilă a
Eului. Frustrarea stă la baza sentimentelor negative. Frica și supărarea mobilizează organismul individului
spre acele activități care au ca rezultat evitarea pericolului. În școală, spre a câștiga simpatia colegilor, există
elevi care, nereușind să se impună în planul performanței școlare, se lansează în „argumentul agresivității”.
În ceea ce privește comportamentul agresiv al elevilor, în raport cu ceilalți colegi, s-a constatat că
sentimentul de satisfacție sau insatisfacție poate impulsiona o direcție pozitivă sau negativă. Teama unor
elevi pentru o anumită notă, pentru a nu-și deprecia în ochii celorlalți imaginea despre sine, poate declanșa
un „ vid de gândire”, având ca efect o emoție, cu efecte mari asupra strategiei viitoare de acțiune.
Reglatorul social al fricii și agresivității este, atașamentul, atracția pentru sarcinile școlare, instituirea
unui climat favorabil interrelaționării. Sarcini școlare accesibile și atractive, potrivite nivelului de dezvoltare
a elevilor, contribuie la întărirea motivației pentru învățare, comunicare sau relaționare. Dacă frica și
agresivitatea ajung să domine instanțele raționale, aceste două conduite emoționale devin o piedică în
formarea oricărui atașament.
Practica pedagogică arată că, pentru atitudini necorespunzătoare, utile sunt: încurajarea, dojana,
admonestarea. Cu tact, răbdare și dragoste, promovând modele pozitive și dezvoltând părțile bune din
personalitățile „agresorilor” cadrul didactic poate apela la strategii manageriale experimentate deja,
strategiile altruiste.
Agresivitatea infantilă se dezvoltă în raport cu contraacțiunea pedagogică și tactul pedagogic. Mulți
educatori nu admit agresivitatea deschisă, însă neglijând formele simbolice ale acesteia, care apar sub masca
îmbufnării, dispoziției rele sau sub forma rezistenței motorii și verbale, nu se face altceva decât o dezvoltare
a posibilelor conflicte din clasa de elevi. Apariția și dezvoltarea unor atitudini și comportamente agresive
sunt într-o dependență totală de nonintervențiile sau de intervențiile manageriale eronate.
Bibliografie:
 Iucu B. Romiță, Mangementul clasei de elevi, Editura Polirom, București, 2006.
TOLERANȚĂ ZERO LA VIOLENȚA ȘCOLARĂ
Prof. GRAMA AURELIA

Judeţul Vâlcea
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Nu trece o zi fără ca mass-media
să nu relateze diverse manifestări ale acestui fenomen: de la formele cele mai grave, precum actele teroriste
ori crimele terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, şi până la cele mai puţin şocante, dar nu mai
puţin nocive, cum ar fi violenţele verbale, toate se perindă zilnic în faţa ochilor noştri, susţinute de o
abundenţă de imagini violente.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate.
Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Pentru România, după jumătate de
veac în care şcoala a fost asociată cu disciplina şi ordinea, cu un mediu controlat şi sigur, apariţia şi
mediatizarea intensă a violenţelor şcolare a provocat derută, confuzie şi surprindere, atât în rândul
profesorilor şi al părinţilor cât şi în rândul responsabililor educaţiei.
Luaţi pe nepregătite, toţi s-au grăbit să pună acest fenomen pe seama contextului social nou:
tranziţia, liberalizarea mass-media (prin intermediul căreia se fac cunoscute fapte violente ce erau trecute
sub tăcere în regimul comunist), slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate în respectarea legii.
Profesorii, obosiţi şi umiliţi, par să nu mai stăpânească fenomenul.
În mediul şcolar întâlnim două tipuri de violenţă;

- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului( crime şi delicte) şi asupra cărora se poate
interveni frontal; Poliţia şi Justiţia sunt obligate în acest caz să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
- violenţele subiective, care sunt violenţe mai subtile, de atitudine, şi care afectează climatul şcolar.
Sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţa de la ore,
refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii numesc atitudini antişcolare. O
formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală (bullying-ul) adică atacurile
verbale, cât şi intimidările (presiunea fizică) exercitate prin ameninţări, injurii, umilinţe.
Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul școlarilor, (multiple și greu de
combătut) putem enumera următoarele:
a) Încă de la vârsta preșcolară unii copii sunt martori ai violenței domestice (fizice,psihice) și fiind la
vârsta la care își aleg și imită modelul de comportament, copilul își va însuși inconștient actele de violență
ale adulților, le va reproduce în interacțiunea cu grupul de prieteni sau școală, fiind convins că aceste
atitudini sunt corecte și firești;
b) Deseori, din dorința de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur și simplu de a se
răzbuna pe colegii cu performanțe în diverse domenii, elevii apelează la teroare, deoarece nu cunosc
pedepsele legale la care pot fi supuși. Tot în ciclul primar se formează/dezvoltă dorința copilulului de a se
evidenția; nereușind performanțe la învățătură, elevul va încerca să devină lider prin orice alte metode,
apelând sau instigând la violență;
c) Provenind din medii sociale diferite, în clasele primare școlarii vor avea tendința de a-i exclude pe
cei minoritari, cauzând astfel forme de violență;
d) Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violență îl constiutuie Mass-
Media, prin prezentarea realității ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse și mai ales fără
a accentua consecințele acestor violențe asupra celor ce le-au provocat. Mass-Media expune acte de violență
(atât în programele pentru copii cât și în filme sau știri) în mare parte fără să stigmatizeze aceste acte, fără a
sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
Violenţa în instituţiile de învăţământ este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se
produce în şcoală, ea conduce şi la alte consecinţe: alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violenţa
din şcoală reduce şansele copiilor de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o educaţie de
calitate.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei, prima
investiţie trebuie făcută în domeniul formării cadrelor didactice. Trebuie să recunoaştem că, atât în cadrul
formării iniţiale, cât şi al formării continue, atenţia este concentrată asupra lucrului cu clasele de copii„fără
probleme”
Bibliografie:
 Lemeni, Gabriela (coord.), (2005), Consiliere şi orientare – ghid de educaţie pentru carieră,
Editura ASCR, Cluj Napoca.
 Gulei, Elena- Marinela, (2004), Consiliere pentru viitorul tău, Asociaţia Alternative sociale, Iaşi.
 Petrovai, Domnica (coord.), (2010), Strategii de prevenire a violenţei în şcoală. Program pentru
reducerea comportamentelor agresive în mediul şcolar, OSC şi Salvaţi copiii.
Prof. ing. HÂLCU CARMEN IONELA

Judeţul Vâlcea
Violenţa în şcoală este, din păcate, un adevăr al societăţii noastre. Se manifestă în diferite forme, iar
şcoala devine spaţiul în care conflictele dintre elevi sau dintre elevi şi adulţi evoluează. Acest tip de violenţă
se poate manifesta verbal, psihic sau fizic. În mod „tradiţional”, ne-am obişnuit să considerăm violenţa la
şcoală - ca şi „bataile” dintre elevi - normale, fiecare generaţie având bătăuşii” ei. Există totuşi diferenţe
semnificative între trecut şi prezent, atât în ceea ce priveşte frecvenţa acestor situaţii cât şi percepţia asupra
acestor manifestări. Au devenit obişnuinţe, sunt tolerate, sunt motiv de glumă iar cei implicaţi, autorii, devin
„mici eroi” ai claselor sau şcolilor respective.
Un alt gen de violenţă este bullying-ul – agresiune sau intimidare - acte de-a lungul timpului prin
care un copil sau un grup de copii se folosesc de avantajul puterii fizice şi a presiunii psihice asupra
colegilor lor. Hărţuirea poate fi verbală şi psihică şi deseori agresorii sunt la rândul lor victime, provenind
din familii cu probleme. Violenţa nu trebuie tolerată pentru că generează la rândul ei violenţă, iar
schimbarea ţine de noi toţi.
Strategii de prevenire şi reducere a agresivităţii în contextul şcolar:
– introducerea părinţilor în programe de prevenţie şi intervenţie – părinţii trebuie să fie parteneri
sociali ai cadrelor didactice pentru susţinerea efortului de reducere şi prevenţie a comportamentelor violente;
– schimbarea contextelor şcolare care utilizează pedeapsa – aspectele negative din contextul şcolar
care au legătură cu întărirea comportamentelor agresive pot fi: utilizarea excesivă a dezaprobării sau lipsa
remarcilor de aprobare din partea profesorului sau a colegilor, experienţe de eşec şcolar, greşeli excesive,
schimbări în rutina clasei, tehnici agresive de gestionare a comportamentelor violente ale copiilor.
Obiectivele acestui gen de intervenţie vizează învăţarea şi utilizarea de către cadrele didatice a tehnicilor de
gestionare a comportamentelor elevilor, încurajarea comportamentelor acceptate social;
– învăţarea de către elevi a abilităţilor sociale – cei mai mulţi elevi devin agresivi deoarece au un
deficit de abilităţi sociale adecvate. Obiectivele acestei strategii de intervenţie vizează învăţarea de către
elevi a unor comportamente care să-i ajute să gestioneze situaţiile în care se confruntă cu comportamente
agresive ale celorlalţi (să ignore situaţiile, să ia distanţă de aceste situaţii, să reacţioneze cu fermitate şi să
solicite asistenţa profesorilor atunci când este nevoie).
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă să se ţină cont de toţi factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Şcoala are un rol
important în prevenirea violenţei şi asta nu numai în condiţiile în care sursele agresivităţii sunt în mediul
şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul graniţelor şcolii. Când se vorbeşte despre violenţă
în şcoală, se consideră drept surse favorizante factori exteriori şcolii: mediul familial, mediul social, precum
şi factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial prezintă cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre copiii care
prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în
familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de şomajul cu care se
confruntă foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu foarte multe dificultăţi materiale dar şi psihologice,
pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii ei nu mai sunt sau sunt foarte puţin
disponibili pentru copii lor. Pe acest fundal apar noi probleme familiale foarte grave care îi afectează
profund pe copii: violenţa infantilă, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa la care se adaugă şi
importante carenţe educaţionale – lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă de
copil (treceri de la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure), utilizarea
mijloacelor violente de sancţionare a copilului. Sunt şi părinţi care privilegiază în mod exagerat relaţia
afectivă în detrimentul rolului educaţional pe care trebuie să îl aibă în raporturile cu copii lor: nu le impun
nici un fel de interdicţii, de reguli, emit puţine exigenţe şi caută să evite conflictele. Această absenţă totală a
constrângerilor (în afara şcolii) îl va determina pe elev să adopte în şcoală comportamente de refuz a
exigenţelor profesorilor.
Mediul social conţine şi el numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să
întreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile
sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia
tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu comportamentele
violente, trăsături individuale la care se adaugă şi problemele specifice vârstei adolescenţei. Adolescenţa
este o perioadă de profunde transformări atât pe plan fizic, psihic cât şi social. Transformările fizice care
încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o veritabilă metamorfoză,
transformări ce pot determina o atitudine de retragere în raport cu anturajul, timiditate, sentimente de jenă,
refuzul de a comunica.
O caracteristică importantă este relaţia pe care adolescentul o stabileşte cu propriul corp, acesta fiind
suportul privilegiat al exprimării personalităţii, şi în aceste condiţii asistăm la excese în privinţa
vestimentaţiei, coafurii, machiajului. ,,Look”-ul apare ca o modalitate de afirmare, de impunere a
personalităţii dar şi o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri.
Emoţiile se manifestă în perioada adolescenţei cu o dinamică accentuată astfel acum adolescentul
este fericit, se simte bine în pielea sa şi câteva ore mai târziu este trist, deprimat, descurajat. Adeseori el
oscilează între sentimentul de forţă, de putere şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei
de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de
opoziţie faţă de părinţi şi profesori. În această perioadă atât de dificilă dialogul părinţi-copii şi profesor-elev
este absolut necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar
însă de cele mai multe ori el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru.
Există trei tipuri de prevenţie pe care le poate desfăşura şcoala şi care se completează reciproc:
1. o prevenţie primară, care se referă la dezvoltarea unei priviri pozitive asupra fiecărui elev,
exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului;
2. o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat
al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul printr-o observare atentă a acestuia, poate
repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar. Semnalând cazul
respectivilor elevi profesioniştilor (psihologul şcolar şi asistentul social) şi autorităţilor competente, pot fi
luate măsuri de protecţie şi de ajutor care să înlăture cauzele abuzurilor şi reducerea tulburărilor somatice,
psihice şi comportamentale induse prin violenţă;
3. o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor ce manifestă comportamente
violente. Menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă
comunitară, exprimarea preocupării faţă de situaţia pe care o au şi integrarea lor în activităţile grupului sunt
factori de protecţie ce pot fi exercitaţi în cadrul instituţiei şcolare, putându-se astfel împiedica cronicizarea
tulburărilor provocate de violenţă.
În condiţiile unui mediu familial instabil, conflictual, tensionat şcoala poate reprezenta pentru elev o
a doua şansă. Clasa este o microsocietate a cărei funcţionare necesită stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toţi membrii grupului şcolar. Respectarea regulilor este o condiţie a socializării, care înseamnă
a învăţa să trăiască împreună în relaţii de respect reciproc, excluzând violenţa. Regulile şcolare vizează
ţinuta, efectuarea temelor, prezenţa la cursuri, dar sunt şi reguli de civilitate care au în vedere limbajul
folosit, modalităţile de adresare, respectul faţă de celălalt, păstrarea bunurilor şcolare, toleranţa, solidaritatea,
într-un cuvânt maniera de a te comporta astfel încât viaţa în colectivitate să fie cât mai agreabilă.
Consiliul Europei a recomandat câteva principii directoare în confruntarea cu fenomenul violenţei

şcolare:
– conceperea prevenirii violenţei ca o dimensiune centrată pe educaţie în spiritul civismului
democratic (toleranţă şi relaţii interculturale, egalitate între sexe, respectarea drepturilor omului, gestionarea
pacifistă a conflictelor, valorizarea persoanei, a nonviolenţei);
– considerarea tinerilor ca actori şi parteneri-cheie în orice acţiune desfăşurată în această direcţie; –
conceperea unor modalităţi de acţiune înainte ca faptele de violenţă să se declanşeze, avându-se în vedere
sensibilizarea tuturor actorilor implicaţi şi prevenirea timpurie a violenţei;
– prevederea unor modalităţi de reacţie rapide şi echilibrate în cazul declanşării faptelor de violenţă;
– conştientizarea necesităţii de acţiune la toţi actorii implicaţi şi întărirea mobilizării acestora;
– promovarea dezvoltării de schimburi, dialoguri la toate nivelurile în cadrul comunităţii;
– acordarea priorităţii în ceea ce priveşte protecţia şi îngrijirea victimelor;
– susţinerea familiilor în ceea ce priveşte exercitarea rolului lor educativ.
VIOLENŢA ŞCOLARĂ
Prof. ILIESCU NADIA VASILICA

Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Nicolae” Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Şcoala nu este un mediu izolat ci din contră o parte integrantă a comunitatii largi, iar problemele cu
care se confrunta ca institutie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga societate. Deşi în scoala ar
trebui sa existe un climat pozitiv şi orice formă de violenţă ar trebui ţinută sub control pot exista forme de
violenţă atât între elevi cât şi între profesori sau din nefericire între profesori şi elevi. Violenţa şcolară este
doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Mass-media acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei
tinerilor, violenţei şcolare încercând în acest mod să sensibilizeze societatea.
Sensibilizarea faţă de fenomenul violenţei şcolare ar trebui, firesc, să ducă la creşterea eforturilor
depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente, prevenirea şi combaterea violenţei, în general, şi a celei
şcolare, în special. Abordarea violenţei în şcoli ca formă particulară de violenţă, trebuie să ia în consideraţie
trei concepte-cheie: violenţa, şcoala si vârsta.
Violenţa este un fenomen social definit de Organizţtia Mondială a Sănătăţii ca „amenintarea sau
folosirea intentionata a fortei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup
sau unei comunitati care antreneaza un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie
sau privatiuni” Totusi, ea include actele bazate pe o relatie de putere exprimata prin intimidare, amenintare
sau, invers, neglijenta si omisiune.
Modul în care copiii de şcoală îşi manifestă comportamentul agresiv diferă în funcţie de gen si
varsta. La vîrsta adolescenţei datorită dezvoltării forţei fizice comportamentul agresiv devine mai sever,
caracterizat prin ameninţări. Adesea ei participă la acte de violenţă colective, însă tabloul clinic al
manifestărilor agresive la copii şi adolescenţi este eterogen (Rotter, 1997).
Formele de manifestare a comportamentului agresiv apar întotdeauna combinate şi nu se exclud
reciproc, putând fi motivate instrumental sau afectiv. Comportamentul agresiv instrumental are ca scop
obţinerea unui lucru bine stabilit. În acest caz comportamentele agresive sunt planificate. Comportamentul
agresiv afectiv este impulsiv, necontrolat şi neplanificat, în această categorie intră comportamentele agresive
reactive, deschise, directe, care pot fi verbale şi fizice.
Principalele forme de manifestare ale comportamentului agresivsunt:
a) Activ versus pasiv. În acest caz este vizată perspectiva atacator-victimă. Atacatorul realizează în
mod activ un gest agresiv cu scopul de a obţine ceva. Victima suferă prejudicii datorită comportamentului
agresiv.
b) Iniţiativ versus reactiv versus implicare prin asociere. În cazul acestor forme de agresivitate
diferenţa este şi la nivelul implicării individuale. Dacă prin comportamentul agresiv se stabileşte un contact,
o interacţiune în vederea atingerii unor scopuri egoiste, atunci avem o implicare individuală semnificativă.
Comportamentul agresiv reactiv este de fapt un răspuns la o ameninţare reală sau posibilă, un răspuns la un
atac.Implicarea prin asociere se referă la faptul că o persoană trece din postura de observator al actului
agresiv la implicare de partea agresorului.
c) Direct versus indirect. Un comportament agresiv direct este uşor de perceput atât de persoanele
care observă cât şi de victimă. El este direcţionat clar spre o anumită persoană. Un comportament agresiv
indirect este greu de observat şi de demonstrat, deoarece este exteriorizat în mod ascuns; scopul este de a
lovi victima când aceasta se află într-o situaţie vulnerabilă. Exemple în acest sens sunt: ‘răspândirea de
bârfe’ sau ’atacuri’ ca minciuni, furt sau distrugeri prin incendieri, acte de vandalism sau graffiti.
d) Fizic versus verbal. Comportamentul agresiv fizic se manifestă într-o confruntare directă, deschisă
cu victima. Astfel de atacuri au forma boxului, a bătăilor sau loviturilor. Comportamentele agresive verbale
se manifestă prin insulte sau prin adresarea pe un ton foarte ridicat, prin ţipete.
Violenţa în şcoală este generată de multiple cauze şi factori de influenţă, ale căror efecte se
cumulează şi potenţează reciproc, conducând la apariţia unor astfel de fenomene sub variate forme de
manifestare – de la cele mai simple la cele mai grave forme de comportament deviant. În vederea
identificării acestor cauze, se au în vedere factorii de risc în apariţia violenţei cât şi cauzele violenţei în
şcoală.
Alte abordări consideră că principalele cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă preiau
aceste ”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extremă în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi împinge pe
unii dintre ei la comiterea unor acte de violenţă);
- mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul divorţului sau decesului unui
părinte, precum şi climatul psihoafectiv instabil şi insecurizant în care se dezvoltă copiii
– în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violenţă ale acestora);
- stima de sine scăzută (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implică în acte de violenţă
pentru a compensa sentimentele negative cu privire la propria persoană şi pentru ca astfel obţin acceptarea
grupului cu care comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea îndelungata la violenţa propagată de către media îi
desensibilizeaza pe copii, ajungând astfel să o accepte, să o practice, să li se pară normlă; aceasta cu atât mai
mult cu cât imaginea violenţei în media nu insista pe consecinţele asupra agresorului –penale, sociale etc. –
si nici pe efectele asupra victimei);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele tari, privind violenţa tinerilor, situaţie care nu
descurajează recidivarea);
- lipsa comunicării şi a sentimentului de apartenenţă la comunitate a tinerilor, precum şi lipsa
speranţei de reuşita în viata; violenţa şi aderarea la un grup violent creează acestora sentimentul de
apartenenţă la o anume comunitate şi de încredere în viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea sociala, etnocentrismul (discriminarea centrata pe
diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursa de tensiune care poate genera violenţă; instituţiile pot
legitima violenţa prin politici si practici institutionale, dând dreptul indivizilor sa practice discriminarea la
nivel individual, cu consecinţe minime).
Bibliografie:
 Neculau Adrian, Gilles Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed.Polirom, 2008, Iaşi;
 Neculau Adrian, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, 2003, Iaşi;
 Neamtu Cristina, Devianţa şcolară, Ed. Polirom, 2003, Iaşi.
VIOLENŢA ŞCOLARĂ. FACTORI DE RISC ÎN PERIOADA ADOLESCENŢEI
Prof. ILIESCU RALUCA

Judeţul Vâlcea
Mass-media, cercetarile si statisticile oficiale raporteaza o crestere spectaculoasa a fenomenului in

ultimile trei decenii in mai multe tari ale lumii, astfel incat escaladarea violentei in scoala a devenit cea mai
vizibila evolutie din campul educatiei formale. Daca, in fazele de inceput ale educatei scolare, predomina
violenta profesorului asupra elevilor, democratizarea educatiei a antrenat o depalasare a violentei catre elevi,
canalizand-o dinspre elevi spre profesori.
Violenta in scoala este o problema careia i s-a facut o publicitate considerabila in multe tari : SUA,
Franta, Anglia, etc. si, din nefericire, aceasta lista s-a completat si cu Romania. Numeroase posturi de
televiziune prezinta diverse scene de violenta petrecute in scoala de la cele mai usoare forme de
violenta pana la cele mai violente .
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux, specialist in problematica violentei in
mediul scolar, ofera o definitie prin care surprinde ansamblul fenomenului violentei: violenta este
dezorganizerea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se traduce printr-o
pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, materiala sau psihica.Aceasta dezorganizare poate sa opereze prin
agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de
vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau.
Este dificil sa se realizeze discriminari intre cele doua concepte agresivitate si violenta. M.Floro
(1996; 53) incearca o diferentiere in baza a trei criterii:
1. un criteriu functional: agresivitatea este o potentialitate ce permite dirijarea actiunii ; ea tine mai
mult de gandire , de analiza , in timp ce violenta este de ordinul actiunii noastre , o actiune
adaptata obiectivului ce trebuie atins.
2. un criteriu de ordin topologic : agresivitatea ar fi mai ales interna , in timp ce violenta e mai ales
externa.
3. un criteriu etic : in timp ce agresivitatea , inteleasa ca potentialitate care ii permite individului sa
infrunte problemele,poate fi considerata acceptabila, violenta, in calitatea ei de actiune ce produce durere,
este inacceptabila.
Exista trei teorii expilcative ale comportamentului agresiv:
- agresivitatea este inascuta, pozitie sustinuta de autori precum Sigmund Freud si Konard Lorenz.In
viziunea lui Freud oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi violenti.
- agresivitatea e un raspuns la frustrare.Cei care sustin aceasta afirmatie pleaca de la convingerea ca
agresivitatea este determinata de conditiile externe.Cea mai populara si cea mai cunoscuta este teoria
frustrare- agresiune formulata de J.Dollard.Teoria lui Dollard a fost supusa ulterior unor revizii.
- agresivitatea este un comportament social invatat. Aceasta pozitie este legata, in special, de numele
lui A.Bandura, care formuleaza teoria invatarii sociale a agresivitatii. Conform acestei teorii,
comportamentul agresiv se invata prin mai multe modalitati: direct prin recompensarea sau pedespirea unor
comportamente; prin obervarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale adultilor.
Violenta scolara este de cele mai multe ori nefatala, dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltarii
persoanei.Jacques Pain (2000; 72) identifica doua tipuri de violenta in mediul scolar:
a. violentele obiective care sunt de ordinul penalului ( crime si delicte) si asupra carora se poate
interveni frontal
b. violentele subiective, care sunt violente mai subtile, de atitudine, si care afecteaza climatul
scolar.Sunt incluse aici dipsretul, umilirea, sfidarea, lipsa de politete, absentele de la ore.
Violenta fizica si cea verbala sunt doua dintre cele mai des intalnite tipuri de violenta in scolile din
Europa. In Suedia, 22% dintre elevi de sex masculin cu varsta cuprinsa intre 13 – 17 ani au fost implicati in
trei sau mai multe violente fizice in anul 2000. In Nurenberg, Germania, 53% dintre baieti au admis ca au
fost implicati in violente fizice in scoala in anul 2000.
Un studiu britanic a ajuns la concluzia ca in fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de
actele de violenta de la scoala; acelasi studiu arata ca 80% din victimele violentelor considera violenta
verbala mai stresanta decat atacurile fizice, iar 30% din victime afirma ca agresiunile le afecteaza
capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor scolare.
Pe ansamblu, datele existente demonstreaza ca violentele scolare au o tendinta constanta de crestere,
atingand rata cea mai inalta la nivelul invatamantului gimnazial si liceal; din punct de vedere al distributiei
pe sexe, violentele sunt cele mai des intalnite la baieti, atingand frecventa maxima in jurul varstei de 15 ani.
Youth voices, o ancheta UNICEF din anul 2001 asupra opiniilor, temerilor, sperantelor si viselor
copiilor – esantionul de popultatie din tara noastra fiind de 400 de copii si adolescenti intre 8 si 17 ani, dintre
care 97 cuprinsi in sistemul de educatie publica – a pus in evidenta ca 39% dintre subiecti au declarat ca se
confrunta cu violenta si comportament agresiv/violent in scoala.
Sub eticheta „violenta” descoperim o diversitate de forme de conduit, care descriu, sub aspectul
intensitatii, o linie continua: la intensitatea cea mai mica, violenta presupune confruntarea vizuala,
poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea in scop denigrator; refuzul de a acorda ajutor, bruscarea, lovirea
cu diverse obiecte, palmuirea impingerea, injunghierea si impuscarea sunt forme de intensitate crescuta ale
violentei.
Mai cu seama in prezent, cultura adolescentilor pare a fi centrata pe violenta, fenomen la care au
contribuit familia, scoala, industria divertisemntului si mass-media. Adolescenta este o perioada de
transformari pe plan social, fizic si psihic.Transformarile fizice care incep la pubertate sunt adesea foarte
brutale si adolescentii le traiesc ca pe o mare metamorfoză.Transformarile pot determina sentimente de jena,
timiditate, refuzul comunicarii etc.
Deosebit de importanta in aceasta perioada este relatia pe care adolescentul o are fata de propriul sau
corp aflat in transformare. Legat de acest aspect asistam la preocupari deosebite in ceea ce priveste
machiajul, coafarea parului, imbracamintea. Emotiile se manifesta in aceasta perioada cu un mare dinamism.
Au loc treceri bruste de la stari de fericire la stari de descurajare sau deprimare, de la sentimentul de putere
la cel de indoiala, de scadere a stimei fata de sine. Pentru a face fata acestor emotii, adolescentii dezvolta
reactii de agresivitate si de opozitie fata de tot ceea ce inseamna autotritate (parinti, profesori, institutii).
Pe plan psihologic putem retine in principal urmatoarele trasaturi de care este marcata adolescenta:
cautarea identitatii de sine, cautarea unui set personal de valori, achizitia abilitatilor necesare pentru o buna
interactiune sociala, castigarea independentei emotionale fata de parinti, nevoia de a experimenta o varietate
de comportamente, atitudini si activitati.
Bibliografie:
 Cosmovici, A., Iacob, L. (1998), Psihologie şcolara, Editura Polirom, Iaşi.
 Debesse, M. (1970), Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP, Bucureşti.
 Hudiţean, A., (2002), Devianţa comportamentală la elevi, Psihomedia, Sibiu.
 Neamţu, C. (2003), Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
 Păun, E., (1999), Scoala. Abordare sociopsihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
 Şchiopu, Z., Verza, E. (1995), Psihologia varstelor, EDP, Bucureşti.
PREVENIREA VIOLENȚEI ȘCOLARE
Prof. IOANA LIDIA PAULA

Colegiul Economic Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
„A lupta contra violenţei şcolare înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate
persoanele angrenate în actul educaţional” (Dardel Jaouadi).
Violenţa reprezintă o problemă actuală a societăţii noastre, având impact asupra actului educaţional
desfăşurat într-un cadru instituţionalizat. Violenţa umană este una dintre temele recurente ale societăţilor
contemporane. Globalizarea interesului faţă de violenţa socială este consecinţa unei conştientizări
generalizate privind necesitatea punerii violenţei pe agendele de lucru ale diferiţilor actori sociali,
responsabili de găsirea unor soluţii, dar şi mobilizarea corpului social pentru luarea de poziţie, implicarea şi
participarea la prevenirea şi combaterea acestui fenomen social. Fiind un fenomen complex, violenţa are
determinări psihologice, sociale, culturale, economice, lucru evident atunci când luăm în considerare
amploarea formelor ei de manifestare şi inter-relaţiile pe care le presupune.
Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. În Europa, dezbaterile privind
relaţia între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat o dezvoltare continuă, cu diferenţe
de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă politică, în urma unei întâlniri a experţilor, organizată de
Comisia Europeană în 1997. Mass-media acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei, contribuind astfel
la conştientizarea şi creşterea interesului public faţă de violenţa tinerilor şi implicit, cea şcolară.
Şcoala nu mai este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat cu dinamica socială,
neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care se confruntă societatea, în general. Ea este o parte integrantă a
comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc
întreaga societate. Şcoala trebuie văzută ca un forum al socializării, un spaţiu transparent, deschis lumii
exterioare, ale cărei tensiuni le asimilează şi devenind chiar un spaţiu de manifestare a violenţei. Astfel,
violenţa şcolară este o formă a violenţei cotidiene şi o problemă globală.
Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, manifestându-se şi în trecut, în spaţiul autonom al şcolii. În
zilele noastre, şcoala, ca instituţie, este mai transparentă. În contextul cultural şi politic european se acceptă
şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu privilegiat, al securităţii, liber de conflicte şi de
manifestări ale violenţei sociale. Violenţa în şcoli nu este un fenomen social nou, astăzi fiind mai vizibil
datorită mediei.
În vechea Europă, în şcoli domnea brutalitatea, tolerată pentru disciplinarea elevilor. Însă, odată cu
evoluţia societăţii umane, în cursul istoriei, a apărut un nou tip de personalitate, caracterizat prin creşterea
controlului afectelor şi descreşterea impulsivităţii – forme superioare de control de sine. În ziua de azi e
important să avem o nouă imagine asupra copilăriei şi, bineînteles, asupra metodelor de educare a copiilor.
Violenţa împotriva copilului nu mai este tolerată. Trebuie apărat interesul copilului pentru a-i asigura
dezvoltarea în cele mai bune condiţii, iar răul tratament al copilului este interzis prin lege (ameninţarea,
indiferenţa, neglijenţa, derâderea, umilirea, pedepse corporale etc.).
Definirea violenţei şcolare este un proces continuu. Una dintre definiţiile mai cuprinzătoare este cea
a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, după care violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a
forţei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup, unei comunităţi care
antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare
improprie sau privaţiuni.”
Contextul de aplicare al definiţiei poate fi acela al şcolii, la nivelul relaţiilor educatori-elevi, elevi-
elevi. Promovarea siguranţei în şcoală înseamnă, în primul rând, prevenirea violenţei şcolare. Violenţa poate
lua diverse forme: pedeapsă fizică, restricţie fizică, constrângere solitară şi orice formă de izolare, obligaţie
de a purta o vestimentaţie distinctivă, restricţii alimentare, restricţii sau refuzul de a avea contact cu membrii
familiei sau cu prietenii, abuzul verbal, sarcasmul.
De asemenea, putem cuprinde tot aici, comportamente precum: exprimare inadecvată sau jignitoare,
bruscare, împingere, lovire, rănire, comportament ce intră sub incidenţa legii (viol, furt, vandalism etc.),
ofensă adusă cadrului didactic, comportament şcolar inadecvat. Violenţa este prezentă în peste 75% şcoli din
România!!!!!
Formele de manifestare ale violenţei în şcoală sunt: violenţa între elevi (are cea mai mare pondere în
cazurile de violenţă şcolară), violenţa elevilor faţă de profesori, violenţa profesorilor faţă de elevi. În cazul
violenţei între elevi, constatăm că această manifestare este specifică îndeosebi vârstei adolescentine.
Principalele cauze ale acestei forme de violenţă sunt reprezentate de mediul familial, unde pot avea
loc astfel de incidente, societatea în ansamblu agresivă, strada şi grupurile stradale, mass-media. În cazul
distribuţiei pe genuri, constatăm că băieţii sunt mai violenţi decât fetele, violenţele lor luând chiar forme mai
grave decât cele ale fetelor, care prezintă forme mai tolerabile. Cauzele şi motivaţiile acestor manifestări
comportamentale la această vârstă sunt afirmarea masculinităţii, pentru status într-un grup, pentru rivalitate
la băieţi, iar concurenţa pentru note, apărarea unor relaţii de prietenie în cazul fetelor.
Cel mai des, această formă de violenţă are loc în timpul recreaţiilor şi cel mai frecvent fiind întâlnite
violenţa verbală şi jignirile pe baza situaţiei economice, religioase sau etnice. Violenţa elevilor faţă de
profesori este, din păcate, o realitate în şcolile din România. Se manifestă astfel: comportamente neadecvate
ale elevilor în raport cu statutul lor (absenteism, fugă, acte de indisciplină la ore, ignorarea cadrelor
didactice, agresiune verbală şi nonverbală, refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare, atitudini ironice faţă de
profesori), comportamente violente evidente (injurii, loviri, jigniri). Cele mai frecvente sunt absenteismul şi
indisciplina.
Un alt aspect important în analiza vieţii şcolare, cu implicaţii asupra elevului şi calităţii activităţii
educaţionale, este violenţa profesorilor faţă de elevi. Cel mai adesea se manifestă prin atitudini ironice ale
profesorilor faţă de elevi, evaluare neobietivă, agresiune nonverbală, ignorare, excludere de la ore, injurii,
jigniri, lovire (în ordine descrescătoare a frecvenţei cazurilor).
Prezenţa acestei forme de violenţă este mai redusă decât în celelalte cazuri. Nu de puţine ori au fost
semnalate şi cazuri de violenţă ale părinţilor în spaţiul şcolii, aceştia având manifestări neadecvate faţă de
profesori (ironii, discuţii aprinse, ţipete, agresivitate fizică) sau faţă de colegii propriilor copii. Violenţa
există şi în jurul şcolii, caz în care elevi sau persoane din afara şcolii au rolul de dealeri, solicită taxe
protecţie.
Alte forme în acest caz sunt fumatul, agresiunile fizice şi chiar sexuale. Aşa cum rezultă din
analizarea formelor de violenţă şcolară, cauzele care duc la astfel de manifestări sunt caracteristici
individuale, determinanţi socio-familiali şi de mediu şcolar: violenţa în familie; condiţii economice; mediul
instabil familial; lipsa stimei de sine; mass-media; sistemul legal permisiv (în unele ţări); alienarea
(îndepărtarea faţă de societate); discriminări de orice natură.
În altă ordine de idei, putem vorbi despre: factori individuali - hiperactivitate, atitudini antisociale,
tutun, alcool, droguri, nivel redus de dezvoltare intelectuală, lipsa autocontrolului; factori de relaţionare:
autoritate/indiferenţă în familie, anturaj (prieteni cu obiceiuri rele); factori comunitari (periferii); factori
societali: social, cultural, dominaţia bărbaţilor, cultura redusă etc. Comportamentul inadecvat al cadrelor
didactice rezultă din: provocări ale elevilor; insuficienta dezvoltare a competenţelor cadrelor didactice –
deficienţe de comunicare cu elevii; 4 lipsa competenţelor de management al clasei; insuficienta pregătire
psiho-pedagogică; nivelul scăzut de motivaţie al cadrelor didactice pentru ceea ce fac; stres, oboseală; lipsa
vocaţiei; lipsa continuităţii în activitatea unor cadre didactice la aceeaşi clasă (dificultăţi pentru elevi). Nu de
puţine ori, poliţia este solicitată să intervină în cazuri de violenţă şcolară. Poliţia consideră cauze ale
violenţei şcolare mediul familial, cel şcolar, televiziunea. Identificarea acestor cazuri de către poliţie se face
pe baza reclamaţilor. Poliţia a fost solicitată să intervină în cazul violenţei şcolare între elevi, elevi şi
persoane din afara şcolii, elevi şi profesori, vandalism.
Din experienţa şcolii în prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă, desprindem faptul că
strategiile antiviolenţă care implică elevii dau rezultate. Principalele măsuri de prevenţie sunt: regulamentul
şcolar; rolul consilierilor şcolari în prevenirea violenţei este foarte important; informarea la ore de dirigenţie
despre consecinţele violenţei; implicare elevilor în prevenirea violenţei propriu-zisă: acţiuni de
conştientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în şcoli, organizarea de întâlniri cu
autorităţi din poliţie, întâlniri cu părinţii (consilierea specializată a acestora), programe de formare a cadrelor
didactice (managementul clasei de elevi), asistenţa familiilor cu probleme, elaborarea de materiale
informative pe tema violenţei şi prevenirii acesteia, evaluări psihologice.
Cele mai utilizate măsuri de intervenţie sunt sancţiunile şi asistenţa. Aceste cazuri, de obicei sunt
sancţionate prin: observaţii individuale; mustrare în faţa clasei/consiliului profesoral; mustrare scrisă;
eliminare de la cursuri pentru o perioada; exmatriculare; amenzi, activităţi extracurriculare. Asistenţa celor
implicaţi în astfel de situaţii se face prin: discuţii cu persoana în cauză, discuţii cu un consilier şcolar.
Interacţiunea individ-mediu şcolar are o mare importanţă în demersul educativ, iar mediul şcolar trebuie să
ofere toate condiţiile necesare bunei desfăşurări ale activităţii didactice, astfel încât ambianţa educaţională
din cadrul şcolii să fie una propice dezvoltării elevilor.
Unul dintre factorii care poate afecta comunicarea şi relaţiile ce se stabilesc în acest mediu este
violenţa şcolară. Dardel Jaouadi spune: lupta împotriva violenţei şcolare are ca rezultat ameliorarea relaţiilor
şi a comunicării între persoanele implicate în activitatea educaţională.
Bibliografie:
 Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, UNICEF, Violenţa în şcoală, Bucureşti, 2005.
 Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
SPUNE NU VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI
Prof. MIHAI GEORGETA CAMELIA

Liceul Tehnologic „Dinu Brătianu” Ştefăneşti
Judeţul Argeş
Violenţa în mediul şcolar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de

manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictului între copii şi între adulţi-copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive(verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimelor.
În orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în
folosirea personală, precum şi apelarea la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea semenului, perceput ca
adversar. Revenind la aspectul complexităţii şi diversităţii violenţei şcolare vom ilustra aceste caracteristici
apelând la câteva tipologii care permit sublinierea specificului acestui fenomen. Astfel, în funcţie de planul
de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate
discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală:
- efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa
psihologică: în plan cognitiv, autopercepţia negativă,iar în plan emoţional teama, depresie.
- violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate,
îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoala, care combină mai multe criterii – planul
agresiunii, verbal / fizic, gradul de deschidere, directă / indirectă şi tipul de implicare a agresorului
activă/pasivă include:
• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;
• agresiuni active verbale directe: înjură, ameninţă;
• active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;
• fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, de a da curs unei rugăminţi;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Printre cei mai importanti factori care determină violenţa enumerăm:
• Abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Tot mai multi psihologi şi sociologi
sunt de acord că scenele agresive, conţinute de programele tv. şi cinematografice pot constitui factori
incitativi, care facilitează realizarea actelor agresive;
• Mărimea şcolii şi suprapopularea ei. Cu cât şcoala este mai mare cu atât scade posibilitatea unei
supravegheri eficiente;
• Eşecul scolar. S-a demonstrat că rata violenţei şcolare creşte proporţional cu indicele de eşec.
Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio vizuală,
informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile, distrugerile de bunuri şi până la
cele mai puţin şocante, cum ar fi violenţele verbale, toate acestea susţinute de o abundenţă de imagini
violente se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi
devine adesea un lucru obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza pericolul. Chiar dacă
reprezintă o problemă delicată luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă sunt
cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi posibilitatea de prevenire.
Desfăşurarea activităţilor trebuie să fie precedate de anumite etape pregătitoare:
- constituirea la nivelul şcolii a unui grup de lucru alcătuit din cadre didactice, consilier şcolar,
psiholog, reprezentanţi ai părinţilor şi elevilor cu atributii în elaborarea strategiei anti-violenţaă a şcolii, în
planificarea, coordonarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor specifice;
- stabilirea de parteneriate cu instituţii publice, organizaţii nonguvernamentale specializate,
reprezentanţi ai comunităţii şi autorităţilor locale, cu experţi în domeniul educaţiei şi prevenirii violenţei.
Activităţile de prevenire a violenţei elevilor trebuie să vizeze întreaga comunitate a părinţilor. Iată
câteva exemple de astfel de activităţi:
• Activităţi de informare a părinţilor cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în scopul
prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi copii (consiliere, asistenţă psihologică, mediere).
- Grupul de lucru constituit la nivelul şcolii.
• Identificarea unor părinţi-resursă şi implicarea acestora în activităţile de prevenire sau în rezolvarea
cazurilor de violenţă existente.
- Grupul de lucru constituit la nivelul şcolii;
- Părinţi.
• Iniţierea unor programe destinate părinţilor, cu rol de conştientizare, informare şi formare cu privire
la dezvoltarea, evoluţia şi adaptarea şcolara a elevilor, integrarea lor socioprofesională.
- Grupul de lucru constituit la nivelul şcolii;
- Reprezentanţi ai unor instituţii publice şi organizaţii nonguvernamentale, experţi în domeniul
educaţiei şi prevenirii violenţei.
În vederea prevenirii sau intervenţiei în cazuri de violenţă puteţi desfăşura activităţi multiple,
adaptate specificului mediului şcolar, frecvenţei situaţiilor de violenţă, formelor de manifestare şi cauzelor
care le-au generat. În derularea acestor activităţi trebuie implicate toate categoriile de actori ai şcolii – cadre
didactice, păriţti, elevi.
În cazul anumitor activităţi specifice sau pentru care şcoala nu dispune de resursele necesare, puteţi
face apel la specialişti, să încheiaţi parteneriate cu instituţii publice şi organizaţii non-guvernamentale cu
atribuţii / preocupări în domeniu, cu reprezentanţi ai comunităţii şi autorităţilor locale, cu reprezentanţi ai
poliţiei.
Bibliografie:
 Răzvan Horaţiu Samoilă, Ghid de bune practici în lupta antitrafic, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2008;
 www.referate.ro.
VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR
Prof. MIRON DORICA

Colegiul Naţional „Spiru Haret” Tecuci
Județul Galaţi
Violenţa din mediul şcolar reprezintă astăzi doar un segment al violenţei cotidiene. De-a lungul
timpului au existat numeroase dezbateri, privind relatia între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul
şcolar. Problema a devenit oficială atunci când a fost discutată în cadrul unei întâlniri a expeţilor, Comisiei
Europene de la Utrecht, în anul 1997. Presa fireşte a acordat o atenţie deosebită acestui fenomen
contribuind la conştientizarea acestei probleme majore a societăţii. Pe de altă parte şcoala este o parte
integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca instituţie dar şi ca mediu în care se
formează tinerii privesc întreaga societate.
Ca urmare a acestui fapt ne punem întrebări legate de cauzele fenomenului, de contextul în care
elevii adoptă un comportament violent în relatiile lor cu colegii, prietenii, profesorii, etc. Cert este că trebuie
să găsim soluţii pentru a asigura un climat pozitiv în şcoli şi pentru a ţine sub control violenţa interpersonală.
Menţionăm deasemenea şi faptul că la propunerea Secretarului General al Consiliului Europei, Walter
Schwimmer, un proiect integrat privind violenţa s-a desfăşurat între 2002-2004, implicând atunci peste 41 de
ţări europene (între care şi România) interesate bineînţeles de a participa pentru ca, printr-un efort colectiv,
să se poată realiza o imagine globală asupra violenţei cotidiene.
Violenţa definită înseamnă „amenintarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra
propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup care antrenează sau riscă puternic să antreneze un
traumatism, un deces sau daune psihologice, sau privatiuni. Aceasta definiţie exclude toate evenimentele
accidentale (precum accidentele rutiere17), numai daca acestea nu implică intenţia de a ucide sau de a răni.
Totuşi, ea include actele bazate pe o relaţie de putere exprimată prin intimidare, amenintare sau, invers,
neglijenţă şi omisiune.
Cele mai răspândite forme de violenţă în şcoală sunt conflicte între elevi. Se pare că este un fenomen
generalizat în şcoli, plecându-se de la ideea conform căreia formele uşoare de violenţă ar fi specifice vârstei
şcolare. S-a plecat şi de la ideea că elevii sunt violenţi unii faţă de ceilalţi pentru că societatea, în ansamblu,
este agresivă- modelele de relaţionare la care sunt expuşi copiii sunt de natură violentă (acasă, pe stradă, la
televizor, inclusiv în emisiunile pentru copii).
Printre formele de violenţă întâlnite am aminti - violenţa verbală care este cea mai răspândită sub
formă de: certuri, conflicte, injurii, amenintari, intimidare, hărţuire şi violenţa fizică care este declarată mai
ales de către părinţi. Aceste tipuri de violenţă se manifestă mai frecvent în urmatoarea ordine: în imediata
vecinatate a scolii, după program, în pauze, în şcoală, în şcoală după program, în timpul orelor, etc.
Dacă am fi să enumerăm cauzele violenţei şcolare am preciza: mediul familial: mediul conflictual,
familii dezorganizate sau monoparentale, lipsa de comunicare şi afecţiune, consum de alcool, lipsa unei
minime exigenţe parentale; mediul social: situaţia economică precară, inegalităţile sociale; mediul
şcolar: managementul defectuos al clasei de elevi şi al situaţiilor de criză, ignorarea sau tratarea preferenţială
a elevilor, abuzul de măsuri disciplinare, programa supraîncărcată; mediul contextual: gaşca de prieteni,
schimbarea mediului; mediul individual: trăsăturile de personalitate, impulsivitate, teribilism, căutarea de
senzaţii, imaginea de sine scăzută, opoziţionism, instabilitate emoţională, probleme specifice adolescenţei,
etc.
Unii elevi îşi exprimă adesea dificultăţile prin agresivitate, provocare, violenţă verbală, iar profesorii
trebuie să încerce să afle ce se ascunde în spatele unor astfel de comportamente, şi care sunt motivele reale
ale violenţei. Uneori, elevul violent nu este decât un tânăr în suferinţă, marcat de eşecuri şcolare ce îi
afectează încrederea în sine. Toate acestea se asociază de multe ori şi cu un climat familial tensionat,
conflictual. în momente de mare tensiune, elevul se apara prin atitudini de refuz. Un astfel de elev care
încearca prin acte violente să atragă atenţia asupra lui are o nevoie fundamentală stimă, de recunoaştere din
partea celorlalţi. El exprima astfel şi nevoia de a intra în relaţie cu profesorul într-o manieră
diferită,valorizantă. Din pacate, profesorii acordă prea puţină atenţie acestor elevi, iar comportamentelor lor
agresive li se răspunde cu agresivitate şi atitudini autoritare ce nu fac decât să înrăutaţească lucrurile.
Climatul şcolar, ambianţa clasei reprezintă factori importanţi în integrarea elevului şi în stabilirea
unor relaţii profesor- elev. Pentru ca o clasă să funcţioneze ca grup, un profesor trebuie să creeze suficiente
ocazii ca elevii să se cunoască ai bine, să se descopere şi să vorbească despre aspiraţiile lor. De asemenea
profesorul trebuie să favorizeze comunicarea pentru elevi, organizând pentru ei activităţi în grupuri mici şi
chiar exerciţii speciale de comunicare care să le vizeze dezvoltarea aptitudinii de a comunica.
Acest lucru se poate realiza prin exerciţii care să favorizeze exprimarea orală, ascultarea orală şi
comunicarea. Se pot propune exerciţii de ascultare, de reformulare, de comunicare în doi, dezbateri, asociere
de idei, etc. Clasa este o microsocietate a cărei funcţionare necesită stabilirea unor reguli clare, ce trebuie
respectate de membrii întregului grup şcolar. Pe de altă parte respectarea regulilor este o condiţie esenţială a
socializării care înseamnă pentru elevi să înveţe să se înţeleagă reciproc excluzând violenţa.
De regulă principalele reguli şcolare vizează ţinuta, efectuarea temelor, şi prezenţa la cursuri.
Bineînţeles că un rol important îl au şi regulile de civilizaţie, ce au în vedere limbajul folosit, modalităţile de
adresare, respectul faţă de celălalt, păstrarea bunurilor şcolare, solidaritarea, într-un cuvânt mamiera de a se
comporta astfel încât viaţa în colectivitate să fie cât mai agreabilă.
Bineînţeles că nu totdeauna profesorul reuşeşte să rezolve problemele de comportament ale elevilor.
Se impune atunci lucrul în echipă care să includă mai multe persoane : profesorul – diriginte, profesorii
clasei, părinţi, psihologi, etc. Trebuie ţinut seama şi de faptul că este necesară mereu o anchetă care să
stabilească foarte clar datele problemei, apoi să se constituoe grupuri de lucru care să analizeze datele şi să
caute soluţii.
Bibliografie:
 Banciu, D.Radulescu, S.M.Voicu, M., Introducere în psihologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucireşti, 1985.
 Popescu-Neveanu, R., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
 Poter, G.H., An Introduction to Therapeutic Counseling, Boston, Houghton Miffin, 1950.
 Stan, E., Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR
Prof. TORJ MIHAELA FLORINA

Colegiul Economic „Partenie Cosma” Oradea
Județul Bihor
Prof. NASTE MONICA

Colegiul Economic „Partenie Cosma” Oradea
Județul Bihor
“A învăța că în viață, mai ușor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul și violența cu
abnegația, ar trebuisă fie un element fundamental în educația oricărui copil ”(Mahatma Ghandi).
Școala reprezintă o sursă a unei forme de violență, datorită faptului că, în zilele noastre, libertatea
individuală este greșit înțeleasă de către părofesori, elevi și părinți. Spre deosebire de anii anteriori, când
violența se manifesta doar în mod ocazional, în zilele noastre remarcăm o violență sporită atât între elevi cât
și între elevi și cadrele didactice. În vederea gestionării comportamentelor violente întâlnite în școală trebuie
să cunoaștem câteva aspecte legate de violență: noțiunea de violență, tipurile de violență, cauzele cât și
măsurile de combatere și prevenire.
„Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social, și care
se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială”, spunea Eric Debarbieux
(1996, pp. 45-46), specialist în problematica violenței în mediul școlar.
Y.A. Michaud (1978, pp. 19-20) dădea o definitie mai subtilă a violenței, pornind de la trei categorii
de factori: „Violența apare atunci când, într-o situație de interacțiune, unul sau mai mulți actori acționează
de o maniera directă sau indirectă, unitară sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în
integralitatea lor fizică, fie în integralitatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice
și culturale”.
Se identifică astfel, trei elemente care surprind înțelesul acestui concept:
• violența este o situație de interacțiune (implicând unul sau mai mulți actori);
• violența este o acțiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale etc.);
• aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalități (directe sau indirecte)
J.C. Chesnais, autor al unei Istorii a violentei (1981) identificătrei tipuri de violență :
a) violența fizică este nucleul dur al violenței, în care sunt incluse faptele cele mai grave: omorurile
voluntare sau tentativele de omor, violurile, loviturile și rănirile voluntare grave, furturile armate sau cu uz
de violență, vătămările corporale, tâlhăriile. Acesta subliniază că singura violență masurabilș si
incontestabilă, este violența fizică.
b) violența economică este acea formă care afectează bunurile materiale (distrugeri, degradări de
bunuri). Chesnais crede ca ea nu poate fi de fapt calificată drept violență, deoarece „violența este
esențialmente un prejudiciu adus autonomiei fizice a unei persoane. „
c) violența morală (sau simbolică) este o construcție intelectuală ce trimite la conceptul de
autoritate, la modul în care se exercită raporturile de dominație.
Școala este tărâmul de transmitere a cunoașterii, de formare a competențelor cognitive, de pregătire a
tânărului pentru a intra în câmpul muncii, de formare și dezvoltare armonioasă a personalității și totuși,
apare violența și în acest mediu școlar, o violență în rândul minorilor.
Astfel, în mediul școlar, întâlnim mai multe tipuri de violență, manifestate în comportamente
precum: violență verbală (tachinare, poreclire, amennțare, hărțuire) atât în relațiile elev-elev, cât și în
relațiile elev-cadru didactic, violența fizică-constă în lovire, bruscare, pălmuire, vătămare corporală, violența
ecnomică-asupra bunurilor altor persoane și violența psihică-care se manifestă prin attudini de respingere, de
izolare ducând astfel la formarea complexului de inferioritate la persoana agresată în acest mod.
Forme ale violenței în mediul școlar:
Violența elev-elev – întâlnită sub forma violenței verbale(certuri, țipete, injurii) dar și sub formă
fizică.
Violența elevilor asupra profesorului - se manifestă sub forma lipsei de implicare/ participare la
activitățile școlare, fuga de la ore, comportamentul indisciplinat la ore, ignorarea profesorului, agresivitate
verbală și non-verbală.
Violența profesorilor față de elevi - manifestată prin agresivitate verbală și agresivitate non-verbală
sub forma de atitudini ironice, atitudini discriminative, excluderea de la activități didactice, pedepse fizice.
Violența părinților în spațiul școlii – sub forma violenței verbele, agresivitate asupra profesorului,
amenințări asupra elevilor care fac rău propriului copil, tendința de a-și face dreptate singuri.
Acțiunile de violență desfășurate în mediul școlar, determină câteva consecințe: erformanțe scăzute
ele elevului la învățătură, chiar eșec școlar, un efort suplimentar din partea profesorului în vederea
gestionării problemelor de disciplină, determinaea unor sentimente de izolare, singurătate, marginalizare a
elevilor, o scădere a eficienței actului didactic.
În școală , pot fi organizate diferite tipuri de activități de prevenire a fenomenelor violente:
- elevii vor fi conșientizați cu privire la efectele negative ale violenței în orele de dirigenție
- părinții pot fi conștientizati pe tema prevenirii violenței prin lectoratele cu părinții
- participarea elevilor în proiecte care vizează reducerea violenței în mediul școlar, în activități
extrașcolare, în schimburi de experiență între școli, în activități sub forma unor dezbateri ăe tema violenței
- participarea cadrelor didactice la cursuri de formare pe teme cum ar fi gestionarea conflictelor,
managementul clasei de elevi
- implicarea părinților în activități de prevenire și combatere a violentei.
Prin observarea comportamentului elevilor, prin discuțiile cu elevii și familiile acestora, cadrele
didactice pot preveni manifestările violente ale elevilor la clasă cât și în afara orelor de curs. Școala poate
doar să-l facă pe elev să sesizeze diferența dintre moral și imoral, iar o bună colaborare cu familia va putea
duce la prevenirea și stoparea comportamentelor violente manifestate în școală.
În prevenirea violenței, școala are un rol important, chiar dacă sursele agresivității sunt sau nu din
mediul școlar. Factorii externi, precum mediul familial, mediul social prezită importante surse de
agresivitate. De asemenea, personalitatea individului, factorii ce țin de acesta.
Familia, este cea mai importantă sursă de agresivitate, deoarece, elevii care provin din familii
dezorganizate, familii divorțate, familii monoparentele, unde părinții sunt confruntați cu diverse dificultăți:
șomaj, dificultăți materiale, consumul de alcool, neglijența copilului, lipsa afecțiunii, lipsa dialogului, sunt
predispuși la acte de violență. Toate aceste aspecte își pun amprenta asupra copilului, care în mediul școlar,
reacșionează, refulează.
De asemenea, mediul social conține surse de influență care determină, stimuleză și pot întreține
violența școlară și anume: inegalitate socială, situația economică, criza valorilor morale, mass-media.
Comportamentele violente au legătură și cu personalitatea elevului, cu trăsăturile lui individuale, trăsăturile
specifice vârstei.
Deci, violența școlară ține cont și de contextul și cultura școlară, perturbând grav mediul școlar.
Aceasta duce la detriorarea climatului școlar, afectează grav rapoturile dintre elevi, elev-profesor și
determină sentimente de teamă, insecuritate, având astfel influențe negative asupra dezvoltării normale a
elevului.
Bibliografie:
 Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică
și Enciclopedică, București,1985.
 Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, București,
2003.
 www.scritub.com/sociologie/violența-în-mediul-școlar91151521.php.
HOW TO LIVE IN PEACE

(studiu de specialitate)
Prof. NEGREA TAMARA ROXANA

Judeţul Vâlcea
Living in peace is about living harmoniously with yourself, others, and all sentient beings around
you. Living in peace is both an outward and an inward process. Outwardly, living in peace is a way of life in
which we respect and love each other in spite of our cultural, religious, and political differences. Inwardly,
we all need to search our hearts and minds and understand the fear that causes the impulse to violence, for in
continuing to ignore the rage within, the storm outside will never subside.
While you will find your own meanings of peaceful existence and outward manifestations of a
peaceful life according to your beliefs and lifestyle, there are some basics underpinning living in peace that
cannot be overlooked, such as being non-violent, being tolerant, holding moderate views, and celebrating
wondrous-life. Below are the steps which can help you to discover your journey to living in peace.
Find your inner peace. Without inner peace, you'll feel in a constant state of conflict. Trying to fill
your life with possessions or improving yourself by social climbing without ever stopping to value your
inner worth will leave you perpetually unhappy. When you're angry, find a nice quiet place to stop, take a
deep breath, and relax. Turn off the TV or computer. Get out into nature if possible, or go for a good, long
walk. Put on some soft music or turn down the lights. When you feel calm again, get up and get on with
your life.At least once a day spend ten minutes in a peaceful place, such as under a shady tree or in the park,
anywhere where you can just sit quietly without distractions.
Seek to love, not control others. Ceasing to seek power over people and outcomes in your life is the
first major step to living peacefully. Trying to control people is about seeking to impose your will and reality
on others without ever trying to see their side of things. A controlling approach to relationships will keep
you in conflicts with others. Replacing a will to control with a broad approach of loving others instead,
including their faults and differences, is the way to a peaceful life.
Moderate your convictions. Thinking in absolutes and holding to convictions without ever
considering the viewpoints and perspectives of others is a sure way to live a life without peace. This type of
extremist thinking usually leads to reactive, hasty, and driven behavior that lacks the benefit of reflection
and deliberative thinking. While this may be convenient because it allows you to act with the confidence of
absolute conviction, it blocks out other realities in the world and can easily lead you into conflict when other
people fail to agree with your convictions. It's harder work to remain open-minded and ready to review your
understandings, yet it's more rewarding because you'll grow as a person and live in greater harmony with
those around you.
Be tolerant. Tolerance in all that you think and do will make a difference in your life and in the lives
of others around you. Tolerance for others is about appreciating diversity, the plurality of modern society,
and being willing to live and let others live too. When we fail to tolerate others' beliefs, ways of being, and
opinions, the end result can be discrimination, repression, dehumanization, and ultimately violence.
Practicing tolerance is at the heart of living peacefully.
Be peaceful. A peaceful person does not use violence against another person or animal. While there
is much violence in this world, make a choice to not let death and killing be a part of your philosophy of
living.
Think twice before acting. If someone hurts you physically or mentally, do not react with anger or
violence. Stop and think. Choose instead to respond peacefully.
Seek forgiveness, not revenge. Live in the present, not the past. Dwelling on that which should have
been and reliving past hurts will keep the negatives of the past alive and bring constant internal conflict.
Forgiveness allows you to live in the present, to look forward to the future, and to let the past settle gently.
Forgiveness is the ultimate victory because it lets you enjoy life again by making peace with the past.
Live in joy. Choosing to see the wonders of the world is an antidote to violence. It's hard to be
motivated to violence against that which you see as beautiful, wondrous, amazing, and joyful; indeed, the
greatest despair arising from wars comes from the destruction of innocence, beauty, and joy. Joy brings
peace to your life because you're always prepared to see what is good in others and the world, and to be
grateful for the wondrous aspects of life.
Be the change you wish to see in the world. Change yourself. Violence starts with your acceptance of
its possibility as a solution and often its inevitability. So it’s inside you that you need to go to stop violence
and become peaceful. In seeking not to harm living beings, to live peacefully, first change yourself, and then
change the world.
Broaden your understanding of peace. You're free to choose your own path. At the end of the day,
living in peace will be your own conscious. Together we can be at peace in this world because we're all one.
If you want to be happy, joyful and content, choose to focus your attention on those things that make
you feel that way and always remember that our thoughts create our reality. Where focus goes energy flows,
and the moment you choose to focus your attention on all that is negative, you will attract a lot of pain in
your life and you will have so many things to complain about, for as long as you’ll live. It’s up to you.
Bibliografie:
 https://peacerevolution.net/wall/topic-99990515/how-to-live-in-peace.
 https://www.purposefairy.com/2321/do-you-live-in-a-peaceful-or-hostile-world.

Școala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești
Județul Argeş
Violenţa are loc atunci când cuvintele sau faptele unei persoane sperie, provoacă durere şi suferinţă
altei persoane. De asemenea, atunci când cineva ameninţă că va lovi sau va face rău altcuiva. Ziua
Internaţională a Violenţei în Şcoli se celebrează pe data de 30 ianuarie. Elevii de azi sunt din ce în ce mai
expuşi în şcoală efectului ,,bullying”. Scopul acestei zile este promovarea ideii de educare a copiilor în
armonie, solidaritate şi respect pentru drepturile omului, nonviolenţă şi pace.
Violenţa umană este una din marile probleme ale societăţii contemporane. Exemple de tipuri de
violenţă pot fi întâlnite zilnic, atât în spaţiul public şi privat, cât şi în cel public instituţionalizat, de exemplu,
în şcoală. Din dorinţa de a se afirma sau impune, copiii şi adolescenţii se manifestă violent, iar de cele mai
multe ori anturajul dezvoltă între elevi spiritul competitiv, ce poate fi dus la extreme, apărând conflicte,
unele grave. Toate formele agresiunii în şcoli, de la îmbrânceli şi jigniri, vulgarităţi, intimidări fizice şi
verbale, trebuie să dispară, iar toate relaţiile elev-elev, elev-profesor, elev-părinte trebuie să se dezvolte pe
bază de armonie şi toleranţă continuă.
În fiecare zi auzim despre copii bătuți, abuzați sau chiar uciși. Există însă multe alte cazuri despre
care nu se știe nimic.Violenţa asupra copiilor este mai des întâlnită decât se crede. Multe acte de violență au
loc în spatele uşilor închise și rămân necunoscute. Unele nici nu sunt considerate acte de violență și sunt
tolerate. Fenomenul violenței, deși foarte răspândit, este de multe ori invizibil.
Toţi copiii au dreptul la o viaţă fără violenţă. Violenţa le pune în pericol dezvoltarea fizică şi
mentală.Deoarece afectează dezvoltarea copiilor, violenţa pune frâne societăţii. Violenţa asupra copilului
poate fi prevenită. Oamenii pot alege să ia ia atitudine împotriva ei și să o denunțe. În Convenția cu privire
la drepturile copiilor, mai multe articole se referă la protecția copiilor împotriva oricăror forme de
exploatare, împotriva violenței, abuzului și a altor tratamente dăunătoare (art.19, 34, 36, 37 și 39).
Toţi copiii au dreptul la protecţie împotriva violenţei, exploatării şi abuzului.Şi totuşi, zeci de mii de
copii sunt supuşi zilnic violenţei, exploatării şi abuzului. Alte zeci de mii riscă să ajungă în aceeaşi situaţie.
Există numeroase date potrivit cărora violenţa, exploatarea şi abuzul pot afecta sănătatea fizică şi mentală a
copilului pe termen scurt şi lung, limitându-i capacitatea de învăţare şi socializare şi afectându-i tranziţia la
maturitate, cu consecinţe negative ulterior în viaţă.
Unii copii, atât fete, cât şi băieţi, sunt vulnerabili din cauza apartenenţei etnice sau statutului socio-
economic.Un nivel mai ridicat de vulnerabilitate se regăseşte adesea în rândul copiilor cu dizabilităţi, din
instituții, cu părinți plecați să lucreze în străinătate, precum și în rândul mamelor minore și al adolescenților.
Vulnerabilitatea este influenţată şi de vârstă; copiii mici prezintă un risc mai mare de expunere la anumite
tipuri de violenţă, riscurile fiind diferite la vârste diferite.
Actele de violenţă, exploatare şi abuz sunt deseori comise de persoane cunoscute copilului, inclusiv
de părinţi, alţi membri ai familiei, îngrijitori, profesori, patroni, organele de impunere a legii şi alţi copii.
Doar o mică parte din actele de violenţă, exploatare şi abuz sunt raportate şi investigate şi prin urmare mulţi
dintre cei ce le comit rămân nepedepsiţi. Este esențial ca aceste cazuri să fie raportate. Prevenirea şi
răspunsul în situaţii de violenţă, exploatare şi abuz vizează copilul pe parcursul întregii vieţi.
Violenţa emoţională are loc atunci când un copil este numit cu cuvinte jignitoare, poreclit, ameninţat,
intimidat, izolat sau atunci când nevoile copilului sunt ignorate.Acestea sunt forme de abuz emotional, care
pot avea urmări toată viața , în unele cazuri, mulți dintre cei abandonați sau abuzați devin, la rândul lor,
adulți violenți în raport cu familiile lor.
Violenţa fizică este atunci când un copil este supus unor acţiuni care îi provoacă durere fizică. Sunt
copii nevoiți să asiste la certurile și bătăile adulților, simțindu-se permanent în nesiguranță și teroare. În
special la vârsta adolescenţei, mulţi copii încearcă să rezolve conflictele cu pumnii. Alţii inventează porecle
urâte şi îşi tachinează, astfel, colegii. Se întâmplă adesea, ca un grup mai mare de copii, având un lider, să-şi
aleagă o victimă care să devină ţinta atacurilor.
Violenţa sexuală are loc atunci când un copil este atins sau sărutat într-un mod care-i provoacă
neplăcere şi dezgust, este impus să-şi demonstreze părţile intime ale corpului, să privească sau să atingă
părţile intime ale corpului altei persoane. Este important de știut că, uneori, abuzatorul sexual poate fi o
persoană cunoscută sau străină, care nu bate şi nu jigneşte. Dimpotrivă, aceasta este foarte drăguţă, ne
câştigă încrederea prin cuvinte frumoase, încearcă să ne atingă, ne oferă cadouri şi ne invită acasă, unde
recurge la acţiuni cu caracter sexual.
Toate aceste acţiuni sunt violenţă. Din păcate, ele se pot întâmpla oricui şi oriunde: acasă, la şcoală,
în stradă, în transportul public, chiar şi în internet. Vestea bună este că violenţa poate fi oprită. Cu toţii
putem ajuta la stoparea acestui fenomen, pentru ca tot mai mulţi copii să trăiască într-o lume fără violenţă.
Violența este prezentă și în familie. Potrivit legii 217/25 mai 2003, violența în familie reprezintă
“orice acțiune fizică sau verbală, săvârșită cu intenție de un membru al familiei împotriva altui
membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un
prejidiciu material”.
Această lege contribuie în mod semnificativ la evoluția legislației românești în ceea ce privește
protecția drepturilor omului, ținând cont de frecvența cazurilor de violență în familie și consecințele fizice și
psihice deosebit de grave ale acestui fenomen. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme:
abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie, amenințări și atacuri
care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.
Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența este un fenomen larg răspândit,
mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplul motiv că unele fapte nu sunt raportate poliției sau
spitalelor. În aceste familii este evidentă izolarea socială a soției de către soțul violent, care nu dorește ca
soția lui să aibă relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un
sprijin.
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, împotriva abuzului,
neglijării, abandonului, relelor tratamente, exploatării de orice fel, indifferent că se află în îngrijirea
părinților sau numai a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanților legali sau a altei persoane
căreia i-a fost încredințat.
Violența poate fi prevenită, dacă refuzăm ca ea să rămână ascunsă.(Sandie Blanchet, reprezentant
UNICEF). În România, Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului- republicată
și actualizată în 2006, prevede obligația cadrelor didactice de a semnala serviciilor de asistență socială
cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului.
Nu de puține ori, copiii sunt puși în situația de a se proteja singuri de efectele comportamentelor
agresive ale celor din jur.Din păcate, deseori violența este o problemă tabu, despre care toată lumea se
ferește să discute deschis.
Tocmai de aceea, pentru că actele de violență sunt ascunse de ochiul public sau chiar tolerate, nu
există statistici care să reflecte într-adevăr cât de gravă este această problemă.Și chiar dacă la copii rănile se
vindecă repede, vânătăile dispar ușor, iar frica este imediat înlocuită de un zâmbet, e foarte probabil ca
cicatricile emoționale să rămână cu ei toată viața.
Violența afectează sănătatea fizică și mentală a copiiilor, le compromite capacitatea de a învăța și de
a relaționa cu cei din jur și le îngreunează dezvoltarea ca adulți și capacitatea de a fi ei, la rândul lor, buni
părinți mai târziu în viață.
Pentru a preveni fenomenul violenţei trebuie avuţi în vedere toţi factorii generatori sau
doarfavorizanţi pentru acesta (sociali, familiali, şcolari, temperamentali). Pierre-Andre Doudin şi Miriam
Erkohen-Markus vorbesc de trei tipuri de prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează
reciproc:
a) o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă
ladezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare, exprimarea încrederii în capacitatea lui de areuşi,
valorizarea efortului elevului,
b) o prevenţie secundară,
c) o prevenţie terţiară, care se referă la sprijinul direct adus elevilor care manifestăcomportamente
violente, în scopul prevenirii recidivei, putându-se lua şi în aceste cazuri măsuri.Pentru ca aceste măsuri să
poată fi operante, trebuie investită atenţie în domeniul formării profesorilor, căci în cadrul pregătirii lor nu se
au în vedere decât „clasele fără probleme”.
Bibliografie:
 Ciocâlteu Andreea, Florea Robert, Gunea Cristina, Radu Mădălina, Stănculescu Aurelia,
Educație socială.Manual pentru clasa a V a, Editura Sigma, București, 2017, p.32.
 Barbu Daniela, Boca Cristiana Ana-Maria, Educație socială.Manual pentru clasa a V a, Editura
CD PRESS, București, 2017, p.49.
 Zascheievici Liliana, Crețu Nicoleta, Mănatu Tamara, Nedelcu Elena, Stoica Maria-Dorina,
Educație socială.Manual pentru clasa a V a, Editura Litera, București, 2017, p.55.
 Pîrîială Olga, Pîrîială Silviu Nicolae, Educație socială. Manual pentru clasa a V a, Editura
Aramis, București, 2017, p.35.
 Podașcă Alin, Violența,Editura Universității „Dunărea de Jos” Galaţi, Facultatea de Istorie,
Filosofie şi Teologie, Galați, 2015, p.6.
 http://www.unicef.ro/stopviolentei/despreviolenta.
 Legea nr. nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
 Legea 217/25 mai 2003pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
VIOLENŢA ÎN ŞCOLI
Prof. OPREA ANDREEA ELENA

Liceul Sanitar „Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea
Județul Vâlcea
Definirea violenței s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar și prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în ultimul rând,
dificultatea a apărut și din cauza asocierii și, uneori, chiar a confundării violenței cu agresivitatea. Copiii
sunt în şcoală şase sau şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se uită la televizor. Tot ce învaţă în
şcoală – cum să vorbească, cum să se poarte – este contrazis de ce văd în rest. Părinţii nu se implică
suficient.
Tema „violenţa” invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii. Părinţii pot înfiera
educaţia lipsă sau greşită din familie. Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale. Este nevoie de o
politică hotărâtă de combatere a violenţei sociale şi de educare a adulţilor. Agresiunile întâlnite în şcoală
sunt injuriile, jignirile, îmbrâncelile, intimidările, vulgarităţile.
Conflictele au de cele mai multe ori o justificare minoră, însă pot culmina cu agresiuni fizice. Altă
problemă este aceea a taxelor de protecţie cerute de elevii mai mari sau de persoane din afara şcolii. Elevii
nu discută cu profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără implicarea cadrelor
didactice, dar simt nevoia unor ore în care să discute despre problema conflictului, metode şi tehnici de
negociere a conflictelor sau despre consecinţele comportamentului violent.
Este necesară prezenţa în fiecare şcoală a unui psiholog care să consilieze elevii şi să colaboreze cu
profesorii, dar se face simţită şi necesitatea educării părinţilor, mai ales că unele conflicte au fost escaladate
tocmai prin implicarea acestora, ajungându-se la ameninţări cu moartea şi bătăi în plină stradă. Situaţia
sau se manifestă asupra profesorilor.
Sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii, respectiv angajarea unor firme de pază şi o mai bună
colaborare cu poliţia, instalarea unor sisteme de supraveghere video în curtea şi holurile şcolii. În această
problematică este vorba de răspunderea cetăţenilor, adolescenţi şi adulţi deopotrivă. O importanţă deosebită
o are întrebarea pedagogică, cum pot învăţa copiii şi adulţii să-şi recunoască răspunderea de a avea o
atitudine clară faţă de violenţă, să exerseze forme paşnice de a stinge conflicte, să îndepărteze violenţa din
drumul lor şi să reacţioneze împotriva violenţei.
Rolul prevenţiei violenţei: întărirea personalităţii, toleranţă, promovarea creativităţii şi sprijinirea
dezvoltării individuale. Succesul şcolar poate ajuta la clădirea aprecierii personale. Dacă un elev cunoaşte
eşecul la şcoală, trebuie să-l convingem că el este valoros pentru societate şi pentru noi. Astfel îi vom întări
personalitatea. Înţelegerea, abnegaţie şi model, o relaţie optimă profesor-elev cântăresc mai mult decât
pedeapsa.
Şcoala trebuie să dea posibilitatea elevilor să înţeleagă relaţiile sociale şi să-i pregătească să fie
responsabili, să se poată descurca într-o societate a vitezei. Există consens în părerea că cea mai mare parte a
potenţialului de agresiune şi violenţă care apare în şcoală este „importat”. Dar este sigur că există şi factori
şcolari care duc la violenţă, începând cu relaţia profesor-elev şi climatul social până la metodele de predare,
evaluare, eşec, izolare. Atitudinea violentă a unor elevi are cauze atât externe cât şi interne.
Cauzele externe ocupă un loc uriaş de mare: climatul educativ restrictiv din familie, alăturarea la
grupuri agresive şi consumul regulat de filme cu violenţă. Elevii care trăiesc în astfel de mediu se comportă
agresiv la şcoală. Se mai poate preveni violenţa şi prin întărirea curajului civil. În şcoală şi în afara şcolii
este vorba de două obiective: clarificarea noţiunii de curaj civil şi antrenarea, exersarea acestui curaj.
Orice situaţie conflictuală este determinată de factori concreţi şi de situaţie. Ea este, în ciuda unui
model de bază asemănător, unică în felul ei. Curajul civil se bazează pe hotărârile personale şi nu pot fi
prescrise. Curajul nu poate fi despărţit, de exemplu, de dreptate. Asta trebuie să înţeleagă copiii prin curaj
civil: să intervină pentru cineva, chiar dacă ar fi mai simplu să treacă cu vederea şi să plece; să fie pregătiţi
să ia în considerare şi eventuale dezavantaje legate de intervenţie; să nu se lase intimidaţi; să ajute la nevoie;
să-şi exprime părerea, chiar dacă aproape toţi din grup au alte opinii; să ceară ajutor, să dea anunţuri, să
descrie făptaşul.
Lecţie foarte importantă pentru curajul civil este exersarea. Jocul de rol, prin care devenim conştienţi
de temerile şi limitele noastre de acţiune. Deseori subapreciem diversitatea posibilităţilor noastre de acţiune.
În jocurile de rol şi exersările concrete cu situaţii de violenţă directă putem descoperi noi răspunsuri creative
la situaţii de conflict. Antrenamentul atitudinii ne oferă şansa să încercăm, să exersăm şi să reflectăm la
atitudini neprobate. Curajul civil al copiilor este cerut des în situaţii de toate zilele.
Astfel de situaţii ar putea fi: unui elev i se cer bani pentru a fi protejat împotriva altor agresori, sau o
gaşcă pretinde un furt din magazin ca ritual de intrare. Astfel de situaţii trebuie explicate detaliat. Se va cere
elevilor să spună cum s-ar comporta ei în astfel de situaţii. Se vor proba mai multe modalităţi de acţiune şi se
vor observa reacţiile de fiecare dată. O astfel de scenă se discută mai întâi şi se interpretează de mai multe
ori de către elevi, dezbătându-se de fiecare dată. Astfel se vor analiza dificultăţile şi obstacolele precum şi
reacţiile lipsă sau potrivite situaţiei.
Rolul profesorului este acela de sfătuitor. Un proces de învăţământ eficient presupune prezenţa unui
angajament al educatorilor pentru apărarea demnităţii umane şi a democraţiei. Cerinţe pentru profesori:
capacitatea de a gândi în variante, iar în polemici să fie apărătorii alternativelor, chiar dacă nu sunt ale lor
proprii; capacitatea de a planifica procese de învăţare şi de a le conduce fără a fi autoritar; (acest lucru
implică respectul pentru opiniile elevului) fidelitatea pentru legile de bază fără a fi înclinat spre dogmatism
şi îndoctrinare.
Sportul are un rol deosebit de mare în prevenirea violenţei şi a intoleranţei. El poate canaliza şi
îndepărta agresivitatea din perspectivă fiziologică şi psihologică, poate promova integrarea socială,
îndeosebi prin jocurile de echipă. Sportul promovează recunoaşterea regulilor, respectarea adversarului.
Bibliografie:
 Ilut, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, p.107-122.
 Liiceanu, A., Violenţa umană: o nelinişte a societăţii contemporane, în Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenţa – Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.47-57.
 Salavăstru, D., Violenţa în mediul şcolar, în Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta – Aspecte
psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.119-137.
COMBATEREA VIOLENŢEI PRIN PRACTICI EFICIENTE

ÎN PARTENERIAT CU COMUNITATEA LOCALĂ
Prof. PAPUZU CORNELIA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm .Vâlcea
Județul Vâlcea
Prof. PAPUZU ANASTASIE CONSTANTIN

Şcoala Gimnazialăa Nr. 10 Rm Vâlcea
Județul Vâlcea
Şcoala românească de după 1990 a suferit profunde transformări cum ar fi accesul larg la informaţii,
introducerea noţiunii de autonomie şcolară în raport cu oferta educaţională, participarea la luarea deciziilor a
reprezentanţilor comunităţilor locale-descentralizarea teritorială, ceea ce a condus la apariţia tensiunilor
sociale inerente schimbării. Şi în instituţiile de învaţământ au început să se facă simţite divergenţele de
opinie şi fenomene de violenţă.
Expunerea unui procent din ce în ce mai ridicat de elevi la un mediu şi o cultură a violenţei conduc la
diminuarea capacităţii de autocontrol a acestora şi la exacerbarea problemei violenţei. Se constată că are loc
o multiplicare şi diversificare a formelor de violenţă, pe de-o parte şi o creştere a frecvenţei fenomenelor de
violenţă gravă care intră sub incidenţa legii(consum de droguri, violuri, utilizarea armelor) pe de altă parte.
În aceste condiţii, instituţiei şi actorilor actului educaţional le revine un rol dificil, succesul
depinzând de mai mulţi factori, printre care se numără:
- existenţa resurselor umane abilitate în combaterea violenţei şcolare,
- existenţa resurselor materiale şi de timp,
- nivelul dezvoltării instituţionale
Violenţa în şcoală nu poate fi explicată şi combătută fără a examina şi mediul familial, acesta având
un rol important în dezvoltarea mecanismelor de autocontrol a impulsurilor violente ale copilului.
Atitudinile şi comportamentul părinţilor, precum şi sistemul de valori şi relaţii din familie reprezintă un prim
model pentru copii, ştiut fiind faptul că anumite tipuri de modele parentale şi lipsa de afecţiune şi
comunicare interpersonală creează câmp favorabil pentru dezamăgiri, frustrare, situaţii conflictuale şi
comportamente violente.
E important să intervenim cu programe de prevenţie a violenţei, deoarece aceasta poate degenera în
comportamente antisociale sau delicvenţă. În ceea ce priveşte dezvoltarea copiilor, e mai mult decât
important construirea unui cadru de dezvoltare optimă din punct de vedere psihoemoţional. Violenţa nu e
altceva decât o barieră în dezvoltarea optimă a copiilor. Diminuarea acesteia poate constitui un factor de
succes personal (pentru cei în rândul cărora se intervine) şi social.
Consecinţele negative ale violenţei au determinat OMS să lanseze în 1996, un program de prevenire
a violenţei, în special a manifestărilor de violenţă în familie (Fact Sheet, 1999). Programul identifică patru
niveluri de risc şi, în acelaşi timp, de intervenţii necesare în abordarea fenomenului:
1. Nivelul individual, unde riscul de violenţă este dat de experienţe anterioare de abuz şi respingere,
precum şi de boli şi tulburări mintale. Prevenţia la acest nivel va ţinti, la ambii parteneri, dezvoltarea
respectului de sine, conştientizarea capacităţilor şi a puterii de control asupra situaţiilor ţinând de bunăstarea
familiei. Este evident faptul că ample programe de educaţie comunitară pot fi de maximă utilitate la acest
nivel.
2. Nivelul interpersonal. Riscul de violenţă se leagă de consumul de alcool sau droguri, de controlul
bărbatului asupra bunurilor familiei, precum şi de conflicte în cadrul familiei. Prevenţia înseamnă creşterea
coeziunii familiei, cultivarea bunelor relaţii intre părinte şi copil şi încurajarea femeii spre a lua parte la
controlul veniturilor casei.
3. Nivelul instituţional, având ca factori cauzali pentru comportamentele violente: statutul
socioeconomic scăzut, şomajul, izolarea socială a femeilor victime şi a familiilor violente, asocierea cu
grupuri masculine de delincvenţi. Prevenţia va ţinti frecventarea şcolilor şi a programelor educative
comunitare, dezvoltarea serviciilor şi a facilităţilor pentru familii în vecinătate (servicii de sănătate, spaţii de
recreare etc.), dezvoltarea unei coeziuni comunitare şi a unor locuri de muncă în mici întreprinderi, care să
vizeze în special femeia.
4. Nivelul structural, în care riscul de violenţă este însoţit de tolerarea culturală a violenţei în
rezolvarea disputelor, promovarea unor roluri de gen rigide, cultivarea dominanţei elementului masculin.
Protecţia, la acest nivel, se poate realiza prin stabilitate politică, un control al pieţei muncii, promovarea
egalităţii de gen şi a nonviolenţei în societate.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, la originea lui aflându-se o multitudine de
factori, de aceea, nu putem adera la concepţia conform căreia violenţa este un fapt ce aparţine societăţii, iar
rădăcinile şi cauzele ei trebuie căutate exclusiv în exteriorul şcolii. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a
unor forme de violenţă şcolară şi acest lucru trebuie luat în considerare în conceperea diferitelor programe
de prevenire şi stăpânire a violenţei.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. A gândi strategii, proiecte de
prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în considerare toţi factorii (sociali, familiali, şcolari, de
personalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un rol important în
prevenirea violenţei şcolare. Şi asta nu numai în condiţiile în care sursele violenţelor sunt în mediul şcolar,
ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul şcolii. Pierre-Andre Doudin şi Miriam Erkohen-Markus
vorbesc chiar de trei tipuri de prevenţie pe care le poate desfăşura şcoala şi care se completează reciproc:
(a) o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la
dezvoltarea unei priviri pozitive asupra fiecărui elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi,
valorizarea efortului elevului. Toate aceste atitudini pot reduce riscurile apariţiei violenţei.
(b) o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat
al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate
repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar. Semnalând cazul
respectivilor elevi profesioniştilor (psihologului şcolar, asistentului social) şi autorităţilor competente, pot fi
luate măsuri de ajutor şi de protecţie care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor şi reducerea tulburărilor
somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţă.
(c) o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente
violente. Menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă
comunitară, exprimarea preocupării faţă de situaţia pe care o au şi integrarea lor în activităţile grupului sunt
factori de protecţie ce pot fi exercitaţi în cadrul instituţiei şcolare. Prin aceste măsuri se poate împiedica
cronicizarea tulburărilor provocate de violenţă şi eventuala transmitere a lor de la o generaţie la alta.
Principalele tipuri de activităţi de prevenire a fenomenelor de violenţă organizate la nivelul unei
unităţi de învăţământ sunt următoarele:
- acţiuni de conştientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în majoritatea
instituţiilor ;
- organizarea unor întâlniri şi discuţii cu autorităţi din politie ;
- organizarea cu părinţii a unor activităţi pe tema prevenirii violenţei şcolare ;
- dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice privind managementul clasei,
dezvoltarea abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte ;
- introducerea în curriculumul la decizia şcolii (CDS) a unor teme privind: dezvoltarea abilităţilor de
comunicare, rezolvarea de conflicte, promovarea cooperării ;
- participarea/implicarea elevilor în proiecte care vizează reducerea violenţei şcolare; Alte
activitatiintalnite în organizarea unor activităţi de prevenire, indicate , sunt următoarele:
- organizarea de lectorate cu părinţii;
- organizarea de activităţi culturale cu implicarea copiilor de etnii şi vârste diferite, la care participa,
alături de elevi, părinţi şi profesori;
- schimburi de experienţă între şcoli pe tematica prevenirii violenţei;
- activităţi extraşcolare în care au sunt observate şi analizate fenomene de violenţă şcolară;
concursuri între clase (“clasa cea mai cuminte”), organizarea de spectacole, scenete vizând prevenirea
violenţei;
- implicarea comitetului de părinţi în angajarea unui gardian al şcolii;
- colaborarea cu organizaţii non-guvernamentale pentru prevenirea violenţei; întâlniri cu
reprezentanţi ai societăţii civile sau ai comunităţii; implicarea bisericii;
- dezbateri tematice organizate cu elevii, organizarea „săptămânii tolerantei” în şcoală.
În cadrul discutiilor desfăşurate cu părinţii şi cu profesorii, activităţile de control şi prevenire a
fenomenelor de violenţă, organizate de politie (politia comunitara sau de proximitate) sau organizate de
şcoală în colaborare cu organele abilitate de control şi prevenire (jandarmerie, patrule mobile), sunt
considerate că fiind deosebit de eficace, că şi asigurarea unui sistem de paza şi control a perimetrului şcolii
cu ajutorul paznicilor sau al jandarmilor.
Poliţia de proximitate, organizaţiile non-guvernamentale, precum şi specialişti în domeniu sunt
consideraţi, de unii dintre actorii intervievaţi, că parteneri importanţi ai şcolii în organizarea unor programe
educative şi de prevenire a violenţei.
De asemenea, se poate cere ajutorul consilierilor (psihologilor) şcolii pentru desfăşurarea unor
acţiuni de prevenire a violenţei şcolare, cum ar fi:
- dezbateri pe tema violenţei în general şi a celei şcolare în special;
- consilierea unor elevi care au comis acte de violenţă;
- consiliere sau asistenţa acordată părinţilor elevilor cu comportament deviant;
- elaborarea şi distribuirea de materiale informative pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia;
- asistenţa sau consilierea acordată familiilor elevilor în care se manifestă relaţii conflictuale sau
situaţii de violenţă;
- prezentarea unor studii de caz referitoare la violenţă şcolară şi la modalităţi de soluţionare;
- realizarea periodica a unor evaluări psihologice ale elevilor;

- organizarea unor activităţi cu părinţii pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia.
Poliţia este una dintre instituţiile importante cu care şcoala colaborează pentru a soluţiona cazuri de
violenţă şcolară, în special cele de o gravitate mai mare. De asemenea se pot purta discuţii individuale şi de
grup ale politiei cu elevi violenţi sau cu potenţial violent.
Exista o serie de puncte de convergenta ale programelor anti-violenţă, în special în cazul
intervenţiilor de tip asistenta, printre care:
- multiplicarea formelor de comunicare cu elevii cu manifestări violente şi identificarea cauzelor
ascunse care determina acest comportament;
- implicarea acestora în activităţi de tutoriat, mentorat sau consiliere, coordonate de persoane cu
experienţă sau de colegi mai mari; asistarea lor cu privire la înţelegerea şi
alegerea unor alternative comportamentale dezirabile;
- cooperarea unităţilor de învăţământ cu instituţii importante din comunitate;
- asistarea familiei în combaterea fenomenelor de violenţă ale copiilor;
- implicarea elevilor în activităţi extra-curriculare şi în programe/proiecte de ocupare a
timpului liber.
Programele de intervenţie desfăşurate prin şcoală au dus la îmbunătăţirea competenţei prosociale şi
descreşterea comportamentului de risc. Cele mai eficiente s-au dovedit acele programe care se adresează
dezvoltării deprinderilor personale şi sociale cu impact asupra cunoaşterii, atitudinii şi competenţei
comportamentale a tinerilor. Aşadar, şcoala deţine un rol hotărâtor în prevenţia şi intervenţia în cazul
comportamentului cu caracter antisocial. Totuşi, fără eforturile conjugate ale tuturor factorilor educativi
implicaţi – familie, şcoală, comunitate, mass media – şcoala nu poate face faţă tuturor variabilelor ce pot
interveni.
Bibliografie:
 Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală, Ghid practic pentru directori şi cadre didactice,
Buzau, Editura Alpha MDN, 2006.
 Strategii de diminuare a violenţei în comunitate – suport de curs.
PRACTICI EFICIENTE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A VIOLENŢEI

ÎN PARTENERIAT CU MEMBRII COMUNITĂŢII
Prof. înv. primar PASCU LUMINIŢA MIHAELA

Liceul Sanitar “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea
Județul Vâlcea
Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru toşi
factorii educativi. Cauzele comportamentului agresiv al copiilor şi adolescenţilor sunt multiple. Majoritatea
elevilor cred că şcoala are cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor valori civice şi socio-
profesionale ca: libertatea de expresie, creativitatea, competenţa, comportamentul activ, cultura civică,
spiritul de competiţie, formarea culturală, succesul, patriotismul. Familia apare ca păstrătoare a unor valori
etico-morale fundamentale precum adevarul şi respectul, compasiunea şi generozitatea.
Pentru a putea combate această violenţă în primul rând trebuie să conştientizăm dimensiunile
fenomenului şi efectele sale negative asupra comportamentului copiilor. În al doilea rând rezolvarea
problemei – violenţa şcolară nu se poate realiza decât prin efortul comun al tuturor factorilor implicaţi în
educaţie, cei mai importanţi fiind şcoala şi familia. Parteneriatul şcoală-familie are în acest context un rol
foarte important.
În practica şcolară există mai multe modalitati de colaborare a profesorilor cu familiile elevilor:
- şedinţe cu părinţii –cadrul organizat al unor analize riguroase asupra influentei exercitate de diferiţi
factori, printre care şi televiziunea asupra copiilor;
- lecţiile şi serbările ţinute în faţa părinţilor permit familiei să vadă manifestările elevilor, rezultatele
muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora;
- aceste activităţi vor fi urmate de analize bazate pe discuţii sincere, stima, cointeresare în obţinerea
eficienţei maxime în educarea copilului;
- vizitele la domiciliul elevilor sunt momente în care se realizează o cunoaştere amănunţită a
împrejurărilor de viţta pe care le trăierşte copilul.
Un rol important în prevenirea violenţei îl constituie suportul autorităţilor locale, care pot contribui
prin mijloace financiare în susţinerea unor proiecte, idei ale şcolii în încercarea de a reduce numărul
cazurilor de violenţă. Această implicare în activităţile desfăşurate pe această temă fac să crească încrederea
în instituţiile publice atât a părinţilor, a profesorilor, cât mai ales a elevilor, care vor aprecia efortul depus de
autorităţi şi vor respecta mult mai mult ceea ce acestea fac.
30 IANUARIE - ZIUA INTERNAŢIONALĂ PENTRU

NONVIOLENŢĂ ÎN ŞCOALĂ
Prof. PĂUŞESCU IOANA CONSUELA

Judeţul Vâlcea
La data de 30 ianuarie se sărbătoreşte pe plan internaţional Ziua Nonviolenţei în şcoală. Scopul

acestei zile este promovarea ideii de educare a copiilor în armonie, solidaritate şi respect. Violenţa şcolară
este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Odată ce experţii au recunoscut importanţa acestei
probleme, mobilizarea şi preocuparea faţă de violenţa în şcoli a devenit, în mod constant, un obiectiv politic.
În contextul dat, considerăm foarte importantă conştientizarea acestui fenomen şi necesitatea unei
preocupări crescute faţă de măsurile ce trebuie luate pentru diminuarea sa.
depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente, şcolile ar trebui să se alăture acestei iniţiative de pionierat,
mondială şi voluntară pentru a educa copii în spiritul nonviolenţeI.
Ziua de Şcoală a Nonviolenţei şi Păcii, fondată în 1964, cunoscută şi ca Ziua Internaţională a
Nonviolenţei şi Păcii, este o iniţiativă mondială, neguvernamentală, independentă, liberă şi voluntară a
educaţiei pentru nonviolenţă şi pace care se desfăşoară în şcoli din întreaga lume, prin centre de educaţie, la
care sunt invitaţi să participe profesori şi elevi de toate nivelurile din toate ţările. Această zi promovează o
educaţie permanentă în şi pentru armonie, toleranţă, solidaritate, respect pentru drepturile omului,
nonviolenţă şi pace.
Mesajul principal al acestei zile este “Dragostea universală este mai bună decât egoismul,
nonviolenţa este mai bună decât violenţa şi pacea este mai bună decât războiul!!!” În acest context, elevii
din școala noastră, au desfășurat activități educative coordonate de profesorii lor diriginţi.
Elevii au explicat ce înțeleg prin termenul „violență”, exemplificând prin câteva situații întâlnite în
grupurile de elevi. S-a concluzionat că violența este orice formă de manifestare a unor comportamente
precum: exprimare inadecvată sau jignitoare, bruscare, împingere, lovire, rănire.
Aceste comportamente intră sub incidenţa legii. În mediul școlar, comportamentele neadecvate,
violente sunt întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul lecției, încălcarea altor reguli ale clasei sau cele
stabilite prin regulamentul școlar.
După ce au vizionat prezentări PPT cu tema în discuție, elevii au simulat câteva cazuri de violență,
încadrându-le la rubrica „AȘA NU”. Copiii au exprimat ceea ce au simțit în legătură cu imaginile și cazurile
prezentate (teamă, nesiguranță, izolare, abandon) și au realizat postere cu titlurile: STOP VIOLENȚEI!,
ADOLESCENȚĂ FĂRĂ VIOLENȚĂ.
Elevilor li s-a cerut să identifice modalităţi de eliminare a violenţei din viaţa lor: să discute unii cu
alții chiar atunci când nu împărtășesc aceeași idee, să manifeste bună înțelegere atunci când muncesc sau se
distrează, să colaboreze pentru a rezolva diferite sarcini, să se ajute, să dea dovadă de iubire, toleranță și
respect.
Violenţa jigneste, loveşte și chiar ucide. Fericirea, calmul, educaţia şi vigilenţa sunt inamicii
violenţei. cele câteva activităţi de grup au demonstrat că prietenia, vorba bună și înțelegerea îi fac fericiți
într-o lume în care nu sunt singuri. Mesajul acestei zile este de a modela întreaga noastră educaţie şi de a
ghida gândurile, dorinţele, cuvintele şi acţiunile noastre spre nonviolenţă, atât în perimetrul școlii, cât şi
dincolo de porţile ei.
Bibliografie:
 https://bibliotecapublicadrept.wordpress.com/2017/01/30/30-ianuarie-ziua-internationala-pentru-
nonviolenta-in-scoala/
 http://scoalaionirimescu.ro/am-marcat-ziua-interationala-a-nonviolentei-in-scoala/
STOP VIOLENȚEI!
Prof. PĂUȘESCU MARIA MARICICA

Judeţul Vâlcea
Una dintre marile probleme ale lumii contemporane este violența. Acest fenomen este puternic
mediatizat, cercetările și statisticile oficiale raportând o creștere spectaculoasă a fenomenului în ultimele
două decenii, astfel încât escaladarea acesteia în școală a dovedit cea mai vizibila evoluție din câmpul
educației formale. Zilnic, mass-media prezintă diverse scene de violență petrecute în școală, de la cele mai
ușoare forme, până la cele mai grave.
În sistemul educațional libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de catre elevi cât și de către
profesori și părinti. Ea nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotrivă, pe fondul
acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme de violență. Dacă
anterior violența școlara nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul didactic spre elev,
acum remarcăm o violență sporităatât între elevi și nu rareori dinspre elevi spre cadrele didactice.
Spre deosebire de agresivitate - care reprezintă „potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și ține de
gândire și analiză fiind intrinsecă” - violența este „acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a personalitații
sau colectivității” și afectează atât individul cât și mediul în care acesta se manifestă. Violența nu este
ereditară, dar este contagioasă….
Din dorința de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur și simplu de a se răzbuna pe
colegii cu performanțe în diverse domenii, elevii apelează la teroare, deoarece nu cunosc pedepsele legale la
care pot fi supuși. În ciclul primar se formează și se dezvoltă dorința copilului de a se evidentța; nereușind
performanțe la învățatură sau sport, elevul va încerca să devină lider prin orice alte metode, apelând sau
instigând la violență.
O altă cauză ar putea fi mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul
divorţului sau decesului unui părinte, plecarea unui părinte sau a ambilor în străinătate, sărăcia extremă în
care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, precum şi climatul psihoafectiv instabil şi insecurizant în care se
dezvoltă copiii– în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violenţă ale acestora).
Și lipsa comunicării şi a sentimentului de apartenenţă la comunitate a tinerilor, precum şi lipsa
speranţei de reuşită în viata reprezintă o altă cauză. Violenţa şi aderarea la un grup violent creează acestora
sentimentul de apartenenţă la o anume comunitate şi de încredere în viitor.
La apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei,
deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, părinți, neadaptarea practicilor educaționale la o
populație școlară în continuă schimbare.
Școala poate juca un rol important în prevenirea violenţei şcolare şi aceasta nu numai în condiţiile în
care sursele violenţelor sunt în mediul școlar ci şi în situația în care sursele se afla în exteriorul şcolii. În
condiţiile unui mediu familial instabil, conflictual, tensionat școala poate reprezenta pentru elev o a doua
șansă. Elevul îşi exprimă adesea dificultățile sale prin agresivitate, provocare, violenţa verbală iar profesorii
trebuie să încerce să afle ce se ascunde în spatele unor astfel de comportamente, care sunt motivele reale ale
violenţei.
Bibliografie:
 Neculau Adrian, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
 Neculau Adrian, Gilles Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed.Polirom, Iaşi, 2008.
 Barbu, I.D., Climatul educaţional şi managementul şcolii, E.D.P., R.A., Bucureşti, 2009.
 Neamţu Cristina, Devianţa şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
MODALITĂȚI DE COMBATERE A VIOLENȚEI LA

ELEVII DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ
Prof. înv. primar PETRE SIMONA CRISTINA

Liceul Pedagogic “Matei Basarab” Slobozia
Judeţul Ialomița
Violența este o component importantă a deviației comportamentale, înțeleasă ca o formă deficitară de

raportare a persoanei la realitatea înconjurătoare. Ca ființă socială, omului i se pretinde, de la vârsta când
dobândește discernământ, să țină cont de cei din jurul său, să realizeze, așa cum spune Jean Piaget,
echilibrulîntre ,,asimilare și acomodare”.
Iată câteva tipuri de violență la care sunt expuși elevii: violența emoțională, vulgaritatea de limbaj,
dinspre elevii cu comportament indezirabil; violența fizică din partea colegilor mai mari sau mai puternici;
agresiunea părinților sau altor membrii ai familiei, ca metodă de rezolvare a nemulțumirii față de copil;
stress provocat de părinții cicălitori, de cerințele prea mari față de copii în legătură cu performanțele lor;
critica și sancțiunile exagerate ce vin dinspre profesori, care nu-și cunosc suficient de bine elevii; violența
stradală, escrocherii, șantaj din partea unor tineri fără ocupație, a găștilor de cartier; frustrarea datorată unor
probleme de natură socio-economică;
Cauzele violenței la elevi:
1. cauze de ordin genetic: devieri comportamentale explicabile pe bază de date genetice; timiditatea,
labilitatea emoțională, nivelul scăzut de rezistență la conflicte, tulburări emoționale grave care determină
structura dizarmonică a personalității unor elevi; carențe afective de stimulare cognitivă; eșecuri personale
de adaptare și integrare școlară;
2. cauze ce țin de specificul vârstei școlare: modificările hormonale caracteristice vârstei școlare
determină și modificări comportamentale, uneori nedorite; teribilismul adolescentin; sentimentul acut al
singurătății în condițiile când părinții aleargă obsedați de câștiguri bănești, neacordând timp și răbdare
frământărilor copiilor/ tinerilor în formare;
3. carențe de ordin legislativ, la nivelul sistemului social în general și al celui școlar, în special:
incoerența legislativă; sfidarea legilor, regulamentelor sau normelor de conviețuire socială fără riscul
sancționării faptelor;
4. cauze de ordin moral, criza generală a sistemului de valori: lipsa unor motive înalte în pregătirea
școlarăși profesională generează dezinteresul elevilor și părinților față de școală; potențialul financiar al unor
părinți determină atitudini parazitare din partea fiilor/ fiicelor acestora; dispariția/ deprecierea vizibilă a
modelului familiei tradiționale; conceptul de democrație preluat într-o manieră deformată pe toate palierele
socialului;
5. cauze de natură pedagogică, la nivelul școlii și al familiilor: volumul excesiv al informației nu lasă
locul și timpului necesar preocupărilor pentru educație ; tonul agresiv al educatorilor, bruscarea elevilor,
aprecierea nedreaptă cu calificative; greșeli atitudinale, de relaționare și câstigarea autorității moral-
profesionale; abuz emoțional și fizic din partea cadrelor didactice sau a părinților; nesupravegherea atentă a
elevilor în unele activități sau în recreații; lipsa de autoritate a unor profesori; abordarea greșită a elevilor la
unele ore, de către unii profesori generează frustrare și agresivitate; indulgența și superficialitatea cu care
sunt tratate unele probleme grave de comportament ale elevilor generează sfidare și dispreț pentru
regulamente și norme școlare; nivelul scăzut de educație și carențele culturale ale părinților; incapacitatea
părinților de a-și educa și stăpâni copiii; conflicte între familiile elevilor; incoerența în sancționarea
abaterilor; programe educative formale, ineficiente, inclusiv pentru părinți; absența psihologilor din
majoritatea școlilor și localităților rurale; diminuarea legăturilor tradiționale între școală și familie, cadrele
didactice par tot mai dezarmate în încercarea lor de a face din părinți partenerul principal în educație;
6. situația socio-morală și economicăîn unele familii: sărăcia și promiscuitatea din numeroase familii;
comportamentul agresiv în familie, pe fondul neajunsurilor de ordin material, al consumului de alcool;
numărul mare de familii dezorganizate, cu părinți divorțați;
7. aspecte născute de criza societății în tranziție: lipsa de comunicare între copii și părinți, fie din
cauza plecării celor din urmă în străinătate fie din cauza diferențelor de mentalitate; abandonarea de către
părinți a funcției educative, pe fondul preocupării exagerate pentru acumularea de bani și bunuri materiale;
accesul nelimitat al elevilor la informații neadecvate vârstei sau particularităților individuale, prin televizor,
internet, s.a.;
8. cauze generate și/ sau alimentate de mass-media: agresivitatea, violența și sexualitatea reprezintă
principalul conținut al unor emisiuni TV; lipsa/ raritatea modelelor pozitive în massmedia;
9. cauze ce țin de managementul școlii, la nivel micro și macro-social: lipsa unor spații și preocupări
ale școlii și comunității pentru desfășurarea unor activități recreative, educative, reconfortante, distractive.
Măsuri de combatere a violenței școlare:
1. respectarea strictă a ROFUIP și al ROI prin: cunoașterea conținutului acestor regulamente de către
fiecare elev și părinte; aplicarea strictă, promptă și corectă a prevederilor acestor regulamente, în toate
cazurile și comunicarea acestor măsuri către cei în cauză; popularizarea actelor și sancțiunilor administrate,
în rândul elevilor și părinților, ca mijloc de descurajare a acestor acte.
2. întărirea pazei și ordinii în școală prin: contracte cu instituții de pază și protecție în vederea
asigurării pazei și protecției elevilor și cadrelor didactice pe timpul programului; supravegherea permanentă
a incintei școlii cu ajutorul unor camere video; accesul în școală se va asigura pe o singură intrare;
îmbunătățirea serviciului pe școală al cadrelor didactice pentru supravegherea atentă a elevilor și pentru
evitarea oricăror accidente sau evenimente nedorite; sesizarea promptă către organele de ordine ale statului a
oricăror evenimente sau acte de violență ce s-au manifestat sau riscă sa se producă în unitățile școlare,
colaborarea strânsă cu poliția locală sau de proximitate și cu jandarmeria; se va acorda atenție specială
elevilor sau grupurilor potențial-agresive, desfășurând activități de prevenție a faptelor negative.
3. îmbunătățirea activității educative prin: teme de dirigenție pe tema devianței comportamentale,
delincvenței juvenile, violenței de orice fel, infracționalității, la toate clasele, cu conținut adaptat vârstei și
caracteristicilor clasei; prezentarea unor cazuri apărute în presă și analizarea acestora cu elevii; consilierea
psihologică a elevilor cu probleme comportamentale precum și a celor care sunt victime ale violenței sau
unor forme de abuz; programe de prevenție cu accent pe dezvoltarea personală, psiho-emoțională a elevilor;
desfășurarea unor activitățiprivind comportamentele de risc de către psihologul și medicul școlar; consilierea
profesorilor, părinților pe problemele comunicării și relaționarii cu copiii; desfășurarea unor programe și
proiecte educaționale, în parteneriat cu instituțiile furnizoare de sevicii în combaterea infracționalității;
organizarea de acțiuni educative atractive, cu elevii și părinții, inclusiv concursuri pe această temă; dezbateri
orientate pe problematica violenței în cadrul lectoratelor cu părinții și ședințele cu părinții pe clase;
instaurarea în fiecare școală a unei atmosfere de seriozitate și respect pentru valori reale; combaterea
promptă a oricăror acte de violență, sub orice formă s-ar manifesta aceasta; examinarea psihologică a
elevilor cu probleme comportamentale; monitorizarea elevilor și faptelor reprobabile, activități lunare cu
elevii-problemă; instituirea unei comisii de disciplină la nivelul școlii cu atribuții specifice; recuperarea, prin
fapte exemplare, a prestigiului școlii în fața comunității.
4. întărirea legăturii școlii cu familia și comunitatea locală prin: o mai strânsă colaborare cu familiile
elevilor, cu biserica, cu primaria, poliția, justiția, instituțiile sanitare; vizitarea periodică a elevilor la
domiciliul acestora, sau comunicarea prin mijloacele moderne cu părinții; acțiuni în echipe mixte: profesori-
elevi-părinți-psihologi-cadre medicale-polițiști-jandarmi, pentru activități de informare și prevenție a unor
fapte sociale reprobabile.
5. alte măsuri: introducerea uniformelor școlare, a unor insemne distinctive pentru elevii din fiecare
școala, a legitimațiilor de elev, interzicerea utilizării telefoanelor mobile etc.
Bibliografie:
 Deutsch, M., Psihologia rezolvării conflictului, TEORA, Bucureşti, 1996.
 Gliga, L.(coord.), Managementul conflictului – ghid, Tipogrup Press, Buzău, 2001.
VIOLENȚA ÎN ȘCOALĂ - FORME DE MANIFESTARE, CAUZE,

MĂSURI DE PREVENIRE
Prof. PETRESCU ANGELA

Colegiul Energetic Rm. Vâlcea
Județul Vâlcea
„A învăţa că în viaţă mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu
abnegaţia ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil!” (Mahatma Gandhi).
Analizând fenomenul din perspectiva ultimilor 15-20 de ani, observăm că violenţa manifestată în
rândul populaţiei şcolare a cunoscut o diversificare majoră a formelor de manifestare şi a cauzelor, care au
luat prin surprindere managementul învăţământului românesc.
Putem vorbi despre o criză reală a sistemului, confruntat cu grave probleme disfuncţionale privind
anihilarea şi contracararea fenomenului. Violenţa fizică şi cea verbală se întâlnesc la orice categorie de
vârstă, având totuşi o amploare considerabilă în rândul adolescenţilor.
Încercând o minimă clasificare a formelor de violenţă, considerăm că este de datoria dascălilor să ia
în serios şi aspectele de indisciplină cu un potenţial minim de agresivitate, precum absenteismul, lipsa de
interes şi pasivitatea la lecţii, ţinuta necorespunzătoare etc., care pot escalada în anumite circumstanţe
relaţiile conflictuale dintre profesori şi elevi.
La nivelul interrelaţionării elev-elev, cele mai obişnuite forme de violenţă sunt de natură emoţională:
izolarea sau chiar hărţuirea colegilor mai vulnerabili, prin remarci negative, porecle, jigniri, ce provoacă un
impact psihologic semnificativ asupra persoanei în cauză. În ordinea intensităţii fenomenului urmează
furturile de bunuri materiale, loviturile, ameninţarea cu arme albe, violurile, pornografia…
Cauzele sunt multiple în societatea noastră, iar amplificarea fenomenului ţine de natura schimbărilor
social-politice şi economice survenite în ultimii ani. Migraţia economică a populaţiei adulte în afara
graniţelor ţării, în căutarea unui loc de muncă, a condus la dezmembrarea familiilor ori la abandonarea
copiilor în grija bunicilor, rudelor sau a cunoştinţelor. Aceştia din urmă s-au dovedit, de cele mai multe ori,
incapabili de a face educaţie, fiind lipsiţi de autoritate şi nu de puţine ori şi de un minimum bagaj informativ
privind creşterea şi educarea copiilor.
A doua situaţie se referă la mediul familial, care contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului.
Exemplul negativ al părinţilor, ei înşişi violenţi sau alcoolici, conduce către un comportament antisocial.
Insuficienţa fondurilor alocate învăţământului este o cauză importantă a manifestărilor de indisciplină şi de
violenţă, căci acest lucru înseamnă reducerea numerică a personalului didactic, având drept consecinţă
supraaglomerarea colectivelor de elevi. Excedentul de sarcini se reflectă negativ în procesul de îndrumare şi
control pe care-l exercită dirigintele asupra unui colectiv numeros, de aproximativ 30 de elevi cu
individualităţi total diferite, ţinând cont că fiecare copil afiliat procesului educativ instituţionalizat poartă şi
amprenta unor factori externi, precum mediul de viaţă, potenţialul educativ al familiei, apartenenţa la un
anumit grup de prieteni etc.
Lipsa de autoritate a cadrelor didactice, care demonstrează slabe aptitudini psihopedagogice, precum
şi indisponibilitatea acestora de a interveni în reglarea şi normalizarea relaţiilor, în detensionarea situaţiilor
conflictuale, poate genera conflicte majore. De asemenea, s-a constatat faptul că apar probleme de
marginalizare şi de victimizare a elevilor supuşi unor practici educative care se axează pe comparaţii,
etichetări ce pot dezavantaja şi discredita anumite categorii de copii, deveniţi, de cele mai multe ori, ţinta
ironiilor sau chiar a agresivităţii celor plasaţi în fruntea clasamentului.
Privind formele de prevenţie şi de combatere a fenomenului, desigur, acestea diferă de la caz la caz,
dar toate converg în direcţia construirii unui mediu şcolar sigur, care facilitează învăţarea şi care ajută elevii
să facă faţă, în general, evenimentelor din viaţa lor. Mai exact, pentru a eradica violenţa din şcoli, trebuie să
abordăm următoarele metode şi strategii disciplinare:
Prima cale de eficientizare a managementului educativ se referă la revizuirea conţinutului manualelor
(acolo unde natura obiectului de studiu permite), prin introducerea unor texte care au ca scop cultivarea
sentimentelor şi atitudinilor etice superioare: conştiinţa de sine, asertivitatea, empatia etc. Pentru a atinge
acest deziderat, metodele de predare trebuie să se axeze pe crearea unui climat activ-participativ care
mobilizează gândirea şi energia tuturor elevilor.
A doua direcţie are ca scop o mai bună gestionare a disciplinei şcolare: formularea unor reguli clare,
prin care se defineşte comportamentul pozitiv; stabilirea unei viziuni manageriale unitare, bazate pe
corectitudine, consecvenţă şi coordonare în cadrul colectivului educativ; monitorizarea şi supravegherea
permanentă a spaţiilor din interiorul şi din exteriorul şcolii.
Următoarea abordare a situaţiei urmăreşte formarea de abilităţi sociale prin organizarea de activităţi
extraşcolare cu caracter aplicativ, în care li se atribuie elevilor responsabilităţi, li se cere să ia atitudine,
decizii.
Un rol important îl au şi consiliile de părinţi, care pot contribui la implementarea proiectului
educaţional. De aceea, diriginţii trebuie să includă în programul lor de activitate întâlniri periodice cu
părinţii, pentru dezbateri, informaţii, stabilirea unui plan comun de măsuri şi pentru rezolvarea unor cazuri
de indisciplină.
Desigur, acesta este un punct de vedere asupra fenomenului, care nu are pretenţia unei abordări
exhaustive, dar consider că este absolut necesar să ne spunem punctul de vedere pentru realizarea unui
schimb eficient de opinii care să ne ajute în rezolvarea problemelor din ce în ce mai complicate ale violenţei
şcolare. În continuare iată o rețetă pentru nonviolență:
- Un simplu zâmbet.
- Sirop de înțelegere.
- O linguriță de generozitate.
- 3 pastile de iubire.
- Un ceai de onestitate.
- O picătură de curaj.
- Un pahar de dragoste.
Bibliografie:
 Tribuna învățământului – Revistă națională de educație și cultură.
 www.tribunainvatamantului.ro/violenta-in-mediul-scolar.
Prof. înv. primar PIRCAN IOANA

Şcoala Gimnazială Budeşti, Comuna Budeşti
Judeţul Vâlcea
Şcoala, nemaifiind considerată “nicio fortăreaţă şi niciun sanctuar”, ci un forum al socializării, un

spaţiu deschis lumii exterioare, asimilandu-i tensiunile, trebuie văzută ca un spaţiu de manifestare a
violenţei. “Cu ce forme de violenţă ne întalnim în şcoală?”, “Care sunt cauzele care determină violenţa
şcolară?”, “De ce unii copii adoptă modalităţi de comportament violent in relaţiile lor cu colegii, cu
prietenii, cu cadrele didactice, cu părinţii?”, “De ce unele cadre didactice instituie relaţii de putere,
exprimate prin violenţă la adresa elevilor?”- sunt doar cateva din întrebările la care trebuie să găsim
răspunsuri pentru a asigura în şcoli un climat pozitiv şi pentru a ţine sub control violenţa interpersonală.
Violenţa în şcoală cuprinde orice formă de manifestare a unor comportamente precum violenţa
verbală şi psihologică (poreclire, tachinare, ameninţare, hărţuire); violenţa fizică; comportamente care intră
sub incidenţa legii, ofensa adusă statului, autorităţii cadrelor didactice; alte tipuri de comportament deviant
în relaţie cu şcoala. Violenţa în şcoli este, se pare, un aspect neglijat, dar într-o crestere de amploare. Astfel
apare nevoia de cunoaştere a dimensiunii acestei probleme, formele de manifestare şi cauzele
apariţiei/intensificării acestui fenomen, precum şi necesitatea elaborării unor strategii de prevenire şi
ameliorare.
Violenţa şcolara nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifesata mai degrabă în spatiul
relativ autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi transparenţă
instituţională, asimiland tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societatea contemporană. În şcoli a
existat dintotdeauna violenţa, totuşi acest fenomen este acum mai vizibil.
O definiţie operaţională a violenţei în şcoli este orice formă de manifestare a unor comportamente
precum:
- exprimare inadecvată sau jignitoare cum ar fi: tachinare, poreclire, ironizare, imitare, ameninţare,
hărţuire;
- bruscare, împingere, lovire, rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii;
- ofensa adusă statului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de c.d.);
- comportament şcolar neadecvat: întarziere la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în şcoală
şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare .
Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolara o are asupra
climatului şcolar, iar praxisul educativ tradiţional nu mai este suficient pentru practicarea rolului profesional
al educatorilor, constranşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii privind gestionarea conflictelor şi
utilizarea strategiilor de rezolvare a problemelor manifestate în spaţiul scolar.
Un rol important pentru adaptarea/inadaptarea şcolară a copiilor şi pentru succesul sau eşecul lor
scolar, precum şi pentru apariţia sau prevenirea manifestărilor de violenta îl are statutul socioprofesional şi
cultural al familiei, dependent, la randul său, de nivelul de educaţie.” Pe măsură ce distanţa dintre stilul
educativ al şcolii şi cel din familie creşte, rezultatele şcolare devin tot mai slabe”. (B.Berbestein-Langage et
classes sociales, Paris 1990).
Factorii care influenţează comportamentul în mod negativ:
- dezechilibrul între autoritatea exagerată a tatălui şi afecţiunea prea mare din partea mamei;
- nivelul scăzut al autocontrolului;
- un orgoliu exagerat;
- anturajul, teribilismul, o slabă reprezentare a valorilor sociale.
Factorii care influenţează în mod pozitiv comportamentul:
- asumarea responsabilităţii faţă de faptele sale;
- provenienţa dintr-o familie organizată;
- situaţia materială bună;
- disponibilitatea minorului pentru schimbarea în bine.
Putem vorbi despre violenţă între copiii din învăţămantul primar? Desigur! Mai ales în pauze. Dacă
formele mai uşoare care ţin de domeniul violenţei verbale (ironii, tachinări) sunt considerate comportamente
specifice varstei şi sunt acceptate, ce facem cand diferitele forme de manifestare a violenţei devin
“obişnuinţe”, cand copilul dezvoltă un comportament şcolar neadecvat?
Se impune asigurarea unui climat social mai bun în şcoli prin formarea unor comportamente
nonconflictuale şi dezvoltarea de abilităţi sociale care să evite generarea situaţiilor de violenţă. Elevii trebuie
implicaţi activ în soluţionarea conflictelor (ex: Stabiliţi împreună o parolă pe care să o folosiţi ori de cate ori
intervine o situaţie tensionată între colegi! Notaţi de cate ori este folosită într-o zi/săptămană! S-a schimbat
ceva in comportamentul vostru?). Învăţatorul şi elevii stabilesc împreună reguli de comportare care pun
accentul pe asumarea responsabilităţilor (Respectă ca să fii respectat!, Ascultă-l pe cel care vorbeşte!) iar
părinţii sunt bineveniţi în şcoală oricand.
Responsabilizarea elevilor pentru menţinerea în bună stare a claselor şi a locurilor de joacă,
rezolvarea prin mediere a conflictelor dintre elevi, gestionarea eficientă a comportamentelor elevilor,
afişarea unor mesaje sociale legate de violenţa în şcoli sunt cateva din activităţile desfăşurate de către
cadrele didactice.
Un singur cuvant, poate salva o prietenie!
Copiii învată bunatatea de la natură, iar răutatea de la oameni! (N.Iorga)
Cand iţi ceri scuze dovedeşti putere şi înţelepciune!
Orice copil are dreptul de a fi protejat împotriva violenţei!
Programele de consiliere de familie trebuie să reliefeze faptul că comportamentul copilului la şcoală
este o extensie a disciplinei pe care a învăţat-o acasă. Ca palmele sau orice altă formă de violenţă să nu
devină principala modalitate de rezolvare a conflictelor pentru un copil, nici părintele nu trebuie să aplice
pedepse fizice.
Încurajaţi buna purtare a copilului, fiţi pozitivi şi oferiţi idei!
Explicaţi copilului de ce trebuie să respecte regulile şi pe cei din jur!
Învăţătorul timpurilor moderne este partenerul elevilor, se comporta într-o manieră interactivă, fiind
un mediator al procesului de învăţare şi formare a viitorului “om” (elevii sunt ganditori care elaborează
teorii asupra lumii), caută punctul de vedere al elevului cu scopul de a înţelege percepţiile sale curente şi a le
folosi în acumularea cunoştinţelor viitoare. Concentraţi-vă asupra unicităţii fiecărui elev! Lăudaţi aspectele
positive şi ignoraţi-le pe cele negative!
Iniţierea de concursuri între clase, spectacole, scenete, vizand prevenirea violenţei, precum sş
activităţi de tipul “săptămana toleranţei în şcoală” sau crearea unor situaţii care au drept scop dezvoltarea
abilităţilor de comunicare în rezolvarea de conficte, pot fi doar cateva din activităţile propuse pentru
anihilarea violenţei de orice gen. Să nu uităm! Omu-i precum copacul: cand de mic se strâmbă, anevoie se
mai îndreaptă!
Bibliografie:
 Neamţu Cristina, Conduite agresive în şcoală, în Soitu L., Hovarneanu C., Agresivitatea în
şcoală, Iaşi, Institutul European, 2001.
 M. Balica, Perspective asupra dimensiunii de gen în educaţie, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Unicef, Bucureşti, 2004.
 Neamţu Cristina, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament
ale elevilor, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
 Ferrol G., Neculau A., Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
VIOLENȚA - TEMĂ RECURENTĂ A SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
Prof. înv. primar POAJGĂ SIMONA

Prof. înv. primar POPESCU ŞTEFANIA

Judeţul Vâlcea
Violenţa umană este un fenomen complex, având determinări psihologice, sociale, culturale şi
economice. Acest lucru este evident dacă luăm în consideraţie amploarea formelor ei de manifestare şi
interrelaţiile pe care le presupune. Dincolo de diversitatea fenomenului violenţei umane, încercări de a
contura, la nivel naţional şi global, dimensiunile ei impun, ca prim pas, cunoaşterea acesteia, stabilirea unor
categorii conceptuale, tematice şi operaţionale, indispensabile unei abordări integrate.
Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Mass-media acordă din ce în
ce mai multă atenţie violenţei, contribuind la conştientizarea şi creşterea interesului public faţă de violenţa
tinerilor, inclusiv faţă de violenţa şcolară. Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este
inerentă naturii umane, dar acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm, prin acordarea
unui rol special prevenirii şi combaterii acestui fenomen social. Şcoala ca mediu instituţional nu se sustrage
acestei afirmaţii. Ba chiar mai mult, aceasta, nemaifiind considerată „nici o fortăreaţă şi nici un sanctuar” 1,
ci un forum al socializării, un spaţiu deschis lumii exterioare, asimilându-i tensiunile, trebuie văzută şi ca
spaţiu de manifestare a violenţei.
Cu ce forme de violenţă ne întâlnim în şcoli, care sunt cauzele care determină violenţa şcolară, de ce
unii copii adoptă modalităţi de comportament violent în relaţiile lor cu colegii, cu prietenii, cu profesorii, cu
părinţii, de ce unii profesori instituie relaţii de putere, exprimate prin violenţă la adresa elevilor, sunt doar
unele dintre întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri pentru a asigura în şcoli un climat pozitiv şi
pentru a ţine sub control violenţa interpersonală.
În România, odată ce conştientizarea violenţei şcolare, adesea inclusă în violenţa tinerilor şi violenţa
asupra copiilor/tinerilor, a crescut, o serie de organisme guvernamentale şi neguvernamentale au încercat să
abordeze aceste fenomene. Abordările au fost locale, contextualizate şi, în general, tangente la problema
generală a violenţei. Puţine cercetări au avut ca preocupări abordarea violenţei şcolare în termeni de
specificitate, urmărind să stabilească în mod riguros, chiar în contexte limitate, dimensiunile, cauzele şi
factorii determinanţi ai acestui fenomen.
depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente. În acest sens, ţara noastră trebuie să se implice în prevenirea şi
combaterea violenţei, în general, şi a celei şcolare, în special, şi să dispună de o cunoaştere la nivel naţional
a fenomenului violenţei şcolare.
În accepţiunea prezentei lucrări, violenţa în şcoală cuprinde orice formă de manifestare a unor
comportamente precum: violenţă verbală şi psihologică (poreclire, tachinare, ameninţare, hărţuire); violenţă
fizică; comportamente care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri, furt); ofensă
adusă statutului/autorităţii cadrului didactic; alte tipuri de comportament deviant în relaţie cu şcoala.
Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în spaţiul relativ
autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi transparenţă
instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societăţile contemporane. În contextul
cultural şi politic european se acceptă şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu privilegiat, al
securităţii, liber de conflicte şi de manifestări ale violenţei societale.
Interesul şi preocuparea faţă de violenţa şcolară se află astăzi pe agenda politică a unor instituţii şi
organisme naţionale şi internaţionale, dar şi în centrul atenţiei unor structuri ale societăţii civile şi ale
specialiştilor din domeniul universitar şi academic. Faptul că multe şcoli se confruntă cu problema violenţei
este bine cunoscut la nivel global şi naţional.
În şcoli a existat întotdeauna violenţă. Violenţa în şcoli nu este un fenomen social cu totul nou.
Totuşi, acest fenomen este astăzi mai vizibil, în cea mai mare parte datorită mediei, aşa cum susţine, pe bună
dreptate, Alain Mouchoux9. Celor care consideră că violenţa şcolară este un fenomen recent trebuie să li se
amintească faptul că, în perspectivă istorică, şcoala a fost întotdeauna asociată cu violenţa. Istoria educaţiei,
a praxisului educaţional – indiferent că vorbim despre spaţiul privat al familiei sau de cel instituţionalizat, al
şcolilor şi internatelor – evidenţiază acest lucru.
Astăzi se acceptă o definiţie largă a violenţei şcolare, incluzând, în afara delincvenţei, fapte care nu
sunt în mod necesar penalizabile sau care scapă, în orice caz, semnalărilor judiciare. De asemenea, se susţine
din ce în ce mai mult ideea de a se ţine seama de discursul victimelor în definirea violenţei şcolare, care este
atât agresiune brutală şi haotică, cât şi repetarea a multor evenimente stresante, rar penalizate, nu în mod
obligatoriu penalizabile.
Bibliografie:
 Institutul de Științe ale Educației/UNICEF, Violența în familie, Editura Alpha MDN, București,
2006.
 E. Vrăsmaș, Educația timpurie, Editura Arlequin, București, 2014.
 Alexandru Sen, Educație și terapie, E.D.P., București, 1978.
 http://www.tribunainvatamantului.ro.
VIOLENȚA ÎN ȘCOALĂ
Prof. învățământ primar POPA EMILIA

Şcoala Gimnazială Mateești
Judeţul Vâlcea
Școala este un loc unde elevii se instruiesc, învață, dar este și un loc unde se stabilesc relații, se
promovează modele, valori, se creează condiții pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și morală a copilului.
Clasa școlară constituie un grup ai cărui membrii depind unii de alții, fiind supuși unei mișcări de influențare
reciprocă ce determină echilibrul funcțional al câmpului educațional. Fiecare grup cere de la membrii săi
diferite forme de comportament.
Însuși actul predării-învățării este un proces relațional, iar gestiunea acestor relații se înscrie în ceea
ce unii autori numesc managementul clasei scolare, și anume “setul de de activități prin intermediul cărora
profesorul promovează comportamentul adecvat al elevului și elimină comportamentul inadecvat, dezvoltă
relații personale bune și un climat socio-emoțional pozitiv în clasă, stabilește și menține o organizare
eficienta și productivă a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului își pot avea originea și într-un management defectuos al
clasei școlare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaționale la o populație școlară considerabil
schimbată. Se afirma că prima dorința a formatorului este aceea de a exercita o putere. Dând curs acestei
dorințe inconștiente, profesorul poate influența negativ relația cu elevul, deoarece va căuta să-l mențina într-
o situație de dependența, de subordonare necondiționată.
Pentru aceasta, profesorul poate recurge la diferite modalitați de coerciție, descurajând astfel
formarea unor personalitați autonome, independente, ca urmare, în grupurile conduse autoritar, se
acumulează tensiuni, frustrări, ce determină comportamente agresive, ostilități între membrii grupului, în
timp ce față de lider se manifestă o atitudine de supunere.
Relația de autoritate influentează și tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea este
lateralizată, adică profesorul e cel care emite și care monopolizează comunicarea, iar elevul rămane doar un
receptor pasiv. Comunicarea între elevi în cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransă, iar opiniile
elevilor cu privire la viața clasei sunt prea puțin luate în considerare. Nevoia de expresie și de comunicare e
o nevoie fundamentală a oricărui individ, iar grupul școlar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor
nevoi. Nesatisfacerea lor antrenează inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Și alte componente ale atitudinii profesorului față de elevi pot genera situații conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare disprețuitoare a elevilor,
corelată cu tendința de evaluare a lor în termeni constant negativi și depreciativi. Indiferența profesorilor
este cea mai importanta manifestare a disprețului față de elevi.
Sunt numeroși elevii care suferă ca urmare a acestor judecați negative ale profesorului, pentru ca ele
vin să întărească propriul lor sentiment de îndoiala, de descurajare, de lipsă de încredere în forțele proprii.
Acest dispreț, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecințe în plan comportamental: lipsa de
comunicare, pasivitatea la lecție, indiferența sau, dimpotrivă, perturbarea lecțiilor, dezvoltarea unor atitudini
ostile, provocatoare.
De multe ori, în mod inconștient, profesorul introduce diferențieri între elevi în funcție de
performanța atinsă. Astfel de diferențieri se traduc în atitudini ale profesorului care îi defavorizează pe elevii
cu realizări mai modeste.
Această atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la activităti,
indiferența față de ceea ce se întampla în clasă, absenteismul, refuzul de a-și face temele, violențele verbale
față de colegi și chiar față de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat în situația de esec și care este
pus de nenumarate ori în fața unor sarcini de învațare pe care nu le poate rezolva traiește o angoasă
profundă.
Elevul sufera pentru că și-a decepționat părinții și profesorii, pentru că este disprețuit de colegi, îți
pierde stima de sine, încrederea în capacitatea de a reuși chiar și în domeniile în care nu se află în situația de
eșec. Acesta este momentul în care pot să apară conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de
revanșă și revalorizare, manifestări de provocare, dispret reorientat către alții, lipsa de interes față de viața in
general. În contextul actual, esecul școlar devine repede sinonim cu eșecul în viață. Această situație îl
rănește pe individ, îi afectează imaginea pe care o are despre propria valoare și, de aceea, el încearcă să-și ia
revanșa într-un fel.
Nu în ultimul rând, modul în care profesorul distribuie sancțiunile, abuzul de măsuri disciplinare, de
pedepse, influentează climatul și calitatea vieții școlare. Orice profesor știe că pedeapsa, ca remediu, nu are
efecte pozitive decât în mod circumstanțial și pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce reacții
emoționale negative, creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte și deteriorarea relațiilor profesor-elev.
Pentru ca o sancțiune să fie eficace, ea trebuie să aibă un sens, să fie integrata într-un sistem coerent care
leagă respectarea regulilor, a normelor școlare de natura actului comis și de tipul de sancțiune. Sancțiunea
trebuie să se alfle într-un raport logic cu actul sancționat.
Fenomenul violenței școlare trebuie analizat în contextul apariției lui. Școala poate juca un rol
important in prevenirea violenței școlare. Și asta nu numai in condițiile în care sursele violențelor sunt în
mediul școlar, ci și în situația în care sursele se afla în exteriorul școlii.
Pentru ca scoala să își asume acest rol de prevenire și de stăpânire a fenomenului violenței, prima
investiție trebuie facută în domeniul formării profesorilor. Trebuie să recunoaștem că, atat în cadrul formării
inițiale, cât și al formării continue, atenția este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi “fără
probleme”.
Se discută mult prea puțin despre modalitățile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o
formare specifică, în masură să permită satisfacerea cerințelor elevilor “cu probleme”. Nu putem astepta
pasivi ca problemele să se rezolve de la sine. De exemplu, în condițiile unui mediu familial instabil,
tensionat, conflictual, școala poate reprezenta pentru elev o a două sansă.
Pentru a face fată lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie să se țina seama de urmatoarele obiective:
- observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna înțelegere a cauzelor actelor
de violența;
- dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii și stabilirea unor relații de încredere;
- dezvoltarea parteneriatului școala-familie;
- colaborarea cu specialiștii din cadrul școlii (psihologul școlar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o transgresiune a regulilor
școlare. Clasa este o microsocietate a cărei funcționare necesită stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toți membrii grupului școlar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasa caracterizează
comportamentele dezirabile ale elevului și corelativul sau negativ, comportamentul indezirabil.
Respectarea regulilor este o condiție a socializării, care inseamnă a învata să traiască împreuna în
relații de respect reciproc, excluzând violența. Regulile școlare vizează ținuta, efectuarea temelor, prezența
la cursuri, dar sunt și reguli de civilizație ce au în vedere limbajul folosit, modalitațile de adresare, respectul
față de celălalt, păstrarea bunurilor școlare, toleranța, solidaritatea, într-un cuvânt maniera de a te comporta
astfel încât viața în colectivitate să fie cât mai agreabilă.
Bibliografie:
 Ilut, P., Valori atitudini și comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iaşi,
Editura Polirom, 2004.
 Liiceanu, A., Violența umană: o neliniște a societătii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violența – Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom.
 Salavastru, D., Violenta în mediul școlar, în Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violența –
Aspecte psihosociale, Iaşi, editura Polirom, 2003.
VIOLENŢA ÎN MEDIUL ȘCOLAR
Prof. POPESCU GABRIELA ANDREEA

Liceul Tehnologic „General Magher” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau audiovizuala,
informeaza in permanenta cu privire la diverse manifestari ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive, precum razboaiele ori crimele terifiante, bataile, violurile, furturile, distrugerile de bunuri, si pana
la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale, toate acestea, sustinute de
o abundenta de imagini violente, se perinda zilnic prin fata ochilor nostri. in acest context, aparitia diferitelor
forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine adesea un lucru obisnuit, cu care
oamenii coexista fara macar a mai sesiza pericolul.
Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se poate
face decat daca ii sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare si posibilitatile de prevenire.
Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei implicati in actul
educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe
programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul rand,
dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agresivitatea.
Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se cuvin mentionate.
Termenul agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna „a merge catre”, si a evoluat apoi
in agredire, ce semnifica „a merge catre cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca'.
Etimologic, notiunea de agresivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a infrunta
un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate. in acest sens, agresivitatea este
deci necesara, uneori chiar utila pentru desfasurarea si finalizarea unei activitati. Ea reprezinta o instanta
profunda care ii permite individului sa se afirme, sa nu dea inapoi in fata greutatilor si sa nu ocoleasca lupta
ca o faza de confruntare cu ceilalti in succesul unei intreprinderi. Treptat, termenul a dobandit un nou
inteles, acela de „comportament distructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine' (Popescu-
Neveanu, 1978).
Exista si incercari explicative care pun problema agresivitatii in termeni de tendinta, in Dictionar de
psihanaliza, Laplanche si Pontalis (1994, p. 34) definesc agresivitatea drept „tendinta sau ansamblu de
tendinte ce se actualizeaza in conduite reale sau fantasmatice care tintesc sa faca rau altuia, sa-l distruga, sa-l
constranga, sa-l umileasca etc. Agresiunea dispune si de alte modalitati decat de actiunea motorie violenta si
distructiva; nu exista conduita, fie ea negativa (refuzul ajutorului, de pilda), pozitiva, simbolica (ironia, de
exemplu) sau efectiv realizata, care sa nu poata functiona ca agresiune'. Este destul de dificil a da o definitie
clara agresivitatii.
Unii autori francezi au propus chiar inlocuirea cuvantului agresivitate, considerat prea vag, cu
sintagma comportamente agresive sau conduite agresive. Se pune deci problema de a opta intre tendinta si
comportament, intre intentie si actul agresiv in sine. Cei mai multi autori pun accentul pe intentie atunci
cand definesc agresivitatea. Astfel, R.A. Baron (1977) o defineste drept orice act ce are ca intentie
producerea unui prejudiciu tintei vizate. O problema viu discutata este daca agresivitatea constituie o
trasatura innascuta sau una dobandita. Altfel spus, un individ este agresiv din nastere sau devine astfel prin
forta imprejurarilor.
Partizanii teoriei caracterului innascut al agresivitatii vorbesc de un „instinct al agresiunii'. Aceasta
pozitie este sustinuta de psihanalisti si de etologi. Pentru Sigmund Freud, agresivitatea e o forta endogena,
pulsionala, innascuta. Agresivitatea este deci un instinct. Facand distinctie intre doua categorii de
instincte, instinctul vietii (Eros) si instinctul mortii (Thanatos), Freud include agresivitatea in instinctul
mortii, care este responsabil de conduitele distructive ale individului. Pentru ca aceasta „presiune' ereditara
sa nu aiba consecinte nefaste asupra individului si a celorlalti, trebuie gasite situatii, modalitati nedistructive
care sa canalizeze tendintele agresive. O modalitate o reprezinta ceea ce Freud a numit mecanismul
sublimarii, prin care impulsurile agresive sunt satisfacute in activitati sportive.
În 1963, cunoscutul etolog Konrad Lorenz lansa teza conform careia comportamentul agresiv ar fi
pus in slujba conservarii speciilor. El accentua deci natura biologic-instinctuala a comportamentului agresiv,
pe care il regasim si la nivel infrauman. Acest comportament ar fi preprogramat prin adaptari filogenetice,
ceea ce inseamna ca un instinct agresiv motiveaza animalele in lupta cu congenerii.
Dupa Lorenz, agresivitatea intre specii este esentiala pentru supravietuire. Animalele isi apara
teritoriul, disponibilitatile pentru hrana si, indepartandu-i pe altii, previn supraaglomerarea. in 1969, Lorenz
afirma ca „omul tine in mana arma atomica, iar in inima instinctul agresiunii pe care ratiunea nu il poate
controla'. Chiar daca teoriile cu privire la natura instinctuala a agresivitatii umane au fost criticate si
respinse, nu poate fi negat in totalitate rolul factorilor biologici in producerea agresivitatii.
S-a vorbit multa vreme in anii '60 despre un cromozom Y suplimentar, numit „cromozom al crimei”,
ce ar fi responsabil de actele agresive. Studiile au aratat insa ca nu exista diferente intre oameni in privinta
agresivitatii care sa se datoreze prezentei unui cromozom Y suplimentar. Este recunoscuta insa influenta
structurilor neuronale, a hormonilor si a altor parametri de natura biologica in producerea agresivitatii.
Partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta survine in functie de context si este
un raspuns al individului la conditiile de mediu. in acest sens, cea mai cunoscuta teorie e cea formulata de
cercetatorul american John Dollard, de la Universitatea Yale, si de colaboratorii sai, care explica natura
comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune.
Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii, si orice frustrare antreneaza o forma
de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu cea a frustrarii. Daca raspunsul direct
nu e posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia, redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta,
catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa unor critici serioase (L. Berkowitz), insistandu-se pe
faptul ca exagereaza legatura frustrare--agresivitate, frustrarea ramane una dintre cele mai importante surse
ale agresivitatii.
VIOLENȚA „SE ÎNVAȚĂ” ÎN FAMILIE

Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Termenul de violență vine de la latinescul „violentia” care trimite la ideea de putere, de dominație,
de utilizare a superiorității fizice, adică a forței asupra altuia. România este ţară semnatară a Convenţiei
ONU privind Drepturile Copilului şi, începând din anul 2004, una dintre cele 17 ţări din întreaga lume care a
interzis prin lege aplicarea oricărei forme de pedeapsă fizică, rele tratamente sau tratamente umilitoare
copilului (Art. 90 din Legea 272/2004 introdus la propunerea Salvaţi Copiii România).
Ani de zile, sociologi, psihologi, pedagogi, medici, criminalişti şi alţi specialişti din toată lumea au
studiat efectele violenţei asupra copilului în ţări şi societăţi diferite ca dezvoltare economică, civilizaţie şi
cultură şi s-a demonstrat ştiinţific faptul că vechea zicală „bătaia e ruptă din rai” nu este doar perimată, ci
„justifică” o abordare total greşită a educării copilului.
Deşi România se află printre puţinele ţări din lume în care legislaţia interzice folosirea pedepselor
fizice asupra copilului, totuşi, specialiştii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol, întrucât o
mare parte a românilor sunt încă de părere că bătaia „e ruptă din rai”. Jumătate din parinţii români folosesc
bătaia ca metodă de disciplinare. În ciuda acestei legi, potrivit statisticilor publicate în studiul „Abuzul şi
neglijarea copilului” (realizat în 2001 de ANPDC, Banca Modială şi OMS), se evidenţiază că 47,2% din
părinţi spun că folosesc bătaia ca metodă de disciplinare a copilului, iar 84% din copii declară ca sunt bătuţi
de părinţi.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente ușor de recunoscut: anxietate mărită,
frică de abandon, izolare, mânie, neîncredere în sine și nici în ceilalți, depresie, agresivitate față de ceilalți,
probleme cu somnul, consum de droguri și alcool, culpabilitate etc.
Prin violență școlară se înțelege orice formă de manifestare a unor comportamente ca: exprimarea
inadecvată sau jignitoare (porecle, jignire, tachinare, ironizare, imitare, amenințare, hărțuire), agresiune
fizică (bruscare, împingere, lovire, rănire), comportament care intră sub incidența legii (consum de droguri,
furt, vandalism), ofensă adusă cadrelor didactice (limbaj, conduită neadecvată), comportament școlar
neadecvat (întârziere, fuga de la ore, refuzul îndeplinirii sarcinilor, indisciplină etc.).
O înţelegere empatică a fenomenului pedepselor fizice şi psihologice aplicate copiilor este primul pas
important în eradicarea sa. Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitativ diferite de cele ale adultului şi are în mod
legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un „tratament” specific. Sănătatea,
dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.
Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecţiei şi educaţiei copilului. În
contextul schimbărilor sociale se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvenţa crescândă a
coabitărilor (concubinaje), creşterea numărului divorţurilor, a familiilor cu un singur părinte, opţiunea unor
femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul „clasic” al familiei
conjugale.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.
Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective
intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a
imaginii sale de sine şi despre lume. Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv
cea mai adecvată trebuinţelor lui pentru că numai aceste relaţii afective şi sentimente de dragoste îl fac pe
părinte să înţeleagă şi să intuiască copilul şi starea lui de copilărie.
În familie îşi poate satisface nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile,
temperate de dragostea părinţilor. În familie copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale şi să
înveţe să şi le controleze pentru că aici ar trebui să fie în mod sigur un mediu mai ales afectiv – garanţie
pentru o dezvoltare armonioasă.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Copiii n-au fost niciodată adulţi. Dar, privindu-ne pe noi, doresc s-ajungă.
Ne investesc cu calităţi şi puteri şi nu renunţă la credinţa lor niciodată în cazul părinţilor care au reuşit să le
fie aproape şi să păstreze aura de eroi. Adulţii au fost cu toţii, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă
în sufletul, în memoria lui afectivă nu atât ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat nişte probleme, cât felul
în care s-a simţit în anumite situaţii şi cum a văzut lumea de la „înălţimea” vîrstelor copilăriei.
Rezultatele violenţei fizice sunt prezentate de cele mai multe ori la ştiri, în presa scrisă, cât şi în cazul
unor emisiuni ce au ca temă violenţa, fie domestică, fie şcolară. O soluţie a conflictelor şcolare este
psihologul sau consilierul şcolii care îi consiliază pe cei ce au nevoie. Cum orice efect are şi o cauză, trebuie
cunoscute motivele care au dus la declanşarea lor. Astfel, climatul familial îşi pune amprenta pe viitorul
adult. Situaţia familială fiind de cele mai multe ori factorul ce determină abandonul şcolar.
Un alt motiv ar putea fi anturajul, căci puterea răului este foarte mare, asemeni unui coş cu mere în
care se află un măr stricat şi nu după mult timp se vor stica mai toate merele. Violenţa fizică şi verbală are
urmări psihologice, emoţionale, dar şi de dezvoltare. De exemplu: anxietate, coşmaruri, teamă, depresie,
regresie în limbaj sau în dezvoltarea motorie, negativism, refuzul de a realiza diverse sarcini şi cel mai
important este că îşi pierd încrederea în propria persoană.
Puterea exemplului este foarte importantă în cazul violenţei. Astfel , copiii învaţă cum să se
comporte, urmărindu-i şi imitându-i pe adulţi, bine ar fi ca exemplul să fie unul pozitiv. Bătaia nu este o
soluţie atunci când un copil a greşit, însă este de multe ori calea cea mai rapidă de a pedepsi un copil. De
reţinut ar fi faptul că trebuie explicat copilului unde a greşit. Opusul pedepsei este recompensa, răsplata. Un
mare impact asupra copiilor îl au programele TV, care de multe ori nu sunt specifice vârstei.
Sunt familii care au impus copiilor anumite reguli şi astfel se ştie de la început ce e permis şi ce nu.
De multe ori părinţii spun că nici măcar pedepsele, de orice fel, nu mai dau rezultate pentru că acei copii
sunt conştienţi că ei sunt iubiţi de părinţii lor, chiar dacă au greşit.
Pedeapsa nu este o formă eficientă de disciplinare a copilului pentru că ea elimină doar pentru moment un
comportament nedorit al acestuia, nu îl învaţă cum să realizeze un comportament pozitiv constant.
Sunt cazuri în care putem afirma următorul lucru: copiii sunt foarte simpli, noi adulţii suntem prea
complicaţi pentru ei. Trebuie să îi ascultăm şi să îi înţelegem în realitatea lor.
Bibliografie:
 Neculau, A., Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași, 2003.
 Sălăvastru, D., Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004.
 Steinberg, L., Violența în mediul școlar, Editura Polirom, Iași, 1993.
 http://www.educatiefaraviolenta.ro.
VIOLENŢA
Prof. înv. primar POPESCU NATALIA

Colegiul Naţional de Informatică „Matei Basarab” Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Violenţa are loc atunci când cuvintele sau faptele unei persoane sperie, provoacă durere şi suferinţă
altei persoane. De asemenea, atunci când cineva ameninţă că va lovi sau va face rău altcuiva. Din păcate,
mulţi copii şi adolescenţi din întreaga lume suferă din cauza violenţei. Există mai multe tipuri de violenţă:
emoţională, fizică sau sexual.
Violenţa emoţională are loc atunci când un copil este numit cu cuvinte jignitoare, poreclit,
ameninţat, intimidat, izolat sau atunci când nevoile copilului sunt ignorate. Violenţa fizică este atunci când
un copil este supus unor acţiuni care îi provoacă durere fizică. Violenţa sexuală are loc atunci când un copil
este atins sau sărutat într-un mod care-i provoacă neplăcere şi dezgust, este impus să-şi demonstreze părţile
intime ale corpului, să privească sau să atingă părţile intime ale corpului altei persoane. Analizând
fenomenul din perspectiva ultimilor 15-20 de ani, observăm că violenţa manifestată în rândul populaţiei
şcolare a cunoscut o diversificare majoră a formelor de manifestare şi a cauzelor, care au luat prin
surprindere managementul învăţământului românesc.
Putem vorbi despre o criză reală a sistemului, confruntat cu grave probleme disfuncţionale privind
anihilarea şi contracararea fenomenului. Violenţa fizică şi cea verbală se întâlnesc la orice categorie de
vârstă, având totuşi o amploare considerabilă în rândul adolescenţilor. Insuficienţa fondurilor alocate
învăţământului este o cauză importantă a manifestărilor de indisciplină şi de violenţă, căci acest lucru
înseamnă reducerea numerică a personalului didactic, având drept consecinţă supraaglomerarea colectivelor
de elevi.
Excedentul de sarcini se reflectă negativ în procesul de îndrumare şi control pe care-l exercită
dirigintele asupra unui colectiv numeros, de aproximativ 30 de elevi cu individualităţi total diferite, ţinând
cont că fiecare copil afiliat procesului educativ instituţionalizat poartă şi amprenta unor factori externi,
precum mediul de viaţă, potenţialul educativ al familiei, apartenenţa la un anumit grup de prieteni etc.
De asemenea, s-a constatat faptul că apar probleme de marginalizare şi de victimizare a elevilor
supuşi unor practici educative care se axează pe comparaţii, etichetări ce pot dezavantaja şi discredita
anumite categorii de copii, deveniţi, de cele mai multe ori, ţinta ironiilor sau chiar a agresivităţii celor plasaţi
în fruntea clasamentului. Mai exact, pentru a eradica violenţa din şcoli, trebuie să abordăm următoarele
metode şi strategii disciplinare.
Prima cale de eficientizare a managementului educativ se referă la revizuirea conţinutului manualelor
(acolo unde natura obiectului de studiu permite), prin introducerea unor texte care au ca scop cultivarea
sentimentelor şi atitudinilor etice superioare: conştiinţa de sine, asertivitatea, empatia etc. Pentru a atinge
acest deziderat, metodele de predare trebuie să se axeze pe crearea unui climat activ-participativ care
mobilizează gândirea şi energia tuturor elevilor.
A doua direcţie are ca scop o mai bună gestionare a disciplinei şcolare: formularea unor reguli clare,
prin care se defineşte comportamentul pozitiv; stabilirea unei viziuni manageriale unitare, bazate pe
corectitudine, consecvenţă şi coordonare în cadrul colectivului educativ; monitorizarea şi supravegherea
permanentă spaţiilor din interiorul şi din exteriorul şcolii. Următoarea abordare a situaţiei urmăreşte
formarea de abilităţi sociale prin organizarea de activităţi extraşcolare cu caracter aplicativ, în care li se
atribuie elevilor responsabilităţi, li se cere să ia atitudine, decizii.
Un rol important îl au consiliile de părinţi, care pot contribui la implementarea proiectului
educaţional. De aceea, invatatorii, diriginţii trebuie să includă în programul lor de activitate întâlniri
periodice cu părinţii, pentru dezbateri, informaţii, stabilirea unui plan comun de măsuri şi pentru rezolvarea
unor cazuri de indisciplină.
Bibliografia:
 http://www.tribunainvatamantului.ro/violenta-in-scoala-forme-de-manifestare-cauze-masuri-de-
preventie.
 http://amicel.cnpac.org.md/pentru-copii/ce-este-violenta.
LA VIOLENCE DANS LES ÉCOLES
Prof. PREDESCU TEODORA

Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
La violence en milieu scolaire est un problème mondial dont les conséquences sont préjudiciables
aux enfants, mais aussi à l’ensemble de la société. Les enfants subissent des douleurs et des humiliations
causées par la violence qui affectent leur apprentissage, leur personnalité et leurs perspectives d’avenir. En
Afrique, les formes de violences les plus répandues en milieu scolaire sont les châtiments corporels et les
abus. On peut distinguer quatre formes de violence à l’école. Mais qui a pour but de nuire aux idées des
élèves brillants en les violents
La violence entre élèves se passe souvent en dehors de l’école ou dans des endroits non surveillés
mais il peut aussi se passer devant un/des adulte(s) si l'/les élève(s) agresseur(s) perçoi(en)t chez l'/les
adulte(s) une carence à faire respecter son autorité ou une tendance à " fermer les yeux ". Dans les pays
anglo-saxons, le school bullying se définit comme une conduite agressive d'un ou de plusieurs élèves envers
un autre.
La violence contre enseignants se traduit parfois par des évènements tragiques allant jusqu’au
meurtre commis par des jeunes, comme pour la violence contre d'autres élèves, souvent avec l’arme de leurs
parents. Là encore il s’agit de cas rarissimes.
Bien que la violence physique envers les élèves soit interdite depuis 1845 en France, certains
enseignants corrigent des enfants, parfois même avec le support de leurs parents. Devant les tribunaux, ces
personnes sont toujours condamnées, mais elles trouvent dans une première phase presque toujours l’appui
de leurs syndicats et de leurs supérieurs. Le deuxième stade, ce sont les coups distribués pendant les
interclasses, voire le racket entre un grand et un petit qui devient alors son souffre-douleur. « Pour les
violences physiques, écrit Le Figaro d'après un sondage (publier en 2011) sur des écoliers de 8 à 12 ans,
17 % ont déjà été frappés souvent ou très souvent» tandis que « les vols et le racket concernent moins de
3 % des élèves ».
Le premier stade de la violence est psychologique (harcèlement scolaire). Par exemple un enfant un
peu différent tel un bègue, un timide, un enfant trop sage pendant les cours, dans une marginalité
vestimentaire, capillaire, de mœurs ou encore issu d'une minorité à l'échelle des élèves de l'établissement,
pourrait être marginalisé
Viennent ensuite des agressions apparemment anodines mais d’ordre sexuel : 20 % des élèves
confient qu’ils ont fait l’objet de voyeurisme aux toilettes, 14 % ont été forcés de se déshabiller et 20 %
contraints d'embrasser un autre enfant. Des actes dont sont victimes aussi bien les garçons que les filles.
On attribue la violence en milieu scolaire au manque de formation de certains acteurs du système, en

l’occurrence à l’incapacité des enseignants de tenir compte des dimensions des apprentissages et à leur
manque de performance dans la gestion de l’enseignement. Les établissements les plus affectés par la
violence sont ceux où les élèves jugent le plus négativement les enseignants (aux points que certains élèves
accuseront certains enseignants de "fermer les yeux") et où il existe une mauvaise relation entre les
enseignants et la direction de l’école.
Cette violence vient aussi du comportement indésirable des élèves qui troublent le bon déroulement
de l’apprentissage. On pointe du doigt, le sens moral des élèves, le manque de repères, de normes et de
valeurs, l’intolérance, les préjugés, le racisme, le mépris à l’égard de certains groupes ou de certaines classes
sociales.
Plusieurs facteurs sociaux sont considérés comme responsables de la violence en milieu scolaire : la
crise économique, le chômage et l’exclusion a banalisation de la violence par la télévision, le cinéma, la
littérature les zones défavorisées a montée de la violence dans la société et le manque de communication
verbale. Les enfants exposés à la violence scolaire vivent des conséquences aux niveaux : psychologique,
comportemental, physique et cognitif.
ADOLESCENŢII ŞI ABUZUL EMOŢIONAL
Prof. PREDOANĂ TATIANA

Liceul Sanitar „Antim Ivireanu” Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Riscul ca adolescentul să fie supus abuzului emoţional la şcoală este foarte mare. În acest mediu pot
acţiona cauzele menţionate mai sus. Consecinţele abuzului asupra copilului sunt aceleaşi. Indiferent de
persoana care acţionează în calitate de agresor emoţional, un alt elev sau un angajat al şcolii, adolescentul va
avea nevoie de susţinerea şi ajutorul persoanelor apropiate. Părinții își pot ajuta copilului în felul următor:
1. Identificați la momentul oportun faptul că copilul se confruntă cu dificultăţi la şcoală. În acest
sens, este important pur şi simplu să fiţi mai atent cu propriul copil, să urmăriţi schimbările de dispoziţie,
starea şi comportamentul acestuia. Dacă veţi cunoaşte care sunt semnele abuzului emoţional, veţi remarca cu
uşurinţă schimbările în comportamentul copilului.
2. Discutaţi cu copilul. Este destul de complicat să discuţi cu adolescenţii, mai ales dacă aceştia sunt
suspicioşi sau dacă sunt deprimaţi. Recomandările care urmează vă vin în ajutor: Manifestaţi o atitudine
serioasă faţă de grijile/ preocupările copilului şi faţă de ceea ce vă spune – chiar dacă la prima vedere vă
pare că situaţia este una banală, reţineţi că pentru copil aceasta este importantă, iar el aşteaptă ca să-i
înţelegeţi trăirile şi necesităţile; Cum procedăm când adolescentul este abuzat emoŢional la ŞcoalĂ?
Păstraţi calmul în timpul discuţiei cu adolescentul – în timpul comunicării, părinţii şi copiii „se
încarcă reciproc” cu emoţii. Luaţi aminte: pentru a calma adolescentul este necesar să vorbiţi şi să
reacţionaţi calm. Acest fapt vă ajută să analizaţi mai bine situaţia şi să găsiţi soluţia potrivită; Susțineți
adolescentul, folosind următoarele expresii: „Bine că mi-ai spus. Ai procedat corect”, „Te cred”, „Nu eşti
primul şi unicul copil într-o astfel de situaţie”, „Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat acest lucru”; Răspundeţi cu
răbdare la întrebările adolescentului fără a manifesta nelinişte şi agitaţi – odată ce a început să vă
povestească şi a simţit că este înţeles şi acceptat, adolescentul îşi poate divulga tot mai multe griji.
Este necesar să vă înarmaţi cu răbdare şi să duceţi discuţia la bun sfârşit, analizând împreună cu
copilul toate întrebările abordate de acesta; Discutaţi cu copilul despre modalitățile de a se comporta într-o
anumită situație, despre impactul acestora în favoarea copilului, despre lucrurile pe care trebuie să le
cunoască şi să le aplice pentru o comunicare reuşită cu semenii săi şi elevii mai mari din şcoală; Aveţi grijă
să nu faceţi promisiuni pe care nu le veţi putea îndeplini.
3. Ajutaţi-l pe copil să-şi formeze abilităţi sociale – acestea sunt necesare pentru a-l încuraja să
depășească situațiile de abuz și să le poată evita pe viitor. Abilităţile sociale ale adolescentului pot fi:
capacitatea de a soluţiona conflicte, de a analiza în mod critic informaţia, de a-şi controla emoţiile şi
comportamentul, de a solicita ajutor şi a-l acorda, de a înţelege starea emoţională proprie şi pe cea a altor
persoane, de a-şi exprima emoţiile, de a crea, menţine şi dezvolta relaţii, de a ierta, de a lua decizii, de a
gândi pozitiv etc.
Pentru dezvoltarea acestor abilităţi este necesar, în primul rând, să-i oferiţi propriul exemplu. 18 19
Mai întâi de toate, este necesar să învăţaţi cum să vă comportaţi corect cu adolescentul, luând în considerare
vârsta, nivelul de dezvoltare şi aptitudinile acestuia. În acest sens, este necesar să înţelegeţi nevoile
copilului, să-i cunoaşteţi trăsăturile specifice şi dorinţele.
Vârsta adolescentină este caracterizată de cinci nevoi emoţionale de bază, iar maturii ar trebui să ţină
cont de acestea:
1. Respectul. Adolescenţii au nevoia de a fi respectaţi asemenea unor persoane independente, care au
propria voinţă şi propriile dorinţe;
2. Nevoia de a se simţi important;
3. Independența. Pentru adolescent este foarte important să fie perceput ca o personalitate unică și
independentă;
4. Nevoia de a simţi legătura cu anturajul, de a se simţi „în echipă”;
5. Nevoia de a se simţi în siguranţă. Cum poate fi evitat abuzul emoţional? Iată câteva reguli zilnice
care vă pot ajuta să deveniţi un părinte de succes: Manifestaţi interes faţă de activităţile adolescentului –
respectați-i viziunea şi opiniile, apreciaţi sentimentele acestuia („Cum a fost plimbarea de azi cu prietenii?”,
„Părerea ta e foarte interesantă. Am şi eu o idee. Să ţi-o spun?”).
Oferiţi copilului suficientă libertate pentru dezvoltarea independenţei – acest fapt îl va ajuta să obţină
recunoaşterea din partea semenilor. Faceţi-l să înţeleagă că, dincolo de libertatea şi independenţa sa, veţi fi
gata mereu să-l ajutaţi şi să-l protejaţi. Învăţaţi copilul să gândească şi să soluţioneze probleme independent.
Totodată, este necesar să-i fiţi alături, atunci când va dori să discute despre problemele, gândurile,
sentimentele sale („Respect decizia ta. Când vei vrea să-mi povesteşti sau să discutăm ceva voi fi mereu gata
să te ascult”); Demonstrați afecțiune faţă de copil – nu vă fie frică să-l îmbrăţişaţi şi să-l sărutaţi; arătaţi-i
iubirea în fiecare zi, fără să vă fie frică să-i spuneţi azi „Te iubesc”, chiar dacă i-aţi mai spus acest lucru şi
aseară („Eşti comoara mea”, „Mă mândresc cu tine”, „Eşti cel mai bun fecior /cea mai bună fiică din lume”).
Nu insistaţi asupra unei supuneri absolute din partea adolescentului, respectaţi demnitatea acestuia şi
dreptul de a avea propria viziune asupra lucrurilor („Cred că azi e mai bine să îmbraci o vestă mai
călduroasă, afară e frig. Tu ce zici?”); Fiţi deschişi şi sinceri cu adolescenții – aceștia simt mereu falsitatea şi
se vor comporta la fel („Înţeleg că-ţi doreşti acest lucru, dar la moment familia noastră trece 21 20 printr-o
perioadă dificilă. Depunem eforturi mari ca să remediem situaţia şi aş vrea să faci şi tu la fel.”); Protejaţi-vă
copilul de violenţă.
Casa trebuie să fie un loc unde să se simtă în siguranţă. Totodată, este important să-l învăţaţi să se
simtă sigur şi în afara casei („Ai tot dreptul să nu discuţi cu persoanele pe care nu le placi, dar să o faci cu
tact şi politeţe”); Învăţaţi copilul să facă faţă insucceselor – nimeni nu este ideal. Copilul trebuie să ştie că
există lucruri pe care nu va reuşi să le facă.
Insuccesele trebuie să-i servească drept stimul pentru dezvoltarea de mai departe; lăudaţi copilul,
capacităţile şi talentele sale, remarcaţi punctele sale forte („Hai să vedem, ce ar trebui să schimbăm
/inventăm / adăugăm ca să iasă bine”, „De data aceasta te-ai isprăvit mult mai bine”); Nu uitaţi că există
cuvinte ce rănesc („Eşti un prost!”, „Ce pierde-vară mai eşti!”, „Neglijent!” „Mă exasperezi!”, „De ce eşti
oare atât de neîndemânatic?!”, „Eşti un ratat!”, „Mai bine nu te-ai fi născut!”) şi cuvinte reconfortante („Hai
că poţi!”, „Te-ai descurcat de minune!”, „Eşti o comoară!”, „Mă mândresc cu tine!”, „Nu m-aş fi descurcat
fără ajutorul tău!”, „Te iubesc!”). Prin urmare, faceţi alegerea corectă – în favoarea copilului şi a intereselor
acestuia.
Bibliografie:
 Mândrilă G., Violența în familie.Cauze şi efecte, Analele Ştiințiice ale Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2003.
FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ VIOLENȚA ÎN ŞCOALĂ
Prof. RADU LAURA ELENA

Judeţul Vâlcea
Violenţa apare ca o problemă socială în a cărei soluţionare rolul cel mai important îl au familia și
școala, implicând instituții precum: poliţia, justiţia, administraţia, dar şi opinia publică. Şcoala este locul
unde elevilor li se imprimă plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor care au loc
în permanenţă pe piaţa muncii. Totodată, şcoala este locul unde se formează competenţele cognitive, de
înţelegere a sensului vieţii, a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Printre cei mai importanți factori care
pot contribui la răspândirea violenței în şcoli se evidențiază cei personali, familiali, de mediu, situaționali și
sociali.
Factorii personali - de regulă, copiii și adolescenții care săvârșesc acte de violență, se poartă agresiv,
se deosebesc prin anumite particularități psihologice: hiperactivitate, impulsivitate, nivel scăzut de control
asupra propriului comportament și emoții, deficit de atenție, reușită școlară scăzută, predispoziție ridicată
spre furie. De obicei, elevii care în mod sistematic își bat joc de semeni, iar uneori și de profesori, o fac
destul de conștient pentru a se autoafirma, a-și simți și a-și demonstra puterea.
Cauza victimizării poate deveni „factorul diferenței – deosebirea de majoritatea semenilor în anumite
privințe, de exemplu, particularitățile de dezvoltare sau de aspect exterior, caracter, comportament. Adesea,
copiii victimă nu au prieteni și nu se bucură de protecția semenilor, fapt ce îi transformă într-o țintă ușoară
pentru agresor/abuzator. Totuși, chiar și copiii destul de sociabili, care au prieteni, suferă de violență și
hărțuire.
La fel, deseori sunt abuzați copiii care au rezultate academice sau capacități intelectuale înalte. În
cazul lor, hărțuirea este resimțită deosebit de greu din cauza sensibilității înalte, care adesea este legată de
talent. În multe cazuri, copiii care nu se pot autoapăra fizic și psihologic și nu găsesc susținere din partea
semenilor și adulților (părinți, profesori) se confruntă cu violența și umilirea. Cu toate acestea, victimă a
violenței poate deveni orice copil.
Probabilitatea manifestării violenţei în şcoli creşte odată cu vulnerabilitatea psiho-socială a familiei,
lipsa controlului din partea părinţilor asupra vieţii copilului, experienţa relaţiilor violente în familie, lipsa
relaţiilor călduroase şi de încredere cu părinţii, răceala emoţională şi coeziunea scăzută între membrii
familiei, lipsa susţinerii reciproce. Violenţa în relaţiile dintre părinţi şi violenţa manifestată de părinţi faţă de
copii poate deveni pentru copil un model de relaţii interpersonale la şcoală, având la bază agresivitatea şi
violenţa. Adesea, devin autori ai acţiunilor violente copiii pe care părinţii îi învaţă să domine, să-i
asuprească pe alţii şi să-îi apere interesele proprii cu orice preţ.
Unul dintre factorii violenţei este fenomenul autonomizării familiei restrânse (izolarea de lumea
externă), care nu dispune de o reţea largă de susţinere socială firească. În cazul violenţei în şcoală, copiilor şi
adolescenţilor din aceste familii le este greu să conteze pe ajutorul rudelor şi al prietenilor. În acelaşi timp, în
societăţile cu reţea ramificată de rude şi relaţii prietenoase (când adesea într-o instituţie de învăţământ învaţă
rude apropiate şi îndepărtate de diferite vârste), în apărarea victimei, fără întârziere, vin toate rudele şi
prietenii.
Factorii de mediu – climatul psiho-social nefavorabil în şcoală, stresul provocat de relaţiile cu
semenii şi profesorii, lipsa controlului adecvat din partea profesorilor, nedorinţa lor de a face faţă
manifestărilor violenţei şi incapacitatea de a oferi ajutor adecvat şi prompt părţilor implicate, precum şi lipsa
de reacţie a celorlalţi elevi şi a părinţilor lor faţă de ceea ce se întâmplă, creează un mediu propice pentru
manifestarea cazurilor singulare de violenţă şi transformarea lor în hărţuire sistematică.
Profesorii, pot provoca comportamente violente în rândul elevilor, manifestând violenţă faţă de ei
(pedepse fizice, expresii brutale şi umilitoare, strigăte şi jigniri, discriminare, reglementarea strictă a tuturor
aspectelor vieţii elevilor, cerinţe exagerate faţă de reuşită şi disciplină, scăderea notelor ca pedeapsă pentru
comportamentele nedorite).
Riscul comportamentelor agresive poate fi sporit şi de o percepţie negativă a şcolii în rândul elevilor.
Reacţiile agresive ale elevilor pot fi provocate şi de evidenţierea exagerată de către profesor a unui elev
drept exemplu pozitiv sau negativ, precum şi de stimularea concurenţei între elevi în detrimentul cooperării.
Factorii situaţionali pot contribui sau împiedica comiterea acţiunilor violente. Printre aceştia se
numără:
- locul şi ora: violenţa are loc cel mai des în timpul pauzelor, pe coridoare, pe terenurile de joacă, în
vestiare înainte de începerea lecţiilor de educaţie fizică şi după terminarea lor, precum şi în alte locuri dosite,
unde nu sunt adulţi;
- prezenţa martorilor: în lipsa martorilor, acţiunile de bullying îşi pierd sensul pentru autorul lor,
motivul principal al căruia este autoafirmarea şi demonstrarea puterii; în prezenţa martorilor, actele de
violenţă au loc mai des şi cu producerea mai multor traumatisme pentru victimă; prezenţa adulţilor poate
preveni sau opri violenţa;
- utilizarea alcoolului, drogurilor sau posesia armelor: s-a stabilit că autorii acţiunilor violente
consumă alcool şi poartă arme²³ mai des decât alţi elevi; în afară de aceasta, starea de ebrietate alcoolică sau
aflarea sub influenţa drogurilor poate înteţi reacţiile agresive, iar posesia armelor sporeşte riscul provocării
traumelor severe.
Factorii sociali – caracterul şi răspândirea violenţei în instituţiile de învăţământ adesea reflectă
situaţia generală din societate în domeniul violenţei, care, la rândul său, depinde de condiţiile social-
economice, normele culturale, tradiţii şi valori, existenţa legilor şi respectarea lor.
Printre factorii sociali care stau la baza apariţiei violenţei în general şi bullying-ului în special se
numără stereotipurile de gen, inegalitatea socio-economică şi influenţa mass-media. Eradicarea violenţei în
şcoala noastră se poate întâmpla cu ajutorul mijloacelor argumentative ale învăţării şi prin câştigarea
respectului elevilor faţă de profesori şi personalul auxiliar, faţă de bunurile şcolii,dar mai ales prin dorinţa
acestora de a deveni cetăţeni demni în societate.
Bibliografie:
 Ilut P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
 Neculau A. (coord.), Violenţa, aspecte psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;
 Salavastru D., Violenţa în mediul şcolar, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 2000;
VIOLENȚA ÎN ȘCOLI – O PROBLEMĂ SERIOASĂ
Prof. RAȚĂ LUCICA

Școala Gimnazială “D. D. Pătrășcanu” Loc. Tomești
Judeţul Iași
Violența în școală merită o atenție specială, deși face parte dintr-un cadru mai general, numit
violența în societate. Violența cuprinde toate straturile societății românești şi este dovada neputinței noastre
de a găsi alte soluții decât apelul la violență în cazul în care apar situații conflictuale. Este vorba de toate
felurile de violență, culminând cu violența fizică.
Nu înțeleg de ce se recurge la violență și eu cred că trebuie analizate cauzele situației în care ne
aflăm, să știm care sunt sursele violenței în familie, în societate, în școală, care este o imagine particulară a
societății. Adevărul este că suntem cu toții aruncați într-o mare de violență, că am reușit să banalizăm
violența, care a devenit o modă și un stil de viață pentru tot mai mulți adolescenți și tineri. Există descris în
sociologie fenomenul de ,,banalizare a răului” , care a permis treptat, treptat manifestarea tuturor relelor
regimurilor dictatoriale, umilirea și înjosirea ființei umane și a umanității. De aceea, cred că reacția promptă
a societății, a fiecăruia dintre noi, este foarte importantă.
Și aici intervine în discuție un alt element esențial, când este vorba de educație și de violența în școli.
Știm că formarea tinerilor trece, obligatoriu, prin identificarea cu modele. Cei din generația mea și din
generațiile anterioare au avut modele exemplare: savanți, exploratori, oameni de cultură, sportivi. Există un
fenomen de impregnare, de preluare instantanee a modelelor sau antimodelelor din mediu de către copii și
adolescenți – aspect care azi nu mai preocupă aproape deloc pe nimeni. Care sunt modelele oferite copiilor
din lumea de azi? Din păcate, cred că sunt mai mult antimodele.
Nu cred că putem rezolva problema violenței în școli exclusiv prin măsuri coercitive. Camerele de
luat vederi, jandarmii, pedepsele nu vor rezolva nimic, câtă vreme copiii continuă, alături de noi toți, să
trăiască într-o cultură a violenței verbale, psihice și fizice. Din păcate, nu am conștientizat amploarea
fenomenului decât în momentul în care violența în școli a început să facă rating la TV și pe Internet.
Violența fizică și verbală sunt două dintre cele mai întâlnite tipuri de violență școlară. Tot mai mulți
elevi se plâng că se confruntă cu violență și comportament violent în școală, urmare a preluării acelor
antimodele la care făceam referire anterior.Importul de modele de conduită, combinat cu generalizarea
proceselor de imitație-învățare socială , exacerbate la vârsta adolescenței, joacă un rol cheie în violența
școlară.
Conform unei cercetări realizate de Consiliul Național al Audiovizualului din România, în 2005,
57% din video-clipurile publicitare pentru lansarea de albume de muzică, conțineau violență. În programele
televiziunilor, primul loc este deținut de violența fizică, urmată de cea verbală. La fel de multe s-ar putea
spune de jocurile pe calculator, care fac ca agresivitatea tinerilor să crească.
Concluzia este, însă, tristă: violența în școală este, așa cum am spus, o expresie a violenței din
societate. Iar atunci când violența se produce în școală, ea conduce și la alte consecințe: alături de prejudicii,
victimizare, uneori moarte, violența din școală reduce șansele elevilor de a-și dezvolta pe deplin
personalitatea și de a dobândi educație de calitate.
SPUNEM NU VIOLENŢEI!
Prof. RĂPAN GABRIELA

Judeţul Vâlcea
Conflictul socio-cognitiv e considerat ca o condiţie necesară a progresului cognitiv deorece este o

sursă de schimbare a individului şi a sistemului în care acesta evoluează. Conflictul individului cu propria
gândire nu este posibil decât în condiţiile de interacţiune cu alte discursuri sau acţiuni. Nu o dată la clasă
unul dintre elevi a fost pus la punct de colegi datorită diferenţelor de opinii asupra programului zilnic.
Conlucrarea partenerilor într-un conflict socio-cognitiv are loc doar în condiţiile în care aceştia se
găsesc pe trepte diferite de dezvoltare intelectuală. Spe exemplu la clasă, condiţia apariţiei conflictului este
organizarea activitţii diadactice într-o manieră care să stimuleze o situaţie de opoziţie. Conflictul poate de
naştere motivaţiei de a rezolva problemele care altfel trec neobservate, putând duce la un comportament
creator, la creşterea coeziunii grupului şi a loialitţii dintre membrii lui. De aceea este binevenită o
focalizare a eforturilor pentru un management eficient al conflictului.
Elementele esenţiale pentru controlul conflictului sunt: comunicarea eficientă şi analiza conflictului
însoţite de o apreciere a dinamicii sociale mai largi. Pentru conflictul socio cognitiv se impun următoarele
principii pe care un bun manager ar trebui să le cunoască şi să le aplice:
- Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin ascultarea activă, utilizarea întrebărilor
deschise pentru clarificarea mesajelor.
- Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor, evluarea diferitelor opţiuni.
- Focalizarea pe problemă nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi, specifici,
comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali, utilizarea unui limbaj adecvat.
- Utilizarea comunicării directe fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea întrebărilor,
solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea situaţiei, evitarea învinovăţirii şi etichetării interlocutorului,
evaluarea impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului.
- Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi: judecarea persoanei şi nu
evaluarea mesjului, căutarea de contraargumente, reacţia prematură, ascultarea interlocutorului pentru a
identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai el / ea are dreptate.
- Utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea conflictului.
Procesele implicate în managementul conflictului sunt: medierea, negocierea şi arbitrarea. Condiţia
succesului oricăruia din aceste demersuri este ca paricipanţii să dorească clarificarea conflictului. Motivele
violentei in scoli sunt primul pas in solutionarea conflictelor scolare. Pentru a intelege actele de violenta in
scoli este mai mult decat important sa cunoastem motivele care duc la declansarea acestora. De multe ori
copilaresti pentru un adult, motivele violentei fizice sau verbale in mintea unor adolescenti sunt grave, ceea
ce ii face sa reactioneze in functie de felul in care concep o anumita situatie sau in functie de nivelul de
educatie primit.
In urma unor studii realizate de specialistii in domeniu si in urma declaratiilor elevilor din diferite
scoli, elevii-problema sunt aceia care au dificultati in comunicarea cu parintii sau aceia care provin din
familiile in care predomina climatul conflictual. Anturajul este, de asemenea, unul dintre motivele
conflictelor scolare. Marea majoritate a elevilor se afliliaza unor „gasti” si copiaza comportamentul si felul
de a actiona al „partenerilor”.
Chiar daca exista anumite actiuni pe care nu le considera adecvate, elevii actioneaza in functie de
comportamentul intregului grup de teama de a nu fi dati la o parte. Dorinta de a iesi in evidenta, teribilismul
varstei, nevoia de a se face cunoscuti sunt alti factori de violenta in randul elevilor. Toate aceste acte
agresive influenteaza negativ sistemul educational, dar si siguranta celor care invata in scolile in care
incidentele violente „fac parte” din programa scolara.
Sistemul educational si modul in care acesta poate rezolva conflictele scolare
Violenta fizica este o problema de actualitate atat in randul cadrelor didactice cat si in randul elevilor
care invata in scolile romanesti. Pentru solutionarea problemelor conflictuale exista numeroase metode, mai
mult sau mai putin folositoare in functie de gravitatea situatiei:
- medierea conflictelor scolare este un procedeu care consta in solutionarea disputelor prin
interventia unei persoane neimplicata in conflict. In cadrul scoliilor, acesta procedura trebuie urmata de un
psiholog sau de un consilier pedagogic.
- echilibrarea intereselor poate diminua riscul aparitiei conflictelor scolare prin acordarea aceluiasi
statut ambelor persoane participante la conflict. In acest sens, solutionarea problemei este mult mai simpla,
iar conflictul poate fi „stins” mai usor.
- corectarea climatului conflictual in familie reduce numarul elevilor-problema, principalii „suspecti”
in declansarea actelor violente.
- realizarea unui echilibru al statutului elevilor in scoala; prin aceasta procedura fiecare elev invata ca
este egal in drepturi indiferent de situatia financiara sau de statutul social al parintilor.
Termenul "mediere" provine din latinescul "mediare". El a fost introdus în SUA ca termen de
specialitate în 1970 şi a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este necesară într-
un conflict şi se face de către persoane terţe, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a găsi o soluţie acceptată
de toate părţile implicate. Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict
nu mai poate fi soluţionat de către părţi.
Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform acestui
principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai "ieftin" atunci când dreptatea
sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind
cunoscută şi sub numele de “Modelul Harvard”. Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg
răspândită - mai larg decât s-ar crede. Ea este folosită în cazul disputelor de familie sau maritale ca mediere
la divorţuri sau moşteniri, în domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în domeniul
mediului ambiant, în politica comunală sub forma unor "mese rotunde" sau în şcoli.
Prof. RIZEA DENISA

Şcoala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești
Judeţul Argeş
Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea interpersonala
reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova
constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de reglare a vietii
sociale. Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii de
investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii si
valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod
traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat schimbari la
nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si lipsei de educatie si de
informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un comportament tolerat, chiar acceptat,
el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala, frecventa si “fireasca” de comportament
interpersonal.
informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, si pana la cele mai
putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In acest context, aparitia diferitelor
forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care
semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului.
face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile de prevenire.
dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agrasivitatea.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si a
evoluat apoi in agredire , ce semnifica “a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca”. In sens
etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a infrunta un
obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea sociala.
Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa – acordarea de
recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea conduitelor si a consecintelor
lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si ale colaboratorilor sai (1963) au
demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului agrasiv la copii.
Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in
situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei ce au asistat la
un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult, s-a observat ca
agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de acelasi sex cu respectivul
copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar
daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din
experienta proprie prin reintarire sau imita persoanele semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a raspunde
ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din scoala, mass-media
constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate , care sunt sustinute de structuri
de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la comportamente agresive.
Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa judece si sa raspunda la stimuli ce
vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-comportamentale, care, invatate si
folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale
arata ca asemenea structuri cognitiv-comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei
de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta survine in
functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens, cea mai cunoscuta
teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john Dollard, si de colaboratorii
sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea
este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea
raspunsului agresiv este proportionala cu cea a frustrarii.
Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia, redirectionarea
(deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa unor critici serioase
insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea ramane una dintre cele mai
importante surse ale agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis, care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie, de utilizare a
superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in problematica
violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul fenomenului violentei:
“Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se
traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta dezorganizare poate
sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar
din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce violenta
tine mai mult de cultura, de educatie, de context. Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa,
dependenta de codurile sociale, juridice si politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii
precise a violentei, unii autori cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele
brute, private de semnificatia lor sociala, nu spun nimic.
Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile sociale in vigoare. Multa vreme, de
pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un lucru firesc, ce face parte din actul
educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce
altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala
trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata
schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii
pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In
ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi,
cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile
Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative de
omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia
este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse
favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ, de
personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi dintre
copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului parintilor si
traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de munca, de somajul
ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale, dar si
psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu mai sunt sau sunt
putin disponibili pentru copiii lor.
Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta
intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente
educationale – lipsa de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o
extrema la alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta di rai”.
Sunt si parinti care privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe
care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine
exigente si cauta sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va
determina pe elev sa adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina
de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru fostele tari comuniste, conjunctura economica si
sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de
utilitatea stiintei. Şi aceasta cu atat mai mult cu cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala.
Valorile traditionale vehiculate in scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu
social in criza (criza locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea
personalitatii copilului. Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu
comportamentele violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat, descurajat.
Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de descurajare, de
scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta reactii de provocare, de
agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut necesar.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de cele mai multe ori,
el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta scolara pleaca, in primul
rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare inseamna a ameliora calitatea
relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat in
considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei. Scoala este un loc unde
elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii, se promoveaza modele, valori, se
creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a copilului.
Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei miscari de
influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare grup cere de la
membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un proces relational, iar
gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul clasei scolare, si anume
“setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza comportamentul adecvat al elevului si
elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale bune si un climat socio-emotional pozitiv in
clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si productiva a clasei” (Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos al
clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara considerabil
schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere. Dand curs acestei
dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece va cauta sa-l mentina intr-
o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata.
Pentru aceasta, profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel
formarea unor personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se
acumuleaza tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in
timp ce fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea este
lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane doar un
receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa, iar opiniile
elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nevoia de expresie si de comunicare e
o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor
nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a elevilor,
corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi. Indiferenta profesorilor
este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi.
Sunt numerosi elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele
vin sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii.
Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de
comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini
ostile, provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza pe elevii
cu realizari mai modeste. Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de
la activitati, indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele,
violentele verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive.
Elevul aflat in situatia de esec si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe
care nu le poate rezolva traieste o angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si
profesorii, pentru ca este dispretuit de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi
chiar si in domeniile in care nu se afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de provocare,
dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in general.
In contextul actual, esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il raneste
pe individ, ii afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia revansa
intr-un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri disciplinare, de
pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca pedeapsa, ca remediu, nu are
efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce reactii
emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte si deteriorarea relatiilor profesor-elev.
Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens, sa fie integrata intr-un sistem coerent care
leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura actului comis si de tipul de sanctiune. Sanctiunea
trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul sanctionat.
Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt in
mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in cadrul formarii
initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi “fara
probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o
formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”. Nu putem astepta
pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile unui mediu familial instabil,
tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele obiective:
 observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor
de violenta;
 dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
 dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
 colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a regulilor
scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasa caracterizeaza
comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ, comportamentul indezirabil.
Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca impreuna in
relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta
la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul
fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta
astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai usor
regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei, atunci aceasta
presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o democratie, cetateanul nu
este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi de altii”.
Bibliografie:
 Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianţei, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
 Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucureşti, Editura Economică,
2003.
 Iluţ, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iaşi,
Editura Polirom, 2004, p.107-122.
(coord.), Violenţa – Aspecte psihosociale, Iaşi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
 Mitrofan, N., Agresivitatea, în Neculau, A.(coord.), Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom,
1996, p. 427-437.
VIOLENȚA ACASĂ, ÎN ȘCOALĂ ȘI ÎN COMUNITATE
Prof. înv. primar ROTEA ANCA MARIA

Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Drăgășani
Judeţul Vâlcea
Violența este un fenomen din ce în ce mai răspândit, atât acasă, cât și în școală și în comunitate. Ea
afectează viețile a mii de copii și tineri, în calitate de victime, agresori sau martori. Există diferite tipuri de
violență, care se pot clasifica după formă și după grupul de vârstă afectat. După formă, violența poate fi:
 emoțională – constă în injurii, amenințări, intimidări;
 fizică – de la smucituri, palme până la răniri grave;
 spirituală – impunerea de valori, mai ales religioase;
 economică – privarea de hrană, îmbrăcăminte, bani;
 socială – izolarea, împiedicarea activităților școlare;
 sexuală.
După grupul de vârstă, violența se manifestă asupra copiilor, partenerului de viață sau persoanelor în
vârstă. Cauzele violenței sunt multiple și complexe. Factorii care complică ș i intensifică problema violenței
sunt:
a) sărăcia și lipsa oportunităților, care cresc riscul tinerilor de a deveni agresori sau victime ale
violenței;
b) toleranța socială crescută la violență;
c) lipsa suportului și implicării familiei – un număr tot mai mare de copii cresc în medii familiale
disfuncționale;
d) imitația– copiii care sunt victime ale abuzului fizic, sexual, emoțional sau martori ai abuzului în
familie prezentă cu risc crescut de a deveni agresori sau victime ale violenței. Acești copii învață că violența
este o modalitate de exprimare a puterii asupra altora şi de a obţine, prin violenţă, ceea ce doresc. Aceste
comportamente învăţate în familie sunt aduse în şcoala, apoi în relație cu prietenii și în comunitate;
e) lipsa unor modele pozitive– daca nu au de unde lua modele pozitive in familie, copiii recurg la
modele din mass-media sau de la alte persoane din jurul lor;
f) violenta în mass-media- comportamentul violent al personajelor din filme poate conduce copiii la
comiterea unor acte de violentă extrema. Prea des se oferă, de către posturile de televiziune, spre vizionare
filme (chiar și desene animate) cu conținut violent, cu multe arme, sânge si droguri. Pe lângă repercursiunile
grave asupra vieții, sănătății și stării de bine a victimei, violenta are efecte la fel de serioase și asupra
sănătății mentale a tuturor celor implicași (victima, agresor și martori).
Adolescenții expuși la comportamente violente manifesta niveluri înalte de manie, depresie și lipsa
de încredere în stabilitatea lumii în care trăiesc. Mulți dintre ei au o viziune fatalista asupra viitorului și se
angajează într-o serie de comportamente de risc. Atunci când violenta intră în școală, procesul educațional
devine una dintre victimele majore ale acesteia.
Deseori observam cum un copil e agresat de un alt coleg, asistam la o confruntare între elevi în
curtea școlii sau auzim diverse injurii în rândul elevilor. De multe ori, indivizii care se manifestă așa imita
modelele pe care le considera a fi semnificative. Se pot manifesta violent pentru că așa au văzut că fac
persoanele pe care le admiră (colegii, prietenii, părinții, personajele tv etc).
Educatorul și părintele trebuie să sprijine copilul, să conștientizeze consecințele faptelor sale și să-și
asume responsabilitatea pentru acestea. Manifestările pot lua naștere ca urmare a frustrărilor resimțite de
către copii, a contextului în care trăiesc și a modelelor pe care le urmează. Părinții joaca un rol, important în
educarea copilului, astfel încât acesta să facă față conflictelor în mod pașnic. Prevenirea violentei este mai
facila decât stoparea ei.
Eforturile de prevenție pornesc de la ideea că acesta e un comportament dobândit și prin urmare,

prevenirea presupune învățarea de către tineri a unor comportamente alternative. Prevenirea trebuie inițiată
timpuriu, înainte ca tiparele agresive de comportament să devina obișnuință. Programele de prevenție a
violenței în școală și comunitate urmăresc formarea a cinci competențe de baza:
1. Identificarea pozitivă, care are efectul de a scădea riscul pentru violența care derivă din imaginea
de sine negativă.
2.Dezvoltarea personală - scade riscul pentru violența care derivă din tendințe greșite de atribuire.
3. Autoreglarea - scade riscul pentru violența asociată cu un control scăzut al impulsurilor.
4. Abilități sociale - scad riscul pentru violența asociată cu abilități sociale scăzute.
5. Sistem de valori - scade riscul pentru violența asociată cu atitudini și valori favorabile acestora.
Experiența profesională mă determină să afirm că o colaborare eficientă a școlii cu familia, un
parteneriat educațional adevărat are la baza unificarea ansamblului de măsuri și acțiuni prin care se poate
preveni ușor violența în rândul școlarilor.
Bibliografie:
 Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
 Chelcea, S., Iluț, P., Enciclopedie de psihosociologie, București, Editura Economică, 2003.
METODE BAZATE PE COOPERARE ÎN VEDEREA REDUCERII

CONFLICTELOR DIN ŞCOALĂ
Prof. ing. RUXANDA CONSTANTIN CRISTIAN

Judeţul Vâlcea
Într-o lume aflată în plină expansiune socio-tehnologică, în care cuvintele profesorului se pare că nu
mai croiesc vreo cale spre viitorul copilului, atitudinea pozitivă dintre indivizi poate fi insuflată doar prin
creaţie – gândire - acţiune – joc – cooperare. Calitatea relației profesor - elev, elev - elev este crucială cea
mai eficientă fiind cea în care nevoile persoanelor implicate în relație sunt cunoscute și respectate reciproc.
Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei, care vizează activitatea de formare -
dezvoltare a personalităţii umane, realizabilă prin corelaţia educator – educat, într-un context deschis. Trăim
într-un secol caracterizat prin schimbări geopolitice majore, prin mijloace moderne de comunicare şi
transport, ce permit un flux rapid al informaţiilor, bunurilor şi persoanelor.
Astfel, pentru optimizarea procesului educativ, în sec. al XXI-lea, atât la clasă, cât şi în afara ei (prin
orice formă de educaţie) este indicat să punem permanent în valoare conceptele educaţiei globale: conflictul
(personal, istoric), pacea, justiţia, grupul etnic, interdependenţa.
Aceste concepte trebuie să fie fin împletite de către profesor, având rol de a forma abilităţi de tipul:
gândire critică (pentru respingerea îndoctrinării, manipulării), empatie, cooperare, asertivitate (capacitatea de
comunicare clară, într-o manieră non-agresivă). Conceptele amintite au rolul de a promova valori (respect,
libertate, drept, pace, solidaritate, egalitate) şi de a forma atitudini: autorespect, respect pentru ceilalţi,
responsabilitate socială, interes pentru problemele globale.
Atunci când vorbim de competiție în educație ne putem referi la competiție între elevi, între cadrele
didactice, între școli, între sistemele de educație europene, între școlile publice și cele privat, etc. Aspectul
căruia doresc să-i atribui importanță în acest articol este competiția între elevi. Și .... dacă ea este benefică
elevilor. Și în ce măsură, în prezent, este prezentă în școli. Dar cooperarea?
În sens larg, cooperarea în educație vizează interacțiunea dintre persoanele implicate – profesori,
elevi, personal auxiliar, conducerea școlii, părinți. În sens restrâns, desemnează o strategie de predare care
propune un model pedagogic bazat pe cooperare și intercțiunea dintre elevi. Abilitățile cognitive ca și cele
sociale nu sunt înnăscute, ci se învață.
De aceea trebuie să propunem activități în care elevii sa-și poată asuma responsabilități și să
conștientizeze consecințe ale respectării/nerespectării lor. Nu putem vorbi de gândire critică dacă ignorăm
interacțiunile dintre elevi, elevi și profesori. Nu putem vorbi de ascultare activă, autocritică, autocorijare
decât atunci cand elevul se află în relație cu altul pentru a-și verifica propriile idei, comentarii, argumente.
Se remarcă în școala de azi lipsa activității creatoare comune, a muncii comune.
Spencer Kagan a identificat 3 sectoare importante marcate de relația școală – societate ce impun
cooperarea:
 socializarea tinerilor (familie, TV, internet , pierderea încrederii în instituții) ce a dus la
diminuarea contactelor cu alții, – tinerii vin la școală mai puțin pregătiți de a relaționa cu alții,
fară valori sociale interiorizate, fară motivație de a contribui la binele celuilalt.
 situația demografică - promovarea relațiilor intercultural.
 economia – de la cea bazată pe industrie la cea bazată pe informatică .
Există diferențe între cooperare și colaborare, astfel:
Cooperare Colaborare
 Cooperarea (conlucrarea, munca  colaborarea (participarea activă la
alături de cineva) este o formă de realizarea unei acţiuni, bazată pe
învăţare, de studiu, de acţiune schimbul de propuneri, de idei)
reciprocă, cu durată variabilă  colaborare o formă de relaţii între
 Învăţarea prin cooperare presupune elevi/studenţi, ce constă în
acţiuni conjugate ale mai multor soluţionarea unor probleme de interes
persoane (elevi, studenţi, profesori) în comun, în care fiecare contribuie activ
atingerea scopurilor comune prin şi efectiv
influenţe de care beneficiază toţi cei  Colaborarea se axează pe sarcini
implicaţi
 Cooperarea se bazează pe procesul de
rezolvare a sarcinii, incluzând
colaborarea
Competiţia şi cooperarea sunt practici care se întâlnesc în şcoala contemporană şi sunt ambele
necesare. Elevii trebuie sa învețe cooperarea și competiția și să știe când să adopte un comportament
cooperant sau competitiv, potrivit situației. Cele două forme trebuie să funcționeze în echilibru, exagerarea
uneia favorizează apariția unor trăsături negative de caracter: invidie, dominare, pasivitate, conformism,
superficialitate, lene intelectuală etc.
Cadrele didactice trebuie să echilibreze cele două forme de organizare a activităţii instructiv-
educative, creând oportunităţi de învăţare axate pe activităţile de grup ce favorizează cooperarea şi întreţin
competiţia constructivă.
Conflictul reprezintă dezacorduri în ceea ce privește atitudinile, scopurile, amenințarea valorilor
personale, stilului, lupta pentru putere, dezacord în privința mentalității, elementelor morale, plasarea
responsabilității, proceduri, resurse, roluri, metode. În mediul școlar, conflictele apar în toate colectivele de
elevi, în toate categoriile de școli, între elevi, cu privire la tot soiul de probleme. Conflictele se iscă în tot
felul de relații din scoală - între un profesor și un elev, între un profesor și clasa întreagă, între doi elevi sau
două grupuri de elevi, între doi profesori, între un profesor și un părinte, între profesori și conducere etc.
Conflictul este inevitabil ori de câte ori oamenii interacționează cu alți oameni - individual sau în
grup. Școlile însă, în mod special, generează conflicte frecvente și continue, pentru că nicio altă instituție nu
găzduiește între zidurile ei o colecție atât de uimitor de eterogenă de oameni - de toate vârstele, multe rase și
etnii, multe niveluri de dotare intelectuală, multe grade de expertiză educațională, multe niveluri de
autoritate, multe grade de maturitate socială și emoțională, întrega gamă de talente. Școlile au nevoie astăzi
de o revoluție în managementul conflictelor - de rezolvarea constructivă a inevitabilelor conflicte, în așa fel
încât nevoile tuturor să fie satisfăcute și să se creeze astfel circumstanțele dezvoltării personalității la
potențial maxim. Se includ aici profesori, elevi, părinți, secretariate și membri ai conducerii.
Formarea de cetățeni responsabili a constituit mult timp cea mai importantă funcție a școlii. Atât timp
cât școala va continua să se bazeze în principal, pe puterea și autoritatea adulților, elevii nu vor deveni nici
responsabili și nici maturi. Controlul și ghidajul copiilor prin exercitarea puterii și prin competiție - prin
pedepse sau prin recompense - le răpesc acestora ocazia de a deveni responsabili. Mai mult, îi țin prizonieri
ai dependenței și ai imaturității.
Fie că vorbim de gestionarea situațiilor la clasă prin autoritatea adultului bazată pe putere sau cea
bazată pe experiență/expertiză, profesorul nu va educa sau convinge elevul. Acesta fie se va supune, fie va
lupta, fie se va retrage până când va dispărea presiunea puterii, iar el va face ceea ce dorește. Elevii nu au
nevoie de un control extern mai mare sau mai bun ci au nevoie de un control intern, iar acesta vine doar în
urma unor relații în care nevoile lor, ca și ale celorlalți cu care interacționează, sunt respectate.
Metoda care va da rezultate în cazul rezolvării conflictelor este cea bazată pe principiul "avantajului
reciproc", metodă ce presupune ca nimeni să nu piardă, bazată pe cooperare, care construiește sentimente de
respect reciproc. "Putem să găsim o soluție care să fie unanim acceptată!", este motto-ul metodei. Ea
presupune a găsi soluții creative care să le permită tuturor satisfacerea propriilor nevoi.
Când conflictele se rezolvă fără ca cineva să piardă, se construiește o relație bazată pe solidaritate ce
vine în întâmpinarea nevoilor amândurora. Soluția identificată în rezolvarea conflictului este de cele mai
multe ori, pusă în practică de elevi deoarece ea funcționează pe "principiul participării" - au participat la
construirea ei.
Atunci când ambele părți angajate într-un conflict își cumulează eforturile în atingerea scopului
comun, cunoștințele și experiența lor individuală se cumulează, nu se mai află în competiție. Astfel, metoda
este un proces de sinergie, două elemente acționează pentru a se întări unul pe altul, rezultatul fiind mai bun
decat tot ce ar fi putut obține fiecare individual (mai bun chiar decât suma celor două produse luate
individual). Soluțiile "reciproc avantajoase" coagulează colectivele și zamislesc caldură sufletească.
Stabilirea regulilor prin cooperare este o metodă care se aplică atunci când există un conflict. Ce
facem însă pentru a preveni apariția acestora, a le reduce ca frecvență, amplitudine? Cel mai indicat pentru a
reduce conflictele în școală este a stabili reguli la clasa de elevi. Nimeni nu poate aduce cu succes argumente
contra necesității unor norme și reglementări ale relațiilor interumane. În familie, regulile și "politicile" sunt
necesare pentru supraviețuirea și securitatea membrilor ei. La fel, școlile, spitalele, agențiile, lumea
afacerilor , toate au nevoie de reguli și politici. Grupurile de oameni, mai mari sau mai mici, își stabilesc legi
menite să definească, să reglementeze și să limiteze comportamentele tuturor membrilor acestor grupuri.
Alternativa la diversitatea de norme, reglementari și legi este anarhia.
Nicăieri nu se verifică mai bine acest adevăr decât în școli și în sălile de clasă. Elevii au mari
dificultăți în încercarea lor de a conviețui într-un mediu, dacă nu-i cunosc limitele sau nu ințeleg diferența
dintre comportamentul acceptabil și cel neacceptabil. Tradițional, regulile pe care elevii trebuie să le
respecte la clasă sunt elaborate doar de către profesori. Tot tradițional, mulți dintre elevi încalcă aceste reguli
sau le pun la încercare. În consecință, profesorii își pierd o mare parte de timp prin activități încercând să
impună reguli și pedepsind pe cei ce la încalcă.
O soluție la această situație este de a folosi atât profesorii, cât și elevii într-un efort conjugat menit să
descopere regulile necesare într-un colectiv de elevi, bazat pe principiul "avantajului reciproc". Este
important ca elevii să înțeleagă că profesorul nu va face uz de autoritate în scopul obținerii unor reguli
dorite doar de profesor, de asemenea, elevii trebuie să înțeleagă că nu sunt lăsați nici ei să recurgă la forță.
Se începe cu întocmirea unei liste cu situațiile care necesită neapărat un set de reguli, activități cu un
potențial sporit în generarea de conflicte. Se generează soluții, se analizează, se alege varianta acceptată de
toți și se discută metoda de implementare a acesteia.
Acest model urmat de profesor pentru stabilirea regulilor este probabil mult mai valoros decât toate
pamfletele, conferințele, filmele, casetele sau cărțile despre democrație la care au acces elevii pe parcursul
carierei lor școlare. Metoda aceasta de stabilire a regulilor este democrația însăși în acțiune, democrația vie,
nu doar niște cuvinte despre un concept abstract.
Bibliografie:
 Angelica Mihăilescu, Nicoleta Bercu, Octavia Costea, Realităţi și perspective în școala
românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.
 Thomas Gordon, Profesorul eficient, Editura Trei, 2011.
 www. e-inovativ.profics.ro.
VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR
Prof. SANDU FLORIN LAURENȚIU

Școala Gimnazială Budești
Județul Vâlcea
Violența este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audiovizuală
informează în permanență cu privire la manifestările diverse ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, și până la cele mai
puțin șocante cum ar fi violențele verbale, toate acestea susținute de o abundență de imagini violente, se
prezintă zilnic în fața ochilor noștri.
În acest context, apariția diferitelor forme de violență în mediul școlar pare aproape o fatalitate și
devine, adesea, un lucru obișnuit, cu care semenii coexistă fără a se mai sesiza asupra pericolului. Termenul
de violență vine de la latinescul "vis" care înseamna "forță" și care trimite la ideea de putere, de dominație,
de utilizare a superiorității fizice, adică a forței asupra altuia.
Eric Debarbieux , specialist în problema violenței în mediul școlar, oferă o definiție prin care este
surprins ansamblul fenomenului violenței: "Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem
personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau
materială. Această dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient sau
inconștient, însă poate exista și violentă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă
intenția de a face rău".
Y. A. Michaud încearcă o definire mai subtilă a violenței pornind de la trei categorii de factori: "Există
violență, într-o situație de interacțiune, unul sau mai mulți actori acționează de o manieră directă sau
indirectă, masată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integritatea lor fizică, fie
în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice și culturale." Sunt
identificate trei elemente care surprind înțelesul acestui concept:
 violenţa este o situaţie de interacţiune (implicând unul sau mai mulţi actori),
 este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale),
 aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalităţi (directe sau indirecte).
Istoric şi cultural violenţa este o noţiune relativă, dependentă de codurile sociale, juridice şi politice ale
societăţii în care se manifestă. Violenţa ţine mai mult de cultură, de educaţie, de context, iar calificarea unui
fapt ca fiind violent depinde de convenţiile sociale în vigoare la momentul respectiv. Astfel multă vreme
corecţia fizică pe care părinţii o aplicau copiilor era considerată un lucru firesc, ce face parte din actul
educaţional. De asemenea sunt populaţii, comunităţi care aproape că nu cunosc violenţa, în timp ce altele se
manifestă destul de violent.
J. C. Chesnais subliniază faptul că violenta este schimbătoare, adesea insesizabilă şi identifică trei
tipuri de violenţă pe care le imaginează în trei cercuri concentrice:
a) violenţa fizică este nucleul dur al violenţei, în care sunt incluse faptele cele mai grave: omorurile
voluntare sau tentativele de omor, violurile, loviturile şi rănirile voluntare grave, furturile cu mâna armată
sau cu uz de violenţă, vătămările corporale, tâlhăriile. Cu privire la acest tip de violenţă Chesnais subliniază
că "violenţa fizică este singura violenţă măsurabilă şi incontestabilă. Este un prejudiciu direct, corporal,
contra persoanelor. Ea are un triplu caracter: brutal, exterior şi dureros. Ceea ce o defineşte este utilizarea
materială a forţei".
b) violenţa economică este aceea care afectează bunurile materiale (distrugeri degradări de bunuri).
Chesnais crede că ea nu poate fi cu adevărat calificată drept violenţă deoarece "violenţa este esenţialmente
un prejudiciu adus autonomiei fizice a unei persoane".
c) violenţa morală (sau simbolică) este o construcţie intelectuală ce trimite la conceptul de autoritate,
la modul în care se exercită raporturile în dominaţie. Din punctul de vedere al lui Chesnais, pentru care
violenşa adevărată este doar violenţa fizică, a vorbi de violenţă morală este "un abuz de limbaj propriu unor
intelectuali occidentali, prea confortabil instalaţi în viaţă, pentru a cunoaşte lumea obscură a mizeriei şi a
crimei".
Şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de
înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi
înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă, ea trebuie să profileze caractere, să-i educe
tânărului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.
Atunci când vorbim despre violenţa şcolară nu putem să ne limităm doar la actele de violenţă care cad
sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat cu ajutorul altor
indici.
Astfel Jacques Pain prezintă doua tipuri de violenţă în mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate
interveni frontal
- violenţele subiective, care sunt violenţe mai subtile, de atitudine şi care afectează climatul
şcolar.
Sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de
la ore, refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini
antişcolare.
O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală. Violenţa verbală nu
este percepută în aceeaşi manieră de elevi şi de profesori. Astfel elevii o minimalizează în timp ce profesorii
o supraevaluează.
Violenţa şcolară trebuie determinată luând în calcul contextul şi cultura şcolară. Profesorii dintr-o
şcoală pot propune grile de lectură a violenţei în funcţie de referinţele lor culturale, dar şi de normele interne
de funcţionare a instituţiei şcolare. Violenţa perturbă grav mediul şcolar, ea conduce la o deteriorare a
climatului în şcoală, afectează raporturile elev-elev şi elev-profesor şi generează sentimente de insecuritate,
de teamă, de angoasă, care influenţează negativ dezvoltarea normală a elevului.
Există o mare diversitate a formelor de violenţă ce se manifestă în mediul şcolar: de la violenţa
verbală (injurii, ameninţări, jigniri) la violenţele fizice (lovituri, încăierări), degradări ale bunurilor (scris pe
pereţi, geamuri sparte, mobilier deteriorat), refuzul de a lucra, absenteism, perturbarea cursurilor şi până la
furturi, agresiuni cu arme, violenţe sexuale, consum de droguri. Este firesc ca în astfel de condiţii unii elevi
să se simtă ameninţaţi şi chiar terorizaţi de ideea de a merge la şcoală.
Pentru a surprinde aceste dimensiuni ale violenţei şcolare Eric Debarbieux a procedat la măsurarea
ambianţei şcolare. El analizează violenţa şcolară nu din perspectiva faptelor violenţe, ci din perspectiva
climatului general al şcolii, a relaţiilor elevi-profesori, elev-elev, a sentimentelor pe care elevii le nutresc
faţă de propria şcoală, a imaginii elevilor privind prestigiul şcolii, dar şi al cartierului în care este plasată
şcoala.
Astfel şcoala nu este lumea delictelor, ci mai ales a incivilităţilor, a dezorganizării lumii şcolare,
incivilităţi care explică dificultăţile şcolare actuale mai mult decât violenţele delictuale. De asemenea ele
relevă o criză internă a instituţiilor şcolare şi un veritabil conflict, o ruptură între lumea elevilor şi cea a
profesorilor.
Bibliografie:
 http://www.scritub.com/sociologie/Violenta-in-mediul-scolar91151521.php
PREVENIREA VIOLENŢEI ȊN MEDIUL ŞCOLAR
Prof. SAUCIUC ELENA

Şcoala Gimnazială “D. D. Pătrăşcanu” Localitatea Tomeşti
Judeţul Iaşi
Cele mai multe studii arată că riscul de victimizare este mai crescut la anumite categorii de persoane,
cum ar fi : copiii, femeile, vârstnicii şi persoanele cu dizabilităţi. Indiferent de mediul în care se află, copilul
este un individ lipsit de apărare, vulnerabil. Atât pedepsele corporale, cât şi ameninţarea, indiferenţa,
neglijenţa, derâderea, umilirea reprezintă comportamente care sunt incriminate deoarece copilul nu se poate
apăra împotriva acestora decât prin ostilitate sau fugă.
Victima este o persoană care este expusă în mod repetat agresiunii din partea colegilor, sub forma
unor atacuri: fizice, verbale sau abuz psihologic. Reacţiile victimelor depind de mai mulţi factori :
preşcolaritatea, vârsta, sexul, stilul de viaţă, relaţiile anterioare cu agresorul, starea de sănătate, natura
actului de violenţă etc. Copilul prezintă particularităţi psiho-comportamentale şi de vârstă care cresc gradul
de vulnerabilitate: nu dispune aproape deloc de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, anticipează în mică
măsură atât propriile comportamente, cât şi pe cele ale celorlalţi, dispune de o capacitate redusă de
înţelegere a consecinţelor unor acţiuni, de nivel redus de empatie, discerne cu dificultate intenţiile bune de
cele rele, prezintă un grad înalt de naivitate.
Victimele sunt percepute de către ceilalţi ca fiind indivizi nesiguri, pasivi şi incapabili să reacţioneze
în cazul în care sunt agresaţi. Prin urmare, agresorii îşi aleg victimele dintre copiii care nu au curajul să
spună ce li s-a întâmplat, care par mai slabi, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. Elevii-victime
au părinţi sau profesori excesiv de grijulii, prin urmare ei eşuează în a-şi face strategii de a face faţă
situaţiilor conflictuale. Sunt singuratici, nu au prieteni şi atrag ca un magnet pe colegii lor agresori.
Există două tipuri de elevi-victime: victimele pasive sau supuse, care sunt nesigure, nu au prieteni,
relaţionează mai bine cu adulţii decât cu cei de vârsta lor, nu reacţionează la agresiunea asupra sa, dar şi
victimele provocatoare care au comportamente iritante pentru colegii lor, sunt agresivi, hiperactivi şi
ripostează violent. De aceea, adolescenţii, adulţii, instituţiile şcolare, organizaţiile pentru tineret, dar şi
comunitatea trebuie să se implice în programe care să vină în sprijinul prevenirii şi ameliorării victimizării
şcolare.
Activităţi de intervenţie la nivelul elevilor - primul ajutor emoţional este extrem de important pentru
elevul-victimă din mai multe motive: elevul conştientizează că îi pasă cuiva de ce i s-a întâmplat, că nu este
singur, reprezintă un suport psihologic major, iar ajutorul care i se dă este esenţial în recăpătarea autonomiei
şi a controlului asupra vieţii sale şi a mediului în care învaţă.
De aceea, se pot elabora şi derula programe de asistenţă individualizată pentru elevii implicaţi (fie
autori ai actelor violente, fie victime), prin care să se urmărească : conştientizarea consecinţelor actelor de
violenţă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi; prevenirea apariţiei dispoziţiilor afective negative
(resentimentul, suspiciunea excesivă, iritabilitatea, ostilitatea, negativismul); ameliorarea imaginii de sine
(atitudine pozitivă faţă de sine, evaluarea corectă a calităţilor şi a defectelor personale, percepţia pozitivă a
experienţelor de viaţă, proiectarea unor experienţe pozitive pentru viitor); dezvoltarea autonomiei (rezistenţă
faţă de evaluările celorlalţi, valori personale pozitive); dobândirea autocontrolului privind impulsurile
violente şi a capacităţii de autoanaliză a propriului comportament; identificarea şi asistarea elevilor care au
fost victime ale violenţei şcolare prin implicarea profesorilor de la clasă, a dirigintelui, a consilierilor şcolari,
a părinţilor etc.; acordarea primului ajutor imediat după actul de violenţă.
Primul ajutor emoţional trebuie să cuprindă patru componente: siguranţă/securitate şi atenţie (include
întrebări care să ajute la creşterea nivelului siguranţei de sine, la identificarea locurilor în care s-ar simţi în
siguranţă); dezbatere şi validare (permite victimelor să-şi exprime sentimentele şi reacţiile fără a fi întrerupte
sau judecate; se recomandă a se folosi acele cuvinte care să exprime grija şi preocuparea pentru ce li s-a
întâmplat, acesta fiind primul pas spre recăpătarea echilibrului); pregătire şi predicţie (victimele sunt părtaşe
la propria recuperare, aducându-li-se la cunoştinţă ce urmează să li se întâmple pe termen scurt şi lung);
informaţie şi resurse (asigurarea de informaţii utile referitoare mai ales la asistenţa specializată).
Programele de prevenire şi ameliorare a violenţei/victimizării trebuie să includă: crearea de
instrumente pentru identificarea dimensiunilor violenţei şi victimizării (concurs cu propuneri de fişe de
înregistrare a fiecărui fapt de violenţă semnalat sau observat, chestionare de victimizare, ghiduri de interviu
pentru victimele identificate), promovarea unor forme de mediere între elevi (tribunale ale elevilor la
nivelul şcolii, activităţi de ,,role playing’’ pentru victime şi agresori desfăşurate în sala de clasă), antrenarea
unor grupuri de elevi pentru promovarea mentoratului în şcolaă ( un elev mai mare cu care elevul-victimă să
poată discuta, să se poată sfătui în rezolvarea unei situaţii conflictuale), organizarea unor dezbateri între
elevi pe diverse teme care privesc şcoala, societatea, violenţa în epoca modernă etc.
Acţiuni de intervenţie la nivelul şcolii - activităţile de prevenire şi intervenţie a victimizării la nivelul
şcolii reclamă implicarea tuturor ,,actorilor’’: managerul şcolii, profesorii / diriginţii, consilierii şcolari /
psihologii, părinţii, elevii. Pot avea loc următoarele acţiuni / activităţi: înfiinţarea unui comitet de prevenire a
violenţei / victimizării cu sarcini de organizare şi coordonare; administrarea de chestionare sau anchete
privind nivelul, cauzele şi formele de manifestare a violenţei / victimizării; instituirea unei zile a comunicării
între şcoală şi comunitatea locală; organizarea de întâlniri / acţiuni comune şcoală / părinţi în vederea
conştientizării de către aceştia a planului antiviolenţă al şcolii; stabilirea unei zile a şcolii fără violenţă;
organizarea de lectorate cu părinţii pe teme care să privească violenţa şi victimizarea; organizarea unui
concurs pentru manifestul antiviolenţă ce urmează a fi afişat în fiecare clasă.
Activităţile cu părinţii pot fi: lectorate cu părinţii pe diverse teme axate pe psihologia copilului,
prezentarea de cazuri de victimizare şi oferirea unor modalităţi de rezolvare a situaţiilor tipice de violenţă
şcolară, identificarea unor părinţi-resursă şi formarea lor în vederea implicării în programe de informare /
asistare a elevilor-victimă, de susţinere în cadrul lectoratelor a unor teme care privesc crearea unui climat
familial şi şcolar sănătos ( ,,Încurajează-ţi copilul să ţi se destăinuie!’’, ,,Prietenii în viaţa copiilor noştri’’,
,,Cum să ne valorizăm copiii’’, ,,Ajută-ţi copilul să-şi îmbunătăţească abilităţile de relaţionare!’’, ,,Vorbeşte-
i copilului tău despre strategiile de a face faţă violenţei!’’).
Activităţile pentru profesori pot include: organizarea de activităţi extracurriculare (echipe de teatru,
stimularea elevilor de a scrie ei înşişi piese /schiţe care să fie inspirate din viaţa şcolii sau din viaţa
personală, practicarea jocurilor de echipă, întâlniri cu personalităţi din viaţa artistică, sportivă şi din alte
domenii de activitate, stabilirea unor reguli antiviolenţă la clasă, organizarea unor întâlniri periodice ale
clasei, crearea unui grup de elevi la nivelul clasei pentru a acorda ajutor, întocmirea unui document al clasei
pentru includerea faptelor de victimizare etc.
Toţi „actorii” implicaţi în procesul dezvoltării multilaterale ale elevului trebuie să se implice cu
devotament şi profesionalism pentru a forma un tânăr apt pentru o carieră strălucită şi o viaţă de familie
armonioasă. În caz contrar, tânărul va fi ,,urmărit’’ mereu de experienţele trecutului, experienţe care pot lăsa
urme adânci ce pot rămâne în suflet chiar şi o viaţă întreagă.
Bibliografie:
 Jigău, Mihaela, Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală. Ghid practic pentru directori şi
cadre didactice, Editura ,,Alpha MDN”, Buzău, 2006;
 Jigău, Mihaela, Liiceanu, Aurora, Preoteasa, Liliana, Violenţa în şcoală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Bucureşti, 2005.
VIOLENŢA ÎN FAMILIE
Secretar SIMION ELENA

Liceul Tehnologic ,,General Magheru” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Stările conflictuale intrafamiliale pot degenera iar folosirea violenţei de orice fel şi ameninţarea cu
acte de violenţă pot avea consecinţe dintre cele mai grave. Violenţa în familie reprezintă orice acţiune sau
inacţiune intenţionată, manifestate fizic sau verbal, săvârşită de către un membru al familiei împotriva unui
alt membru, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale
sau psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte. Ea nu se manifestă într-un episod izolat, ci se repetă
atunci când victima nu ia măsuri.
Violenţa în familie are un caracter ciclic, care nu se opreşte de la sine. După „explozii de violenţă”
vine o perioadă de împăcare, momente în care agresorul promite că „nu se va mai întâmpla”, după care vine
o altă „furtună”. Cu timpul, actele de violenţă devin tot mai frecvente și mai grave, iar perioadele blânde
devin tot mai scurte sau dispar cu totul și ciclul de violenţă continuă.
Dacă violența în familie a fost un tabu, nu înseamnă că nu a existat. A existat. Dintotdeauna. Dar nu
s-a discutat despre ea sau a fost acceptată ca ceva normal într-o căsnicie. Violența în familie nu este un mit,
este o realitate cu care s-au întâlnit femeile aproape dintotdeauna în relațiile familiale și pe care au acceptat-
o vrând-nevrând, pentru că nimeni nu le credea sau nu le ajuta în vreun fel.
Miturile și prejudecățile despre violența în familie învățate de mici ne împiedică să realizăm faptul că
violența în familie este un act cu conotație criminală îndreptat împotriva unei persoane și încălcând dreptul
său fundamental la protecție și libertate. Cu sau fără statistici, numărul cazurilor de violenţă în familie
reprezintă o problemă îngrijorătoare. Puţine femei ce trec prin viaţă cunoscând doar agresivitate şi abuz
psihologic sunt conştiente de portiţa de scăpare.
Toate cercetările arată că frecvența și gradul de manifestare a violenței nu depind nici de nivelul
socio-economic, nici de cel educațional, căci violenta apare în toate straturile sociale și la toate nivelele
economice și de educație.
Extinderea fenomenului demonstrată statistic și complexitatea consecințelor asupra femeilor, copiilor

și relațiilor între adulți fac din acest fenomen social o problemă care ne privește pe toți, societatea în
ansamblul ei. Sunt foarte multe obstacole datorită cărora femeile nu își părăsesc partenerul: prezența copiilor
și resursele limitate, lipsa unui adăpost ulterior, frica, rușinea, etc. Victima are dreptul la protecţie specială,
adecvată situaţiei şi nevoilor sale, la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială precum şi la
asistenţă medicală şi juridică gratuită, în condiţiile legii.
VIOLENŢA - FLAGEL PENTRU TOATE GENERAŢIILE
Prof. SMARANDACHE VALENTIN

Prof. SMARANDACHE CRISTINA

Colegiul Economic RmVâlcea
Judeţul Vâlcea
,,Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei”(Isaac Asimov). Din păcate, violenţa este unul dintre
cei mai mari duşmani ai umanităţii. Încă din vechime, atât părinţii cât şi profesorii au utilizat actul de
violenţă verbală, dar şi fizică. Ele reprezinta instrumente foarte des utilizate în cadrul procesului de învăţare,
considerându-se ,,impulsuri binefăcătoare”.
Şi în zilele noastre mai există părinţi şi chiar profesori care utilizează astfel de acte de violenţă
asupra copiilor. Ei, nu numai că nu vor face ce li se cere, dar, mai mult, vor aplica mai târziu, la rândul lor
aceleasi agresiuni asupra altor copii sau persoane fără apărare.
În cazul profesorilor, măsurile contravenţionale şi cele la nivel de şcoală acoperă paleta agresiunilor
fizice sau verbale asupra copiilor. Problema însă este a protejării micuţilor, pentru ca actele de violenţă să nu
poată avea loc. Teama pe care încă o au copiii faţă de adulţi şi faţă de şantajele aplicate de către unii dintre
aceştia, este în scădere, dar tot există. Avem nevoie de înlocuirea temerilor cu respectul, iar acesta este
întotdeauna câştigat cu ajutorul competenţei persoanei adulte.
Atunci când copilul nu înţelege, nu înseamnă şi că nu îşi doreşte să înţeleagă, ci ori lipsurile îl
împiedică, ori capacitatea lui de înţelegere. În primul caz trebuie să găsim golurile şi să explicăm ceea ce
este necesar pentru înţelegerea noilor noţiuni. În al doilea caz, situaţia trebuie rezolvată la nivel de şcoală,
elevul fiind reorientat, în funcţie de aptitudinile sale.
Orice problemă de violenţă poate să fie evitată, atât prin măsuri de control psihologic personalizat,
cât şi prin educarea tuturor adulţilor din jurul copiilor în spiritual diplomaţiei verbale şi nonverbale. Este
regretabil că se mai găsesc încă la noi în ţară părinţi care îndeamnă învăţătorul copilului lor la corecţii fizice.
Din păcate sunt şi cadre didactice care aplică aceste pedepse. Pentru a putea eradica astfel de practici, cred
că este necesar, în fiecare şcoală din ţară, să se completeze câte un chestionar, cel puţin la sfârşitul fiecărui
an de cătreelevi. Chestionarul ar trebui să fie nesemnat şi să conţină întrebări compuse de specialişti, din
care să se poată concluziona situaţia fiecărei colaborări profesor-elev, părinte-elev.
O altă problem foarte greu de rezolvat este aceea referitoare la confidenţialitate, deoarece în ţara
noastră, nu se respect această noţiune fundamentală. Din această cauză, copiilor le este teamă să
mărturisească, de cele mai multe ori, ceea ce întâmpină.
Violenţa trebuie oprită în toate mediile, pentru ca fiecare persoană să beneficieze de o atmosferă
prielnică dezvoltării personale, siguranţei din toate punctele de vedere. Dacă studiem fiinţe necuvântătoare
în situaţii diferite de stimuli o să observăm că ,,violenţa naşte violenţă’’ (Anthony Burgess). Nimeni, în
condiţii normale, nu atacă dacă nu este atacat.
E bine de ştiut că dacă un individ degajă linişte, calmitate prin comportamentul său, atunci există
şanse minime ca el să poată intra într-un conflict major. Acest fapt nu este valabil în agresiunile violente
asupracopiilor. Tot ce ţine de violenţă nu este omenesc.
Violenţa psihică, manifestată printr-un limbaj care distruge, uneori din temelii, persoana agresată are
urmări pe termen mediu şi lung, în funcţie de perioada de agresiune şi intensitatea ei. Pentru psihicul
persoanei asupra căreia se exercită violenţa este recomandabil să evite, chiar să sisteze întâlnirile cu
agresorul, perioada de evitare reprezentând răgazul necesar pentru organizarea interioară, sufletească şi
mentală, care să învingă şi să ia atitudine, nemaiavând situaţii neprevăzute. Atunci când fiecare om se va
judeca real pe el însuşi, şi nu pe cel de lângă el, vom avea o societate fără violenţă, atunci copiii noştri vor
avea rezultate incredibil de bune, în număr incredibil de mare.
ÎMPREUNĂ ÎMPOTRIVA VIOLENȚEI
Educatoare SMARANDACHE LUMINIŢA

Grădiniţa Program Normal Budești
Judeţul Vâlcea
În sistemul social de educaţie din învăţământ, cadrele didactice trebuie să se raporteze la cei pe care
îi educă, să stabilească relaţii de cooperare cu elevii şi părinţii acestora, să îndrume elevii care au
comportamente deviante prin sfaturi şi recomandări. Şcoala are ca sarcină să promoveze încrederea în sine şi
dezvoltarea personală a tuturor copiilor, să-i încurajeze în procesul de asimilare a cunoştinţelor şi
deprinderilor necesare rolului lor activ în viaţa economică, socială şi culturală şi să-i pregătească să devină
cetăţeni responsabili, care să contribuie la dezvoltarea societăţii democratice, pluraliste, deschise altor
culturi.
Violenţa este considerată violarea generală a drepturilor fiinţei umane: dreptul la viaţă, la demnitate,
la securitate şi la integritate fizică şi mentală. Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de
agresivitate. Majoritatea analizelor privilegiază ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce
violenţa ţine mai mult de cultură, educaţie, context. Rădăcina latină a termenului violenţă este „vis”, care
înseamnă “forţă” şi trimite la ideea de putere, dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altuia.
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau audiovizuală,
informează în permanenţă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, şi pâna la cele mai
puţin şocante (dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi
devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului.
Chiar dacă reprezintă o problemă delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât
dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire.
Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în
actul educaţional. Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe
programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios al violenţei. Definirea violenţei s-a dovedit a
fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin complexitatea fenomenului, dar şi prin marea
diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în ultimul rând, dificultatea a apărut şi din cauza asocierii şi,
uneori, chiar a confundării violenţei cu agresivitatea..
În conformitate cu diferite studii, violenţa în scolieste un tip particular de violenţă îninstituţii, care
poate lua următoarele forme: pedeapsa fizică; restricţie fizică; constrângere solitară şi orice formă de izolare;
obligaţia de a purta vestimentaţie distinctivă; restricţii alimentare; restricţii sau refuzul de a avea contacte cu
membrii familiei sau cu prieteni; abuzul verbal şi sarcasmul.
Violenţa şcolară în ţara noastră este o temă încă puţin reprezentată în preocupăriledecidenţilor, atât la
nivelul celor implicaţi în procesul educaţional, cât şi la nivelul societătii îngeneral. Societatea contemporană
se vede nevoită a regândi şcoala şi rolul ei social. Contextulviolenţei şi felul în care noi o percepem în
prezent s-au schimbat radical în cursul ultimilorani, mai ales datorită dezvoltării globalizării, criminalităţii şi
terorismului fără frontiere.
Imaginile prezentate în media şi mai ales în domeniul audiovizual au contribuit substanţial
laconturarea unei noi forme de frică, a unui sentiment de insecuritate, generat de impresiaconform căreia
violenţa poate izbucni oriunde, în familie, pe stradă, în spaţiul public, pestadioane şi chiar în şcoli.Violenţa
în şcoli este o problemă în mod special delicată. Altă dată, şcoala, definită cainstituţie de educaţie publică,
era considerată ca un spaţiu sacru al învăţării, relativ autonomfaţă de societatea adulţilor, cuproblematica ei
complexă legată de viaţă.
Astăzi, lumea şcolii acăpătat o permeabilitate crescută, asimilând tensiunile şi disfuncţionalităţile
societăţii. Şcoalaa devenit un spaţiu în care se confruntă valorile şi practicile tradiţionale, care
structureazăprocesul învăţării academice, cu sisteme de valori mai ample, mai dificil supuse uneistructurări
riguroase şi controlului social, generate de învăţarea socială, în care mediaintervine ca agent formator cu un
potenţial de fascinaţie şi atractivitate net superior.
Provocarea majoră pe care o aduce prezentul şcolii este deschiderea ei către exterior prin intrarea ei
în parteneriate cu actorii comunităţii locale, inclusiv cu poliţia. Violenţa în scoalănu este decât o formă a
violenţei cotidiene, astfel încât ea nu poate fi abordată doar ca exprimând o realitate separată de viaţă.
Menţionată la noi mai ales ca un fapt izolat, violenţa şcolară are o influenţă mare asupra percepţiei sociale şi
a valorilor prezentului, contribuind la erodarea imaginii tradiţionale pozitive a şcolii ca instituţie sigură şi
securizantă.
Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolară îl are asupra
climatului şcolar, iar praxisul educativ tradiţional nu mai este suficient pentru practicarea rolului profesional
al educatorilor, constrânşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii privind gestionarea conflictelor prin
utilizarea strategiilor de rezolvare de probleme manifestate în spaţiul şcolar.
Mediatizarea drepturilor copilului, în contextul actual în care democratizarea relaţiilor capătă din ce
în ce mai multă importanţă, pe fondul criticilor aduse practicilor represive şi recomandărilor privind
comunicarea între actorii procesului educaţional, obligă educatorii la reconsiderarea statutului lor, la
parteneriat cu societatea şi instituţiile sale, cu familia, lărgind rolul lor prin adăugarea unei dimensiuni
formative substanţiale.
Educatorii manifestă reticenţe faţă de această lărgire a rolului lor, dând dovadă adesea de
conservatorism, trăind încă în ideea şcolii ca spaţiu al transmiterii de cunoştinţe şi al disciplinării copilului
ca natura în formare din perspectiva unor precepte de comportament în care raportul de putere este central.
Manifestarea violenţei în şcoală - tendinţe semnalate la nivel internaţional:
• Violenţa fizică – violenţa simbolică
• Violenţa – expresie a intoleranţei faţă de diferenţele etnice, religioase, de gen, de statut social
• Multiplicarea violenţei faţă de profesori
• Creşterea numărului de violenţă extremă în spaţiul şcolar
• Difuzia mediului proxim şcolii în spaţiulşcolar
Şcoala ar trebui să fie pregătită pentru a trata fiecare caz de violenţă în mod individual,deoarece orice
manifestare a violenţei reprezintă o combinaţie unică de cauze. După cumarată numeroşi analişti ai acestui
fenomen, orice caz de acest gen presupune o evaluareatentă a unui complex de factori (psihologici, familiali,
socio-culturali, şcolari etc.), ceea ceexclude soluţiile prestabilite, independente de condiţiile în care s-au
produs. Există totuşi oserie de puncte de convergenţă ale programelor anti-violenţă, în special în
cazulintervenţiilor de tip asistenţă, printre care:
- multiplicarea formelor de comunicare cu elevii cu manifestări violente şi identificareacauzelor
ascunse care determină acest comportament;
- implicarea acestora în activităţi de tutoriat, mentorat sau consiliere, coordonate depersoane cu
experienţă sau de colegi mai mari; asistarea lor cu privire la înţelegerea şialegerea unor alternative
comportamentale dezirabile;
- cooperarea unităţilor de învăţământ cu instituţii importante din comunitate;
- asistarea familiei în combaterea fenomenelor de violenţă ale copiilor;
- implicarea elevilor în activităţi extra-curriculare şi în programe/proiecte de ocupare atimpului liber.
Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este inerentă naturii umane, dar acest lucru nu
înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm, prin acordarea unui rol special prevenirii şi combaterii
acestui fenomen social. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă
ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga societate.
VIOLENŢA ÎN SPAŢIUL DIN JURUL ŞCOLII
Prof. STAN DORINA

Şcoala Profesională Specială “Samus” Cluj-Napoca
Judeţul Cluj
Violenţa în şcoală este o problemă în mod special delicată. Altădată, şcoala - definită ca instituţie de
educaţie publică - era considerată ca un spaţiu sacru al învăţării, relativ autonom faţă de societatea adulţilor,
cu problematica ei complexă legată de viaţă. Astăzi, lumea şcolii a căpătat o permeabilitate crescută,
asimilând tensiunile şi disfuncţionalităţile societăţii, un spaţiu în care se confruntă valorile şi practicile
tradiţionale, cu sisteme de valori mai ample, mai dificil supuse unei structurări riguroase şi controlului
social, generate de învăţarea social.
Menţionată la noi mai ales ca un fapt izolat, violenţa şcolară are o influenţă mare asupra percepţiei
sociale şi a valorilor prezentului, contribuind la erodarea imaginii tradiţionale pozitive a şcolii ca instituţie
sigură şi securizantă. Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolară o are
asupra climatului şcolar, fiind constrânşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii privind gestionarea
conflictelor şi utilizarea strategiilor de rezolvare de probleme manifestate în spaţiul şcolar. Ei manifestă
reticenţe faţă de această lărgire a rolului lor, dând dovadă adesea de conservatorism, trăind încă în ideea
şcolii ca spaţiu al transmiterii de cunoştinte şi al disciplinării copilului ca natură în formare, din perspectiva
unor precepte de comportament în care raportul de putere este central.
Locul şi momentul de manifestare a violenţei între elevi se manifestă diferit în contexte diferite:
- în timpul recreaţiilor şcolare se manifestă cel mai des violenţa între elevi. Pauza presupune un timp
şi un spaţiu în care elevii nu se află sub stricta supraveghere a cadrelor didactice şi oferă posibilitatea
relaţionării directe între elevi. Aceasta permite manifestarea diferitelor atitudini şi comportamente, inclusiv a
celor care ţin de domeniul violenţei între elevi.
- în timpul orelor de curs, unde elevii sunt martorii, victimele sau agresorii direcţi ai acestor forme de
violenţă.
- după programul şcolar. În condiţiile în care responsabilitatea şcolii ia sfârşit odată cu finalizarea
activităţilor didactice, şcolile care se confruntă cu aceste probleme ar trebui să ia măsuri speciale pentru a
asigura siguranţa elevilor în şcoală prin servicii de pază şi protecţie.
- în spaţiul din imediata vecinătate a şcolii, dupa finalizarea orelor, punând în discuţie prestigiul
şcolii la nivelul comunităţii şi cooperarea instituţiilor de la nivelul comunităţii pentru combaterea acestui
fenomen.
Violenţa în spaţiul din vecinătatea şcolii este un fenomen îngrijorător, agresiunile în această zonă
având o pondere semnificativă în totalul actelor de violenţă cărora le cad victime elevii. Sentimentul de
securitate/siguranţă al elevilor din şcoală este puternic influenţat şi de ceea ce se întâmplă în proximitatea
acesteia (pe arterele rutiere şi alte căi de acces către şcoală, în spaţiile verzi din jurul şcolii, în alte spaţii
publice în apropiere de şcoală), chiar dacă acestă zonă nu intră în responsabilitatea directă a unităţilor
şcolare, conform legislatiei în vigoare.
Cea mai mare parte a cazurilor de violenţă în acest spaţiu implică persoane dinafara şcolii, însă există
un număr semnificativ de agresiuni care sunt comise de colegi de şcoală ai victimelor.
Deşi formele de violenţă care au loc în acest spaţiu nu diferă foarte mult faţă de cele care se petrec în
incinta şcolii, intensitatea acestor agresiuni este de multe ori mai ridicată. În aceste spaţii predomină violenţa
fizică (agresiune, bruscare, lovire intenţionată) dar şi agresiunile verbale sau furturile provocate de persoane
necunoscute.
Deşi cazurile de agresiune sexuală (hărţuire, tentativă de viol, viol) înregistrează o pondere relativ
scăzută în comparaţie cu celelalte forme de violenţă, gravitatea acestui fenomen impune o analiză
aprofundată din partea tuturor actorilor implicaţi în prevenirea şi combaterea violenţei şcolare.
 Agresiunile cauzate de elevi
O mare parte a actelor de violenţă petrecute în zona din vecinătatea şcolii au printre agresori colegi
sau elevi din alte şcoli, aceste cazuri regăsindu-se atât în proximitatea unităţilor de învăţământ din zone
periferice, cât şi din zonele centrale. O explicaţie posibilă ar fi că vecinătatea şcolii este un spaţiu în care
supravegherea comportamentelor violente este mult mai redusă în comparaţie cu cea din incinta şcolii şi în
care agresorii ajung mai rar să fie cunoscuţi şi sancţionaţi. Elevii recurg în multe cazuri la „rezolvarea” unor
situaţii divergente prin confruntare directă şi, atunci când aceasta escaladează, înfruntarea continuă şi în
proximitatea şcolii.
Chemarea prietenilor în ajutor pentru rezolvarea unui conflict cu un coleg este o situaţie care
generează de cele mai multe ori fenomene de violenţă între elevi. A veni la şcoală cu grupul de prieteni este
un fenomen frecvent, atât ca mijloc de agresiune, cât şi ca mijloc de protecţie în faţa unor agresiuni.
Elevii violenţi, în cazurile în care comportamentul lor nu este sancţionat, ajung să-i influenţeze în
mod negativ şi pe colegi. După cum remarcă unele cercetări ale fenomenului de violenţă , agresiunea fizică
este o expresie a unui tipar comportamental structurat, elevii având un orizont de aşteptare clar conturat:
violenţa le aduce o atenţie mai mare din partea colegilor, respect, admiraţie, acces la un anumit status.
 Agresiuni cauzate de persoane dinafara şcolii
În afara agresiunilor care au ca scop obţinerea de bunuri materiale (tâlhării, jafuri) sau care reprezintă
răzbunări/reglări de conturi, un număr semnificativ de acte de violenţă au loc cu scopul intimidării elevilor.
Ca şi în cazurile în care agresorii sunt elevi, formele de violenţă la care recurg persoanele dinafara şcolii
sunt foarte diverse: agresiune, bruscare, lovire intenţionată, (violenţa fizică) sau agresiuni verbale provocate
de persoane necunoscute.
Un aspect important al agresiunilor cauzate de persoane dinafara şcolii îl reprezintă influenţa pe care
aceste acţiuni o au asupra elevilor, ca modele de comportament. Importanţa anturajului în manifestarea
fenomenelor de violenţă şcolară este o temă pe care numeroşi părinţi şi cadre didactice le semnalează
deseori. Grupul de prieteni joacă un rol central pentru foarte mulţi elevi, iar protecţia faţă de actele de
violenţă ale colegilor este o dimensiune fundamentală a identităţii de grup, ca şi loialitatea (atunci când este
necesar, ajutorul trebuie „întors”, elevul participând la o nouă situaţie de violenţă).
Spaţiul din vecinătatea şcolii reprezintă o sursă de dezordine şi violenţă care trebuie împiedicată să
contamineze şcoala. Din cauza unor fenomene grave de violenţă petrecute în incinta şcolii, având ca agresori
persoane dinafara acesteia, majoritatea echipelor manageriale au însă ca principală prioritate asigurarea unui
acces restricţionat în incinta şcolii şi diversificarea metodelor de identificare a potenţialilor agresori. O
atitudine proactivă faţă de cazurile de violenţă manifeste atât în spaţiul din incinta şcolii, cât şi în aria din
vecinatatea acesteia presupune că şcoala să analizeze în detaliu toate formele de violenţă care apar, să
identifice actorii implicaţi şi să elaboreze o strategie de intervenţie adaptată acestui context.
Bibliografie:
 Albu, E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi
terapie, Bucureşti, Editura Aramis Print SRL, 2002.
 Balica, M., De ce sunt copiii noştri violenţi? Cauze şi soluţii posibile, UNICEF, 2007.
 Balica, M., Evaluarea învăţării elevilor - sursă a violenţei sau mecanism de reglare a
comportamentelor violente în şcoală, UNICEF, 2008.
 Jigău, M., Liiceanu, A. (Coord), Violenţa în şcoală, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2006.
 Neamţu, C., Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale
elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
 Sălăvăstru, D., Violenţa în mediul şcolar; în Ferreol, G.; Neculau, A., Violenţa. Aspecte
psihosociale, Editura Polirom, Iaşi 2003.
 Abuzul şi neglijarea copilului, Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2000, p. 10;
 Ghid multimedia pentru profesori, Partea I, Programul Naţional pentru Sănătate în Şcoala
Românească, PNUD, MEC, 2002.
 www.stopviolentainscoli.ro/pagini/parerea_ta/index.
 http://www.ncvc.org/ncvc/main.aspx?dbName=DocumentView
VIOLENȚA ÎN ȘCOALĂ – O REALITATE
Prof. STANCIU ELVIRA

Școala Gimnazială “Nicolae Bălcescu” Drăgășani
Judeţul Vâlcea
„A lupta contra violenţei şcolare înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate
persoanele angrenate în actul educaţional” (Dardel Jaouadi).
Violenţa este o problemă actuală a societăţii noastre, având impact asupra actului educaţional
desfăşurat într-un cadru instituţionalizat. Fiind un fenomen complex, violenţa are determinări psihologice,
sociale, culturale, economice, lucru evident atunci când luăm în considerare amploarea formelor ei de
manifestare şi inter-relaţiile pe care le presupune.
Şcoala nu mai este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat cu dinamica socială,
neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care se confruntă societatea, în general. Ea este o parte integrantă a
comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc
întreaga societate. Şcoala trebuie văzută ca un forum al socializării, un spaţiu transparent, deschis lumii
exterioare, ale cărei tensiuni le asimilează şi devenind chiar un spaţiu de manifestare a violenţei. Violenţa
împotriva copilului nu mai este tolerată. Trebuie apărat interesul copilului pentru a-i asigura dezvoltarea în
cele mai bune condiţii, iar răul tratament al copilului este interzis prin lege (ameninţarea, indiferenţa,
neglijenţa, derâderea, umilirea, pedepse corporale etc.).
Formele de manifestare ale violenţei în şcoală sunt: violenţa între elevi (are cea mai mare pondere în
cazurile de violenţă şcolară), violenţa elevilor faţă de profesori, violenţa profesorilor faţă de elevi. În cazul
violenţei între elevi, constatăm că această manifestare este specifică îndeosebi vârstei adolescentine.
Principalele cauze ale acestei forme de violenţă sunt reprezentate de mediul familial, unde pot avea loc astfel
de incidente, societatea în ansamblu agresivă, strada şi grupurile stradale, mass-media.
În cazul distribuţiei pe genuri, constatăm că băieţii sunt mai violenţi decât fetele, violenţele lor luând
chiar forme mai grave decât cele ale fetelor, care prezintă forme mai tolerabile. Cauzele şi motivaţiile
acestor manifestări comportamentale la această vârstă sunt afirmarea masculinităţii, pentru status într-un
grup, pentru rivalitate la băieţi,iar concurenţa pentru note, apărarea unor relaţii de prietenie în cazul fetelor.
Cel mai des, această formă de violenţă are loc în timpul recreaţiilor şi cel mai frecvent fiind întâlnite
violenţa verbală şi jignirile pe baza situaţiei economice, religioase sau etnice.
Violenţa elevilor faţă de profesori este, din păcate, o realitate în şcolile din România. Se manifestă
astfel: comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor (absenteism, fugă, acte de indisciplină
la ore, ignorarea cadrelor didactice, agresiune verbală şi nonverbală, refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare,
atitudini ironice faţă de profesori), comportamente violente evidente (injurii, loviri, jigniri). Cele mai
frecvente sunt absenteismul şi indisciplina.
Un alt aspect important în analiza vieţii şcolare, cu implicaţii asupra elevului şi calităţii activităţii
educaţionale, este violenţa profesorilor faţă de elevi. Cel mai adesea se manifestă prin atitudini ironice ale
profesorilor faţă de elevi, evaluare neobietivă, agresiune nonverbală, ignorare, excludere de la ore, injurii,
jigniri, lovire (în ordine descrescătoare a frecvenţei cazurilor). Prezenţa acestei forme de violenţă este mai
redusă decât în celelalte cazuri.
Nu de puţine ori au fost semnalate şi cazuri de violenţă ale părinţilor în spaţiul şcolii, aceştia având
manifestări neadecvate faţă de profesori (ironii, discuţii aprinse, ţipete, agresivitate fizică) sau faţă de colegii
propriilor copii. Violenţa există şi în jurul şcolii, caz în care elevi sau persoane din afara şcolii au rolul de
dealeri, solicită taxe de protecţie.
Alte forme în acest caz sunt fumatul, agresiunile fizice şi chiar sexuale. Putem vorbi despre: factori
individuali - hiperactivitate, atitudini antisociale, tutun, alcool, droguri, nivel redus de dezvoltare
intelectuală, lipsa autocontrolului; factori de relaţionare: autoritate/indiferenţă în familie, anturaj (prieteni cu

obiceiuri rele); factori comunitari (periferii); factori societali: social, cultural, dominaţia bărbaţilor, cultura
redusă etc.
Comportamentul inadecvat al cadrelor didactice rezultă din: provocări ale elevilor; insuficienta
dezvoltare a competenţelor cadrelor didactice – deficienţe de comunicare cu elevii; lipsa competenţelor de
management al clasei; insuficienta pregătire psiho-pedagogică; nivelul scăzut de motivaţie al cadrelor
didactice pentru ceea ce fac; stres, oboseală; lipsa vocaţiei; lipsa continuităţii în activitatea unor cadre
didactice la aceeaşi clasă (dificultăţi pentru elevi).
Principalele măsuri de prevenţie sunt: regulamentul şcolar; rolul consilierilor şcolari în prevenirea
violenţei este foarte important; informarea la ore de dirigenţie despre consecinţele violenţei; implicare
elevilor în prevenirea violenţei propriu-zisă: acţiuni de conştientizare de către elevi a efectelor negative ale
violenţei organizate în şcoli, organizarea de întâlniri cu autorităţi din poliţie, întâlniri cu părinţii (consilierea
specializată a acestora), programe de formare a cadrelor didactice (managementul clasei de elevi), asistenţa
familiilor cu probleme, elaborarea de materiale informative pe tema violenţei şi prevenirii acesteia, evaluări
psihologice.
Cele mai utilizate măsuri de intervenţie sunt sancţiunile şi asistenţa. Aceste cazuri, de obicei sunt
sancţionate prin: observaţii individuale; mustrare în faţa clasei/consiliului profesoral; mustrare scrisă;
eliminare de la cursuri pentru o perioada; exmatriculare; amenzi, activităţi extracurriculare. Asistenţa celor
implicaţi în astfel de situaţii se face prin: discuţii cu persoana în cauză, discuţii cu un consilier şcolar.
Interacţiunea individ-mediu şcolar are o mare importanţă în demersul educativ, iar mediul şcolar trebuie să
ofere toate condiţiile necesare bunei desfăşurări ale activităţii didactice, astfel încât ambianţa educaţională
din cadrul şcolii să fie una propice dezvoltării elevilor.
Unul dintre factorii care poate afecta comunicarea şi relaţiile ce se stabilesc în acest mediu este
violenţa şcolară. Dardel Jaouadi spune: lupta împotriva violenţei şcolare are ca rezultat ameliorarea relaţiilor
şi a comunicării între persoanele implicate în activitatea educaţională. Acest lucru este esenţial pentru
desfăşurarea activităţilor educaţionale, care au ca scop formarea de personalităţi armonioase, active şi
creatoare, în concordanţă cu cerinţele individuale şi sociale.
Bibliografie:
 Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
COMBATEREA VIOLENŢEI ŞCOLARE
Prof. ŞORLEI ELENA

Judeţul Vâlcea
Violența în școli este o problemă în mod special delicată. Altădată școala, definită că instituție de
educație publică, era considerată că un spațiu sacru al învatarii, relativ autonom față de societatea adulților,
cu problematica ei complexă legată de viață. Astăzi, lumea școlii a căpătat o permeabilitate crescută,
asimilând tensiunile și disfuncționalitățile societății.
Școala a devenit un spațiu în care se confruntă valorile și practicile tradiționale, care structurează
procesul învatarii academice, cu sisteme de valori mai ample, mai dificil supuse unei structurări riguroase și
controlului social, generate de învatarea socială, în care media intervine că agent formator cu un potențial de
fascinație și atractivitate net superior.
Prevenirea violenței școlare este cel mai important aspect în răspunsul pe care societatea îl poate da
acestui fenomen social. Sistemul educațional, deși dispune de autonomie, este o realitate socială ce se află în
interacțiuni complexe cu societatea în general. De aceea, strategia de prevenire a violenței școlare nu poate fi
o veriga izolată a prevenirii violenței generale; o asemenea strategie, atunci când este realistă și, deci,
eficientă, are consecințe asupra societățîi la nivel general.
Menţionez cateva intervenții la nivel individual, relaţional, curricular şi social:
 Identificarea timpurie a elevilor cu potențial violent și a cauzelor care pot determina manifestări de
violență a acestora, prin implicarea cadrelor didactice și a personalului specializat .
 Elaborarea și derularea unor programe de asistență individualizata pentru elevii implicați.
 Valorificarea intereselor, aptitudinilor și capacității elevilor care au comis acte de violență prin
implicarea acestora în activități școlare și extra-școlare.
 Responsabilizarea elevilor cu comportament violent prin aplicarea unor măsuri de intervenție cu
potențial educativ și formativ; evitarea centrării exclusiv pe sancțiune și eliminarea din practică
educațională a unor sancțiuni care contravin principiilor pedagogice.
 Identificarea și asistarea elevilor care au fost victime ale violenței școlare prin implicarea cadrelor
didactice, a personalului specializat , a părinților.
 Informarea părinților cu privire la serviciile pe care le poate oferi școală în scopul prevenirii violenței
școlare și ameliorării relațiilor părinți-copii (consiliere, asistență psihologică, mediere);implicarea în
astfel de activități a personalului specializat .
 Colaborarea școlii cu familiile elevilor cu potențial violent sau care au comis acte de violență.
 Semnalarea de către școală a cazurilor de familii cu un comportament violent față de copii și
implicarea în rezolvarea acestora .
 Elaborarea unor strategii coerente de prevenire și intervenție, care să fie fundamentate pe diagnoză
situației existente și să fie incluse în planul de dezvoltare instituțională; inițierea unor programe care
să răspundă unor situațîi specifice unitățîi de învatamânt respective (identificarea riscurilor în
contextul concret al școlii, a actorilor cu potențial violent sau cu risc de a deveni victima), cu
implicarea activă a elevilor că actori și că parteneri cheie;
 Transformarea regulamentului de ordine interioara, specific fiecărei școli, din instrument formal în
mijloc real de prevenire.
 Dezbaterea, în timpul orelor de consiliere și orientare, a situațiilor de violență petrecute în școală sau
în vecinătatea acesteia și încurajarea exprimarii opiniei elevilor privind aceste situații și posibile cai
de soluționare.
 Initierea unor programe de sensibilizare a comunității privind fenomenul de violență școlară.
 Organizarea de campanii sociale.

 Stimularea cooperării inter-institutionale și implicarea societățîi civile în inițierea, derularea,
monitorizarea și evaluarea unor programe anti-violență la nivel național.
 Includerea unor teme privind violență școlară în programele de formare continuă a cadrelor didactice
Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social și care
se traduce printr-o pierdere a integrității , ce poate fi fizică, materială sau psihică. Comportamentele agresive
au o evoluţie lentă, deseori acestea se declanşează după o lungă perioadă de timp. Agresivitatea, în ceea ce îi
priveşte pe elevi, se defineşte printr-o paletă largă de comportamente, cum ar fi lipsa cooperării cu profesorii
precum şi un nivel scăzut de autocontrol.
Prevenirea violenței școlare este cel mai important aspect în răspunsul pe care societatea îl poate da
acestui fenomen socială. Măsurile de combatere a comportamentului agrsiv în mediul şcolar trebuie luate
atât la nivel individual, cât şi la nivel relaţional (în mediul şcolar, dar şi social).
În concluzie, comportamentul violent în mediul şcolar reprezintă, în prezent, o problemă
comportamentală cu care se confruntă majoritatea şcolilor. Eliminarea tuturor cauzelor care duc la
declanşarea acestuia este aproape imposibilă, dar preocupările pentru combaterea într – o măsură cât mai
mare posibil, sunt absolut necesare.
Bibliografie:
 Cosmovici, A., Iacob, L. (1998) , Psihologie școlară , Editura Polirom, Iași;
 Debarbieux, E., (2010), Violenţa în şcoală: o provocare mondială?, Institutul European, Iaşi;
 Ferreol, G., A Neculau, (2003). Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi;
 Institutul de ştiinţe ale educaţiei UNICEF, (2006), Violenţa în şcoală, Editura Alpha MDN,
Bucureşti;
 Huditean , A., (2002) , Deviantă comportamentală la elevi , Psihomedia , Sibiu;
 Neamțu , C., (2003) , Deviantă școlară, Editura Polirom , Iași;
 Şoitu L., Hăvărneanu,C., (2001). Agresivitatea în şcoală, Editura Institutului European, Iaşi.
Prof. TĂTARU ANASTASIA

Judeţul Vâlcea
informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, si pana la cele mai
putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In acest context, aparitia diferitelor
forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care
semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului.
face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile de prevenire.
dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agrasivitatea.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si a evoluat
apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca”. In sens
etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a infrunta un
obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a raspunde
ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din scoala, mass-media
constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate , care sunt sustinute de structuri
de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la comportamente agresive.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie, de utilizare a
superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in problematica
violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul fenomenului violentei:
“Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se
traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta dezorganizare poate
sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar
din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce violenta
tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si politice
ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca este mai
potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de semnificatia lor sociala, nu spun
nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile sociale in vigoare. Multa vreme, de
pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un lucru firesc, ce face parte din actul
educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce
altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala
trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata
schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii
pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In
ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi,
cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile
Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative de
omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia
este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse
favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ, de
personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi dintre
copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului parintilor si
traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de munca, de somajul
ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale, dar si
psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu mai sunt sau sunt
putin disponibili pentru copiii lor.
Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta
intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente
educationale – lipsa de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o
extrema la alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta dn rai”.
Sunt si parinti care privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe
care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine
exigente si cauta sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va
determina pe elev sa adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina
de cooperare a institutiilor implicate in educatie.
Pentru fostele tari comuniste, conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul
tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai mult cu
cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala – munca,
meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza locurilor de munca, criza
familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii copilului.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat in
considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii, se
promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a copilului.
Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei miscari de influentare
reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational.
Fiecare grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii
este un proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale bune si
un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si productiva a
clasei”(Weber).
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea este
lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane doar un
receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa, iar opiniile
elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nevoia de expresie si de comunicare e
o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor
nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a elevilor,
corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi. Indiferenta profesorilor
este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt numerosi elevii care sufera ca urmare a
acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala,
de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii. Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un
ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau,
dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza pe elevii
cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la activitati,
indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele, violentele verbale
fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in situatia de esec si care este
pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate rezolva traieste o angoasa profunda.
Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii, pentru ca este dispretuit de colegi, isi
pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar si in domeniile in care nu se afla in situatia de
esec.acesta este momentul in care pot sa apara conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de
revansa si revalorizare, manifestari de provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in
general. In contextul actual, esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il
raneste pe individ, ii afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia
revansa intr-un fel.
Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt in
mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in cadrul formarii
initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi “fara
probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o
formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”. Nu putem astepta
pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile unui mediu familial instabil,
tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a regulilor
scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toti membrii grupului scolar.
Bibliografie:
 Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucureşti, Editura Economică,
2003.
 Ilut, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iaşi,
Editura Polirom, 2004, p.107-122.
(coord.), Violenţa – Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.47-57.
 Mitrofan, N., Agresivitatea, în Neculau, A.(coord.), Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom,
1996.
Prof. TERTEREANU AURELIA

Judeţul Vâlcea
Violența umană este o temă a prezentului în multe țări, violența socială, ca și cea interpersonală
reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaționale pentru a promova
conștientizarea acestui fenomen și a pleda pentru mijloace nonviolente de interacțiune și de reglare a vieții
sociale.
Situația generală îngrijorează, pentru că violența a devenit o temă cu care se confruntă toate
societățile, necesitând o luare de poziție la nivelul întregului corp social și dezvoltarea unor strategii de
investigație, prevenire și control.
Familia este mult discutată, cercetătorii din științele sociale acceptând ideea schimbării structurii și
valorilor ei, ca și a degradării climatului de securitate și refugiu cu care este familia asociată în mod
tradițional. Modernitatea și condiția urbană au generat noi forme de violență și au provocat schimbări la
nivelul valorilor și aspirațiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar și lipsei de educație și de
informație generează contexte de viață privată în care violența este un comportament tolerat, chiar acceptat,
el fiind învățat de copii și reprodus ca modalitate esențială, frecventă și “firească” de comportament
interpersonal.
Violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau audiovizuală,
informează în permanență cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, și până la cele mai
puțin șocante (dar nu mai puțin vinovate), cum ar fi violențele verbale. În acest context, apariția diferitelor
forme de violență în mediul școlar pare aproape o fatalitate și devine, adesea, un lucru obișnuit,cu care
semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului.
Chiar dacă reprezintă o problema delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenței nu se poate
face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare și posibilitățile de prevenire.
Problema violenței în școală poate și trebuie să devină o temă de reflecție pentru toți cei implicați în actul
educațional. Cu atât mai mult cu cât școala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe
programe de prevenire a violenței și pentru a rupe cercul vicios al violenței în mediul școlar.
În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, deformare a
competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a
raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Misiunea școlii nu este doar de a pregăti forța de muncă. Școala
trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăța, dorința de a reuși și de a face față
schimbărilor de pe piața muncii.
În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții
pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În
ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totuși,
cunoștințele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile
Ministerului de Interne și ele vizează diferite tipuri de infracțiuni comise de minori: omoruri, tentative de
omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi, tâlhării.
Violența școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia
este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violența în școală, se consideră drept surse
favorizante factorii exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, ca și factori ce țin de individ, de
personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivității elevilor. Mulți dintre
copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate,au experiența divorțului părinților și
trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat și de criza locurilor de muncă, de șomajul
ce-i atinge pe foarte mulți părinți. Părinții sunt confruntați cu numeroase dificultăți materiale, dar și
psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eșecului. În aceste condiții, ei nu mai sunt sau sunt
puțin disponibili pentru copiii lor.
Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii: violența
intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijența, la care se adaugă și importante carențe
educaționale – lipsa de dialog, de afecțiune, inconstanta în cerințele formulate față de copil (treceri de la o
extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricții foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sancționare a copilului pe motiv că “bătaia-i ruptă din rai”.
La rândul său, mediul social conține numeroase surse de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină
violența școlară: situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza
valorilor morale, mass-media, disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa
de cooperarea instituțiilor implicate în educație.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt și ele într-o strânsă corelație cu comportamentele
violente, la acestea adăugându-se problemele specifice vârstei adolescenței. Adolescența este o perioadă de
transformări profunde pe plan fizic, psihic și social. Acum adolescentul este fericit, se simte bine în pielea sa
și două ore mai târziu este trist, deprimat, descurajat. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere,de
forță și sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste
emoții, adolescenții dezvoltă reacții de provocare, de agresivitate, de opoziție față de părinți și profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinți-copii și profesor-elev este absolut necesar.
Adolescentul dorește să fie înțeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de cele mai multe ori,
el nu recunoaște și nu exprimă acest lucru. Nu întâmplător se afirmă că violența școlară pleacă, în primul
rând, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violențelor școlare înseamnă a ameliora calitatea
relațiilor și a comunicării între toate persoanele angrenate în actul educațional.
Școala însăși poate reprezenta o sursă a unor forme de violență școlare și acest lucru trebuie luat în
considerare în conceperea diferitelor programe de prevenire și stăpânire a violenței. Școala este un loc unde
elevii se instruiesc, învață, dar este și un loc unde se stabilesc relații, se promovează modele, valori, se
creează condiții pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și morală a copilului. Clasa școlară constituie un grup
ai cărui membrii depind unii de alții, fiind supuși unei mișcări de influențare reciprocă ce determină
echilibrul funcțional al câmpului educațional.
Fiecare grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament. Însuși actul predării-învățării
este un proces relațional, iar gestiunea acestor relații se înscrie în ceea ce unii autori numesc managementul
clasei școlare, si anume “setul de de activități prin intermediul cărora profesorul promovează
comportamentul adecvat al elevului și elimină comportamentul inadecvat, dezvoltă relații personale bune și
un climat socio-emoțional pozitiv în clasă, stabilește și menține o organizare eficientă și productivă a clasei”
(Weber).
Comportamentele violente ale elevului își pot avea originea și într-un management defectuos al
clasei școlare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaționale la o populație școlară considerabil
schimbată. Este nevoie de o formare specifică, în măsură să permită satisfacerea cerințelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem aștepta pasivi ca problemele să se rezolve de la sine. De exemplu, în condițiile unui
mediu familial instabil, tensionat, conflictual, școala poate reprezenta pentru elev o a doua șansă.
Bibliografie:
 Liiceanu, A.,Violența umană: o neliniște a societății contemporane, in Ferreol,G., Neculau, A.
(coord.),Violența – Aspecte psihosociale, Iași, editura Polirom, 2003, p.47-57.
 Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie socială, Iași, Editura Polirom,
1996, p. 427-437.
 Salavastru, D., Violența în mediul școlar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violența –
Aspecte psihosociale, Iași, editura Polirom, 2003, p.119-137.
COMPORTAMENTUL VIOLENT DISTRUGE VIEȚI ȘI DESTINE
Prof. TOMA ANTONETA

Școala Gimnazială “Anton Pann” Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Una din formele acute ale violenţei îşi are rădăcina în mediul familial, acolo unde copiii ar trebui să
întreţină relaţii intergrupale necesare socializării şi formării sale ca personalitate. Totul începe cu neglijenţa
părinţilor, grija prea mare pentru ziua de mâine îi face pe aceştia să-şi scape copiii de sub control şi să nu
mai dea atenţie nevoilor şi modului de comportare al copiilor. La acestea se adaugă anturajul din care fac
parte adolescenţii şi dezinteresul lor faţă de cei din jur. Trăiesc continuu cu părerea că lumea le aparţine.
O mare influenţă asupra „micilor delincvenţi”o au, în altă odine de idei, criza nebună de bani şi
faptul că sunt crescuţi într-un mediu al alcoolemiei în care toţi sunt învăţaţi să obţină ce vor prin fel şi fel de
metode, departe de a ţine cont de o anume lege. Sunt ieşiţi de sub control din dorinţa de afirmare, de
distracţie. . Pun în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi, din păcate, în familie: violenţa, neglijenţa,
dezinteresul, răzbunarea. Foarte mulţi dintre adolescenţi abandonează şcoala, iar şansele de a deveni un
delincvent sunt mult mai mari.
Delincvenţa juvenilă, tot mai des întâlnită în ziua de azi, este masca „la modă” a acelor tineri care
încep să se maturizeze şi trec printr-o perioadă cu multiple schimbări ce implică tulburări comportamentale
şi crize de personalitate. Deci, o etapă de viaţă – normală dealtfel – stimulată de indiferenţă şi carenţe
educaţionale, ce poate duce la conturarea unui psihic haotic şi un ego traumatizat.
În literatura de specialitate, sunt evidențiate mai multe forme de agresivitate:
− în funcţie de agresor, există o agresivitate a tânărului şi una a adultului, masculină şi feminină,
individuală şi colectivă, spontană şi premeditată;
− în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, se distinge între
agresivitatea fizică şi cea verbală, între agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi
agresivitatea indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari;
− în funcţie de obiectivele urmărite, există o agresivitate ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui
câştig material şi una ce vizează predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei;
− în funcţie de forma de manifestare, se diferenţiază între agresivitatea violentă şi cea nonviolentă,
între agresivitatea latentă şi cea manifestă.
La nivelul scolii foarte des folosită este violenţa emoţională și cea verbal, afectând nivelul stimei de
sine.. Conştiinţa lipsei de putere, a inferiorităţii, poate crea o nevoie de afirmare, atât de puternică, încât
devine agresivitate distructivă.
Într-o lucrare publicată pe siteul O.N.U., conform unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
despre violenţă ("World Report on Violence and Health"), violenţa se defineşte ca folosirea intenţionată a
forţei fizice sau a puterii de altă natură, care îndeplineşte următoarele condiţii:
- este fie pusă în aplicare, fie ia forma unor ameninţări;
- este îndreptată împotriva propriei persoane, a altei persoane sau împotriva unui grup sau a unei
comunităţi;
- are ca rezultat sau este foarte probabil să aibă ca rezultat rănirea, moartea, abuzul psihologic,
probleme de dezvoltare sau supunerea la lipsuri.
Pe scurt, violenţa constă într-o agresiune sau un abuz. Există trei teorii explicative ale
comportamentului agresiv:
- agresivitatea este înăscută, poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi Konard Lorenz. În
viziunea lui Freud oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi;
- agresivitatea e un raspuns la frustrare. Cei care susţin această afirmaţie pleacă de la convingerea că
agresivitatea este determinată de condiţiile externe. Cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria
frustrare - agresiune formulată de J. Dollard; agresivitatea este un comportament social învăţat.
Violenţa este, din păcate, tot mai vizibilă în zilele noastre, în diverse medii, sub diferite forme. Din
cauza mijloacelor de informare, care prezintă diverse scene de violenţă, de la cele mai uşoare forme, până la
cele mai grave, violenţa se propagă foarte uşor. Cele mai întâlnite forme ale violenţei din mediul şcolar
sunt:
- violenţa fizică provoacă victimei o serie de vătămări corporale prin diferite modalităţi: împingere,
bruscare, pălmuire, bătaie, folosirea unor obiecte contondente, înjunghiere, împuşcare;
- violenţa verbală se manifestă prin ridicarea tonului, certuri, injurii, utilizarea limbajului licenţios,
obscen şi pornografic;
- violenţa psihologică constă în acţiuni ce aduc atingere integrităţii psihice a individului:
intimidare, batjocură, umilire, tachinare, ironizare, sfidare, dispreţ, ameninţări, denigrare.
Violenţa şcolară este de cele mai multe ori nefatală, dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltării
persoanei. Violenţa verbală şi cea psihologică pot lăsa urme mai adânci decât violenţa fizică, afectând
capacitatea de adaptare socială. Datele existente arată că fenomenul violenţei şcolare are o tendinţă
constantă de creştere, la aceasta contribuind familia, şcoala, industria divertismentului şi mass media.
Comportamentul agresiv a evoluat ca parte a strategiei reproductive a bărbaţilor, deci nu ar trebui să
ne surprindă că cel mai înalt grad de agresivitate le este propriu bărbaţilor tineri, adolescenţilor, care se află
în perioada maximei activităţi sexuale.
Dacă aruncăm o privire asupra jocurilor şi jucăriilor preferate de băieţi încă din primii ani de şcoală,
vom descoperi că o bună parte dintre ele au conexiune cu simularea vânătorii, a războiului şi a luptei. Până
la apariţia calculatoarelor, copiii erau foarte inventivi în meşterirea diferitelor arme şi organizarea jocurilor
belicoase.
Bibliografie:
 Revista Națională de Drept, Nr. 1/2015.
 Ana Muntean, Anca Munteanu, Violența, trauma, reziliența, Ed. Polirom.
 Emile Durckheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Științifică.
 Dorian Furtuna, Homo aggressivus: De ce nu se opresc războaiele şi violenţa, Editura Lexon
Prim, Chişinău, 2015, pag 21-60.
GESTIONAREA FURIEI ELEVILOR
Prof. ȚILEA ADELINA ELENA

Judeţul Vâlcea
Furia, alături de frică, tristețe și bucurie reprezintă una din emoțiile bazale ale ființei umane și, deci, a
copiilor. De aceea, important pentru adulții semnificativi in viața lor, începând cu părinții și continuând cu
cadrele didactice și alte figuri reprezentative din comunitate, să îi învățăm cum să trăiască cu furia, cum să
treacă prin ea, fără să se transforme în agresivitate și violență. În acest sens, specialiștii din domeniul
psihoeducației vin cu recomandări precum:
Să ne ajutăm copiii să își descarce furia prin joc. Spre exemplu, disciplina educației fizice și sportul
creează o oportunitate înaltă pentru descărcarea psihonervoasă a elevilor, de la cei mai mici până la
adolescenții din clasele liceale. Concursurile și competițiile sportive, organizate sub principiul fair-play-ului,
oferă satisfacții și beneficii consistente pe linia descărcării furiei și transformării acesteia în energie pe care o
pot folosi constructiv într-o confruntare organizată. Simpla bătaie cu perne, adorată de majoritatea copiilor și
practicată atât acasă, cât și în taberele școlare, poate ajuta.
De asemenea, ajută orice implică mișcare, de la alergarea în parc, la lovirea mingii cu piciorul, a
sacului de box cu pumnul sau a mingii cu racheta de tenis ori cu palma pe terenul de volei. Util este, nu doar
să le creeăm astfel de cadre de manifestare nonhaotică, ci chiar să discutăm și să îi facem conștienți de cum
se simțeau înainte și după, cum sunt trăirile lor corporale și beneficiile, începând cu propria stare de bine și
ajungând pâna la relațiile cu ceilalți colegi. Întotdeauna este foarte important să le explicăm limitele de
siguranță ale jocului. Lovim pernele, nu pe noi, lovim mingea și nu pe celălalt elev.
Dacă intensitatea este atât de mare, încât jocul nu mai este o manieră potrivită, să fim aproape de ei,
cât mai blânzi și răbdători. În măsura în care elevul devine violent față de altcineva și de obiectele din
mediu, recomandarea de mai sus devine insuficientă, întrucât este nevoie de o intervenție de gestionare a
descărcării furiei ce a atins un vârf cu care copilul nu se mai poate descurca și care îi dezorganizează
comportamentul. Intervenția în ,,criză’’ va presupune manifestarea calmului din partea cadrului didactic sau
al adultului din imediata sa apropiere și, cu multă fermitate, îl vom imobiliza îmbrățișându-l (atenție: să nu îl
agresăm la rândul nostru), spunându-i că înțelegem că e furios, dar nu putem permite să facă nimănui rău,
cum nici lui nu putem permite să îi facă altcineva rău.
Să ne amintim că tuturor copiilor, aproape fără excepție, le este cel mai la îndemână să își descarce
furia, din păcate, alături de personele cele mai apropiate. Cumva copilul se simte în siguranță să își verse
nervii pe mama care simte că îl iubește și cu care se simte în siguranță că nu îi va pierde afecțiunea. Dacă se
întâmplă ca elevul să aibă o relație de atașament foarte strânsă cu un cadru didactic, relația să fie atât de
închegată și figura profesorului să fie un soi de substitut parental, în mod paradoxal, într-o astfel de relație
pot exista descărcări de violență și agresivitate de orice tip (fie verbală, fie fizică față de obiecte, mediu sau
persoane). Explicația derivă din faptul că elevul se simte securizat într-o astfel de relație încât să își permita
să piardă controlul și să iși “verse nervii”, fără să se simtă amenințat că va pierde acea relație dacă se va
exprima în trăirile sale cele mai autentice.
Să renunțăm la tendința firească de a ține morală, de a critica sau de a da o lecție. Furia, când
izbucnește, trimite rațiunea la plimbare. Este un fapt dovedit în zilele noastre de către neuroștiințe. Așa că, e
ca și cum am încerca să purtăm o dicuție logică și rațională cu o persoană în stare de ebrietate. Complet
inutil! De maxim ajutor este să însoțim elevul în descărcarea potrivită a furiei și nu interzicerea ei.
Să renunțăm la impulsul de a pedepsi. Riscul e sa înțeleagă că el nu e acceptat cu toate emoțiile sale
și va avea nu numai problema furiei cu care nu se descurcă nerezolvată, dar și una în plus: pierderea
afecțiunii și aprecierii adultului (fie el părinte sau cadru didactic).
Este indicat să taxăm comportamentul agresiv, nu emoția și personalitatea elevului. Îi putem spune: ,,
nu putem fi de accord cu faptul că trântești ușa / spargi geamul / îți bruschezi colegul, poți să îți verși nervii
pe această saltea”. Deci, îi rejectăm comportamentul, nu și ceea ce simte el, oferindu-i în același timp și o
soluție posibilă la ce să facă cu această furie.
Furia e sănătos să fie exprimată, uneori, cât se poate la propriu. E exemplificat frecvent cazul unui
băiețel de 7-8 ani căruia i-a murit tatăl. Pentru că nu i s-a permis, nu a fost încurajat să își exprime tristețea și
durerea pierderii, la un moment dat, devenind extrem de irascibil și izbucnea din orice. Unchiului sau i-a
venit o idee salvatoare. Au mers la garaj, au luat un sac cu borcane goale și le-au spart lovindu-le cu furie de
zid. În timp ce aruncau câte un borcan pe rând, fiecare spunea câte o supărare: ,,Sunt supărat pentru ca eu nu
mai am cu cine să joc fotbal”, ,,Mă enervează că toată lumea mă întreabă de tata, ce s-a întâmplat cu el”.
În cadrul orelor de educție fizică și sport, principiul poate fi aplicat cu success sub forma jocului
,,Loviturile cu supărări”. Le oferim elevilor posibilitatea să aleagă o supărare, ceva ce i-a iritat, deranjat să o
numească și să verifice identificând intensitatea respectivei trăiri. Când sunt pregătiți, aruncă, fie cu mingea
de handbal, fie lovesc cu piciorul mingea de fotbal înspre poarta goală, strigând respectiva supărare. Cu cât e
mai mare supărarea trebuie să arunce mingea mai cu forță. La final îi întrebăm cum se simt.
Aproape, fără excepție, vor afirma că se simt ,,eliberați”, mai ,,ușori”, ,,mă apucă râsul, plânsul
acum”, ,,nu știu ce s-a întâmplat, dar, clar, e mult mai bine acum”, ,,a mai trecut din supărare”, ,,parcă nu mă
mai deranjează atât de tare”. Acest efect benefic al sportului și mișcării, în ceea ce privește trăirea de furie, e
posibil, datorită faptului că noi, oamenii, suntem fiinite unitare, existând o interconexiune între mintea-
sufletul-corpul nostru. De aceea, de exemplu, emoțiile și trăirile foarte puternice, dintre care și furia, dacă nu
sunt descărcate sănătos, ele se vor ,,încastra” cumva în corp, și le vom putea recunoaște de la o ușoară
rigiditate până la adevărate blocaje și boli psihosomaice. În sens invers, o dată descărcate, la nivel
corporal, se deschide șansa drenării lor și la nivel emoțional și mental. Acestă înțelegere apare și în
dictonul prea bine cunoscut ,,Mens sana in corpore sano”.
În concluzie, să ne învățăm elevii că e uman să trăim și furie, cum să o gestionăm și să ne descurcăm
cu ea fără să ne facem rău nouă sau celor din jur, și că sub furie e întotdeauna o suferință, o durere, o apăsare
pe care trebuie să o cunoaștem ca să ne putem ocupa de ea și să o rezolvăm, iar orele de educție fizică sunt
doar un punct de pornire, un cadru potrivit prin care poate fi realizat acest deziderat.
Bibliografie:
 Andronache, Flori, Bulling-ul, suferința nerostită a copiilor noștri, Bucureşti, 2018.
 Neculau, Adrian, Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași, 2003.
 UNICEF, Violența în școală, Bucureşti, 2005.
CUM PREVENIM ŞI COMBATEM VIOLENŢA ŞCOLARĂ
Prof. UDREA RAMONA

Şcoala Gimnazială Nr.4 Rm.Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Trăim într-o perioadă caracterizată de un ridicat acces la arme şi muniţii, acte de terorism, furie, găşti
şi violenţă, un mediu care favorizează expunerea a mult prea mulţi copii de vârstă şcolară la un nivel ridicat
de violenţă în mediul lor social. Deşi modalitatea socio-emoţională prin care trauma determină delincvenţă
şi violenţă pentru unii tineri dar nu şi pentru alţii, nu sunt încă pe deplin înţelese. Cercetătorii au demonstrat
că tinerii care raportează niveluri ridicate de expunere la traume sunt mult mai predispuşi la violenţă şi
delincvenţă.
Un stil de viaţă stresant, experiențele traumatice, problemele emoţionale nerezolvate şi furia asociate
copiilor de şcoală poate duce la furie continuă, comportamente agresive, şi la alte forme de violenţă în
interiorul sau în afara şcolilor. Expunerea copiilor la violenţa în şi în jurul şcolilor ar trebui să fie o
preocupare crescândă. Provocările recente precum agresiunea în şcoală şi producerea a tot mai multe
evenimente de hărţuire (bullying) pe internet au condus la iniţiative prioritare care vizează violenţa şi
prevenirea violenţei. Analiza experienţelor şcolilor în iniţierea, derularea şi evaluarea activităţilor de
prevenire şi combatere a fenomenelor de violenţă a condus la următoarele concluzii:
Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenire şi activităţile de asistenţă acordată
elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente anti-violenţă. În majoritatea cazurilor,
nu există parteneriate sau cooperare reală nici la nivelul unităţii şcolare (între elevi, cadre didactice, părinţi,
conducerea şcolii) şi nici la nivel interinstituţional, care să definească situaţiile de violenţă, să elaboreze
strategii de prevenire şi control, să monitorizeze şi să evalueze impactul acestora.
Măsurile şcolii vizând prevenţia şi controlul fenomenelor de violenţă sunt, în cea mai mare parte,
formale şi stereotipe. Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu
gravitatea faptelor şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al
elevilor consideraţi elevi-problemă.
Măsurile de control şi pază care predomină sunt cele bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor
reprezentanţi ai autorităţilor de pază şi protecţie, în defavoarea celor care se bazează pe formarea cadrelor
didactice, a elevilor sau a consilierilor.
În ceea ce priveşte actele de violenţă care au loc în vecinătatea şcolii, conducerea unităţilor şcolare şi
cadrele didactice par să acorde atenţie acestora numai dacă se manifestă şi în şcoală, ajungând să cunoască
actorii din vecinătatea şcolii care au potenţial violent numai după ce un fenomen de violenţă a avut loc.
Şcolile reclamă insuficienţa resurselor de care dispun pentru contracararea fenomenelor de violenţă
şcolară. Unii consilieri au încă o atitudine pasivă, ignorând atribuţiile şi rolul proactiv pe care trebuie să-l
aibă în comunitatea şcolar.
Cadrele didactice trebuie să continue să fie conştiente că expunerea copiilor la violenţă au efecte
asupra socializării, a educaţiei, şi a comportamentului în şcoli. Permanenţa violenţei şcolare subliniază
necesitatea desfăşurării unor evaluări în fiecare şcoală ca o componentă de bază în procesul de intervenţie.
Planificarea şi colaborarea sunt esenţiale în pregătirea sistematică şi temeinică pentru prevenire şi reducerea
actelor de violenţă.
Cadrele didactice trebuie sa observe comportamentul elevilor. Rolul învaţătorului este acela de a
omogeniza colectivul, de a-i determina să-şi respecte colegii şi cadrele didactice. La nivelul clasei este
indicată elaborarea unui regulament intern. În conditiile în care situaţiile de violenţă şcolară nu pot fi
rezolvate în mod direct prin acţiunea efectivă şi imediată a cadrului didactic se impune formarea unei echipe
(în cadrul căreia să fie incluse atât cadrele didactice cât şi psihologul şcolii, medicul, reprezentanţi ai
poliţiei, pompierilor, primăriei).
O altă metodă de prevenire şi combatere a violenţei este elaborarea R.O.I., aducerea acestuia la
cunoştinţa atât elevilor cât şi părinţilor şi respectarea sa strictă. La nivelul şcolii se pot înfiinţa grupuri de
dezbateri în care să se pună în discuţie dificultaţile muncii de formare a comportamentului prosocial al
elevilor.
Înfiinţarea în cadrul şcolii a unui centru de consultanţă cu părinţii şi elevii unde să se poată depista,
mediatiza, şi dezbate acte de violenţă şcolară. Ca masură de constatare a gradului de violenţă în şcoală este
indicată supravegherea elevilor cu ajutorul sistemelor video. Pentru a evita evoluţia şi perpetuarea violenţei
în mediul şcolar, este necesar ca M.E.C să aibă o bună colaborare cu Mass-Media (C.N.A) şi să semnaleze
părinţilor impactul pe care vizualizarea emisiunilor necorespunzătoare vârstei îl are asupra copilului, căci
sprijinul familiei este hotărâtor.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenţei şcolare implică a ţine cont de toţi factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Şcoala are un rol
important în prevenirea violenţei şi asta nu numai în condiţiile în care sursele agresivitatii sunt în mediul
şcolar ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul graniţelor şcolii.
Una dintre cele mai eficiente metode de reducere a violenţei în şcoală costă puţin, dar este insuficient
folosită. Observarea şi urmărirea semnelor de avertizare sunt de o importanţă esenţială în prevenirea
violenţei în şcoală. De multe ori, atunci când actele de violenţă şcolară sunt planificate, semne de avertizare
sunt evidente. Nevoia de observare continuă şi examinarea continuă a contextului în care elevii
interacţionează şi răspund la dinamica comunităţii şcolare sunt esenţiale pentru monitorizarea violenţei
şcolare.
Pregătirea şcolii pentru momente de criză, mecanisme de raportare anonime ale elevilor, instruirea
personalului, servicii de sprijin al elevilor, promovarea unui climat şcolar pozitiv, întărirea şi îmbunătăţirea
regulamentelor precum şi intervenţiile pozitive sunt toate identificate ca măsuri de prevenire a violenţei în
şcoală.
Important în negocierea măsurilor de evaluare este nevoia de a fi conştient de implicaţii. Prin urmare,
directorii şi profesorii vor trebui să comunice continuu, să compare măsurile abordate şi feedback-ul primit
în aplicarea măsurilor de evaluare a violenţei şcolare.
Programe de prevenire: Programele bazate pe observaţii trebuie să se sprijine pe o evaluare
aprofundată şi individualizată pentru nevoile fiecărei şcoli. În mod similar, oamenii de ştiinţă au demonstrat
că programele şcolare concepute pentru a ajuta tinerii să se implice mai activ în şcoală poat ajuta la
reducerea violenţei în rândul tinerilor.
Demersuri şcolare: Sistemul de intervenţii pozitive şi sprijin comportamental reprezintă o abordare
bazată pe date dovedite a avea un rol în prevenirea violenţei, în scopul de punere în aplicare a practicilor de
încredere, a măsurilor de evaluare, precum şi maximizarea rezultatelor academice şi social comportamentale
ale elevului.
Colaborare şi practică: Colaborarea practică dintre cadrele didactice presupune dezvoltarea relaţiilor
de lucru, stabilirea noilor obiective commune şi noilor căi de rezolvare a problemelor, construirea de
parteneriate, stabilirea serviciilor şi îmbunătăţirea resurselor. În prevenirea sau reducerea violenţei şcolare,
practica de colaborare necesită conducere, încredere profesională, iniţiativă în cooperare, precum şi
dezvoltarea celor mai bune practici.
Componenta culturală: Personalul serviciilor abilitate trebuie să ia în considerare existenţa
grupurilor rasialel şi etnice, grupurilor de gen, precum şi persoanele cu handicap din cadrul sistemelor
şcolare care sunt afectate de violenţă şi trebuie să înţeleagă modurile de punere în aplicare diferenţiate de
lucru cu fiecare grup. Combaterea discriminării este expresia idealului egalităţii între oameni. Deşi este
imposibil să se elimine complet violenţa şcolară, luarea măsurilor adecvate pentru a reduce factorii de risc
pentru violenţa şcolară este importantă în asigurarea succesului.
Pentru asigurarea unui sistem de siguranţă şcolară şi a unui climat optim procesului de învăţare în
şcoli, este necesară implicarea proactivă, decisă şi între limite bine-stabilite a mai multor instituţii iar în
centrul acestei cooperări se va afla, în permanenţă şcoala căreia îi revine un rol important în prevenirea
violenţei şi asta nu numai în condiţiile în care sursele agresivităţii sunt în mediul şcolar, ci şi în situaţia în
care sursele se află în mediul extern.
Bibliografie:
 Benbenishty, R., Astor, R. A., & Estrada, J. N. (2008). School violence assessment: A
conceptual framework, instruments, and methods. Children & Schools, 30, 71–81.
 Cowan, K., & Paine, C. (2013, March), Siguranţsa şcolară. Ceea ce chiar funcţionează.
Principiul conducerii, pp. 12–16.
 Maschi, T., & Bradley, C. (2008), Explorarea influenţei moderatoare a colegilor delicvenţi în
legătura traumă, furie şi violenţă în rândul tinerilor de sex masculin. Implicaţii pentru practica
asistenţei sociale. Adolescentul jurnal de asistenţă socială, 25, 125–138.
 Turner, L. A., Powell, A. E., Langhinrichsen-Rohling, J., & Carson, J. (2009), Children and
Adolescent Social Work, 26, 209–223.
TOLERANŢA
Prof. VÎLCU ALINA

Judeţul Vâlcea
Societatea moderna ridică problema în contextul psihosocial al epocii noastre. Desi fenomene ca
rasismul, violenta, terorismul, asasinatul politic nu au in principal cauze psihiatrice, ele fiind fenomene care
se nasc intr-un anumit climat social, totusi punctul de vedere psihologic sau al psihiatriei sociale nu pot fi
excluse din cadrul explicațiilor acestor fenomene.
Notiunea desemneaza totalitatea atitudinilor si comportamentelor prin care anumitor indivizi și grupuri
li se refuză drepturile si oportunitățile existente pentru alti indivizi si grupuri, in cadrul unei si aceleasi
societăți politice. Acesta este sensul principal al discriminării negative. Forma extremă de discriminare
natională, etnică, religioasă, rasială, etc. este segregația.
Reversul discriminării este actiunea pozitivă (afirmativă). In prezent, abordările multiculturale
utilizează si sintagma "discriminare pozitivă" referindu-se la abordarea unor drepturi suplimentare
comunitătilor dezavantajate de practici discriminatorii anterioare.
Rasism. Credinta existenței unei inegalități a raselor, superiorității de ordin biologic, legitimității
năzuințelor hegemonice, pastrării unui ideal de "puritate" sau de "autenticitate" - impreună cu un recurs la
epurare sau eugenism. Variantele utilizate incorporează o gindire decadentă sau celebrează, dimpotrivă,
meritele selectiei naturale. De menționat si alte clivaje, rasismul de excludere, rasismul de dominare,
rasismul propriu-zis, teoria rasială. In functie de perspectivă imaginată (de la Pearson la Chamberlain, sau de
la Gobineau la Victor Courtet), apar anumite divergențe.
Să nu uităm, de altfel, că se impun anumite nuanțe si ca orice ierarhie nu se rezumă numai la
"categoriile exploatării sau disprețului" (Andre Bejin si Julien Freund, "Racismes - antiracismes", Paris,
Klincksieck, 1986). P.A.Taguieff, in "La force du prejuge. Essai sur le racisme et ses doubles", Paris, La
Decouverte, 1988, prezintă "un inventar sistematic de trăsături definitorii": respingerea universalului,
postulatul incomunicabilității, legile eredității, voința de diferențiere. Dacă ansamblul acestor presupuneri
merită să fie chestionat, trebuie denuntat un anumit numar de "fictiuni": exaltarea unei lumi fară prejudecăți,
dragostea absolută de pace si umanitate, retorică a conspirației sau orchestrării… Fără această punere la
punct, pot să reapară orbirea, fanatismul sau resentimentul.
Intoleranța e o boală grea a Terrei, care ar trebui stearsă de pe fata Pământului. Eu am ajuns la propria
opinie, mai bine zis la o hotarare, care pentru mine acum și in viitor va fi o lege. Eu, cetățean al Pământului,
pledez pentru o societate a Toleranței, căci toleranța e ințelegere și intoleranță nu duce la nimic bun. Căci
anume ea este ușa pe care intră rasismul, discriminarea rasială, xenofobia si antisimitismul. Totuși, până la
urmă, ne dăm bine seama că de toleranță avem nevoie la orice pas. Pentru a ajunge la bine, avem nevoie de
toleranță. Pentru a fi mai buni, avem nevoie de toleranță, pentru căpătarea prieteniei, ințelegerii si fericirii,
avem nevoie de toleranță. Avem nevoie de ea ca de oxigen. Deci eu, cetățean al Europei și al Pământului,
mă angajez să resping orice altă discriminare rasială, de antisimitism si xenofobie. Mă angajez să fiu
tolerant, căci eu știu că toleranța e o piatră sacră de o temelie, care ține mai apoi să fie o clădire - o nouă
societate, o societate tolerantă.
Se consideră în principal 3 forme psihiopatoologice care dintr-un anumit punct de vedere pot fi privite
ca boli de grup:
1.Furoarea rasistă;
2.Furoarea naționalistă;
3.Fanatismul religios sau politic;
Toate aceste reacții,subliniază autorii,sunt în realitate reacții atavice,preistorice si inumane în
contextul epocii noastre,motiv pentru care ele pot fi privite și din unghiul de vedere al psihiatrului. La nivel
individual, aceste fenomene s-ar caracteriza prin scăderea nivelului activității psihice superioare, scăderea
simțului criticii și a logicii formale, cu eliberarea instanțelor instinctivo-afective, scăderea conștiinței
morale, strâmtarea câmpului conștiinței și eliberarea unor niveluri inferioare enumerate astfel de către autorii
suscitați: răspuns mimetic, răspuns la oroarea sacră privind tabuul,răspuns în scurt-circuit, răspuns oneiroid-
aglutinant, răspunsuri de autovalorizare si autosupraapreciere.
Aceste tipuri de răspunsuri se pot dezvolta în grupe și colectivitate, luând aspectul unor conduite
crimnale, cu eliberarea agresivității, ultragiilor, calomniilor, persecuțiilor ideologice, rasismul, furtului sau
uciderii în grup.
Aceste reactii ar avea deci si o origine ancestrala referitoare la prima vîrsta a umanitatii,în epoca de
aparitie a primelor arme.Rasismul aminteste epoca tribala,de intoleranta totala fata de membrii altor
triburi,furoarea tribala fiind reeditata de exemplu în cadrul furorii nationaliste, în ciuda desintegrarii unor
societati închise si înapoiate.
Înainte de a fi privit prin unghiul de vedere al psihopatologicului trebuie sa mai subliniem odata ca
rasismul apare pe baza unui complex de factori economici, ideologici si de psihologie a maselor. Rasismul,
ca forma morbida, epidemica poate lovi grupuri mari de indivizi, el putînd fi privit si ca o adevarata maladie
sociala. Rasismul apare ca rezultat al perturbarilor raporturilor interumane între indivizi de rase diferite, care
traiesc însa pe acelasi teritoriu.
Egalitatea, în sens de uniformitate este biologic vorbind imposibila. Exista deosebiri specifice între
rase, natiuni, între indivizi, existînd defecte si calitati care se compenseaza. Dar spun autorii nu ori ce relatie
dintre rase înseamna rasism si nu orice relatie alterata dintre rase are neaparat o coloratura psihopatologica.
Ca termen social, rasismul este foarte vechi (fiind cunoscut înca din mileniul al 3-lea, înaintea erei noastre
pe teritoriul Indiei si Mesopotaniei).
SAY NO TO BULLYNG BEHAVIOUR!
Prof. VOICULEȚ NICOLETA

Liceul Tehnologic „Dinu Brătianu” Ștefănești
Judeţul Argeş
The term “bullying” has become more and more well-known all over the world in recent times. This
English word means “to frighten or hurt someone who is smaller or weaker than you”. Most of the students
have probably been bullied at least once in their life. This is not a “great feeling”, it makes you feel
humiliated, insecure and of course, uncomfortable. Moreover, it often happens to lose trust in yourself, to
completely forget your abilities. This phenomenon can destroy your life, mentally and physically.
Nowadays, this negative behaviour does not occur only in schools, playgrounds, but also can take
place virtually via mobile phones, internet, social network sites and so on. This is called cyber bullying.
There are three types of bullying behaviour:
 Verbal behaviour: here we can include name calling or insulting someone about physical
characteristics such as their weight or height or other attributes including race, culture or religion.
 Physical bullying: here we can have hitting or hurting someone, intimidating someone else,
destroying their belongings.
 Social bullying: here we can include consistently excluding another person or sharing information
or images which can be harmful for the person who is bullied.
Verbal, social and physical bullying can happen in person, while the first two mentioned can happen
also on line. But, children who are bullied online are also bullied in person. But why does bullying happen in
schools? It can come from many sources. One source is bullying at home. Maybe there are parents or older
siblings who use aggression to get their way. It can also come from a type of diagnosed are undiagnosed
learning disability which inhibits the child’s ability to learn both social and problem-solving skills.
Children use bullying to replace the social skills they are supposed to develop in grade school,
middle school or high school. As children go through their developmental stages, they should find ways of
working problems out and getting along with other people. But bullies do not have to learn solving things
out as they threaten other kids, they do not have to learn to get along with other people- they just control
them. They usually solve their problems by using physical power and by intimidation.
The next question would be: what does a person who bullies look like? He does not know how to get
along with other kids, so he does not try to play with them. When you look on the playground during the
break he is probably alone. Whenever he is confronted with a problem or he feels insecure, he does not want
to take responsibility and immediately blames someone else. Also, he sometimes breaks things or throws
them out only to show his power. When the person who is bullied is afraid, he tends to be more aggressive
because this makes him feel powerful and in control.
When we talk about teenagers, we are passing to another type of bullying. Indeed, it is true that
nowadays adolescents are very mean to each other. They use the verbal abuse to intimidate the weaker
teenagers; they attack each other and also start using physical force. I noticed that they start by making fun
of them, they use nicknames, rude names and they even question their sexuality. The bullies do this to
dominate others. The teenagers who are shy, who do not want to be part of a group or who do not socialise
very well, are the targets. I think that children get involved in bullying for many reasons, such as:
 They have a low self-esteem;
 They want to get admiration and attention of their friends;
 They have a fear of being left out if they do not join it;
 They take out all their negative feelings;
 They simply do not understand how others feel;
 They were bullied themselves.

In my opinion parents must be of great help to stop their child’s aggressive behaviour. They should
be aware of this behaviour and try to do what they can to prevent it. When teachers tell you that something is
wrong with your child, you, as a parent, must take control immediately. Also, when you notice that your
child is not alright, especially mentally, that his behaviour is changed, you should involve and discover the
reasons. Maybe you start thinking that your child is bullied at school.
You rapidly get in contact with school and try to do what is best for your kid. I have already
mentioned self-esteem. There is a lot of talking about self-esteem these days, but what is it? It can be
described as a basic of self-worth. It is about taking care of yourself and other people and feeling confident
to face different situations in life. A child with self-esteem does not need to dominate others to make
themselves feel powerful and they are able to defend themselves when they need to do this.
What can school do in order to prevent bullying? I would like to be able to do more to prevent this
phenomenon and stop children from being bullied, especially in schools. So, I think school should be more
involved and have a greater role in facing bullying. I know it is frustrating for parents when their child is
bullied at school, but coming and hitting the kid who bullied is not the solution. In this case, you are doing
the same thing, you use the physical force.
Unfortunately, many parents feel alone with the problem and believe that school cannot do much to
help. Schools should provide more protection and support to children and their parents. A child who has to
endure bullying usually suffers from low self-esteem and their ability to learn and be successful at school is
dramatically lessened. Schools and parents must educate children about bullying behaviours; it will help all
children feel safe and secure at school. Children who bully need to be taught empathy for others’ feelings in
order to change their behaviours and the school must adopt a zero-tolerance policy regarding bullying.
Teachers should be very attentive to their students’ behaviour. It would be a good idea to talk to
students face to face about these negative examples, to make them aware of this and to teach them what is
good and what is bad. They are supposed to watch films showing bad behaviour and even to do role plays. I
truly believe this would be helpful for children.
Also, I think that teachers ought to encourage them to speak their minds, those who are bullied must
be courageous to tell what happens to them, who bullies them and the reasons the bully does this. They
should not be scared to express their feelings and should talk to their parents or to their teachers. The
students who are bullied are encouraged to stand up against bullying behaviour and to report it to the teacher
or to another adult.
As a teacher, you must try your best to find out how things are going for them. They have to trust
you to open up in front of you. Moreover, a teacher has to make sure that students know how people are
affected by bullying and they also know the consequences for bullying others in school.
If a parent reports a bullying incident, make sure to investigate it right away. As a teacher, you
should create an environment where your student feels safe talking with you. Be next to him and promise
him to help solve this issue. Maybe it is not enough for the victim to speak only with you, maybe he may
need to speak with a guidance counselor to regain self-esteem.
On the other hand, it would be a good idea to speak with the bully privately. At first, he will not
recognise, he will try to blame his victim. Try to keep a close eye on the victim and the bully after the
incident, that is to pay attention to what happens on the playground and outside the school, for example on
the buses.
As a conclusion, I think that even if, the bullying behaviour has spread rapidly in recent times,
especially with the help of television and internet which are very popular nowadays and have a negative
influence on children, teachers, schools and parents together can do many things to prevent this bad
behaviour. Bullying is not “cool”, but really mean and it must completely disappear !
Bibliografie:
 https://blog.ed.gov/2012/04/top-5-ways-educators-can-stop-bullies;
 https://study.com/teach/bullying-in-schools.html;
 https://www.stopbullying.gov/what-is-bullying/index.html;
ÎMPREUNĂ ÎMPOTRIVA VIOLENȚEI
Prof. ZEGREANU GIANINA

Colegiul Național „George Coșbuc” Cluj-Napoca
Judeţul Cluj
În ultimul timp, aproape zilnic, vedem la emisiunile de știri acte de violență petrecute în școli. Exista
un nivel de indisciplină inerentă în școli pe care îl putem explica și înțelege într-o oarecare măsură, prin
faptul că elevii sunt la o vârstă la care sunt tentați să nu respecte reguli. Dar de la această indisciplină
inerentă vârstei se poate ajunge foarte usor la un comportament violent dacă societatea, scoala nu intervine
cu metode eficiente de prevenire și combatare a violentei.
Lipsa modelelor sociale, mediatizarea excesivă a cazurilor de violenţă şi indisciplină pot influenţa
comportamentul elevilor, aceştia putând fi tentaţi să imite acţiunile văzute la televizor. Societatea
românească trece printr-o criză din punctul de vedere al valorilor sociale. Violenţa este din păcate pentru
mijloacele de informare în masă o afacere rentabilă, iar formele dramatizării şi exagerării atrage publicitatea
dorită, rating-ul.
În mass-media se pune accentul pe ideea că nu este nevoie să ai multă şcoală pentru a avea succes în
viaţă şi că succesul se măsoară în primul rând prin bani. Aceste modele sunt perpetuate şi în familie, şi pe
stradă, iar şcoala are puţine şanse de a schimba mentalitatea elevilor în condiţiile în care toate celelalte surse
de informare spun contrariul. Copiii sunt în şcoală şase sau şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se
uită la televizor. Tot ce învaţă în şcoală – cum să vorbească, cum să se poarte – este contrazis de ce văd în
rest. Părinţii nuse implică suficient.
Tema „violenţa” invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii. Părinţii pot înfiera
educaţia lipsă sau greşită din familie. Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale. Agresiunile
întâlnite în şcoală sunt injuriile, jignirile, îmbrâncelile, intimidările, vulgarităţile. Conflictele au de cele mai
multe ori o justificare minoră, însă pot culmina cu agresiuni fizice.
Elevii nu discută cu profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără
implicarea cadrelor didactice, dar simt nevoia unor ore în care să discute despre problema conflictului,
metode şi tehnici de negociere a conflictelor sau despre consecinţele comportamentului violent. Situaţia
sau se manifestă asupra profesorilor..
În această problematică este vorba de răspunderea cetăţenilor, adolescenţi şi adulţi deopotrivă. O
importanţă deosebită o are întrebarea pedagogică, cum pot învăţa copiii şi adulţii să-şi recunoască
răspunderea de a avea o atitudine clară faţă de violenţă, să exerseze forme paşnice de a stinge conflicte, să
îndepărteze violenţa din drumul lor şi să reacţioneze împotriva violenţei. Rolul prevenţiei violenţei: întărirea
personalităţii, toleranţă, promovarea creativităţii şi sprijinirea dezvoltării individuale.
Succesul şcolar poate ajuta la clădirea aprecierii personale. Dacă un elev cunoaşte eşecul la şcoală,
trebuie să-l convingem că el este valoros pentru societate şi pentru noi. Astfel îi vom întări personalitatea.
Înţelegerea, abnegaţie şi model, o relaţie optimă profesor-elev cântăresc mai mult decât pedeapsa. Şcoala
trebuie să dea posibilitatea elevilor să înţeleagă relaţiile sociale şi să-i pregătească să fie responsabili, să se
poată descurca într-o societate a vitezei.Există consens în părerea că cea mai mare parte a potenţialului de
agresiune şi violenţă care apare în şcoală este „importat”. Dar este sigur că există şi factori şcolari care duc
la violenţă, începând cu relaţia profesor-elev şi climatul social până la metodele de predare, evaluare, eşec,
izolare.
Atitudinea violentă a unor elevi are cauze atât externe cât şi interne. Cauzele externe ocupă un loc
uriaş de mare: climatul educativ restrictiv din familie, alăturarea la grupuri agresive şi consumul regulat de
filme cu violenţă. Elevii care trăiesc în astfel de mediu se comportă agresiv la şcoală.Se mai poate preveni
violenţa şi prin întărirea curajului civil. În şcoală şi în afara şcolii este vorba de două obiective: clarificarea
noţiunii de curaj civil şi antrenarea, exersarea acestui curaj.
Orice situaţie conflictuală este determinată de factori concreţi şi de situaţie. Ea este, în ciuda unui
model de bază asemănător, unică în felul ei. Curajul civil se bazează pe hotărârile personale şi nu pot fi
prescrise. Curajul nu poate fi despărţit, de exemplu, de dreptate. Asta trebuie să înţeleagă copiii prin curaj
civil: să intervină pentru cineva, chiar dacă ar fi mai simplu să treacă cu vederea şi să plece; să fie pregătiţi
să ia în considerare şi eventuale dezavantaje legate de intervenţie; să nu se lase intimidaţi; să ajute la nevoie;
să-şi exprime părerea, chiar dacă aproape toţi din grup au alte opinii; să ceară ajutor, să dea anunţuri, să
descrie făptaşul.
Lecţie foarte importantă pentru curajul civil este exersarea. Jocul de rol, prin care devenim conştienţi
de temerile şi limitele noastre de acţiune. Deseori subapreciem diversitatea posibilităţilor noastre de acţiune.
În jocurile de rol şi exersările concrete cu situaţii de violenţă directă putem descoperi noi răspunsuri creative
la situaţii de conflict. Antrenamentul atitudinii ne oferă şansa să încercăm, să exersăm şi să reflectăm la
atitudini neprobate. Curajul civil al copiilor este cerut des în situaţii de toate zilele. Astfel de situaţii ar putea
fi: unui elev i se cer bani pentru a fi protejat împotriva altor agresori, sau o gaşcă pretinde un furt din
magazin ca ritual de intrare.
Astfel de situaţii trebuie explicate detaliat. Se va cere elevilor să spună cum s-ar comporta ei în astfel
de situaţii. Se vor proba mai multe modalităţi de acţiune şi se vor observa reacţiile de fiecare dată. O astfel
de scenă se discută mai întâi şi se interpretează de mai multe ori de către elevi, dezbătându-se de fiecare
dată. Astfel se vor analiza dificultăţile şi obstacolele precum şi reacţiile lipsă sau potrivite situaţiei.
Rolul profesorului este acela de sfătuitor.Un proces de învăţământ eficient presupune prezenţa unui
angajament al educatorilor pentru apărarea demnităţii umane şi a democraţiei. Cerinţe pentru profesori:
capacitatea de a gândi în variante, iar în polemici să fie apărătorii alternativelor, chiar dacă nu sunt ale lor
proprii; capacitatea de a planifica procese de învăţare şi de a le conduce fără a fi autoritar; (acest lucru
implică respectul pentru opiniile elevului) fidelitatea pentru legile de bază fără a fi înclinat spre dogmatism
şi îndoctrinare.
Acţiunea, intervenţia curajoasă pentru demnitatea umană şi pentru o convieţuire paşnică, tolerantă
presupune găsirea unui punct de vedere, a unei hotărâri personale. Prelucrarea, câştigarea unei poziţii poate
fi încurajată şi de reprezentarea artistică prin care îşi poate găsi exprimarea. În procesul de prelucrare grafică
se face schimb de idei cu elevii şi astfel educatorul participă cu sfaturi.
Arta se dovedeşte astfel în tematica violenţei o formă potrivită de exprimare pentru că ea face loc nu
numai argumentelor, ci şi a sentimentelor de apropiere de semeni.A plăti ura cu aceeaşi monedă nu
înseamnă decât să contribui la creşterea urii. Fiecare trebuie să aibă suficientă morală şi înţelegere pentru a
distruge lanţul urii. Aceste poziţii sunt alternative la violenţă şi ură. În procesul de instruire accentul cade pe
rolul răspunderii personale. Nu trebuie promovată atitudinea de a tolera violenţa (în cazul bătăilor din curtea
şcolii, sau în clasă), ci de a lua atitudine, după posibilităţi, împotriva violenţei.
Bibliogafie:
 Zlate, M., Psiholohia socială a grupurilor școlare, Editura Politică, 1972.
 Șoitul, L., Havarian,C., Agresivitatea în școală, Editura Institutului European, București, 2001.
 Liiceanu, A., Violența umană, o neliniște a societății contemporane, Editura Polirom, Iași, 2003.
SECŢIUNEA a II-a
EDUCAŢIA ROMÂNEASCǍ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Liceul Tehnologic Forestier Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Prof. CHERETE MIHAIELA DOINA

Școala Gimnazială Valea Mare Băbeni
Judeţul Vâlcea
În contextul unei societăţi care se schimbă, dreptul la educaţie este unul din drepturile fundamentale
ale omului şi temelia unei societăţi drepte, angajată pe calea progresului şi prosperităţii. În viziunea
Comisiei Internaţionale a Educaţiei pentru sec. XXI, actul educativ trebuie văzut nu ca un privilegiu pentru
câţiva, ci ca un drept al tuturor. Şcoala românească actuală se află mereu într-un efort de schimbare şi
adaptare la cerinţele societăţii democratice, modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul standardelor
educaţionale europene implicând o examinare atentă şi actualizată în concordantă cu evoluţia sistemelor de
învăţământ din celelalte ţări europene, îndeosebi din ţările Comunităţii Europene.
Datoria fiecărei instituţii din sistemul naţional de învăţământ este de a asigura, atât desfăşurarea în
condiţii optime a actului didactic propriu-zis, cât şi îmbinarea eficientă a tuturor formelor educaţiei, pentru a
contribui la dezvoltarea profesională şi personală a elevilor, la bunăstarea societăţii şi la dezvoltarea
durabilă. Asigurarea calităţii în educaţie impune existenţa unor cadre didactice cu o pregătire şiinţifică şi
psiho-pedagocică temeinică, ce se implică activ în actul didactic,permanent receptivi la reformele
educaţionale şi la schimbările din mediul socio-cultural.
Învăţământul românesc capătă noi valenţe în condiţiile impuse de reforma cu deschidere europeană.
În societatea contemporană, dinamică şi mereu în transformare, cu schimbări rapide şi efecte imediate,
educaţia şi învăţământul trebuie reînnoite, completate, adaptate, iar concepţia de educaţie regândită şi
modernizată. Au apărut noi educaţii ca: educaţia civică, educaţia morală şi religioasă, educaţia estetică,
educaţia pentru pace şi cooperare etc.
Menirea noastră ca dascăli este nobilă, dar şi grea. Omul needucat nu este în stare sa patrunda în
resorturile intime ale existenţei sale biologice şi nu poate admite răspunderile faţă de viaţa prezentă şi
viitoare. Din perspectiva aderării României la U.E., educaţia şi învăţământul se află în faţa unei mari
provocări: creşterea importanţei acordate disciplinelor ştiinţifice şi tehnice prin revizuiri generale ale
conţinuturilor, stabilirea unor legături mai strânse cu viaţa, pentru integrarea într-un spaţiu al ştiinţei şi
cercetării europene.
Pentru a sublinia importanţa pe care România o acordă integrării în U.E., la 28 ianuarie 2005, la
Bucureşti, a fost inaugurat „Anul european al cetăţeniei prin educaţie. Fiecare disciplină de studiu trebuie să
implementeze în conştiinţa elevilor dorinţa „de a trăi şi învăţa în democraţie‖ pentru ca să se realizeze
dialogul intercultural şi comunitar în societatea românească actuală. Conştientizarea complicaţiei vârstei
adolescenţei face ca astăzi tineretul să fie una din temele majore ale anexietăţii sociale, impunând
conţinuturi educaţionale curriculare şi mai ales extracurriculare.
Democratizarea relaţiilor sociale în contextul european actual determină şcoala să perceapă elevul ca
pe un individ cu drepturi, care trebuie protejat în virtutea vulnerabilităţii sale. Colaborarea între cadrele
didactice de diferite specialităţi permite un parteneriat eficace între şcoală şi comunitatea locală, având drept
scop educaţia bazată pe cunoaştere şi adevăr, creşterea încrederii membrilor societăţii în faţa educativă a
şcolii. Lumea contemporană, fragmentată economic şi politic, cultural şi religios are două alternative:
- coexistenţa paşnică prin colaborare şi cooperare în temeiul solidarizării pentru atingerea scopurilor
comune: bunăstare, pace etc.
- stabilirea unor relaţii armonioase în cadrul comunităţilor din U.E. În căutarea forţelor capabile să
favorizeze coeziunea şi identitatea U.E., problema rolului public al religiei europene este deosebit de
importantă.
Pluralismul religios, reprezentat de confesiuni şi religii ce se deosebesc filosofic, dogmatic şi liturgic,
dar care au şi elemente comune: credinţa în Dumnezeu, nemurirea sufletului, perfectibilitatea fiinţei umane
prin valorile sacre, contribuie la climatul de pace din lume prin toleranţă religioasă. Realizarea în şcoală a
unei culturi sau a unei conduite religioase a elevilor este posibilă şi necesară. Formarea tinerilor prin
sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic
individul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă
acestora în mod firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi
formativ.
Contează ca aceste laturi ale educaţiei să fie vizate nu în chip concurenţial, ci ca un demers
educaţional global, integrator, realizat cu profesionalism şi responsabilitate de către întreg personalul
didactic. Într-o perioadă de disoluţie a reperelor morale, educaţia religioasă poate aduce un suflu nou în ceea
ce priveşte aspectele relaţionale, comportamentale la nivel individual sau social. Morala de tip religios poate
umple un gol sau ne poate ajuta să depăşim anumite sincope de orientare existenţială.
Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza
şi cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunităţi se exprimă şi prin îmbrăţişarea unor
valori religioase comune ce sunt adoptate şi exprimate în mod liber. Relaţia dintre religie şi educaţie se
actualizează diferit, de la ţară la ţară, politicile şcolare puse în act reglementând prezenţa şi ponderea
educaţiei religioase în programele şcolare.
O analiză comparativă, între diferitele politici şcolare europene, poate conduce la o serie de
concluzii:
– în multe ţări europene (mai puţin Franţa), educaţia religioasă este inclusă în curriculum şcolar,
punându-se accent mai ales pe elementele valorice şi pe reverberaţiile acestora în dezvoltarea personalităţii;
– religia are un caracter obligatoriu şi nu este percepută, prin maniera în care se predă, ca fiind
contrară libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti;
– educaţia religioasă apare de cele mai multe ori alături de educaţia morală, fiind predate într-un mod
comun sau separat. Educaţia pentru toleranţă religioasă deschide perspectiva formării omului din mileniul
III, ea având ca obiective:
– asimilarea cunoştinţelor referitoare la alte confesiuni şi religii;
– cunoaşterea specificului doctrinar şi liturgic al altor confesiuni;
– formarea culturii necreştine şi consolidarea culturii creştine;
– susţinerea şi respectarea căsătoriilor mixte.
Din acest motiv consolidarea conştiinţei şi conduitei tolerante se bazează pe familie, şcoală, biserică,
asociaţii religioase, mass-media, internet etc. Apartenenţa oamenilor la spaţiile culturale, lingvistice,
religioase diferite este şi trebuie să fie mobilul înţelegerii şi colaborării pentru triumful păcii în lume.
Procesul educativ trebuie conceput astfel încât elevii să preţuiască propria moştenire naţională, să primească
contribuţiile originale ale oricărei naţiuni la civilizaţia modernă, pregătind profesorii şi elevii să înţeleagă
valoarea diversităţii caracterelor şi a independenţei de spirit.
Bibliografie:
 Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă: repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
 Dirigenţia şi consilierea. Ghid metodologic, Editura Gheorghe Aexandru , Craiova, 2004;
 www.edict.ro.
COPILUL ȘI ÎNVĂȚAREA
Prof. COMĂNECI TITINA

Judeţul Vâlcea
Alături de joc, o formă de activitate care contribuie la dezvoltarea psihică a copilului fie prin ea
însăşi, fie combinată cu jocul, este învăţarea. Bazată pe asimilarea şi sedimentarea conştiinţelor, învăţarea
conduce la elaborarea unor comportamente noi care satisfac mai bine necesităţile adaptative ale copilului. La
vârste scolară mică sunt întâlnite două tipuri de învăţare, şi anume:
- învăţarea socială, realizată ca urmare a contactelor interpersonale ale copiilor cu adulţii sau cu cei
de o seamă cu ei în contexte situaţionale de viaţă;
- învățarea didactică, ce presupune organizarea, conducerea și dirijarea ei sistematică de către
personalul special pregătit în acest scop, desfășurată în cadrul instituționalizat al şcolii.
Învățarea socială oferă copiilor prilejul de a asimila o serie de experiențe socioumane, semnificații și
valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și componente interpersonale, modalități de acomodare,
adaptare și armonizare interpersonală. Multe dintre jocurile copiilor presupun cooperarea lor. Or, pentru ca
aceste jocuri să poată fi desfășurate este necesar ca şcolarul mic să învețe a coopera cu alții, adică: să
stabilească ușor contactele interpersonale, să se acomodeze rapid la noile situații, să-și coordoneze eforturile
cu ale celorlalți, în vederea atingerii scopurilor fixate, să-și aducă în mod constructiv propria contribuţie la
desfășurarea activității, să-i respecte pe alții, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să țină seama de
părerea altora, să convingă, să-și susțină și să-și argumenteze părerile.
Însușirea tuturor acestor comportamente este posibilă deoarece școlarul mic este stimulat de o serie
de nevoi, de trebuințe psihosociale (nevoie de acceptare și apreciere de către grup, cea de statut, de
reciprocitate relațională, de participare și integrare în grup, de intercunoaștere, de sociabilitate și
comunicativitate). Acest sistem de nevoi sociale și psihosociale nu poate fi satisfăcut de şcolarii mici decât
recurgând la învățarea socială.
Căile prin intermediul cărora aceasta poate fi realizată sunt numeroase. De pildă, calea observării
comportamentelor altuia, a învățării acestuia sau pe cea a implicării și participării directe a copiilor în
diferite tipuri de activități sociale. Este suficient ca elevul să vadă, să perceapă un anumit comportament
practicat de o persoană, pentru ca, în urma rezonanței sale afective, să și-l apropie, să-l asimileze și să-l
transforme în comportament propriu.
Dacă comportamentul observat este și întărit, atunci el va fi asimilat cu și mai mare ușurință. De
exemplu, dacă un școlar a observat că fratele lui mai mare care a dat dovadă de curaj, de spirit de răspundere
sau de inițiativă este lăudat, recompensat, atunci el va prelua comportamentul respectiv și-l va converti în
comportament propriu. Dacă, dimpotrivă, fratele manifestă un comportament dezaprobat și respins, criticat
de grupul familial, atunci un asemenea comportament fie că nu va fi preluat și asimilat, fie că va fi inhibat și
evitat, în cazul în care copilul îl deține deja. Ca factori întăritori ai comportamentelor pot fi folosiți
aprobarea sau dezaprobarea grupului, recompense sau sancțiuni morale (recunoașterea, acceptarea,
promovarea în grup sau, din contră, blamarea, criticarea, marginalizarea, respingerea de către grup).
Învățarea didactică presupune organizarea activității copiilor, desfășurarea lor după programe
obligatorii și riguroase. Caracterul spontan, neorganizat și nesistematizat al învățării sociale este înlocuit cu
caracterul dirijat, organizat și sistematic al acestui nou tip de învățare. Deși transmiterea de cunoștințe,
formarea deprinderilor și dezvoltarea intereselor ce au loc cel mai adeseori prin intermediul jocului, chiar
acesta suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic, cu conținut și finalitate instructiv –
educativă. De data aceasta experiența nemijlocită a copilului începe să fie reglată și organizată treptat de
către adult pe cale verbală. Explicațiile învățătoarei îl obligă pe copil să fie atent, să rețină și apoi să
reactualizeze, să înțeleagă, fapt care impulsionează dezvoltarea capacităților sale mnezice, raționale, verbale.
Există o mare dependență a caracteristicilor învățării, de particularitățile de vârstă ale copiilor. Pentru
elevii din clasa pregătitoare este eficientă învăţarea socială, în care sunt valorizate şi valorificate
experienţele personale, este stimulată formarea unor competenţe care să îi ajute în cunoaşterea, înţelegerea şi
relaţionarea cu mediul înconjurător. În acest sens învăţarea în sistem integrat, intra- şi interdiscilinar,
folosinduse strategii didactice activ-participative, metode şi procedee interactive şi de grup alături de cele
tradiţionale, bazate mai ales pe acţiunea directă, concretă, pe stimularea abilităţilor şi aptitudinilor personale
ale copilului, conduc la o cunoaştere cu efecte de durată în planul cognitiv şi mai ales, la capacitatea
elevilor de a folosi în mod real cunoştinţele asimilate în viaţa reală.
Activitatea şcolarilor mici trebuie să ţină seama de unele aspecte, cum ar fi acelea că elevii adoptă
stiluri, tehnici, procedee de învăţare diferite şi înregistrează ritmuri de învăţare diferite, că activitatea de
învăţare are la bază eforturi intelectuale şi motrice continue, implicare afectivă, (auto)motivaţie şi
autodisciplină, că învăţarea se poate realiza în cadrul activităţilor individuale şi de grup.
Activitatea de învăţare îşi propune formarea şi dezvoltarea de capacităţi, competenţe, abilităţi,
atitudini, comportamente, conduite, precum şi însuşirea de cunoştinţe, de aceea la baza activităţilor de
învăţare trebuie să stea interesele, şi nevoile educaţionale ale elevilor, pentru a contribui eficient la
dezvoltarea personalităţii acestora şi la integrarea lor activă în viaţa socială şi profesională.
Este dovedit faptul că eficienţa învăţării se datorează preferinţei personale a elevilor pentru unele
strategii prin care se realizează cunoaşterea şi gradului de aducere aminte a celor învăţate, iar în optimizarea
procesului de învăţare trebuie să ţinem seama că elevii sunt diferiţi, modul lor de învăţare este diferit, că
elevii preferă experienţele de învăţare în care sunt implicaţi activ, că ei învaţă mai repede atunci când noile
achiziţii sunt utile şi aplicate în viaţa de zi cu zi, că elevii care şi-au conştientizat stilul de învăţare sunt mai
angajaţi în procesul de învăţare, au încredere în ei, sunt independenţă.
Strategiile de predare centrate pe elev au ca obiectiv facilitarea învăţării şi se definesc în funcţie de
tipul de învăţare al copiilor, respectiv învăţarea mediată, învăţarea activă, stimularea de cazuri, învăţarea
colaborativă, învăţarea experenţială. Fiecare copil are un anumit nivel de dezvoltare, un anumit ritm şi un
anumit stil cognitiv. În funcţie de tipul dominant de analizator copiii pot fi: auditiv-secvenţiali, vizual-
spaţiali, sau kinestezici. Dacă mai adăugăm şi faptul că inteligenţa poate fi şi ea de mai multe feluri (logico-
matematică, spaţială, lingvistică, muzicală, psihomotorie, interpersonală sau intrapersonală), atunci tabloul
pare a fi mult mai complex.
Identificarea de către cadrul didactic a stilului de învăţare al fiecărui copil şi stimularea acestora sunt
benefice pentru dezvoltarea elevilor pentru că, având succes în învăţare, îşi dezvoltă cunoaşterea de sine, îi
ajută să fie conştienţi de punctele tari (sau slabe) ale propriei învăţări, le creşte stima de sine, evidenţiază
abilităţile personale de învăţare, independentă, contribuie la dezvoltarea unor relaţii pozitive cu cei din jur.
Copilul trebuie să găsească în mediul educaţional respect pentru activitatea şi persoana sa, un mediu
în care el să se simtă în siguranţă, în care să i se genereze dorinţa şi voinţa de a învăţa, un loc în care fiecare
copil are dreptul de a se dezvolta, de a simţi bucuria creşterii şi de a experimenta satisfacţia generată de
realizarea progresului şi de depăşire a obstacolelor.
Fiecare copil are un ritm propriu de învăţare, iar cunoaşterea şi optimizarea lui sunt importante, în
aceeaşi măsură în care nu trebuie să uităm că fiecare copil este competent, că ei trebuie ajutaţi să simtă
succesul prin susţinerea şi înţelegerea diferenţelor individuale, prin a le permite acestora să exploreze lumea
într-un mediu sigur şi protectiv, şi prin sporirea curiozităţii şi a cunoaşterii lumii în care trăiesc.
Nivelul, capacitatea de învăţare a copiilor se reflectă în ,,evaluarea cunoştinţelor asimilate’’, mai bine
zis, în evaluarea competenţelor acestora (intelectuale, social-atitudinale, psiho-motorii) dobândite în
procesul de învăţământ, respectiv a progreselor fiecărui copil pentru a putea îmbunătăţi sau dezvolta
cunoştinţele, deprinderile şi priceperile, atitudinile, abilităţile şi aptitudinile, capacităţile .
Evaluarea şcolarilor clasei pregătitoare este prima treaptă de apreciere a progresului elevilor. În acest
sens, evaluăm cunoştinţele despre sine, despre obiecte, fenomene, animale, plante, cunoştinţe matematice
ş.a., deprinderile copiilor de exprimare verbală, de comunicare, deprinderi motrice, priceperi şi deprinderi
practice, deprinderi de investigaţie etc., capacitatea comunicativă, capacitatea de învăţare, capacitatea de
concentrare a atenţiei şi de perseverenţă în îndeplinirea sarcinii, capacitatea de memorare, capacităţi motrice,
capacitatea de punere în practică a cunoştinţelor achiziţionate, capacitatea de rezolvarea problemelor,
capacitatea de sesizare a semnificaţiilor ş.a., evaluăm atitudinea faţă de învăţare, faţă de muncă, faţă de
activitate, abilitatea emoţională, abilitatea socială, abilităţi intelectuale, şi nu în ultimul rând, aptitudinea
şcolară, aptitudinile artistice, motorii, intelectuale, cognitive, aptitudinea de a gândi independent.
În concluzie, învăţarea, achiziţionarea competenţelor, este un proces de dezvoltare care însoţeşte
individul de-a lungul întregii vieţi, dar care îşi situează rădăcinile în copilărie. Este necesară promovarea
unei educaţii individualizate, cu accentuate valenţe formative, în funcţie de ritmul propriu de dezvoltare al
fiecărui copil, de cerinţele, capacităţile şi nevoile sale, într-o colaborare permanentă cu mediul social.
Bibliografie:
 Cristea, S. (1998), Dictionar de termeni pedagogici, EDP, Bucuresti.
 Gagne, R. (1975), Conditiile învatarii, EDP, Bucuresti.
 Ionescu, M. si Radu, I. (2001), Didactica moderna, Dacia, Cluj-Napoca.
 Jinga, I. si Negret, I. (1994), Eficienta învatarii, Editis, Bucuresti.
 Miclea, M. (1994), Psihologie cognitiva, Gloria, Cluj-Napoca.
 Miller, N. & Dollard, J. (1941), Social Learning and Imitation – www. Google.ro.
EFICIENŢA COMUNICĂRII DIDACTICE PRIN UTILIZAREA

METODELOR INTERACTIVE DE PREDARE
Prof. CONSTANTINESCU DRAGOȘ

Colegiul Național „Al. Lahovari” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Comunicarea educaţională este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul
său, iar comunicarea didactică apare ca o formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conţinuturi
determinate, specifice unui act de învăţare sistematică. Schema oricărei comunicări cuprinde: factorii
comunicării, distanţa dintre aceştia şi dispoziţia aşezării lor(ambele importante pentru particularităţile
canalului de transmitere amesajului), cadrul şi contextul instituţionalizat, tipul de cod, situaţia enunţiativă,
repertoriile active sau latente ale emiţătorului-receptor, retroacţiunile practicate, elementele de bruiaj.
Codurile comunicării didactice sunt verbal, non-verbal, para-verbal, mixtă; după natura partenerilor
poate fi o comunicare interpersonală, în grupuri mici, publică; după natura conţinuturilor, comunicarea
didactică poate fi ştiinţifică, atitudinală, operaţional-metodologică.
În cadrul comunicării didactice au loc schimburi de mesaje care se realizează între educator şi elev,
între personalitatea formată a educatorului şi personalitatea educatului. Emiţătorul şi receptorul sunt elevul şi
cadrul didactic, aflaţi în posibilitatea de schimbare a statutului; între ei se interpune canalul de comunicare,
pe care circulă un mesaj transpus într-un cod comun, interiorizat(limba) la care se adaugă elementele para-
verbale şi non-verbale.
Calea de comunicare este: auditivă, vizuală, tactilă, olfactivă. Esenţiale în actul comunicării sunt:
relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri; schimbul,transmiterea şi receptarea de semnificaţii; modificarea
voită sau nu a comportamentului celor angajaţi. De asemenea, pentru o comunicare eficientă sunt bine de
respectat următoarele reguli: să asculţi, adică să ţii cont de părerile şi interesele celorlalţi; să observi, adică
să te intereseze ceea ce se întâmplă în cadrul situaţiei de comunicareşi să înţelegi starea receptorilor; să
analizezi şi să cunoşti situaţia receptorilor; să te exprimi, adică să-ţi expui punctele de vedere şi sentimentele
vis-a-vis de obiectul comunicării; să controlezi, adică să urmăreşti calitatea şi eficienţa comunicării.
În comunicarea didactică, profesorul trebuie să-l facă pe elev să simtă că are o vocaţie în această
direcţie, că este un partener de încredere care doreşte un dialog autentic. Cei mai apreciaţi profesori sunt cei
care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecaţi, nici manipulaţi, nici
sfătuiţi, ci cei care le oferă sentimentul de siguranţă şi libertatea comunicării.
Este foarte important de înlăturat barierele din cadrul comunicării. Astfel, putem enumera
următoarele bariere umane ce trebuie eliminate:
- fizice: deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi etc.
- semantice: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte; determinate de
factori interni: implicare pozitivă sau implicare negativă; frica; diferenţele de percepţie; concluzii grăbite;
lipsa de cunoaştere;lipsa de interes; emoţii (emoţia puternică este responsabilă de blocarea aproape completă
a comunicării); blocajul psihic; tracul.
Comunicarea în clasă are specificul său determinat de cadrul instituţional şi de activitatea dominantă
- învăţarea. Literatura de specialitate subliniază caracteristici ca:
- Dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunţată prin înţelegerea celor transmise,
premisă a învăţării eficientă ;
- Structura comunicării didactice conform logicii pedagogice, facilitând înţelegerea unui adevăr şi nu
simpla lui enunţare. Profesorul trebuie să facă ,, eforturi speciale’’ pentru ca adevărurile să fie înţelese şi
acceptate de copii.;
- Comunicarea didactică să fie combinată sub cele două forme verbale: orală şi scrisă (alte
particularităţi: de ritm, de formă, de conţinut);
Aşa cum am arătat, comunicarea didactică este un act informaţional. Transmiterea informaţiei este un
schimb simbolic. Comunicarea verbală conduce actul învăţării.
Din multitudinea de metode şi strategii didactice pentru a dinamiza activitatea colectivului, vom opta
pentru metodele de formare activă, de învăţare prin cooperare. Energizarea elevului prin strategiile folosite
de cadrul didactic se constituie ca un imperativ al orientării viitoare în educaţie. Activitatea didactică va
avea un plus de valoare dacă vom şti cum să motivăm elevii să înveţe, cum să utilizeze aceste cunoştinţe
pentru a se descurca în viaţă.
Sunt recomandate a fi folosite la clasă metode interactive, participativ active:
- „Brainstorming-ul”(asaltul de idei) reprezintă formularea cât mai multor idei – oricât de fanteziste
ar părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată după principiul „ cantitatea generează
calitatea”.
- „Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat”. Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă, se trece în revistă ceea ce
elevii ştiu deja despre o anumită temă şi apoi se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsului
în lecţie.
- „ Eseul de 5 minute” – modalitate eficientă de a încheia ora pentru a-i ajuta pe elevi să-şi adune
ideile legate de tema lecţiei şi pentru a-i da profesorului o idee mai clară despre ceea ce s-a întâmplat, în
plan intelectual, în acea oră.
Alte metode interactive de creare a unui climat de dezvoltare a competenţelor comunicării:
„Ciorchinele”, „Cubul”, „Bulgărele de zăpadă”, „Mozaicul”. Prin caracterul instrumental, comunicarea
didactică înglobează fenomenul de retroacţiune, prezent prin două forme: feed-back-ul şi feed-forward-ul.
În loc de concluzii, o învăţătură pentru noi cei care suntem dascăli: “Ca să poţi educa
comportamentul comunicativ al unei alte persoane, este necesar ca tu însuţi să fii un bun comunicator”.
Bibliografie:
 Băban, A. ,Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, 2001.
 Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
 Cucoş, C, Pedagogie, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
L’ENSEIGNEMENT DU FRANÇAIS DANS LE CONTEXTE EUROPEEN
Prof. COSTACHE CRISTINA NARCISA

Judeţul Vâlcea
La nécessité de la mobilité n’est plus, de nos jours, à démontrer; et dans un monde en

perpétuelle transformation, il est, de toute évidence, nécessaire à s’accorder à ces changements.
L’accroissement de la mobilité des personnes induit une augmentation de la demande
d’apprentissage en langues et partant de la nécessité des certifications fiables et officielles en
langues. L’objectif de tout professeur serait d’amener les élèves à être capables non seulement de
communiquer en français, mais aussi de mettre en évidence leurs compétences langagières.
Tout professeur doit réfléchir sur les pratiques de l’enseignement du français dans le but de
renouveler, d’innover et d’échanger sur nos démarches didactiques. L’innovation pédagogique passe
par l’analyse des pratiques, par l’engagement et la motivation personnelle, par la créativité, en
conduisant au questionnement, à la réflexion, à la remise en question, à la recherche et finalement au
changement. C’est un changement censé mettre d’accord les impératifs de la société actuelle et les
nouvelles orientations dans la didactique du FLE, en innovant.
Les activités communicatives de réception et de production sont indispensables pour toute activité
interactive dont le but est d’informer et de modifier les attitudes et les mentalités au niveau du récepteur.
Afin de faire face à ce défi, les autorités éducatives ont été amenées à mettre en place des outils permettant
d’orienter l’enseignement/l’apprentissage des élèves et des professeurs aux tendances européennes.
Donc, le Conseil Européen de Lisbonne a appelé les Etats membres, le Conseil et la Commission à
établir un cadre européen définissant « les nouvelles compétences » que l’éducation et la formation tout au
long de la vie doivent d’acquérir. Ce cadre devrait inclure TIC, culture technologique, langues étrangères,
esprit d’entreprise et aptitudes sociales. Il ne se substitue cependant pas aux systèmes éducatifs nationaux
existants. En vue d’arriver à une reconnaissance internationale des compétences, on a aidé les concepteurs
d’examens à élaborer des procédures transparentes et concrètes à partir du Cadre Européen Commun de
Référence pour les Langues.
Le Cadre Européen Commun de Référence pour les Langues (CECRL) est le fruit de plusieurs
années de recherche linguistique menée par des experts des Etats membres du Conseil de l’Europe. Publié
en 2001, il constitue une approche totalement nouvelle qui a pour but de repenser les objectifs et les
méthodes d’enseignement des langues et, surtout, fournit une base commune pour la conception de
programmes, de diplômes et de certificats. En ce sens, il est susceptible de favoriser la mobilité éducative et
professionnelle, document qui recense toutes les compétences communicatives langagières à savoir les
compétences linguistiques (lexique, grammaire, phonologie, orthographe), les compétences
sociolinguistiques (registre, règles de politesse, capacité à reconnaître l’origine géographique et sociale), les
compétences pragmatiques (structurer le discours, cohérence, organisation thématique etc.).
Le Cadre européen commun de référence pour les Langues: apprendre, enseigner, évaluer (CECR)
présente un schéma descriptif complet de la compétence langagière dans un ensemble de niveaux communs
de référence (A1 à C2) définis dans des échelles de descripteurs, ainsi que des choix pour la conception de
programmes sur l’enseignement plurilingue et pluriculturel, traité par la suite dans le Guide mentionné dans
l’introduction.
Un des principes essentiels du CECR est de valoriser la formulation positive des objectifs et des
résultats éducatifs à tous les niveaux. Sa définition des aspects de la compétence, sous forme de « je peux
faire » (can do), fournit une feuille de route claire et commune pour l’apprentissage et est un outil bien plus
nuancé pour juger des progrès que l’accent exclusif mis sur les notes dans des tests ou des examens. Ce
principe a pour fondement la vision du CECR selon laquelle le langage est un vecteur d’opportunité et de
réussite dans les domaines sociaux, éducationnels et professionnels.
Cette caractéristique clé contribue à atteindre le but que se fixe le Conseil de l’Europe qui est de faire
d’une éducation inclusive un droit pour tous les citoyens. Le CECR sert non seulement d’outil de référence
pour pratiquement tous les États membres du Conseil de l’Europe et de l’Union Européenne, mais il a aussi
une influence notable au-delà de l’Europe et ce processus est constant et se poursuit.
En fait, le CECR n’est pas seulement utilisé pour apporter de la transparence et des éléments de
référence clairs dans une perspective d’évaluation, il est également de plus en plus utilisé pour la réforme de
programmes et la pédagogie. Ce développement reflète son fondement conceptuel avant-gardiste et a ouvert
la voie à une nouvelle phase de travail autour du CECR débouchant sur l’amplification des descripteurs
publiés dans le Volume complémentaire.
Avant de présenter les descripteurs, il est nécessaire de rappeler l’objectif et la nature du CECR.
Nous prendrons d’abord en compte les objectifs du CECR, son schéma descriptif et l’approche actionnelle,
ensuite les Échelles communes de référence et la création de profils qui y sont rattachés, les descripteurs
eux-mêmes, et les concepts de plurilinguisme/pluriculturalisme et la médiation, introduits dans
l’enseignement des langues par le CECR.
LES CONNECTEURS DANS L'ENSEIGNEMENT DU FRANÇAIS
Prof. DEACONU DANIELA

Şcoala Gimnazială Galicea
Judeţul Vâlcea
Il y a donc plusieurs types des connecteurs:

 Les connecteurs temporels
 Les connecteurs spatiaux
 Les connecteurs énumératifs
 Les connecteurs de reformulation
 Les connecteurs argumentatifs
Les connecteurs temporels s’emploient d’abord pour marque une succession chronologique. Sont très
employés dans ce rôle: alors, après, ensuite, et, puis. Ces connecteurs temporels permettent de regrouper des
propositions en un ensemble homogène et de découper le texte en séquences. Ils marquent aussi la
succession linéaire, dont ils peuvent expliciter différents stades (d’abord indique un début, ensuite et puis)
marquent la suite et enfin, finalement l’aboutissement)
Les connecteurs spatiaux structurent le plus souvent une description. La localisation spatiale est
marquée par des adverbes, des groupes prépositionnels ou des locutions adverbiales, souvent de sens
contraire: en haut / en bas ; à gauche / à droite ; devant / derrière, au dessus / en-dessous, etc. Les couples
d’une côté / de l’autre côté, d’une part / d’autre part sont aussi utilisés dans une énumération ou dans un
texte argumentatif, avec un effet de parallélisme. Les connecteurs d’abord, puis ont une valeur temporelle
ou spatiale, cette dernière équivalant respectivement à« au premier plan » , « au second plan » .
Les connecteurs énumératifs - l’énumération développe une série d’éléments. Elle peut utiliser des
marqueurs propres ou des connecteurs temporels (d’abord, ensuite, enfin), spatiaux (d’une part, d’autre
part) ou argumentatifs.
Les connecteurs de topicalisation indiquent un changement de point de vue, et donc le passage d’une
unité de discours à une autre (quant à, en ce qui concerne, côté N, niveau N, au sujet de, a propos de).
Les connecteurs d’exemplification et d’illustration (par exemple, notamment, en particulier, ainsi,
entre autres, etc.) mettent en relief dans un ensemble un élément particulier choisi, auquel ils donnent la
fonction d’exemple ou d’illustration d’une assertion principale. Certains peuvent se cumuler, au risque de
subir la critique de pléonasme.
Les connecteurs de reformulation - par la reformulation, le locuteur (ou le scripteur) agit sur
l’interprétation de son discours par son interlocuteur (ou lecteur), dont il veut faciliter le travail. Il met en
relation des expressions présentées comme équivalentes dans son discours, ce qui permet d’en mieux
préciser et d’en fixer le sens.
Les marqueurs de structuration de la conversation - ils jouent un rôle important dans la structuration
des discours oraux. On distingue les marqueurs de structuration proprement dits (bon, ben, alors, etc. ) et les
phatiques (tu sais, tu vois, euh, etc.).
Les connecteurs argumentatifs - un texte argumentatif est généralement riche en connecteurs, qui
marquent diverses relations entre ses parties. Ils s’emploient souvent en association, dans le cadre d’un
raisonnement ou d’une argumentation suivie (les articulations or – donc ou certes - mais sont fréquentes).
Opposition-concession - ces connecteurs introduisent généralement un contre-argument qui peut
infirmer le précédent.
- Mais, pourtant, cependant, néanmoins, toutefois, Quand même, malgré tout, en revanche, au
contraire
Explication et justification: parce que, puisque, car, en effet.
Complémentation : or, donc, D’ailleurs (ou par ailleurs), Et même, de plus, par surcroît, même, Non
seulement…
Bibliographie:
 Tagliante, Christine, La classe de langue, CLE International, Paris, 2006.
 http://www.fle.fr.
LECȚIA MODERNĂ
Prof. DIMA IONEL

Școala Gimnazială Nr. 24 Timișoara
Judeţul Timiş
Școala reprezintă instituția în care se desfășoară procesul de învățământ. Școala dispune de spații
adecvate desfășurării procesului de învățământ, de cadre didactice specializate în predarea anumitor
discipline, de o vastă experiență acumulată de-a lungul vremii. În prezent, școala trebuie să răspundă
așteptărilor societății, să se modernizeze pentru a deveni mai eficientă, mai rentabilă, mai ancorată în
realitate.
Legile generale ale fizicii, chimiei, biologiei, matematicii nu se pot schimba, ceea ce poate și chiar
trebuie schimbată este modalitatea de predare, de evaluare, de motivare a elevului în propria dezvoltare.
Calculatorul, internetul lărgesc orizontul, oferă noi modalități de tratare a unor teme. Totuși, trebuie să
remarcăm și unele dezavantaje, printre care pierderea controlului asupra clasei de elevi ar fi numai unul.
În lecția tradițională profesorul ține o prelegere, face un experiment, demonstrează o teorie, el este
emițătorul, în timp ce elevul urmărește, fiind cel mai adesea pasiv. În acest caz profesorul știe ce are de
făcut, urmărește obiectivele pe care și – le – a propus, se încadrează în timp, insistă asupra părților pe care le
consideră mai dificile, dezavantajul fiind deja cel enunțat și anume pasivitatea elevului care poate asista ca
un spectator, activitatea în sine fiind destul de monotonă.
În lecția modernă, elevul trebuie să devină factor activ, să solicite ajutor din partea profesorului sau
chiar a colegilor, să participe la propria dezvoltare. În acest fel, elevii dobândesc mai multă autonomie, care
pe de o parte are efect pozitiv, dar pe de altă parte, se poate rapid transforma în haos, în dezordine. Ca atare,
sarcina profesorului devine și mai solicitantă, el trebuie să capteze atenția, să reactualizeze cunoștințele, să
dirijeze învățarea, lucru care devine extrem de dificil în condițiile numărului mare de elevi de la clase.
Lecția trebuie centrată pe elev, așa încât fiecare elev să se aleagă cu ceva după ora respectivă, în
funcție de ceea ce a acumulat elevul anterior și de capacitatea lui de asimilare. Sarcina profesorului devine şi
mai dificilă deoarece el trebuie să antreneze toţi elevii, să le propună sarcini, teme, raportate la fiecare elev,
în parte.
Profesorul trebuie să dezvolte la elevii săi, capacitatea de a gândi pozitiv, abilitatea de a lucra în
echipă și de a se sprijini reciproc. Unele dintre sarcinile profesorului pot fi delegate către cei mai activi
dintre membrii unei echipe, spre exemplu anumite sarcini de lucru cum ar fi realizarea unei figuri
geometrice sau anumite calcule de rutină, pot fi urmărite de șeful respectivei grupe.
Elevul trebuie ascultat, motivat, întrebările puse de elev trebuie să primească răspuns, fie pe loc, fie
în cadrul unei ore ulterioare, dacă respectiva problemă este dificilă și necesită o abordare specială. Trebuie
insistat pe faptul că o problemă poate avea mai multe căi de rezolvare. Elevii trebuie să aibă curaj și să
urmărească raționamentul până la capăt, aceasta fiind condiția pentru stimularea la elevi a creativității.
Indiferent de tipul de lecție: de transmitere de noi cunoștințe, de formare a deprinderilor, de
recapitulare, de verificare sau mixtă, metodele moderne de învățământ coexistă cu cele tradiționale.
Alternanța acestor metode pe parcursul unei singure ore nu poate fi decât benefică. Profesorul poate pretinde
realizarea unei anumite teme și după un anumit timp să ceară rezultatele pe grupe, după care se poate trece la
discutarea soluțiilor găsite și la alegerea celei mai eficiente modalități de rezolvare.
Trezirea atenției elevilor, implicarea lor, rezolvarea când individuală, când în grup a câte unei sarcini
de lucru, explicarea confuziilor, a interpretărilor eronate, rezultat al unei gândiri mecanice, dialogul continuu
între profesor și grupele de elevi nu pot fi decât benefice. Profesorul trebuie să țină seama de capacitatea de
concentrare a elevilor săi, să alterneze problemele dificile cu unele mai accesibile, care să-i motiveze, să-i
dinamizeze și pe cei rămași în urmă.
Rezolvarea unei probleme este în ultimă instanță un act de voință, care implică un conflict cognitiv
între cunoscut și necunoscut. Depășirea acestui obstacol se poate realiza în funcție de cunoștințele de care
dispune respectivul elev. Dacă este un copil apt de performanță, el va încerca să rezolve cât mai mult și cât
mai bine. El va trebui să fie încurajat, stimulat, lăudat chiar, evitând astfel plictiseala și pierderea interesului.
În acest context, cunoașterea elevului, a nevoilor lui devine absolut obligatorie. Dacă elevul este slab,
el trebuie totuși solicitat, dar la un nivel suportabil. Perseverența, dorința de autodepășire trebuiesc sădite în
sufletul și mintea acestor elevi. Stima de sine, respectul pentru ființa umană și posibilitățile ei sunt puncte
sensibile care pot fi accesate de către profesor, în aceste condiții.
Profesorul nu va putea fi niciodată înlocuit de calculator, dar calculatorul poate ușura mult, munca
profesorului. Nu se va putea renunța la interacțiunea profesor – elev. Profesorul a fost și rămâne un dirijor al
procesului de învățare. El oferă elevului sprijin atunci când acesta întâmpină dificultăți. Profesorul, prin
finețea sa psihologică va acționa diferențiat în funcție de fiecare elev în parte, dând dovadă de flexibilitate,
perseverență, demnitate.
Bibliografie:
 Crahay M., Psihologia educației, Editura Trei, București, 2009, pag.382-404, 466-470.
 Hasson G., Cum să-ți dezvolți abilitățile de comunicare, Editura Polirom, București, 2012, pag.
71, 96, 104-110.
 Hattie J., Învățarea vizibilă, Editura Trei, București, 2014, pag. 235-282.
LECȚIILE DE CHIMIE ȘI DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII
Prof. DIMA LUCIA

Liceul de Arte Plastice Timișoara
Judeţul Timiş
Procesul de învățământ are ca scop formarea personalității umane. Destinul ființei umane este la
intersecția dintre ereditate și factorii de mediu. Printre factorii de mediu se numără și educația. Educația se
modelează și ea în acord cu dezvoltarea societății. Aceasta reprezintă factorul care determină dinamica
procesului educativ, proces care trebuie să înarmeze elevul cu un sistem de cunoștințe, priceperi și
deprinderi care să îi fie folositoare.
Este de notorietate faptul că elevii, în general, nu agreează chimia, aceasta fiind catalogată drept
dificilă, grea, chinuitoare deoarece necesită un volum mare de cunoștințe și pe de altă parte faptului că
rezolvarea problemelor de chimie necesită un bagaj solid de cunoștințe de matematică, știință tot atât de
iubită ca și chimia. Programa la chimie nu ține cont de capacitatea reală a elevilor și atunci profesorul nu are
timp să aprofundeze noțiunile, rezultatele fiind mediocre.
În aceste condiții, profesorul de chimie trebuie să facă ceva ca să își poată motiva elevii, el poate
realiza demonstrații experimentale, el poate face din ora de chimie o mare aventură. Dar nici aici lucrurile
nu sunt simple, profesorul trebuind pe de o parte să parcurgă programa școlară și numărul limitat de ore la
chimie îl obligă să accelereze, iar pe de altă parte, lipsa spațiilor adecvate, a laboratoarelor, a reactivilor, a
apei curente,a mobilierui adecvat îl obligă pe profesor să facă experiențe așa cum poate și nu cum ar trebui
să o facă.
Chimia implicată în cunoașterea legilor naturii, dă noi valențe gândirii. Mobilitatea gândirii,
inventivitatea, creativitatea sunt competențe câștigate în cadrul orelor de chimie. Stimulând competențele de
investigare, chimia experimentală contribuie la verificarea teoriei, la găsirea de relații logice între fenomene,
prin exploararea structurii și a interacțiunii dintre fenomene.
Biochimia are un obiect de studiu aparte, cercetând reacțiile care au loc în lumea vie, reacții care au
loc în prezența enzimelor care sunt catalizatori specifici cu structură proteică. Chimia explică procesele din
lumea vie. Boala, de exemplu, poate fi considerată ca rezultatul perturbării unor lanțuri metabolice.
Folosirea medicamentelor pentru corectarea metabolismului nu este decât o parte, un sector de chimie
aplicată în medicină.
Chimia realizează legătura dintre anumite substanțe, cum sunt, de exemplu, vitaminele și anumite
manifestări, spre exemplu carența de tiamină determină degenerarea sistemului nervos sau chiar paralizia
membrelor. Semne care anunță deficitul de magneziu sunt: amețelile, tremurăturile, frica nejustificată,
depresia. Chimia, prin reacțiile ei complicate poate răspunde la chinuitoarea întrebare : „ de ce ? ” explicând
cauza unor evenimente, dar oferind în același timp și remediul pentru rezolvarea situației respective.
Chimia explică suportul fiziologic al activității conștiente și responsabilizează individul. Alcoolul
etilic este o substanță organică care schimbă reacțiile chimice din creier, cofeina din cafea influențează
comportamentul, prin creșterea secreției de adrenalină, până și îngrășarea poate fi explicată de chimie prin
calcularea aportului caloric adus de alimentele consumate, raportat la arderile din organism. Kcaloriile din
hrană, care nu sunt folosite de organism, vor fi depozitate sub formă de grăsime, aceasta reprezentând o
interpretare simplă a procesului de îngrășare.
Chimia avertizează asupra potențialului cancerigen pe care îl au benzenul și unele hidrocarburi
policiclice (difenilul, difenilmetanul, naftalina, terfenilul, trifenilmetanul – utilizat în industria coloranților ,
antracenul, fenantrenul, dibenzantracenul – extrem de toxic), substanțe prezente în gazele de combustie ale
motoarelor dar și în fumul de țigară. Inhalarea acestor compuși determină cancerul de plămâni, în cazul
fumătorilor sau a celor care locuiesc în zone urbane aglomerate și poluate.
O variantă care poate veni în ajutorul profesorului este reprezentată de folosirea calculatorului și a
experimentului virtual care se desfășoară fără consum de reactivi, experiment mult mai rapid și mai
accesibil. Experimentul virtual nu poate înlocui însă adevărata activitate experimentală, când elevul vede,
execută reacția dobândind deprinderi practice, interpretează, observă.
Dotarea laboratoarelor de chimie cu truse de modele structurale este neceasă. Realizând modele
structurale pentru substanțele care reprezintă tema lecției de chimie, spre exemplu pentru clorura de sodiu,
elevii vor putea să stabilească corelații între structura și propietățile respectivei substanțe.Elevul este pus
într-o postură nouă, fiind nevoit să folosească la ceva, noțiunile pe care le știe, această activitate fiind
formativă.
Orele de chimie experimentală dezvoltă abilități fizice și psihice complexe, elevul fiind pus în
situația de a realiza ceva, de a lua decizii, de a colabora și de a justifica alegerea făcută. Fiecare grupă de
elevi, formată din trei elevi va avea de realizat un anume experiment, activitatea înscriindu – se în sfera
metodelor activ – participative,care să-i motiveze pe elevi și să-i aproprie de chimie.
Bibliografie:
 Dumitru I., Educaţie şi învăţare, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001, pag. 60 – 80.
 Lecourt D., Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Editura Polirom, Bucureşti, 2005, pag. 35.
 Stănescu M., Instruirea diferențiată a elevilor supradotați, Editura Polirom, Bucureşti, 2002,
pag. 45 – 56.
ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERN
Prof. înv. primar DOGARU NICUȚA AURA

C.N.I. „Matei Basarab” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
O metaforă des utilizată atunci când se vorbeşte despre educaţie şi formare se referă la lumină şi
iluminare. Educaţia înseamnă iluminarea fiinţei, dumerire, scoatere la suprafaţă a adevărului, înţelegere şi
revelare. Prin educaţie, omul se eliberează de întunericul din el şi din jurul său, intrând în sfera luminii
adevărului, a binelui, a dreptăţii, într-un cuvânt, a valorii. Metafora este clar explicitată în filosifia antică, dar
primeşte o consistenţă cu totul deosebită în creştinism. ,,Educaţia este cea mai mare şi mai grea problemă ce
i s-a dat omului spre rezolvare".
Până la a-şi da cu părerea învăţătorii şi profesorii despre cum este bine să fie crescut un copil, se
ocupă de el părinţii, fraţii sau bunicii. Oricât de sofisticate ar fi prescripţiile profesioniştilor, nu se poate
nega valoarea primelor orientări, emise în cadrul intim, familial. Oricât de amplă şi de sofisticată ar fi
educaţia realizată de către şcoală, nu se pot neglija în nici un caz "cei şapte ani de acasă". Există, cu
siguranţă, o pedagogie populară, o platformă ideatică ingenuă ce răspunde la dilemele modelării umane.
Pedagogia populară s-a ivit şi s-a impus înaintea celei instituţionalizate, formalizate. Transmis
intuitiv sau pe cale orală, etosul pedagogic acompaniază în mod evident întreaga existenţă a individului, din
leagăn până la mormânt. Pedagogia bunului-simţ nu străluceşte prin exemplaritatea sa teoretică, ci prin
subtibilitatea răspunsurilor concrete, prin bogăţia şi adecvarea lor la chemările realităţii prin funcţia sa
înrăuritoare, de anticipare sau cenzurare a actelor pe care urmează să le facem.
Ce poate fi mai demn de respectat de cât crezuri cum ar fi : ,,Omul cât trăieşte învaţă’’, ,,Învăţătura
bună e pe cap cunună’’, ,,A-nvăţa de mititel este mult mai uşurel’’, ,,Ce înveţi la tinereţe aia ai la bătrâneţe’’,
,,Frumuseţea vestejeşte, iar înţelepciunea creşte’’, ,,Multe greşeşti, multe înveţi" etc.
Dezvoltarea educaţiei, în general, şi cea a învăţământului, îndeosebi, au determinat apariţia treptată,
în fiecare ţară, a unui ansamblu de instituţii şcolare de diferite grade, profile şi forme, care au alcătuit
sistemul de învăţământ al acelei ţări.
Sistemul de învăţământ contemporan din România se caracterizează prin deschidere si dinamism faţă
de nou, dezvoltându-se şi acţionând în concordanţă cu cerinţele economico-sociale cu progresul ştiinţifico-
tehnic şi cultural, cu aspiraţiile poporului ştiintifico-tehnic şi cultural, cu aspiraţiile poporului român, în
condiţiile societăţii civile şi a statului de drept, democratic.
Reforma învăţământului se înscrie în actualul context politic şi economico-social ca o tactică folosită
de societate în cadrul strategiei naţionale globale care vizează ca obiectiv remodelarea comportamentului
pedagogic în perspectiva amplificării randamentului în prestaţia efectuată. Educatorul este agentul uman
care mediază decisiv orice schimbare / inovare în cadrul învăţământului.
Direcţiile esenţiale ale reformei învăţământului din România sunt următoarele :
- schimbări de natură axiologică şi metodologică (autonomia persoanei, capacităţi creative, angajare
şi responsabilităţi profesionale, modele de clasificare morfologică şi taxonomică a obiectivelor.
Să educi cu adevărat înseamnă să trezeşti îl cel de lângă tine acele resurse care-l pot împlini şi ridică,
înseamnă să-l conduci pe celălalt spre descoperirea de sine, dându-i un imbold felului său de a fi, nu
direcţionat de către tine, ci de ceea ce descoperă el că i se potriveşte, nu oferindu-i adevărul de-a gata, ci
indicându-i direcţia posibilă pentru a-l găsi.
Trebuie să fii de acord că preceptele avansate de tine nu coincid întodeauna cu ceea ce el poată să
facă, unele dintre ele limitându-i evolutia. Principiul de bază ar fi eliberarea lui de constrângerile tale sau ale
altora, pentru a le descoperi şi respecta ... pe ale lui.
Învăţarea presupune şi mister, şi un mare paradox, ea înseamnă şi dezvăţ, împotrivire, încălcare a

regulilor venite din afară. Pe lângă regula ascultării şi supunerii, educatorului trebuie să i se recunoască şi
dreptul de a încălca, de a construi un set de norme personale, în acord cu ceea ce el poate şi speră să
întreprindă. Acesta nu trebuie să conducă la o libertate exagerată, ci la o asumare cât se poate de
responsabilă a propriului destin. Libertatea persoanei este derivată şi câstigată din felul cum are loc
raportarea la obligaţiile ce decurg din ecuaţia de mai sus.
- îmbogăţirea şi dersificarea curriculum-ului ( reevaluarea şi perfecţionarea disciplinelor consacrate,
introducerea unor noi obiecte de învăţământ – educaţia ecologică, educaţia pentru pace, sunt domenii noi de
cunoaştere ) ;
- reevaluarea funcţiilor aplicative ale conţinutului ( ridicarea statutului activităţilor practice ; practica
trebuie să aibă o programă, metode şi conţinuturi proprii ) ;
- asimilarea perspectivei interdisciplinare, a predării integrale a ştiinţei.
- introducerea programelor diferenţiate de studiu – organizarea modulară (tratarea diferenţiată a
elevilor, variaţia timpului şi a sarcinii de învăţare, asigurarea unui minimum comun de performanţe şcolare –
baremuri şcolare minimale ) ;
- informatizarea învăţământului. Se ştie că tinerii şi copiii sunt atraşi de cultura digitală şi de
suporturile tehnice ce o promovează. Nu putem spune exact cât de mare este această latură a culturii, dar
există, ne invadează, ne infestează. Din punct de vedere expresiv, cyber cultura este mai aproape de
interesele tinerilor, prezentându-se sub formă de jocuri, videoclipuri, chat-uri, etc.
Pot fi identificate şi suporturi aparent tradiţionale, dar care sunt acaparate de noile tehnologii digitale.
Din punct de vedere educaţional, internetul constituie o oportunitate interesantă, nouă, de instrument
accesoriu al unor noi valori ce pot fi adăugate conţinuturilor educative vehiculate în instituţiile şcolare.
Noile sisteme de concectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative
sau inventative, dar le şi pot încetini sau stopa dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi, mai ales, în mod
univoc. Instrumentul este cu atât mai bun cu cât el face ca elevul să treacă de la statutul de utilizator la cel de
producător de idei, de sensuri, de trăiri. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi
completă cu strategii tradiţionale clasice de formare a abilităţilor umane. E bine să ştim să comunicăm prin
calculator, dar şi cu semenii din preajma noastră. Uneori, e mai dificil sa comunicăm cu cei de lângă noi,
decât cu cei care sunt departe.
Contactul viu, direct, personal cu alţii este edificator pentru propria persoană şi nu poate fi înlocuit
total cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveştile de altădată ale bunicilor, în faţa focului din vatră,
nu-şi vor găsi echivalentul în nici o interpelare intempestivă prin intermediul mesageriei instant. Şi acestea
din urmă sunt bine venite, dar reprezintă altceva, şi nu totul.
- apariţia alternativelor educaţionale : Waldorf, Step by Step.
În concluzie, putem spune că în fond există trei mari direcţii în care trebuie să insiste educaţia pentru
schimbare: sesizarea şi întâmpinarea schimbărilor, evaluarea acestora şi proiectarea schimbării şi intervenţia.
Toate aceste trei direcţii vizează formarea omului astfel încât acesta să poată face faţă schimbărilor la care
este supus mediul său fizic.
Bibliografie:
 Cucoş Constantin, Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
 Joiţa Elena (coordonator), E. Frăsineanu, M. Vlad, V. Ilie, Pedagogie şi elemente de psihologie
şcolară, Ed. Arves, Craiova, 2003.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎNTRE TRADIŢIONAL SI MODERN
Prof. învăţământ primar FULGA ELENA

Liceul Tehnologic ,,Justinian Marina” Băile Olăneşti
Judeţul Vâlcea
Să educi cu adevărat înseamnă să trezeşti îl cel de lângă tine acele resurse care-l pot împlini şi ridică,
Noul model de învăţare este un model activ şi presupune implicarea directă a elevului în procesul de
dezvoltare a capacităţilor de învăţare, în asimilarea cunoştinţelor şi dobândirea gândirii critice. Acest model
impune în activitatea la clasă un nou tip de relaţionare pe mai multe direcţii: profesor – elev, elev – elev,
elev – profesor, aflate în opoziţie cu tipul unidirecţional profesor – elev ce caracterizează modelul standard.
În mod tradiţional, cadrului didactic îi revine rolul major şi activ în cadrul procesului didactic (cel de
emiţător), acela de a transmite cunoştinţele spre un receptor aproape pasiv, determinat să memoreze şi să
reproducă informaţia.
Modelul tradiţional de predare nu răspunde noilor tendinţe in didactica modernă, fiind fondat pe
„triada învăţare frontală – studiul manualului – chestionarea”, pe un model de învăţare pasiv. În
învăţământul de tip tradiţional se cultivă competiţia între elevi cu scopul ierarhizării acestora şi activitatea
individuală. Competiţia stimulează efortul şi productivitatea individului şi pregăteşte elevii pentru viaţă, care
este foarte competitivă, dar poate genera conflicte şi comportamente agresive, lipsă de comunicare între
colegi, marginalizarea nedreaptă a unora dintre aceştia, amplifică anxietatea şi teama de eşec, cultivă
egoismul.
Modelul învăţământului modern face apel la experienţa proprie a elevului, promovează învăţarea
prin colaborare, pune accentul pe dezvoltarea gândirii în confruntarea cu alţii. Munca în grup stimulează
interacţiunea dintre elevi, creşterea stimei de sine, încrederea în forţele proprii, diminuează anxietatea faţă
de şcoală şi intensifică atitudinile pozitive faţă de cadrele didactice. În acelaşi timp, munca în grup, prin
colaborare, nu pregăteşte elevii pentru viaţa care este foarte competitivă, metodele activ – participative
aplicate în activitatea pe grupe sunt mari consumatoare de timp şi necesită experienţă din partea cadrului
didactic, iar elevilor le trebuie timp ca să se familiarizeze cu acest nou tip de învăţare.
Metodele de învăţământ bine alese şi aplicate duc la realizarea obiectivelor informaţionale şi
formative ale lecţiei şi ale activităţilor extraşcolare. Nicolae Iorga aprecia că „metoda cea mai bună are
valoarea pe care i-o dă omul care o întrebuinţează. Ea nu are valoare generală democratică, prin care orice
minte omenească ajunge a nimeri pe acelaşi la aceeaşi siguranţă în ţintă. Iar valoarea omului care
întrebuinţează metoda atârnă, desigur şi de o anume inteligenţă, care nu e apanajul oricui, dar atârnă şi de
mijloacele pe care i le pune la îndemână numai cultură generală, multilaterală, dând trei virtuţi fără care nici
ştiinţa în cel mai înalt sens al cuvântului nu se poate.
Aceste trei virtuţi sunt: orizont, disciplină şi omenie”. În şcolile din România se practică în proporţie
mai mare modelul tradiţional faţă de cel modern, ţinându-se spre implementarea celui din urmă, dar fără
anularea primului, ci realizarea unei simbioze structurale între cele două. Modelul modern nu va putea
supravieţui fără fundamentul celui tradiţional.
Profesorul trebuie să deprindă măiestria de a le combina şi a le demonstra eficienţa şi aplicabilitatea
În diverse experienţe de învăţare, înclinând balanţa în favoare celui modern, mult mai uşor acceptat de elevi.
La ora actuală, metodele tradiţionale pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele
învăţământului modern. Acestea pot evolua spre modernitate în măsura în care secvenţele procedurale care
le compun permit restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi.
În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că variante ale acestei
metode erau de mult timp cunoscute.
Diferența dintre clasic şi modern este remarcată şi în notele dominante ale personalității profesorului
în predare: înainte era vorba de un stil extremist (doar el era în centrul atenției, exagerând diferențele dintre
elevi şi strategiile specifice); acum, stilul are la bază inițiativă în acțiune, stimulare, obiectivare, organizare
şi flexibilitate. Tipologia profesorului modern este configurată prin metode esențiale, un stil aparte de
reuşită.
La ora actuală, metodele tradiţionale pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la
exigenţele învăţământului modern. Acestea pot evolua spre modernitate în măsura în care secvenţele
procedurale care le compun permit restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode
sunt cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că
variante ale acestei metode erau de mult timp cunoscute.
Rolurile se schimbă, se întrepătrund, după cum o demonstrează Kathee Terry (1996): Dacă în trecut
actul de predare era centrat pe profesor, minimizând rolul elevului, în prezent stilul de predare s-a
îmbunătățit, fiind centrat pe elev, favorizând comunicarea interactivă (elev-grup, elev-elev, profesor-elev,
grup-profesor). Astăzi, strategiile de predare urmăresc folosirea celor mai adecvate metode şi procedee de
predare, corelate mijloacelor de învățământ moderne, în baza alternării, îmbinării formelor de organizare
existente.
Reforma învăţământului se înscrie în actualul context politic şi economico-social ca o tactică folosită
de societate în cadrul strategiei naţionale globale care vizează ca obiectiv remodelarea comportamentului
pedagogic în perspectiva amplificării randamentului în prestaţia efectuată. Educatorul este agentul uman
care mediază decisiv orice schimbare / inovare în cadrul învăţământului.
Bibliografie:
 Cucoş Constantin, Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire’, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
 Joiţa Elena, E. Frăsineanu, M. Vlad, V. Ilie, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Ed.
Arves, Craiova, 2003.
 Păcurari, Otilia, Târcă, Anca, Sarivan, Ligia, Strategii didactice inovative, suport de curs,
Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti, 2003.
 Căpiţă, Laura, Căpiţă, Carol, Tendinţe în didactica istoriei, Editura Paralela 45, 2005.
 Dulamă, Maria Eliza, Strategii didactice, Ed. Clusium, 2000.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN
Prof. GĂMAN CRISTIANA MARIA

Judeţul Vâlcea
Denumirea de sistem provine din limba greacă -systema (i), care înseamnă ansamblul unor părți,
corelate între ele. Dezvoltarea educației, în general, și cea a învățământului, îndeosebi, au determinat apariția
treptată, în fiecare țară, a unui ansamblu de instituții școlare de diferite grade, profile și forme, care au
alcătuit sistemul de învățământ al acelei țări.
Sistemul de învățământ reprezintă ansamblul coerent al instituțiilor școlare de toate gradele, profilele
și formele, dintr-o anumită țară, care este conceput, organizat și funcționează in baza unor principii
educaționale generale cu caracter organizatoric, iar unele și cu caracter juridic, precum și a unor standarde
educaționale.
Sistemul de învățământ asigură rezolvarea uneia dintre cele mai dificile și mai importante probleme
socio-umane - educația și pregătirea tinerei generații, a forței de muncă, a specialiștilor. De aceea, în mod
firesc, filosoful german Immanuel Kant spunea că „Educația este cea mai mare și mai grea problemă ce i s-a
dat omului spre rezolvare". În România învățământul este o prioritate națională (Legea Învățământului).
John Locke spunea că ”9 zecimi din oameni sunt ceea ce sunt datorită educației. Educația este cea care face
diferențele între oameni”.
Şcoala româneascǎ se aflǎ într-un efort continuu de schimbare şi adaptare la cerinţele europene.
Pornind de la o cugetare care aratǎ cǎ ,,munca învǎţǎtorului are efect asupra eternitǎţii şi nu se poate spune
niciodatǎ unde se opreşte influenţa sa “,deducem sarcina importantǎ pe care o are dascălul, atunci când
strǎbate un drum lung şi nu lipsit de obstacole al formǎrii scolarului .
Învǎţǎmântul românesc se aflǎ în plin proces de reformǎ, de transformare şi modernizare, proces
datorat evoluţiilor care au avut şi au loc în societatea româneascǎ şi impus de necesitatea alinierii la
standardele Uniunii Europene.
Produsele viitorului vor încorpora o intensǎ componentǎ intelectualǎ, de gândire şi creaţie, în acord
cu exigenţele societǎţii informaţionale, cultural-intensive.Investiţia în educaţie şi în formarea oamenilor este
cea mai rentabilǎ pentru dezvoltarea unei societǎţii pe termen lung. De aceea , instituţiile de învǎţǎmânt şi
educaţie , precum şi cele de cercetare ştiinţificǎ sunt privite ca instituţii strategice pentru destinul naţional.
E nevoie ca educaţia să răspundă în mod egal necesităţilor tuturor indivizilor implicaţi în proces şi să
încurajeze respectul reciproc între indivizi, între grupuri etnice şi culturale. Schimbǎrile din sistemul de
educaţie vor avea efecte în toate componentele societǎţii, fiind pârghia hotǎrâtoare pentru trecerea la un nou
tip de societate. Oamenii sunt chemaţi sǎ înveţe permanent ,sǎ înveţe sǎ-şi amelioreze prin forţe proprii
condiţile de viaţǎ, sǎ-şi proiecteze viitorul cu luciditate şi îndrǎznealǎ.
Spațiul european al educației ar trebui să includă:
- transformarea mobilității într-o realitate a tuturor, pe baza experiențelor pozitive dobândite
prin programul Erasmus+ și a activității Corpului european de solidaritate, precum și prin crearea unei
legitimații de student UE;
- consolidarea cooperării privind dezvoltarea programelor școlare, pentru a asigura faptul că
sistemele educaționale transmit toate cunoștințele, aptitudinile și competențele esențiale lumii prezente;
- îmbunătățirea învățării limbilor străine, prin stabilirea unu noi etalon (toți tinerii europeni
absolvenți ai învățământului secundar superior să stăpânească bine două limbi străini pe lângă limba/limbile
lor materne);
- promovarea învățării pe tot parcursul vieții, pentru a aduce la 25%, până în 2025, ponderea
persoanelor care participă la o astfel de activitate;
- integrarea inovării și a competențelor digitale în învățământ, prin promovarea formării inovatoare și

informatizate și prin elaborarea unui nou Plan de acțiune pentru învățământul informatizat;
- sprijinirea cadrelor didactice: prin creșterea numărului de profesori care participă la programul
Erasmus+ și la rețeaua de eTwinning și prin orientări privind dezvoltarea lor profesională;
- crearea unei rețele a universităților europene, care să faciliteze colaborarea lor transfrontalieră,
precum și sprijinirea instituirii unei Școli de guvernanță europeană și transnațională.
Performanţele noastre vor fi determinate, în primul rând, de competenţă şi de pregǎtirea oamenilor,
de felul lor de a munci, de capacitatea structurilor instituţionale de a valorifica eficient acest potenţial.
Educaţia este factorul strategical al dezvoltǎrii de perspectivǎ şi ea priveşte modelarea multidimensionalǎ şi
anticipativǎ a factorului uman.
Pentru ca societatea româneascǎ sǎ devinǎ o societate educaţionalǎ, în sensul definit UE ,este necesar
sǎ avem în vedere educaţia ca prioritate naţionalǎ educaţia adulților şi învǎţarea permanentǎ și coordonarea
instituţionalǎ şi politicǎ. Pentru integrarea europeanǎ a învǎţǎmântului românesc, educaţia necesitǎ
schimbǎri calitative, în conceperea şi desfǎşurarea ei, astfel încât sǎ se asigure întrepǎtrunderea instrucţiei
şcolare (universitare) cu instrucţia postşcolarǎ (postuniversitarǎ), aceasta a doua fiind strâns legatǎ de ceea
ce se defineşte ca educaţia adulţilor, ,,într-un proces educaţional, continuu, unitar ,,de educaţia permanentǎ.”
Proiectele europene urmăresc desfăşurarea unor activităţi care permit o mai bună informare a
copiilor despre membrii U.E., determinând diferite unităţi de învăţământ să lucreze împreună, ca parteneri,
iar pe copii îi ajută să colaboreze unii cu alţii, dându-le posibilitatea să-şi exprime părerile şi speranţele
pentru viitor.
Activitatea în cadrul acestor proiecte are o valoare pedagogică deosebită, deoarece contribuie la
dezvoltarea comunicării, a încrederii, a înţelegerii, a solidarităţii şi a toleranţei reciproce, facilitând accesul
liber la educaţie şi la exprimare a copiilor şi tinerilor prin intermediul activităţilor multiculturale şi
educative în spiritul respectului faţă de diversitate. Gândite ca o acţiune de implicare a copiilor în
problemele UE, proiectele ne oferă resurse informative, platforme de contacte internaţionale, sugestii pentru
activităţi ce se pot desfăşura sub egida lor.
Deşi rezultatele nu sunt vizibile imediat, important este ca demersul nostru să aibă continuitate pe tot
parcursul şcolarităţii, astfel încât, peste ani, viitoarele generații de tineri să poată fi cetăţeni adevăraţi,
capabili să înţeleagă schimbările şi să ia decizii înţelepte, adaptându-şi comportamentul în beneficiul
colectiv şi public.
Bibliografie:
 Manolescu Marin, Evaluarea şcolarǎ, Bucureşti, Meteor Press, 2004, pag 10-25.
 https://ec.europa.eu/romania/news/20171411_creare_spatiu_european_educatie_2025_ro.
 http://www.referatele.com/referate/noi/diverse/sistemul-de-invatama1013991213.php.
INFLUENŢA MIJLOACELOR TIC ÎN PROCESUL

DE PREDARE-ÎNVĂŢARE-EVALUARE
Prof. GEORGESCU MARIA

Şcoala Gimnazială Nr. 5 Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
„Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din acest punct de vedere,
educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situaţie precisă, indicaţiile generale date de cărţile de
metodologie” (Gaston Mialaret).
Pentru a atinge un nivel optim în proiectarea şi realizarea unei activităţi educaţionale, se pune accent
pe felul cum se desfăşoară aceasta şi implică probleme organizatorice, procedurale şi materiale. Astfel apare
termenul de „tehnologie didactică”, care acceptă două puncte de vedere; primul se referă la ansamblul
mijloacelor audio-vizuale ce se utilizează în practica educativă, iar al doilea se referă la ansamblul structural
al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării-învăţare, puse în aplicaţie, în
strânsă corelare cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise, formele de realizare a instruirii şi
modalităţile de evaluare.
Când se alege o metodă, se ţine cont de finalităţile educaţiei, de conţinutul procesului instructiv, de
particularităţile de vârstă şi de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor şcolare, de natura
mijloacelor de învăţământ, de experienţa şi competenţa cadrului didactic. O metodă se defineşte prin
predominanţa unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda
să fie satisfăcătoare într-o clasă, complementară sau chiar contrară.
Astfel, o metodă tradiţională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvenţele proceduale
care le compun ingăduie restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu
totul noi. În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că variante
ale acestei metode erau de mult cunoscute şi aplicate
O variantă de clasificare a metodelor educaţionale se poate pronunţa în jurul axei istoricemetode
clasice, tradiţionale (modelul clasic) și metode moderne (modelul modern).
MODEL DE REALIZARE A ÎNVĂŢĂRII ÎN MODEL DE REALIZARE A ÎNVĂŢĂRII ÎNTR-

ÎNVĂȚĂMÂNTUL TRADIȚIONAL UN ÎNVĂŢĂMÂNT MODERN
 memorarea şi reproducerea  apel la experienţa proprie;
cunoştinţelor transmise de cadrul  promovează învăţarea prin colaborare;
didactic ;  dezvoltă gândirea critică în confruntări.
 competiţia cu scop de ierarhizare;
 se poate realiza şi individual.
AVANTAJE:
AVANTAJE: LIMITE: Stimulează: argumentarea unei
-stimulează -generează opinii;
productivitatea, conflicte, -cooperarea în rezolvarea
promovează agresivitate; sarcinilor şi problemelor de lucru
aspiraţii mai lipsa (de învăţare).
înalte; pregăteşte comunicării și a -iniţiativa,spiritul întreprinzător,
elevii pentru încrederii, -cutezanţa, asumarea riscurilor,
viaţa amplifică teama implicare personală, gândire
competitivă. de eşec, liberă, creativă,critic.
egoismul;
EVALUAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL EVALUAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL

TRADIȚIONAL MODERN
 măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor  măsurarea şi aprecierea capacităţilor(ce ştie
(ce ştie elevul); şi ce poate să facă elevul);
 accent pe aspectul cantitativ (cât de  accent pe elementele de ordin calitativ
multă informaţie deţine elevul). (sentimente, atitudini etc.).
Noile tehnologii au produs schimbări, modificări în toate domeniile și era de așteptat ca la un

moment dat acest progres să influențeze și procesul de predare-învățare.Astfel elevii sunt nevoiți să învețe să
gestioneze un număr impresionant de informații,să le analizeze, să ia decizii săși dezvolte cunoștințele
pentru a face față provocărilor tehnologice actuale. În ceea ce privește personalul didactic, sunt necesare
eforturi de formare profesională.
Totalitatea instrumentelor care aparțin tehnologiei informațiilor și comunicării sunt binecunoscute
sub denumirea de TIC. La rândul lui, cadrul didactic este pus în situația de a opta între continuarea
demersului său educațional în mod conservator, folosind metodele tradiționale, ignorând tendințele de
schimbare sau acceptarea provocării și implementarea în același timp a noilor tehnologii în activitatea sa
didactică.
În cadrul orelor de biologie, instrumentele TIC facilitează procesul de predare-învățare și uneori
chiar și evaluare (chiar dacă ne gândim la simplele teste alcătuite cu ajutorul calculatorului,la imprimanta
sau scannerul care ne ajută să multiplicăm materialele) ne oferă posibilitatea de a căuta, ne învață a colecta
şi procesa în mod corect informaţia şi de a o folosi într-o manieră critică şi sistematică.
Cum ar arăta o analiză SWOT a influenței mijloacelor TIC în procesul educativ:
PUNCTE TARI: PUNCTE SLABE:

- piaţa produselor şi serviciilor TIC - cadrele didactice de vârsta a doua și a treia
înregistrează rate continue de creştere. sunt prea puțin informate în domeniul
- sporeşte ponderea utilizatorilor tineri de respectiv, nu conştientizează încă numeroasele
Internet, ceea ce promite o nouă generaţie avantaje pe care le oferă utilizarea
iniţiată în utilizarea tehnologiilor computerului şi Internetului.
informaţionale şi de comunicaţii. - diminuirea capacițății de exprimare orală;
Un impact favorabil, in acest sens, il au - persistă încă mari discrepanţe între mediul
centrele de instruire on-line, publicarea cărţilor urban şi rural, precum şi între diferite categorii
digitale, apariția tabletelor; sociale. Prin urmare nu există acces la
- colaborarea cu alte unități școlare din țară sau tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii
chiar din alte țări; pentru toată populaţia ţării în egală măsură (și
- realizarea unor parteneriate interșcolare; aici mă refer la școlile din mediul rural, cu o
- aproape toate unitățile de învățământ posedă situație financiară precară);
laboratoare de informatică sau cel puțin un - necesitatea aprofundării unor noțiuni teoretice
calculator la dispoziția cadrelor didactice; pentru a putea folosi corect mijloacele de
informare computerizată;
Bibliografie:
 Albulescu, I; Albulescu, Mirela, 2000, Predarea şi învăţarea disciplinelor socioumane, Editura
Polirom, Iaşi, pag 12.
 Bernat, Simona, 2003, Tehnica învăţării eficiente, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag.
5-17.
 Cerghit, I, 2006, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi, pag 10-42.
BEING A TEACHER IN THE 21ST CENTURY
Prof. IOVA ALINA

Şcoala Gimnazială Nr. 13 Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Every teacher has her or his own style of teaching. And as traditional teaching styles evolve with the
advent of differentiated instruction, more and more teachers are adjusting their approach depending on their
students’ learning needs. Although it is not the teacher’s job to entertain students, it is vital to engage them
in the learning process.
Selecting a style that addresses the needs of diverse students at different learning levels begins with a
personal inventory—a self-evaluation—of the teacher’s strengths and weaknesses. As they develop their
teaching styles and integrate them with effective classroom management skills, teachers will learn what
works best for their personalities and curriculum.
How have teaching styles evolved? This is a question teachers are asked, and frequently ask
themselves, as they embark on their careers, and occasionally pause along the way to reflect on job
performance. To understand the differences in teaching styles, it’s helpful to know where the modern
concept of classifying teaching methods originated.
The late Anthony F. Grasha, a noted professor of psychology at the University of Cincinnati, is
credited with developing the classic five teaching styles. A follower of psychiatrist Carl Jung, Grasha began
studying the dynamics of the relationship between teachers and learning in college classrooms. His
groundbreaking book, Teaching with Style, was written both as a guide for teachers and as a tool to help
colleagues, administrators and students systematically evaluate an instructor’s effectiveness in the
classroom.
Grasha understood that schools must use a consistent, formal approach in evaluating a teacher’s
classroom performance. He recognized that any system designed to help teachers improve their instructional
skills requires a simple classification system. He developed a teaching style inventory that has since been
adopted and modified by followers.
Expert: Similar to a coach, experts share knowledge, demonstrate their expertise, advise students,
and provide feedback to improve understanding and promote learning.
Formal authority: Authoritative teachers incorporate the traditional lecture format and share many
of the same characteristics as experts, but with less student interaction.
In short, modern methods of teaching require different types of teachers—from the analyst/organizer
to the negotiator/consultant. Here are some other factors to consider as teachers determine the best teaching
method for their students.
Empty vessel: Critics of the “sage on the stage” lecture style point to the “empty vessel” theory,
which assumes a student’s mind is essentially empty and needs to be filled by the “expert” teacher. Critics of
this traditional approach to teaching insist this teaching style is outmoded and needs to be updated for the
diverse 21st-century classroom.
Active vs. passive: Proponents of the traditional lecture approach believe that an overemphasis on
group-oriented participatory teaching styles, like facilitator and delegator, favor gifted and competitive
students over passive children with varied learning abilities, thereby exacerbating the challenges of meeting
the needs of all learners.
Knowledge vs. information: Knowledge implies a complete understanding, or full comprehension,
of a particular subject. A blend of teaching styles that incorporate facilitator, delegator, demonstrator, and
lecturer techniques helps the broadest range of students acquire in-depth knowledge and mastery of a given
subject. This stands in contrast to passive learning, which typically entails memorizing facts, or information,
with the short-term objective of scoring well on tests.
Interactive classrooms: Laptops and tablets, video conferencing, and podcasts in classrooms play a
vital role in today’s teaching styles. With technology in mind, it is imperative that teachers assess their
students’ knowledge while they are learning. The alternative is to wait for test results, only to discover
knowledge gaps that should have been detected during the active learning phase.
Constructivist teaching methods: Contemporary teaching styles tend to be group-focused and
inquiry-driven. Constructivist teaching methods embrace subsets of alternative teaching styles, including
modeling, coaching, and test preparation through rubrics scaffolding. All of these are designed to promote
student participation and necessitate a hybrid approach to teaching. One criticism of the constructivist
approach is that it caters to extroverted, group-oriented students, who tend to dominate and benefit from
these teaching methods more than introverts; however, this assumes introverts aren’t learning by observing.
Student-centric learning does not have to come at the expense of an instructor’s preferred teaching
method. However, differentiated instruction demands that teachers finesse their style to accommodate the
diverse needs of 21st-century classrooms.
Personal model: Incorporates blended teaching styles that match the best techniques with the
appropriate learning scenarios and students in an adaptive format.
Facilitator: Designs participatory learning activities and manages classroom projects while
providing information and offering feedback to facilitate critical thinking.
Delegator: Organizes group learning, observes students, provides consultation, and promotes
interaction between groups and among individuals to achieve learning objectives.
Although he developed specific teaching styles, Grasha warned against boxing teachers into a single
category. Instead, he advocated that teachers play multiple roles in the classroom. He believed most teachers
possess some combination of all or most of the classic teaching styles.
Bibliography:
 Grasha, Anthony F., 2002, Teaching with Style, Ed. Alliance Publishers.
 Prasad, S.B., 2014, Modern Teaching Strategies, Ed. Pointers Publishers.
 Rahman, Zikr Ur, 2005, Modern Teaching Methods and Techniques, Ed. Anmol Publications Pvt
Ltd.
V I I T O R UL V A F I C A Ș CO AL A D E AS T Ă ZI
Prof. LÁSZLÓ EDE

Școala Gimnazială „Cserei Mihály”, Localitatea Racu
Judeţul Harghita
Prof. SZŐCS ANNA

Școala Gimnazială „Cserei Mihály”, Localitatea Racu
Judeţul Harghita
În zilele noastre există tot mai multe cuvinte despre problemele legate de
îngrijirea copiilor cum ar fi: Cum de a disciplina? Care este motivul manifestărilor
și comportamentelor agresive ale copilului? Ce factori afectează performanța
școlară echilibrată? etc. Se pare că lumea a devenit puțin în jurul nostr u și
comportamentul copiilor este imediat evident pentru adulți: mă simt tulburat, mai
sensibil și mai greu de manevrat.
Există copii care distrug comunitatea și înrădăcinează în așa numitul
”Integrare cu tulburare”. Copi ii de acest tip sunt greu discipli nați, iritabili,
agresivi, reacționând cu focare emoționale excesive atunci când obstrucționează
i n t e n ț i i l e l o r. C o p i i i t r e b u i e s ă a c c e p t e c ă l u m e a s e î n t o a r c e ș i s e a d a p t e a z ă l a
c o l e g i i l o r. A c e s t l u c r u d u c e î n u n e l e c a z u r i l a c o n f l i c t e . L a c o p i i , c o m p o r t a m e n t u l
agresiv poate fi manifestat în mai multe moduri: se luptă, se ciocnește, se vorbește
sau insultă.
Ce ar trebui să recomandăm părinților copiilor care vin la clasa pregătitoare?
Știm că școala începe cu fiecare copil. Unii oameni au de asemenea, simptome
fizice: dureri de cap, tulburări de somn, comportament agresiv care poate apărea la
copii noștri de modă veche. Este important ca părinții să dezvolte un stil de viață
care faciliteze acceptarea schimbării.
Majoritatea problemelor se datorează lipsei educației familiale. Fiind un
copil disciplinat se poate face cu instrucțiuni, nu cu amenințări. Discută cu ei, se
joacă, se mișcă, joacă sport. Mișcarea și învățarea au fost legate una de alta de la
naștere noastră. Lipsa de mișcare poate duce mai târziu la dificultăți grave de
învățare.
Comportamentul și problemele de învățare sunt adesea însoțite de oboseală.
C o p i l u l d i s p ă r u t e s t e n e d i s c i p l i n a t , d i f i c i l e d u c a t . Te l e v i z i u n e a ș i c a l c u l a t o r u l a r
trebui să fie utilizate numai pentru o anumită perioadă de timp. Din păcate, în
programele de televiziune pentru copii există foarte multe producții nebunești și
violente. Copii urmăresc de obicei aceste producții singure și de foarte mult tim p
pe sondajele mele.
În familii televizorul joacă rolul de leșie electronică, părintele „lărgește”
copilul său în cutie fără control, deoarece consideră că este sigur în timp ce are
de-a face cu alte activități. În managementul conflictelor copii imită în primul
r â n d c o m p o r t a m e n t u l p ă r i n ț i l o r l o r, d a r s u n t o c o p i e c a r e t r e b u i e c o p i a t ă d e c ă t r e
educatori și nu doar eroii preferați de războinici ai desenelor animate și ai
j o c u r i l o r p e c a l c u l a t o r.
Astăzi , televiziunea și Internetul în special jocurile pe cal culator reprezintă
un model semnificativ și în multe cazuri constituie o amenințare la adresa
m o d e l e l o r d e c o m p o r t a m e n t a l e c o p i i l o r. O r i c e i n s t r u m e n t t e h n i c v a l i p s i c o p i l u l
de dezvoltare imaginației și a creativității și de admirația lumii senzuale.
Reîncărcarea reală nu ar trebui să fie furnizată de căutări rapizi și de informații
vizuale, dar dacă cineva joacă în aer liber și poate arunca mingea înapoi la
prietenii săi, apoi înapoi.
De obicei, acești copii sunt incredibili de iritabili și întotdeauna se comportă
ca și cum gândesc. Dacă există o manifestare concretă a agresiunii în școală,
sarcina principală este de a corecta eroarea și de a crea o responsabilitate. Este
important ca recuperarea să fie o consecință și nu o pedeapsă sau excludere. Poate
fi de asemenea util să se traducă, adică să se devieze la o acțiune similară, dar
acceptabilă, pentru a oferi idei la care ar pu tea fi implicați și alți copii. Nu copilul
trebuie judecat, ci actul. Dacă nu există o nouă frică în copil, din cauza
c o n s e c i n ț e l o r, n u v o m g e n e r a n o i a g r e s i u n i . Î n a c e l a ș i t i m p , d e n i g r a r e a e s t e
interzisă atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere mental. În acest
caz, se recomandă utilizarea activă a basmului, a desenului, a muzicii și a dramei.
Educația joacă un rol crucial în supraviețuirea, întărirea sau încetarea
impulsurilor timpurii agresive. Încă de la început, avansarea spre agresivitate
poate începe dacă părinții tratează viguros prima voință a copilului, iar
tratamentul parental va fi decisiv pentru agres ivitatea ulterioară.
Manifestările agresive ale copilului nu sunt decât reacții la efectele asupra
mediului. Mulți dintre copii violenți trăiesc într -o familie în care adulții au același
comportament. Amenințarea, educația abuzivă este un exemplu pentru u n copil.
Copilul nu poate face altceva, așa că, în multe cazuri, el învață despre abuz fizic,
o atitudine non-emoțională și negativă.
P e d e a p s a e x c e s i v e s a u a b s e n ț a c o m p l e t ă a l i m i t e l o r ș i a r e g u l i l o r, a g r a v e a z ă
ș i a g r e s i u n e a c o p i i l o r. D a c ă c o p i l u l v e d e c ă p ă r i n t e l e p e d e p s e ș t e c u a g r e s i u n e
fizică, reacționează la lucrurile pe care nu le place, atunci el sau ea nu va putea să
dezvolte o cutie de instrumente mai sofisticată și astfel să -și gestioneze propriile
conflicte.
Pentru o viață, poate fi crucial dacă copilul îi place să învețe. De aceea, să
f a c e m t o t u l p e n t r u a a c c e p t a p e r f o r m a n ț a p o t r i v i t ă p e n t r u a b i l i t ă ț i l e l o r. S c o p u l
este de a avea un model de modelare între educator și copil. Educatorul
p r o f e s i o n i s t n u f o r m e a z ă p e r s o n a l i t a t e a e l e v u l u i s i n g u r. P ă r i n t e l e e s t e f u n d a l u l -
de unde copilul vine la școală și unde se întoarce acasă în fiecare zi, ceea ce este
o componentă extrem de importantă a eficacității socializării.
Folosirea atitudinilor tolerante și acceptate de către părinți și profesori este
esențială pentru predarea soluționării conflictelor non -violente. Pentru a face acest
lucru, trebuie să examineze mai întâi propriile metode de gestionare a conflictelor
și să caute alternative non -violente la posibile situații nerezolvate.
Convingerea noastră este că pe termen lung, rezolvarea conflictelor poate fi
imaginată doar fără violență. Dacă mediul subliniază violența, atunci, pe baza
principiului modelului de învățare, acesta va fi acceptat de către copil. De aceea
considerăm că este important să acț ionăm în mod activ împotriva violenței.
"Natura vrea copii, care să fie copii înainte de a fi oameni”(J.J. Rousseau).
Bibliografie:
 R , J e a n J a c q u e s , 1 9 7 3 , E m i l e s a u d e s p re e d u c a ț i e , E d i t u r a D i d a c t i c ă ș i
Pedagogică, București.
EFICIENTIZAREA DEMERSULUI DIDACTIC PRIN

UTILIZAREA METODELOR MODERNE
Prof. LĂZĂRICĂ DANIEL

Şcoala Gimnazială Buhoci
Judeţul Bacău
Societatea prezentă se circumscrie unui timp al informaţiei, al complexităţii. De aceea, investiţia în

inteligenţă, creativitatea şi capacitatea de inovare a indivizilor, a grupurilor va fi extrem de rentabilă pentru a
face faţă provocărilor viitorului. Pentru a realiza acest lucru este necesar un demers didactic riguros, eficient
bazat pe metode moderne activ-participative centrate pe elev care trebuie să îi dezvolte creativitatea şi
competenţele.
Dacă în trecut metoda predominantă de susţinere a lecţiei era expunerea în cadrul căreia profesorul
îşi prezenta cunoştinţele, în zilele noastre se utilizează tot mai mult metodele moderne, centrate pe elev.
Profesorul devine astfel un manager al clasei care creează un mediu optim în care elevul îşi poate forma noi
competenţe. Utilizând frecvent metodele moderne, profesorrul poate deveni un facilitator de cunoştinţe, care
va folosi şi coordona procesul educativ astfel încât elevii îşi vor atinge obiectivele propuse şi îşi vor forma
noi competenţe. Profesorul trebuie să încurajeze formarea la elevi a unui spirit critic, a creativităţii şi să îi
antreneze în activităţi diverse pentru a-i face să renunţe la rolul pasiv.
Pentru a obţine rezultatele dorite în cadrul noului mediu educaţional, profesorul trebuie să aleagă cu
grijă metodele folosite pentru a forma noi competenţe în rândul elevilor. În ceea ce priveşte predarea
limbilor străine, probleme majore cu care se confruntă elevii sunt asimilarea noţiunilor de vocabular şi a
celor de gramatică şi utilizarea lor în contexte comunicaţionale concrete. Astfel trebuie utilizate metode
moderne prin care elevii să memoreze mai uşor cuvintele noi, iar profesorul trebuie să creeze situaţii sau
scenarii în care elevii să folosească competenţele dobândite.
Metoda “Phillips 6-6” are drept scop stimularea creativităţii indivizilor care participă la o dezbatere
într-un grup mai mare. Grupul se împarte în subgrupuri de câte 6 membri şi care vor dezbate o problemă
propusă de moderator tuturor timp de 6 minute. Sinteza rapoartelor o efectuează animatorul. Are loc o
discuţie între purtătorii de cuvânt. În timpul discuţiei ceilalţi participanţi pot trimite mesaje scrise
purtătorilor de cuvânt. Totul este orientat spre elaborarea soluţiei finale, pe care purtătorii de cuvânt o aleg
ţinând cont de opinia majoritară. Această metodă este utilă în dezbaterea unor texte literare sau în analiza
unor citate. Avantajele acestei metodei sunt :
- toţi membrii grupului au posibilitatea de a fi active;
- se obţin rapid un număr mare de idei, soluţii şi argumente;
-participanţii se obişnuiesc cu logica argumentării, cu susţinerea unui propriu punct de vedere;
- se dezbat diferite aspecte care privesc desfăşurarea eficientă a procesului instructive-educativ.
O metodă modernă deosebit de folositoare în fixarea şi consolidarea noţiunilor de vocabular este
metoda celor 7 familii. Profesorul împarte clasa în şapte grupe şi dă fiecarei grupe şapte cartonaşe.
Profesorul scrie pe tablă cerinţele iar elevii scriu pe cartonaşe rezolvarea acestora. După ce elevii scriu
cuvintele pe cartonaşe profesorul le strânge, le amestecă şi apoi le reîmparte celor şapte grupe. Utilizând
expresii de cererefiecare grupă trebuie să reîntregească în cel mai scurt timp cele şapte cartonaşe. Grupa care
îşi adună cel mai repede cele şapte cartonaşe este grupa câştigătoare. Pe lângă consolidarea noţiunilor de
vocabular, această metodă poate fi folosită şi ca instrument de evaluare şi în acest fel elevii ar scăpa de
stresul ascultării şi evaluarea ar fi privită ca forma unui joc.
Hârtia de un minut - această tehnică determină elevii să-şi concentreze atenţia pentru a răspunde la o
întrebare sau pentru a evoca anumite cunoştinţe învăţate anterior. Această tehnică obligă elevii să caute rapid
un răspuns scurt la întrebare şi să-l scrie într-o formă concisă. Utilizarea hârtiei de un minut este importantă
deoarece confruntă elevii cu problema care va fi abordată ulterior, îi incită pentru formularea unor opinii
personale care vor fi comparate cu ale celorlalţi şi îi motivează pentru învăţare.
Copacul ideilor - această tehnică este un organizator grafic în care cuvântul cheie este înscris într-un
dreptunghi situat la baza foii, în partea centrală, de la acest dreptunghi se ramifică spre partea superioară
asemeni crengilor unui copac toate cunoştinţele evocate. Copacul ideilor poate fi completat individual, în
perechi, în grupe sau frontal. Tehnica e avantajoasă deoarece propune elevilor o nouă formă de organizare a
cunoştinţelor evocate sau a informaţiilor noi.
Termenii - cheie în avans au ca scop actualizarea unor concepte esenţiale cunoscute sau învăţate deja
de către elevi, stabilirea unor relaţii între aceşti termeni, explicarea unui proces ştiinţific care va fi prezentat
în textul care urmează să-l citească. Relaţia dintre termeni poate fi cronologică, de sugestie logică sau de
cauzalitate. Profesorul alege 4-5 concepte-cheie din textul care va fi studiat şi le scrie pe tablă. Această
tehnică e urilizată în etapa de evaluare şi de realizare a sensului, însă poate fi utilizată în faza de reflecţie
sub forma termenilor-cheie revizuiţi când se cere elevilor să descrie relaţia aşa cum e ea prezentată în text
sau să elaboreze un „ciorchine” din aceşti termeni.
Lanţul ideilor este o tehnică orală frontală. La solicitarea profesorului fiecare elev, în ordinea
locurilor din clasă enunţă, pe rând, câte o idee despre un subiect propus. După evaluarea ideilor acestea sunt
scrise pe tablă dar şi în caiete. Această tehnică prezintă avantajul că îi obligă pe toţi elevii din grup să spună
câte o idee, dar fără să repete ideile spuse anterior.
Portofoliul individual este un instrument de evaluare eficient care îmi permite, să urmăreasc
progresul elevului din punctul de vedere al cunoştinţelor acumulate, atitudinal şi comportamental pe
parcursul unui interval de timp mai îndelungat (un semestru, un an şcolar,sau chiar pe parcursul ciclului
gimnazial). Structurat sub forma unei mape deschise în care în permanenţă se mai poate adăuga ceva,
portofoliul este un element flexibil de evaluare care permite fiecărui copil să lucreze în ritmul său propriu,
să-şi pună în valoare toate calităţile cu care este înzestrat.
Prin folosirea metodelor moderne, profesorul îşi asumă un rol activ şi responsabil în eficientizarea
demersului didactic şi în formarea de noi competenţe la elevi pe care aceştia le vor aplica în societate.
Acestea trebuie însoţite de metode şi procedee noi, moderne de evaluare care se pretează mai bine la situaţia
didactică existentă în vederea asigurării unui progres rapid al fiecărui elev în funcţie de particularităţile
individuale.
Bibliografie:
 Avramescu Ana, Creativitatea şi cultivarea ei în şcoală, Revistă editată de Colegiul Tehnic,
Matei Corvin, Hunedoara Anul I, Nr. 2, Mai 2010, p. 19.
 Ciortea, Elena-Nicolae, IPATE, Geanina, Ghid metodic pentru profesorii de limba franceză,
Editura Axa, Botosani, 2007, p. 174.
 Ionescu, M., Radu, T., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 77.
DIDACTICA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE
Prof. LINŢOIU GEORGIANA

Judeţul Vâlcea
Didactica este o disciplină pedagogică care are ca obiect de studiu problematica amplă a procesului
de predare-învăţare a limbii şi literaturii române, ca instrument indispensabil de cunoştinţe şi comunicare în
diverse situaţii colocviale sau oficiale şi familiarizarea elevului cu literatura română pe baza unor modele
reprezentative de artă literară. Procesul educativ de tip instituţionalizat este complex, atât din punct de
vedere al organizării, cât mai ales din punct de vedere al fundamentării ştiinţifice a relaţiilor derivate între
principalii factori implicaţi: Psihologia, Pedagogia , Didactica şi Metodica.
Psihologia are ca obiect de studiu psihicul, sufletul uman în complexitatea structurii sale interioare,
dar şi elemente de suprafaţă, care determină cunoaşterea devenirii fiinţei umane. Pedagogia se recunoaşte ca
ştiinţă, pe de o parte, prin cercetările efectuate de aplicare a celor mai bune modalităţi de educare, iar pe de
altă parte este o artă, prin modul de aplicare a adevărurilor descoperite.
Didactica este acea ramură a pedagogiei care stabileşte principiile învăţării, se ocupă de sistemul de
învăţământ, forme de organizare, metode, mijloace şi relaţiile între pedagog şi elevi. Metodica este o
didactică specială, cu particularizare pe disciplinele de învăţământ, stabilind locul materiei respective în
cadrul planului de învăţământ. J.F Hatte reprezenta astfel elementele de bază ale triunghiului didactic:
Didactica generală este ramura ştiinţelor educaţiei care studiază procesul de învăţământ în general,
adică ansamblul activităţilor de proiectare, desfăşurare şi evaluare a procesului de predare-învăţare.
Didactica specialităţii oferă cadrelor didactice formate/în formare o adaptare a didacticii generale la
specificul predării/învăţării limbii şi literaturii române, altfel spus se fundamentează atât pe datele furnizate
de pedagogie şi psihologie cât şi pe cele de limbă şi literatură română. Prezentându-le comparativ, distingem
anumite trăsături:
Didactica generală are o sferă de cuprindere largă deoarece vizează întreg procesul de învăţământ, cu
referire la toate obiectele de învăţământ pentru a le aprofunda. Are un câmp de investigaţie limitat doar la
limba şi literatura română a cărei predare-învăţare o aprofundează. Abordează ansamblul metodelor,
mijloacelor şi formelor de organizare a procesului de Abordează strategiile didactice specifice limbii şi
literaturii române. Caracterul este preponderent teoretic. Are un caracter teoretic şi practic aplicativ. Vizează
instruirea şi educarea elevului prin conjugarea ştiinţelor (interdisciplinaritate). Vizează instruirea şi educarea
elevului prin şi cu ajutorul unei ştiinţe devenite disciplină şcolară
Delimitări conceptuale - de-a lungul timpului au fost utilizaţi mai mulţi termeni în definirea didacticii
ca disciplină de învăţământ:
a. Metodică/metodologia predării limbii şi literaturii române (ce acoperea doar o parte a didacticii
specialităţii – domeniul strategiilor de predare-învăţare);
b. Tehnologia didactică (impus de îmbogăţirea permanentă a tehnicilor de învăţământ – mijloace
audio-vizuale, informatice, etc.);
c. Didactica specialităţii – didactica predării limbii şi literaturii române (vizează întreg procesul de
predare-învăţare-evaluare a disciplinei limbii şi literaturii române, proces văzut ca activitate organizată în
cadrul căreia elevul sub îndrumarea profesorului dobândeşte cunoştinţe şi-şi formează capacităţi intelectuale
specifice domeniului).
Didactica limbii şi literaturii române – statut interdisciplinar Didactica limbii şi literaturii române are
un statut interdisciplinar rezultat din legăturile stabilite cu ştiinţele din ramura celor psihopedagogice cât şi
din cele ale specialităţii, interferând cu:
a. Didactica generală – procesul de învăţământ este vizat prin valorificarea unui repertoriu complex
de modalităţi de predare-învăţare specifice limbii şi literaturii române.
b. Psihologia educaţiei – oferă mecanismul însuşirii noţiunilor pe care le aplică în conceperea şi
desfăşurarea procesului de cunoaştere a noţiunilor gramaticale şi literare, de formare a principiilor şi
deprinderilor de interpretare şi analiză a unui text literar.
c. Ştiinţele limbii şi literatură – limba şi literatura română oferă materialul pe care didactica
specialităţii îl prelucrează, adaptează la cerinţele şcolii găsindu-i forme adecvate de predare-învăţare-
evaluare în gimnaziu şi liceu.
Obiectul disciplinei metodicii predării limbii şi literaturii române îl constituie problematica amplă a
însuşirii teoretice şi practice a limbii române literare şi familiarizarea elevilor cu literatura română.
MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI
Prof. MARICA ILEANA

Judeţul Vâlcea
,,Un grup social reprezintă un ansamblu de indivizi între care exisră relaţii bine definite şi în care
fiecare individ are conştiinţa apartenenţei la grup. Membrii unui grup au o anumită structură, funcţionează
după unele reguli prestabilite, au interese comune şi urmăresc realizarea unor scopuri specifice bine
determinate” (Adrian Neculau, 1996).
Interacțiunile sociale din interiorul clasei de elevi - fiecare clasă de elevi are specificul ei. Copiii sunt
diferiți și au nevoi diferite, misiunea cadrului didactic, din perspectiva mea, fiind aceea de a crea mediul
propice dezvoltării lor atât din punct de vedere academic, cât și din punct de vedere psiho-socio-emoțional.
Atunci când vorbim de clase de copii și de obținerea de performanță, nu omitem niciuna dintre
noțiunile ”competiție” și ”colaborare”. Interacțiunea dintre elevii unei clase se poate baza pe aceste două
tipuri de relații. Este important de văzut care dintre cele două noțiuni duc la un eventual succes sau insucces
școlar, sau dacă din îmbinarea celor două concepte putem obține un eventual succes școlar. Dacă relațiile de
cooperare presupun ca elevii să lucreze împreună pentru atingerea unui obiectiv comun, cele de competiție
implică indivizi sau grupuri care rivalizează cu ceilalți pentru dobândirea unei anumite poziții în cadrul
clasei sau a unui ascendent asupra celorlalți.
Grupul-clasă constituie cadrul psihosocial al desfăşurării activităţii de instruire şi de educare. El
conditionează şi mediază activitatea de învăţare, relaţia professor-elev, metodele pedagogice. Învăţarea nu e
doar un act individual, ci şi unul social. Cadrul învăţării sociale este clasa de elevi. Chiar dacă influenţa
factorilor de grup este uneori latentă, impactul lor calitativ este foarte semnificativ. Interacţiunile sociale din
interiorul clasei de elevi pot fi analizate la două niveluri: relaţiile profesori-elevi şi relaţiile elevi-elevi.
Relaţia profesor-elevi are un caracter asimetric, întrucât profesorul, deţinând rolul conducător, este
cel care hotărăşte ce activităţi va desfăşura grupul clasei, cum se va lucra, ce se va învăţa. În mod curent,
rolul conducător al profesorului se justifică prin aceea că el este un “iniţiat” într-un domeniu al cunoaşterii şi
activităţii umane, cunoaşte cerinţele societăţii în materie de educaţie, legile procesului de învăţare, în
concordanţă cu care va stabili cel mai profitabil program de educaţie pentru elevii săi.
Un profesor va fi cu atât mai bun, cu cât îl va ajuta pe elevul său să ajungă cât mai repede în situaţia
de a nu mai avea nevoie de sprijinul lui în domeniul în care îl pregăteşte (să ajungă la autonomie). În cazul
şcolarilor, este desigur dificil pentru profesor să acţioneze în aşa fel încât intervenţia lui să fie resimţită drept
un ajutor, căci întotdeauna li se va părea că sunt îndemnaţi să facă ceea ce nu doresc. O asemenea atmosferă
pedagogică se va obţine prin cultivarea unor raporturi personale de încredere, prin promovarea activităţilor
de grup, prin încurajări, ajutor, confirmări, dozarea raţională a cerinţelor şi evitarea situaţiilor împovărătoare
psihic. În acest fel, rolul conducător al profesorului va fi acceptat şi nu resimţit ca o intervenţie externă,
ostilă, autoritatea sa va fi câştigată şi nu impusă.
Relaţia profesor-elev depinde în mare măsură de autoritatea reală a profesorului în ochii elevilor săi.
Această autoritate se câştigă prin competenţă, moralitate, flexibilitate în gândire şi consecvență în ceea ce
priveşte valorile promovate şi cerinţele adresate. Relaţia profesor-elevi are un caracter dinamic şi evolutiv,
întrucât dobândeşte forme specifice în funcţie de vârsta elevilor care compun clasa, dar şi în funcţie de
natura obiectivelor educative care sunt prioritare la un moment dat.
Relațiile elevi-elevi - Relaţiile interpersonale pot fi:
• relații de intercunoaştere – sunt generate de trebuinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, de a obtine
informaţii despre personalitatea acestuia, despre felul său de a fi. Stabilirea unor asemenea relaţii depinde,
pe de o parte, de capacitatea persoanelor care intră în relaţie de a se exterioriza şi, pe de altă parte, de
capacitatea lor de a judeca, aprecia, valoriza comportamentele altuia.
Absenţa preocupărilor de intercunoaştere în interiorul unei clase de elevi, sărăcia informaţiilor despre
ceilalţi colegi pot explica existenţa unei eventuale atmosfere de suspiciune si neîncredere între membrii
colectivului clasei;
• relaţii de intercomunicare – au la bază nevoia oamenilor de a face schimb de informaţii, de a
comunica între ei. Ele depind, în primul rând, de natura mesajelor şi de conţinutul schimbului de informaţii
dintre partenerii de discuţie. De exemplu, unii elevi se împrietenesc din nevoia de a schimba informaţii
despre calculatoare, alţii, despre un anumit gen preferat de muzică sau despre un anumit sport pe care îl
îndrăgesc etc.
• relaţii socio-afective preferenţiale – au la bază atracţia interpersonală şi includ relaţiile de simpatie
şi antipatie, de preferinţă şi de respingere reciprocă între membrii clasei de elevi. Atracţia interpersonală
exprimată de acest tip de relaţii poate fi favorizată de mai mulţi factori:
a) proximitatea – persoanele aflate în vecinătate (colegii de bancă, copiii care locuiesc în acelaşi
imobil etc) au tendinţa de a se apropia afectiv, de a se prefera reciproc;
b) similaritatea – explică tendinţa persoanelor de a se împrieteni cu acei semeni cu care se aseamănă
în planul aptitudinal, valoric, motivaţional etc.
c) complementaritatea – se referă la situaţiile în care partenerii dispun fiecare de calităţi care se
completează unele pe celelalte, astfel încât ceea ce îi lipseşte unuia dintre parteneri este compensat de
calităţile celuilalt; poate fi un factor favorizant al relaţiilor socio-afective preferenţiale dintre asemenea
parteneri.
Relaţiile afectiv-simpatetice cu copiii de aceeaşi vârstă, îndeosebi prieteniile, oferă cel puţin trei
lucruri importante pentru dezvoltarea copilului:
- suport emoţional;
- informaţii despre comportamentele şi valorile acceptabile;
- oportunitatea exersării unor deprinderi de comportament social.
Suportul emoţional primit din partea unui prieten este resimţit ca o puternică trebuinţă, îndeosebi
atunci când se traversează perioade tensionate şi încărcate cu sentimente confuze. Prietenii apropiaţi îl ajută
pe copil să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să îşi dobândească respectul şi stima de sine,
să îşi dezvolte capacitatea de înţelegere a altora.
În interiorul unei clase şcolare există însă şi copii care nu sunt acceptaţi ca prieteni de către colegii
lor, sunt ignoraţi sau chiar respinşi de către cei mai mulţi. În această situaţie, se află elevii cu deprinderi
sociale deficitare – de exemplu, cei agresivi, cei prea timizi ori prea retraşi. Elevii aparţinând unor grupuri
minoritare sau care provin din familii foarte sărace pot suporta frecvent din partea colegilor jigniri,
denigrări, respingeri.
Informaţiile despre comportamentele şi valorile acceptabile care vin din partea colegilor şi a
prietenilor au cea mai puternică forţă de influenţare asupra copilului. Orice copil doreşte să fie acceptat de
către colegii săi şi – pentru a fi primit în interiorul grupului de colegi – este dispus să adopte acele
comportamente şi valori acceptate de către aceştia. Grupul de colegi poate exercita presiuni asupra
individului, de natură să încurajeze anumite comportamente şi să descurajeze altele. Unele valori încurajate
de grup pot avea un caracter dezirabil (exemplu: sinceritatea, echitatea, cooperarea, umorul), altele pot
încuraja violenţa, discriminarea rasială, sexuală sau dezinteresul pentru reuşita şcolară (de exemplu,
ridiculizarea “tocilarilor”).
Oportunitatea exersării unor deprinderi sociale, ca de exemplu cele legate de capacitatea de
cooperare, ori de însuşirea a diferite strategii de rezolvare a conflictelor, este creată de egalitatea dintre
parteneri în cadrul unei relaţii de prietenie. În vreme ce relaţia cu profesorul are un caracter asimetric, în
relaţia de prietenie fiecare individ este partener egal. Copiii fără prieteni se află într-un cerc vicios: neavând
prieteni, nu-şi pot dezvolta deprinderile sociale cerute de o asemenea relaţie; neavând deprinderile sociale
necesare, nu îşi pot face prieteni ş.a.m.d. Pentru a determina spargerea acestui cerc vicios, profesorii, de
obicei, le creează oportunităţi să participe la activităţi de învăţare care presupun cooperare, reciprocitate,
soluţionarea conflictelor pe cale amiabilă.
Relaţiile de competiţie / colaborare, dincolo de modificarea caracteristicilor personale ale membrilor,
influenţează activităţile de învăţare desfăşurate în clasă. Competiţia poate avea asupra activităţii instructiv-
educative din clasă efecte pozitive, dar şi negative. Ea poate face mai interesante activităţile de grup,
stimulează efortul şi productivitatea indivizilor, dezvoltă etica grupului, stimulează capacităţile autocritice, îi
face pe elevi mai atenţi la performanţele obţinute de colegii lor. Ca efecte negative, competiţia poate să
inducă o anxietate exagerată şi să inhibe astfel învăţarea, poate crea un climat de tensiune în grup, de
ostilitate.
În interiorul unei clase de elevi, relaţiile de colaborare pot să se îmbine cu cele de competiţie, ele
nefiind antitetice. De exemplu, competiţia dintre mai multe echipe constituite în clasă presupune, în acelaşi
timp, cooperarea dintre membrii fiecărei echipe, în interiorul subgrupului. Atât competiția, cât și cooperarea
sunt strategii de abordare a activității la clasă ce au efecte atât pozitive, cât și negative. Provocarea cadrului
didactic este de a descoperi acele pârghii care pot transorma cele două abordări în modalități optime de lucru
cu elevii, ținând cont atât de clasa de elevi, cât și de conținuturile vizate. Din punctul meu de vedere, deși
ultimele studii și abordări pedagogice susțin beneficiile cooperării în cadrul clasei de elevi, totuși, competiția
nu este de eliminat în totalitate.
Bibliografie:
 http://www.genesis.ro.
 http://www.scribd.ro.
 Romiță B. Iucu, Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză
educațională, Editura Polirom, Colecția Collegium, Științele Educației, 2006.
 Adrian Neculau, Editura Polirom, Psihologie Socială, Aspecte Contemporane, Colecția
Collegium, Științele Educației, 1996.
METODE MODERNE CU DUBLU SCOP
Prof. NĂSUI MARIANA

Şcoala Gimnazială Comuna Ioneşti
Prof. CÎRSTINA DANIELA

Şcoala Gimnazială Comuna Ioneşti
Judeţul Vâlcea
Gilbert de Landsheere, vorbește despre calitatea pedagogică a metodei ce presupune transformarea

acesteia dintr-o cale de cunoaștere propusă de profesor într-o cale de învățare realizată efectiv de preșcolar,
elev, student în cadrul instruirii formale și nonformale, cu deschideri spre educația permanentă. Relația
dintre metodele didactice-procedeele didactice-mijloacele didactice implică un plan de acțiune care permite
atingerea unor obiective prin valorificarea unor tehnici din ce în ce mai diverse și mai diversificate.
Evoluția tehnicilor de învățare poate genera chiar apariția unor noi metode didactice (instruirea
programată, instruirea asistată de calculator). Ele pot fi integrate însă, în structura de funcționare a oricărei
metode didactice în calitate de mijloace didactice, acționând în asemenea circumstanțe doar ca un procedeu
sau un ansamblu de procedee particulare.
Programa școlară în vigoare recomandă folosirea metodelor de învățare activ-participative care să-l
apropie pe elev de disciplinape care o studiază, transformând-o într-o poveste, într-o sursă de exemple
pentru organizarea propriei vieți, care să ajute la formarea de atitudini și comportamente. Este recomandată
folosirea unor metode cu dublu scop, de învățareși de evaluare precum proiectul și portofoliul. Avantajele
acestor metode evaluative constau în faptulcă se adresează unor abilități deja dobândite ale elevilor, le
stimulează creativitatea, gândirea logică și capacitatea de argumentare. Punctele slabe sunt cele referitoare la
utilizarea unor resurse mari de timp și ierarhizarea greoaie a produselor.
Evaluarea unui proiect urmărește fidelitatea temei puse în discuție, corectitudinea realizării și
construirii acesteia, respectarea acțiunilor științifice, prezentarea logică și argumentată a ideilor, coerența
textului, alcătuirea corectă a ipotezelor și concluziilor, calitatea științifică a documentelor utilizate de elvi și,
nu în ultimul rând, originalitatea .
Metoda portofoliului educațional se înscrie în metodele contemporane de evaluare și constă în
construirea unor documente pe care le va așeza într-un biblioraft pe care este înscris numele elevului și
unitatea de timp. Produsele care alcătuiesc acest biblioraft pot fi lucrări scrise,compuneri, fișe de lucru,
proiecte, chestionare, referate, eseuri, etc. Această metodă nu este doar una de evaluare pentru că ea implică
și învățarea activă utilizată în cercetarea unor documente, observarea lor, rezolvarea unor situații problemă.
Aspectul evaluativ nu este mai puțin important pentru că el trebuie să contorizeze rezultatele acțiunilor
elevilor disponibile pentru a fi analizate în biblioraftul constituit ca portofoliu.
Portofoliul este o colecție de lucrări având drept scop să demonstreze eforturile elevului, progresul și
realizările sale într-un anumit domeniu. Portofoliul școlar este deci o colecție de materiale cu un anumit
specific vizând, de exemplu, demonstrarea abilității de a scrie eseri științifice sau literare, metode de
realizare a experimentelor etc. Portofoliile trebuie păstrate în locuri accesibile, pentru a fi completate.
Valoarea portofoliului constă în posibilitatea dată elevului , în primul rând, de a-și urmări și evalua progresul
în învățare, asumându-și totodată și responsabilitatea actului învățării.
Portofoliul este o bună sursă de informații și pentru profesor; de exemplu, examinarea portofoliului
la o limbă modernă de către profesorul de limbă română sau poate dezvălui elemente de interes asupra
conținutului ca și a abilităților elevului în domeniul limbă și comunicare. Diseminarea rezultatelor obținute
și a progresului realizat stimulează plăcerea de a învăța și facilitează elevilor asumarea responsabilității în
propria instruire.
Iată câteva sugestii de utilizare în mod interactiv a portofoliului, încât să ducă la dezvoltarea
responsabilității elevului față de propria instruire: pe cât posibil, luați decizii cu privire la conținutul și
utilizarea portofoliului împreună cu elevii; este important ca elevii să aleagă singuri piesele pe care le
atașează, profesorul hotărând doar categoria și cantitatea; negociați cu elevii modul și ponderea evaluării
portofoliului în media finală; stabiliți o periodicitate în revizuirea și, eventual, reorganizarea portofoliului,
astfel încât acesta să se poată face în colaborare elev – profesor; stabiliți de asemenea, pe cât posibil, scopuri
individuale pentru fiecare elev; discuția în sine poate astfel constitui pentru profesor un bun prilej de
evaluare non-formală a elevului; este de dorit să includeți și părinții în revizuirea portofoliului; acest lucru se
poate face fie la școală, cu prilejul unor întâlniri cu părinții, fie trimițând acasă anumite piese spre a fi
finalizate și comentate de aceștia.
În acest caz este important să oferiți părinților indicații simple și clare despre obiectivul lucrării
respective și despre modul de evaluare; încurajați elevii să-și revizuiască portofoliul împreună cu un coleg,
să se sfătuiască. Este însă necesar ca aceștia să fie instruiți cum să facă în mod colegial comentarii și
observații critice constructive; asigurați-vă că discuția despre portofoliu se poartă în termeni pozitivi, de
colaborare și, mai ales, de față cu elevul al cărui portofoliu este analizat; adoptați o atitudine pozitivă și
încurajatoare.
Evaluarea portofoliului - nu sunt doi elevi la fel, nu învață la fel, nu le este la fel de ușor să realizeze
un anumit lucru. Portofoliul, ca succesiune de materiale adunate pe percursul învățării, reflectă strădania și
responsabilitatea asumată de elev în procesul de învățare. Aprecierea portofoliului are în vedere în primul
rând progresul realizat și, de asemenea, efortul depus pentru realizarea acestuia. De aceea nu trebuie să se
aplice aceleași criterii de evaluare tuturor elevilor. De exemplu, în cazul unui elev dezordonat, vom aprecia
ordinea și rigoarea cu care au fost selectate piesele; în cazul unui elev care se limitează de obicei la litera
manualului, putem aprecia piesele care reflectă efortul de investigare, de aprofundare, de studiu individual.
Totuși, un salt evident între primele și ultimele piese în ceea ce privește caliatea materialului trebuie
să fie un criteriu comun, iar elevii trebuie încurajați să urmărească ei înșiși acest criteriu. Vor deveni astfel
conștienți de progresul realizat, va crește respectul de sine și încrederea în propriile forțe. Deși evaluarea
prin intermediul portofoliului este mai puțin riguroasă decât cea realizată prin metodele tradiționale, ea are
marele avantaj că o personalizează, oferind totodată informații variate pe baza cărora profesorul își poate
întemeia o judecată completă asupra performanțelor elevului.
Punctele forte ale portofoliului sunt acelea că permit evidențierea unei multitudini de abilități ale
elevilor, oferă o imagine clară asupra evoluției în timp a elevului. În ceea ce privește punctele slabe, acestea
se referă la subiectivitate și consumul mare de timp.
ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Școala Gimnazială „Adrian Păunescu” Pitești
Judeţul Argeş
Ultimul secol a schimbat în întregime modul în care trăim şi gândim, în care muncim şi în care ne
raportăm la ştiinţă, însă, paradoxal, sistemul de învăţământ a cunoscut doar modificări superficiale. Astăzi,
reformarea învăţământului este o provocare mondială, la care experţii răspund cu experimente educaţionale
ingenioase, greu de imaginat de către elevii de ieri. Eficiența procesului de învățământ este influențată de
mai mulți factori: stilul de predare şi atitudinea (reacția) elevilor față de stilul folosit, respectiv de metodele
aplicate în cadrul lecțiilor.
Educaţia înseamnă iluminarea fiinţei, dumerire, scoatere la suprafaţă a adevărului, înţelegere şi
revelare. Prin educaţie, omul se eliberează de întunericul din el şi din jurul său, intrând în sfera luminii
adevărului, a binelui, a dreptăţii, într-un cuvânt, a valorii. Metafora este clar explicitată în filosifia antică, dar
primeşte o consistenţă cu totul deosebită în creştinism. ,,Educaţia este cea mai mare şi mai grea problemă ce
i s-a dat omului spre rezolvare.’’
Până la a-şi da cu părerea învăţătorii şi profesorii despre cum este bine să fie crescut un copil, se
ocupă de el părinţii, fraţii sau bunicii. Oricât de sofisticate ar fi prescripţiile profesioniştilor, nu se poate
nega valoarea primelor orientări, emise în cadrul intim, familial. Oricât de amplă şi de sofisticată ar fi
educaţia realizată de către şcoală, nu se pot neglija în nici un caz cei şapte ani de acasă.
Există, cu siguranţă, o pedagogie populară, o platformă ideatică ingenuă ce răspunde la dilemele
modelării umane. Pedagogia populară s-a ivit şi s-a impus înaintea celei instituţionalizate, formalizate.
Transmis intuitiv sau pe cale orală, etosul pedagogic acompaniază în mod evident întreaga existenţă a
individului, din leagăn până la mormânt. Pedagogia bunului-simţ nu străluceşte prin exemplaritatea sa
teoretică, ci prin subtibilitatea răspunsurilor concrete, prin bogăţia şi adecvarea lor la chemările realităţii prin
funcţia sa înrăuritoare, de anticipare sau cenzurare a actelor pe care urmează să le facem.
Ce poate fi mai demn de respectat decât crezuri cum ar fi : ,,Omul cât trăieşte învaţă’’, ,,Învăţătura
bună e pe cap cunună’’, ,,A-nvăţa de mititel este mult mai uşurel’’, ,,Ce înveţi la tinereţe aia ai la bătrâneţe’’,
,,Frumuseţea vestejeşte, iar înţelepciunea creşte’’, ,,Multe greşeşti, multe înveţi’’. Privită sub raport
funcţional şi structural, metoda poate fi considerată drept un model sau un ansamblu organizat al
procedeelor sau modurilor de realizare practica a operaţiilor care stau la baza acţiunilor parcurse în comun
de profesori şi elevi şi care conduc în mod planificat şi eficace la realizarea scopurilor propuse.
În comparaţie cu metodele tradiţionale, cele interactive sunt centrate pe elev şi pe activitate, au la
bază comunicarea multidirecţională, pun accent pe dezvoltarea gândirii, pe formare de aptitudini, deprinderi.
Evaluarea, spre deosebire de metodele tradiţionale, este una formativă şi încurajează participarea copiilor,
iniţiativa şi pune accent pe creativitate. Copiii, la activităţile organizate prin metode interactive, se ajută unii
pe alţii să înveţe, împărtăşindu-şi ideile, învaţă cum să înveţe, se exprimă liber, experimentează. În cazul
utilizării metodelor interactive, copiii trebuie să asigure conducerea grupului, să coordoneze comunicarea, să
stabilească un climat de încredere, să ia decizii, să medieze conflicte, să fie motivaţi să acţioneze conform
cerinţelor.
Nu este suficient să ştii ce să comunici şi nici să cunoşti bine elevii. Meseria de profesor, al cărei
câmp lexical cuprinde noțiuni precum: tact pedagogic, stăpânire de sine, răbdare, dăruire, dragoste față de
profesie, vocație, măiestrie pedagogică, „metodă”, nu ține nici de tradiționalism, nici de modernism, ci de
stilul propriu de predare. Un profesor bun se caracterizează prin simpatii, capacitatea de a sesiza şi înțelege
nevoile şi problemele elevilor, de a se identifica cu ei, adaptându-şi comportarea didactică şi afectivă la
nevoile lor. Pentru a crea relația de simpatie autentică între el şi elevi, profesorului îi sunt necesare unele
calități: interesul față de copii şi dorința de a-i ajuta să se pregătească pentru viață, pasiunea pentru meserie,
echilibru sufletesc, sinceritate, competență profesională şi o concepție pedagogică modernă.
Profesorul modern adoptă cu plăcere modelul comunicării multidirecționale – stil de comunicare la
care profesorul va ajunge treptat, în funcție de maturitatea intelectuală a elevilor şi de pregătirea lor pentru
cercetare şi dialog, creând în acelaşi timp o relație de simpatie, de respect şi încredere între el şi elevi, pe de
o parte, şi între elevi, pe de altă parte.
Diferența dintre clasic şi modern este remarcată şi în notele dominante ale personalității profesorului
în predare: înainte era vorba de un stil extremist (doar el era în centrul atenției, exagerând diferențele dintre
elevi şi strategiile specifice); acum, stilul are la bază inițiativă în acțiune, stimulare, obiectivare, organizare
şi flexibilitate. Tipologia profesorului modern este configurată prin metode esențiale, un stil aparte de
reuşită.
Dacă în trecut actul de predare era centrat pe profesor, minimizând rolul elevului, în prezent stilul de
predare s-a îmbunătățit, fiind centrat pe elev, favorizând comunicarea interactivă (elev-grup, elev-elev,
profesor-elev, grup-profesor). Astăzi, strategiile de predare urmăresc folosirea celor mai adecvate metode şi
procedee de predare, corelate mijloacelor de învățământ moderne, în baza alternării, îmbinării formelor de
organizare existente. Dacă în învăţământul tradiţional principalele metode le constituie conversaţia,
expunerea, demonstraţia, metodele centrate pe profesor, transmiterea de cunoştinţe, pasivitatea elevilor,
învăţământul modern solicită aplicarea metodelor active şi interactive, a celor care dezvoltă gândirea critică.
Sistemul de învăţământ continuă să reprezinte un subsistem al sistemului social, alături de
subsistemul cultural, economic, juridic, sanitar, dar complexitatea vieţii sociale privită în perspectiva
viitorului lasă să se întrevadă etapa în care întreaga existenţă socială să apară dominată de cerinţele
educaţiei, educaţia devenind astfel cu adevărat modul de a fi al omului, aşa cum o definesc în prezent diverşi
autori, ea va deveni cea mai complexă, mai importantă şi mai utilă activitate a omului.
Aplicarea acestor metode care generează învăţarea activă şi prin care elevii sunt iniţiaţi în gândirea
critică nu este simplă ci necesită timp, răbdare, exerciţiu și este de preferat să se facă de la vârste fragede, la
toate disciplinele, însă cu măsură. Acestea trebuie să fie selectate şi utilizate în mod riguros, creativ, în
funcţie de obiectivele propuse, de specificul grupului educaţional şi nu trebuie să constituie un trend sau un
moft al cadrului didactic.
Metodele active şi interactive au multiple valenţe formative care contribuie la dezvoltarea gândirii
critice, la dezvoltarea creativităţii, implică activ elevii în învăţare, punându-i în situaţia de a gândi critic, de a
realiza conexiuni logice, de a produce idei şi opinii proprii argumentate, de a le comunica şi celorlalţi, de a
sintetiza/ esenţializa informaţiile, se bazează pe învăţarea independentă, iar prin cooperare elevii învaţă să
respecte părerile colegilor.
Această avalanșă de resurse gratuite reprezintă o altă caracteristică a învățământului modern,
posibilitatea de a învăța este deci mult mai largă și are multe opțiuni. Dacă nu mergi la un curs, găsești
cursul pe internet sau într-o carte pe care probabil o vei găsi în format e-book, deci accesul la informație este
foarte ușor pe când sistemul tradițional presupunea să te duci la bibliotecă, să cauți o carte pe care o
parcurgeai acolo sau dacă ți-o dădea acasă trebuia să o restitui la o anumită dată și probabil mai erau încă 10
elevi care doreau aceeași carte și nu erau destule volume și te duceai în final și o cumpărai, asta dacă aveai
bani. O altă diferență importantă este metoda de predare a profesorilor precum și cerințele acestora ce țin de
mentalitatea răspândită prin sistemul de învățământ.
După metoda tradițională, profesorul în general poartă un monolog, iar elevii ascultă ori scriu după
dictare. În sistemul modern, activitatea unui curs se bazează pe dialogul între profesori și elevi, iar fiecare își
noteaza ceea ce consideră. De asemenea, se poate discuta în baza unor prezentări oferite pe proiector pentru
a ajuta elevii să asimileze mai ușor noțiunile. Învățământul tradițional propunea să mergi la școală, să scrii și
să vii acasă să citești și să înveți, cel modern propune învățarea și asimilarea noțiunilor încă de la primul
contact cu acestea.
De asemenea, învățământul tradițional urmărește în principiu partea teoretică a materiilor, pe când,

cel modern urmărește aplicabilitatea teoriei în lucruri practice, există laboratoare și tot felul de activități
practice în care elevul își poate dezvolta atât cunoștințele teoretice cât și creativitatea, abilitatea. Există
cercuri extrașcolare în diferite domenii unde cei interesați se pot înscrie, există voluntariate la care putem
aplica în vederea acumulării unor experiente relevante. O altă diferență remarcabilă este modelul pe care
vrea să-l formeze fiecare sistem de învățământ; cel tradițional urmărește lucrul și reușita individuală care
este cea evaluată, în timp ce sistemul modern se axează pe activitatea colectivă; nu activitatea proprie
contează, ci modul și capacitatea de a lucra într-un grup.
Să educi cu adevărat înseamnă să trezeşti în cel de lângă tine acele resurse care-l pot împlini şi ridica,
Trebuie să fii de acord că preceptele avansate de tine nu coincid întodeauna cu ceea ce el poată să
facă, unele dintre ele limitându-i evoluția. Principiul de bază ar fi eliberarea lui de constrângerile tale sau ale
altora, pentru a le descoperi şi respecta pe ale lui.
Învăţarea presupune mister şi un mare paradox, ea înseamnă şi dezvăţ, împotrivire, încălcare a
regulilor venite din afară. Pe lângă regula ascultării şi supunerii, educatorului trebuie să i se recunoască şi
dreptul de a încălca, de a construi un set de norme personale, în acord cu ceea ce el poate şi speră să
întreprindă. Acesta nu trebuie să conducă la o libertate exagerată, ci la o asumare cât se poate de
responsabilă a propriului destin.
Noile sisteme de conectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative
sau inventative, dar le şi pot încetini sau stopa dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi, mai ales, în mod
univoc. Instrumentul este cu atât mai bun cu cât el face ca elevul să treacă de la statutul de utilizator la cel de
producător de idei, de sensuri, de trăiri. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi
completă cu strategii tradiţionale clasice de formare a abilităţilor umane. E bine să ştim să comunicăm prin
calculator, dar şi cu semenii din preajma noastră. Uneori, e mai dificil sa comunicăm cu cei de lângă noi,
decât cu cei care sunt departe.
Procesul de învățământ este așadar un ansamblu de activități organizate și dirijate care se desfășoară
etapizat, în cadrul unor instituții specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în
vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.
Contactul viu, direct, personal cu alţii este edificator pentru propria persoană şi nu poate fi înlocuit
total cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveştile de altădată ale bunicilor, în faţa focului din vatră,
nu-şi vor găsi echivalentul în nicio interpelare intempestivă prin intermediul mesageriei instant. Şi acestea
din urmă sunt bine venite, dar reprezintă altceva, şi nu totul.
În concluzie, putem spune că în fond există trei mari direcţii în care trebuie să insiste educaţia pentru
schimbare: sesizarea şi întâmpinarea schimbărilor; evaluarea acestora; proiectarea schimbării şi intervenţia.
Toate aceste trei direcţii, vizează formarea omului astfel încât acesta să poată face faţă schimbărilor la care
este supus mediul său fizic.
Bibliografie
 Breben Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Metode interactive de grup, Editura Arves,
Craiova, 2007, p. 211.
 Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti,1973, p. 27.
 Cristea Sorin, Instruirea/Procesul de învățământ, Editura Didactica Publishing House,
București, 2017, p. 24.
 Cucoș Constantin, Psihopedagogie, Editura Polirom, București, 2005, p. 45.
 Marzano Robert, Arta și știința predării, Editura Trei, București, 2015, p. 175.
 Mih Viorel, Psihologie educațională, Editura Asociația de științe cognitive din România, Cluj-
Napoca, 2010, p. 218.
 Popa Nicoleta, Ghid despre cercetarea educației, Editura Polirom, București, 2009, p. 120.
PROIECT DIDACTIC
Prof. OLTEANU ELENA

Judeţul Vâlcea
Clasa: I pB, învățământ profesional cu durata de 3 ani, calificarea: tinichigiu-vopsitor auto

Aria curriculară: Tehnologii
Data: 21.05.2018
Anul şcolar: 2018-2019
Modulul I: Reprezentarea pieselor mecanice
Unitatea de învăţare: Principii și metode de cotare a pieselor mecanice reprezentate
Lecția: Exerciții de înscriere a cotelor pe desene
Tipul lecţiei: de fixare și sistematizare
Durata: 50 min
A.Competenţe specifice: completarea și transmiterea documentelor specifice
B. Abilități: cotarea pieselor mecanice reprezentate în proiecție ortogonală
C. Atitudini:
1.3.7. Asumarea inițiativei în rezolvarea unor probleme;
1.3.8. Asumarea responsabilității în ceea ce privește respectarea normelor generale utilizate la întocmirea
schiței piesei mecanice
C. Resurse didactice:
C1. Metode de învăţământ:
conversaţia euristică, explicaţia, observația, Metoda ,,CARUSELUL” (GRAFFITI)
C2. Forme de organizare ale instruirii
 Forma de repartizare a sarcinii : frontală ;
 Forma de lucru a elevilor : individuală şi pe grupe;
 Forma de participare a elevilor: dirijată, individuală și pe grupe.
C3. Mijloace de instruire
 fişe de documentare.
C4. Mediul de instruire
 Sală de curs.
Bibliografie:
 DESEN TEHNIC, Manual clasa a IX-a liceu, filieră tehnologică, profil tehnic, Maria Tănăsescu,
Maria Gheorghe, Editura Aramis, 2004.
METODA CARUSELUL (GRAFFITI)
Exercițiu.
Să se coteze piesa din figura 1.
Activități:
A1. Se împarte clasa în grupuri de câte 3 – 4 elevi; elevii studiază cu atenție desenul care trebuie cotat,
stabilind cotele care se trec pe desenul de execuție și regulile de cotare care trebuie respectate.
Timp de lucru 10 minute.
A2. Fiecare echipă realizează o planșă în care reprezintă: piesa care trebuie cotată, liniile ajutătoare și liniile
de cotă, cotele și precizează normele respectate cu privire la înscrierea cotelor pe desen.
Figura 1.
A3. Fiecare echipă afișează planșa realizată.
A4. Fiecare echipă vine în fața propriei planșe, iar la semnalul profesorului se deplasează în
sensul acelor de ceasornic, parcurgând toată „galeria”, în calitate de vizitatori/ critici. Rolul20 deplasării este
de a urmări cotarea făcută de colegi și de a consemna completările, întrebările,
observațiile referitoare la modul de cotare al acestora.
Atenție! Nu se vor folosi observații de genul:
„Ați reprezentat frumos/ urât!”, „Bravo!”, „Felicitări!”, etc.
A5. Fiecare echipă revine la locul inițial și își reexaminează planșa prin prisma observațiilor colegilor. Acest
moment al lecției este echivalent cu fixarea cunoștințelor din lecția tradițională, deoarece elevii își lămuresc
unele probleme apărute pe parcursul derulării aplicației, discutând cu ceilalți colegi. În această etapă, rolul
profesorului este acela de a coordona desfășurarea discuțiilor și de a oferi informații suplimentare, acolo
unde este cazul.
A6. Profesorul face observații referitoare la activitatea grupurilor și a elevilor din cadrul grupurilor. Dă note
elevilor clasei.
STRATEGII DIDACTICE ACTIVE CONCEPUTE CA

INSTRUIRE DIFERENŢIATĂ
Prof. ONOGEA RODICA MARIA

Judeţul Vâlcea
Strategia didactică reprezintă modul de îmbinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor, tehnicilor,

formelor de organizare a activităţii, alese de cadrul didactic, reprezintă un mod de abordare şi rezolvare a
unei sarcini de învăţare, rezolvare care presupune alegerea anumitor metode şi mijloace, combinarea şi
organizarea acestora în scopul atingerii unor rezultate maxime. Elaborarea unei strategii didactice eficiente
se face în funcţie de concepţia pedagogică a epocii şi cea personală a cadrului didactic.
O concepţie modernă este centrată pe utilizarea unor metode active, participative însoţite de
materiale didactice şi mijloace care vin în sprijinul acestui activism. Instruirea diferenţiată a copiilor
reprezintă o sarcină a fiecarui profesor. Această instruire diferenţiată constă în activitatea desfăşurată de
profesor cu un copil sau cu un grup mic de copii care se află în situaţii asemănătoare.
Strategia didactică rezumă o dublă opţiune pedagogică: o opţiune asumată "pentru un anumit mod de
combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învăţământ, formelor de organizare a învăţării"; o
opţiune angajată "pentru un anumit mod de abordare a învăţării prin problematizare, euristică, algoritmizare,
cercetare experimentală etc." (Cerghit, loan, coordonator, , .).
Strategiile didactice reprezintă un grup de două sau mai multe metode şi procedee integrate într-o
structură operaţională, angajată la nivelul activităţii de predare-învaţare-evaluare, pentru realizarea
obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete ale acesteia, la parametrii de calitate superioară.
Strategia didactica urmăreşte optimizarea actului de instruire "prin alegerea metodelor de învaţământ
de pe poziţiile principiilor învăţământului" (Babanski, I.K.). Aceste poziţii oferă criteriile valorice necesare
unei metode pentru dobândirea calităţii de strategie didactică, angajată managerial (global-optim-inovator) la
nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare:
- comunicarea activă, care asigură perfecţionarea repertoriului comun la nivelul corelaţiei dintre
profesor şi elev;
- cunoaşterea euristică a fenomenelor studiate, care stimulează capacitatea elevului de sesizare,
rezolvare şi creare a problemelor şi a situaţiilor-problemă;
- creativitatea reactivă şi proactivă a profesorului (şi prin el a elevului), care promovează
individualizarea deplină a actului didactic.
Criteriile de combinare şi de corelare a metodelor în cadrul unei strategii didactice vizează, în egală
măsură: modul de prezentare şi de argumentare a cunoştinţelor într-o variantă euristică sau algoritmică;
modul de dirijare a învăţării pe o cale necesară pentru rezolvarea de probleme sau rezolvarea de situaţii-
problemă; modul de activizare diferenţiată a învăţării in condiţii de organizare frontală, pe grupe sau
individuală.
Munca cu fiecare copil permite cadrului didactic să individualizeze acţiunea ei conform
particularităţilor pe care le prezintă copilul într-un anumit moment, fie că aceste particularităţi se datorează
temperamentului sau unor defecte moştenite, fie că sunt provocate de carenţe sau greşeli educative survenite
în mediul de unde vine copilul, fie că sunt determinate de crize trecătoare (o boală, absenţe sau alte motive),
cauze care au ca efect faptul că la un moment dat elevul respectiv nu se află la nivelul atins de dezvoltarea
majorităţii copiilor sau nu posedă cunoştinţele pe care le au aceştia.
Succesul realizării optime a unei instruiri diferenţiate îl constituie modul în care profesorul reuşeşte
să aleagă, să combine şi să organizeze într-o ordine cronologică ansamblul de metode, materiale şi mijloace
în vederea atingerii anumitor obiective, deci a alegerii strategiei didactice celei adecvate. Deseori unui mod
de combinare a resurselor amintite i se asociază un mod de abordare a învăţării şi predării un anumit mod de
a ataca rezolvarea unei situaţii de instruire, de a pune copiii în contact cu noile cunoştinţe de învăţat. Există
moduri de abordare diferite; de exemplu, analitic sau sintetic, intuitiv sau deductiv, creativ sau algoritmic,
teoretic sau practic, interdisciplinar sau unidisciplinar, clasic sau modern, frontal sau individual.
Se poate concretiza că succesul instruirii diferenţiate depinde de tactul pedagogic, de măiestria
cadrului didactic în alegerea unei strategii adecvate, în alegerea şi combinarea metodelor, procedeelor şi
mijloacelor de învăţământ astfel încât să realizeze cu succes obiectivele prevăzute de program.
Bibliografie:
 Ezechil Liliana, Păiși Lăzărescu Mihaela, Ghid metodologic, Editura Coresi, Bucureşti, 2001.
 Joița Elena, Didactică aplicată – Partea I, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova 1994.
 Schulman Kolumbus Elinor, traducere Dumitrana Magdalena, Didactică şcolară, Editura
Coresi, Bucureşti, 1998.
CREATIVITATE ȘI INOVAȚIE ÎN DEMERSUL EDUCAȚIONAL

Prof. OUATU IULIA

Școala Gimnazială Buhoci
Judeţul Bacău
Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea de idei, de concepte noi, sau noi
asocieri ale gândirii creative, aceasta contribuind la identificarea şi dezvoltarea particularităților individuale
atât ale educatorului, cât şi ale educatului, dând unicitate grupului de învățare. Datorită procesului creativ,
sunt descoperite capacitățile selective şi sunt cunoscute punctele forte ale personalității umane, ceea ce
contribuie la formarea unei atitudini pozitive față de sine şi față de ceilalți.
Creativitatea este un concept multidimensional care se manifestă în toate domeniile de activitate
având ca rezultat formarea competențelor şi abilităților în contexte noi de învățare. Creativitatea este
abilitatea de a combina cunoștințe şi implică gândirea, imaginația, intuiția, reflecția asupra informațiilor,
activităților şi experiențelor de viață abordate din mai multe unghiuri de vedere, proces în urmă căruia sunt
generate idei originale, unice şi produse ale gândirii sub formă de invenții.
Învățământul modern are ca sistem de referință competențele generale şi specifice pe care trebuie să
le dobândească cel ce învață – elevul – pe parcursul şi la finele unui ciclu de instruire, al unui an de studiu
etc. Centrarea pe competențe reprezintă o preocupare majoră în triada predare-învățare-evaluare.
Schimbările globale se derulează în ritmuri tot mai accelerate. Pentru a pregăti tinerii să facă față
transformărilor rapide ale vieții în aspectele economic, politic, social, cultural e necesară dezvoltarea
creativității elevilor la toate disciplinele.
Școala contemporană, centrată pe elev, are un rol bine precizat în dezvoltarea uriașului potențial
intelectual, reprezentat de inteligenta şi creativitate care, pus în valoare, va asigura neîntrerupt progresul
socio-uman.
Creativitatea poate juca un rol esențial în procesul de învățare deoarece o gândire creativă permite
educabililor legături între diferite aspecte ale învățării, extinzându-se astfel capacitatea de înțelegere ca
abilitate esențială, care poate influenta considerabil viața creativă a unei persoane. Prin creativitate se obține
calitatea și inovație în demersul educațional. Pentru a asigura un demers educațional de calitate la orele de
fizică și chimie trebuie dezvoltate și utilizate:
- Creativitatea productivă – se manifestă prin realizarea unor lucruri utile pe baza anumitor tehnici
îmbunătățite. Produsele se deosebesc cu puțin de cele obișnuite, ele nu sunt foarte originale. Stimularea
creativității productive se realizează prin învățarea creativă, ce presupune metode de descoperire şi
problematizare, lărgirea orizontului de cunoștințe, acumularea experienței.
- Creativitatea inovativă – este legată de cea expresivă şi cea productivă, dar în procesul ei se caută o
soluție nouă, o interpretare originală a unor lucruri cunoscute, prin combinarea ingenioasă a unor elemente.
Se descoperă noi relații între obiecte şi fenomene, dar cu totul neobișnuite. Inovația de acest fel sporește
simțitor productivitatea, îmbunătățește procesul de predare-învățare-evaluare
- Creativitatea inventivă – reprezintă nivelul creației persoanelor talentate care produc noi idei,
soluții, tehnologii.
Există o relație de interdependență între creativitate și metodele moderne activ participative.
Abordarea creativă la orele de fizică-chimie este axată pe forme suple de organizare a lecției precum şi
utilizarea unor procedee, tehnici şi instrumente care mijlocesc accesul la cunoaștere şi învățare. Are efecte
pozitive asupra învățării și urmărește:
- depunerea unui efort mai intens de către elevi în procesul de învățare,
- dezvoltarea unor relații interpersonale mai bune şi a unui tonus psihic mai ridicat;
- responsabilitatea individuală şi de grup,
- interacțiunea față în față, dezvoltarea deprinderilor interpersonale în cadrul grupurilor;
- formarea unor grupuri de studiu (care pot fi grupuri spontane, constituite ad-hoc, pentru un interval
de cel mult o oră, grupuri formale, care pot funcționa câteva săptămâni şi grupuri de bază, constituite pentru
cel mult un semestru).
Jocul didactic – este o metodă activă prin care elevii învață cu plăcere, devin volubili, curajoși, activi,
capătă încredere în capacitățile lor şi în ale colegilor, învață să-şi subordoneze interesele personale în fața
intereselor grupului. Jocurile solicită percepția, reprezentarea, atenția, spiritual de echipă şi implică învățare,
muncă, creație. Jocurile didactice pot fi clasificate astfel:
- după obiectivele vizate: jocuri de orientare, aplicate, demonstrative, de memorie, simbolice, logice;
- după materialul utilizat: jocuri cu material, jocuri-ghicitori, jocuri întrebări, jocuri de cuvinte
încrucișate
Asaltul de idei – metoda trebuie să urmărească culegerea şi înregistrarea ideilor creative,
exploatându-se mobilitatea spirituală a elevilor şi spontaneitatea lor. Procedeul metodic: tema este
vizualizată (pe tablă sau o planșă); ideile sunt scrise pe tablă de către profesor; nu este permisă critica; orice
idee este binevenită; fiecare elev este încurajat; importante sunt rapiditatea, spontaneitatea şi creativitatea.
Metoda discuției forum – se recomandă dispunerea elevilor în cerc, astfel încât să se vadă reciproc.
Profesorul explică regulile jocului, timpul de desfășurare, prezintă tema şi eventual lista ordinii vorbitorilor.
El deschide discuția prin întrebări provocatoare, păreri contradictorii asupra stării de fapt. Profesorul
intervine pe tot parcursul dezbaterii impunând respectarea regulilor şi tot el sintetizează făcând bilanțul
activității.
Vizualizarea creativă – reprezintă utilizarea deliberată a imaginației creatoare, aplicată activ în viața
cotidiană, în scopul atingerii obiectivelor, al depășirii obstacolelor, al sporirii conștiinței de sine şi creșterii
generale a calității traiului. Folosirea vizualizării creative cu copiii este mai cu seamă plină de satisfacții,
fiind de obicei aproape o a doua natură pentru ei.
Datoria oricărei instituții din sistemul național de învățământ, indiferent de tip, nivel şi formă de
organizare a activității, este de a asigura predarea, învățarea, şi acolo unde este cazul, cercetarea de calitate
pentru a contribui la dezvoltarea profesională şi personală a elevilor şi studenților şi la bunăstarea societății
şi dezvoltarea sa durabilă.
Bibliografie:
 Alois Gherguț, Management general şi strategic în educație, Editura Polirom, Iași, 2007.
 Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1976, pp.68-79
 Ionescu M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001, pp. 63-81.
PLEDOARIE PENTRU EDUCAŢIA OUTDOOR
Prof. POPA ADINA MARIA

Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa
Judeţul Timiş
Finalitatea principal a educaţiei o reprezintă formarea competențelor, înțelese ca ansamblu

multifuncțional și transferabil de cunoștințe,deprinderi/abilități și aptitudini. Adică, dezvoltarea armonioasă
a personalităţii umane urmărindu-se toate componentele acesteia: dimensiunea cognitivă, afectivă,
psihomotrică şi morală.
Dintre cele trei forme ale educaţiei, educaţia formală rămâne cea mai reprezentativă. În prezent se
estimează că aproape 60-70% din totalul influenţelor educative exercitate asupra copiilor şi tinerilor se
realizează în cadrul acesteia.
Educaţie de tip nonformal, prin totalitatea influenţelor de natură educativă realizate în afara şcolii
tradiţionale, vine să susţină realizarea finalităţilor educaţiei, ea situându-se
într-un raport de complementarietate cu prima. Prin specificul ei- absenţa constrângerilor impuse de
parcurgerea unui curriculum prescris- activităţile planificate permit ca elevii să primească sarcini în funcţie
de posibilităţile de care dispun, de ritmurile de lucru care le sunt specifice, posibilităţile, aptitudinile şi
asteptările acestora, să îmbine în mai mare măsură utilul cu plăcutul, să stimuleze mai evident imaginaţia şi
creativitatea şi să elimine sursele generatoare de stres şi de oboseală în rândul elevilor.
Competenţele şi atitudinile dezvoltate elevilor în cadrul învăţării nonformale includ: competenţe
interpersonale, capacitatea de lucru în echipă, încrederea în sine, disciplina, responsabilitatea, capacităţi de
planificare, coordonare şi organizare/competenţe de gestionare a proiectelor, capacitatea de a rezolva
probleme practice etc. Întrucât aceste competenţe au relevanţă crescută în dezvoltarea personală a
individului, contribuind deopotrivă la participarea activă în societate şi pe piața muncii, acestea sunt
complementare celor achiziţionate prin educaţia formală. Metodele utilizate sunt foarte diferite de pedagogia
utilizată în educaţia formală. În cazul educaţiei nonformale accentul este pus pe învăţarea prin acţiune,
învăţarea de la egali şi activitatea de voluntariat.
În concluzie, în cadrul activităţilor de tip nonformal, spre deosebire de cel formal, accentul cade pe
ceea ce fac elevii şi nu profesorul, aceştia fiind evident implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea
acestor activităţi perişcolare: vizite la muzeu, obiective, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de
filme etc.
O formă de educaţie care se apropie foarte mult de caracteristicile educaţiei nonformale, care are, ca
şi aceasta, drept scop maximizarea efectelor procesului de învăţare, minimalizând constrângerea specifică
şcolii, oferind elevilor utilitatea practică imediată a cunoştinţelor însuşite, folosind metode care stimulează
implicarea şi participarea activă, cu o structură şi o planificare flexibilă, este educaţia outdoor.
Termenul de educație de tip outdoor (în aer liber) este folosit în general pentru a se face referire la o
serie de activități organizate, care au loc într-o varietate de moduri, în medii diverse, predominant în aer
liber. Dintre caracteristicile cheie ale acesteia se pot sublinia:
- oferă posibilitatea contactului direct cu natura;
- reprezintă o puternică sursă de experienţe de învăţare;

- facilitează procesul de învăţare al elevilor care întâmpină dificultăţi în acest sens;
- dezvoltă spiritul de echipă;
- oferă numeroase beneficii fizice, emoţionale, mentale.(Manual de educaţie autdoor, p. 5, 6)
Referitor la educaţia autdoor, Constantin Cucoş spune că “are influențe pozitive asupra stării de
sănătate a copiilor, dezvoltă agilitatea și spiritul de aventură, conduce la bucurii și satisfacții de învățare pe
aliniamente noi, deseori nonconformiste, antrenând (și) elevi care altfel se caracterizează prin comportament
indiferent, blazare sau rebeliune.
În același timp, se valorizează și experiențe anterioare ale elevilor, realizându-se un continuum
educațional bazat pe cumulare și extindere permanentă a experienței.” Obiectivele ei generale sunt:
dezvoltarea abilităţilor socio-personale; dezvoltarea abilităţilor de management; oferirea unui cadru
stimulativ de învăţare; crearea unui mediu relaxant şi motivant. (Manual de educaţie outdoor, p. 6).
Conceptul de “şcoală în natură/ aer liber”, permite acoperirea unei game largi de discipline prin
activităţi gândite interdisciplinar. Aceasta din cauza curriculumului şcolar care presupune formarea
capacităţilor (cunoştinţe, abilităţi şi atitudini), în primul rând, punându-se accent pe cantitatea de informaţii,
teste, examene şi competiţie.
Având convingerea că de la natură putem învăţa multe, se cere îmbinarea activităţii din clasă, unde
tehnologia stăpâneşte, cu cea din afara clasei, adică incorporarea educaţiei autdoor, care reprezintă o metodă
holistică (minte, trup şi suflet) de dezvoltare a unui om.
Este verificat că majoritatea informaţiilor pot fi învățate din diverse cărți, manuale, atlase,
documentare sau alte surse, însă cunoașterea lor directă, are o eficienţă aparte. Natură, prin furnizarea de
experiențe pozitive și semnificative, reprezintă o oportunitate pentru copii de a învață matematică și științe,
de a-și îmbogăți vocabularul, de a dobândi cunoștințe despre ecologie, botanică și zoologie și de a
experimenta diferite activități practice.
Programa poate să fie adaptată, astfel încât să includă educaţia outdoor, prin desfăşurarea de proiecte
în aer liber, organizarea de excursii şi vizite tematice şi de aplicaţii practice. În momentul când hotărâm să
proiectăm acest tip de activităţi, trebuie să avem în vedere faptul că venim în întâmpinarea numeroaselor
nevoi individuale ale fiecărui copil: nevoia de a fi responsabil, de a fi activ, de a fi inclus social, de a se simți
în siguranță, de a experimenta, de a investiga, de a cunoaște nemijlocit elementele mediului înconjurător, de
mișcare și descărcare energetică. (Manual de educaţie autdoor, p. 7, 8)
Exemple practice de integrare a educaţiei outdoor la clasa a II-a, pe discipline şi teme:
Limbă şi comunicare:
- audierea, citirea unor poveşti despre elemente ale naturii, în locuri alese de copii;
- punerea în scena a unor poveşti citite anterior în sala de clasă (Comunicare- lectură);
- recitarea unor poezii despre flori, arbori, animale, în mediul lor;
- crearea de versuri, descrieri, poveşti alegând o plantă, un animal, un loc plăcut din natură (Textul
liric);
- compunerea de dialoguri: copil- copac, floare, fir de iarbă; copil- buburuză, albină, furnică, câine,
pisică; copil- soare, nor, fulg de zăpadă, strop de rouă etc. (Dialogul);
- organizarea de plimbări în scopul familiarizării cu anumite teme ale unităţii de studiat:
anotimpuri, plante, animale (Textul nonliterar).
Matematică şi explorarea mediului:
- organizarea de activităţi în cadrul cărora copiii să se deplaseze într-o livadă bine organizată, seră de
flori, într-un parc cu alei flancate de arbori, gradina de legume unde să opereze cu cunoştinţele matematice
(Înmulţirea şi împărţirea);
- învăţarea unităţilor de măsurat lungimile într-un mod interactiv şi practic, măsurând laturi
ale curţii şcolii, lungimi ale aleilor din parc etc. utilizând paşii, o sfoară, cu beţe de diferite
lungimi (Unităţi de măsură);

- înţelegerea fracțiilor pe terenurile de la marginea localității.
- vizitarea unui centru comercial pentru observarea numărului de sticle(sticla= partea) dintr-un bax
(întregul), al produselor ambalate într-o cutie: avcado, roșii (Fracţii);
- organizarea de plimbări în natură, deplasarea la marginea localităţii în scopul observării înfăţişării
pământului; organizarea de plimbări în natură în scopul observării înfăţişării pământului (Înfățișarea
pămîntului);
- vizite la grădina zoologică, într-o gospodărie, la o grădină botanică cu scopul de a observa
componentele lumii vii (În lumea plantelor și animalelor);
- vizită la pădure, în parc, pe malul unui lac, pe camp în vederea observării mediilor de viaţă (Medii
de viaţă);
- descoperirea diferitelor figuri şi corpuri geometrice în structura mediului natural (cilindrul- în
forma trunchiului unui arbore, conul- la muşuroiul cârtiţelor) şi artificial (cubul, cuboidu, pătratul,
dreptunghiul- în volumul construcţiilor, piramida, triunghiul- la acoperişuri);
- construirea figurilor geometrice prin desenarea pe asfalt (Figuri şi corpuri geometrice);
- observarea fenomenelor naturii (ploile, ninsorile, tunetul/fulgerul, vântul, roua, bruma, arderea
combustibulului, circuitul apei) şi descrierea lor în cadrul unor proiecte (Fenomene ale naturii);
- activităţi de învăţare a comportamentului corect în natură, de protecţia mediului (Micii ecologiști);
- colectarea de materiale din natură, observarea şi clasificarea datelor în vederea compunerii de
probleme (Probleme).
Arte vizuale şi abilităţi practice:
- ieşirea în natură pentru a alege modele şi a le desena, a compune afişe cu mesaje ecologice;
- vizitarea unor ateliere, expoziţii, muzee de artă (Desen, Pictură);
- colectarea de materiale din natură şi refolosibile necesare la realizarea de colaje, machete, jucării;
- vizitarea unor obiective industriale în care se prelucrează materia primă (Colaj, confecţii jucării);
Muzică şi mişcare:
- ieşirea în natură (parc, câmp, pădure, stradă) pentru a auzi şi deosebi sunetele (inclusiv glasul
păsărilor) de zgomote (Sunete: din natură, vocale, muzicale, zgomote);
- practicarea jocurilor cu mişcări sugerate de textul cântecelor sau de ritm (Mişcări sugerate
de text și de ritm);
- învăţarea de cântece, organizarea de concursuri muzicale în aer liber (Legatura dintre
text și melodie);
- participarea împreună cu copiii la concerte, spectacole, în acest fel putând fi descoperiţi şi
îndrumaţi copiii cu talent muzical (Genurile muzicale);
- colectarea de fructe şi seminţe uscate (păstăi, boabe), pietricele, beţe care scot sunete deosebite şi
confecţionarea de jucării muzicale (Cântarea cu acompaniament).
Educaţie fizică:
- desfăşurarea, cu precădere, a orelor, întrecerilor/ jocurilor sportive în aer liber.
Concluzii - din exemplele practice reiese că şcoala poate să se plieze pe noile cerinţe ale sistemului,
pe nevoile elevilor, că procesul de predare- învăţare poate fi reîmprospătat cu condiţia ca profesorul să
dorească să dobândească o serie de abilităţi şi competenţe în domeniul educaţiei autdoor.
Integrarea acestui tip de educaţie implică parcurgerea unor etape, de la planificarea activităţii, până la
implementare. Iar la final, se cere măsurarea impactului prin chestionare de evaluare (orale, la cei mai mici),
pentru a ne asigura că activitatea a avut sau nu efectul scontat, pentru a lua, la nevoie, cele mai potrivite
măsuri de îmbunătăţire a activităţilor viitoare.
Bibliografie:
 Șerban, G., Un tip de educație nonformală: outdoor education - resurse teoretice pentru
predare-învățare în activitățile outdoor, R.Î.P nr. 1-2/ 2014, p.21-26.
 https://www.slideshare.net/primariacatunele/manual-de-educatie-outdoor.
 http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/este-importanta-educatia-de-dincolode-usa-clasei.
HARTA CONCEPTUALĂ - METODĂ MODERNĂ DE EVALUARE

Liceul Tehnologic „Căpitan N. Pleșoianu” Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
Evaluarea reprezintă o componentă fundamentală a procesului de învăţământ, statutul ei în cadrul

acestuia fiind reconsiderat, mai ales în ultimele decenii, datorită numeroaselor cercetări, studii, lucrări
elaborate pe această temă. Evaluarea şcolară este percepută astăzi ca fiind organic integrată în procesul de
învăţământ, având rolul de reglare, optimizare, eficientizare a activităţilor de predare-învăţare.
Hărţile conceptuale sau hărţile cognitive pot fi definite drept oglinzi ale modului de gândire, simţire
şi înţelegere ale celui/celor care le elaborează. Reprezintă un mod diagramatic de expresie, constituindu-se
ca un important instrument pentru predare, învăţare, cercetare şi evaluare la toate nivelurile şi la toate
disciplinele.” (Oprea, 2006, 255).
Hărţile conceptuale „oglindesc reţelele cognitive şi emoţionale formate în cursul vieţii cu privire la
anumite noţiuni” (Siebert, 2001, 92).
Deşi sunt utilizate mai mult în procesul instruirii, hărţile conceptuale (introduse şi descrise de J.
Novak, în 1977) reprezintă şi instrumente care îi permit cadrului didactic să evalueze nu atât cunoştinţele pe
care le deţin elevii, ci, mult mai important, relaţiile pe care aceştia le stabilesc între diverse concepte,
informaţiile internalizate în procesul învăţării, modul în care îşi construiesc structurile cognitive, asociind şi
integrând cunoştinţele noi în experienţele cognitive anterioare.
Harta cognitivă ia forma unei reprezentări grafice care permite „vizualizarea organizării procesărilor
mentale a informaţiilor legate de o problemă de conţinut sau concept” (Joiţa, 2007, 22). Poate fi integrată
atât în activităţile de grup, cât şi în cele individuale. În practica educaţională, se pot utiliza următoarele tipuri
de hărţi conceptuale, diferenţiate prin forma de reprezentare a informaţiilor (Oprea, 2006, 260-262):
Hărţi conceptuale tip „pânză de păianjen” - se plasează în centrul hărţii conceptul nodal (tema
centrală), iar de la acesta, prin săgeţi, sunt marcate legăturile cu noţiunile secundare.
Hartă conceptuală ierarhică presupune reprezentarea grafică a informaţiilor, în funcţie de importanţa
acestora, stabilindu-se relaţii de supraordonare/subordonare şi coordonare. Se obţine o clasificare a
conceptelor, redată astfel:
Harta conceptuală lineară - specificul acestui tip de hartă rezidă în prezentarea lineară a
informaţiilor.
Sisteme de hărţi conceptuale - se diferenţiază de celelalte tipuri de hărţi conceptuale prin adăugarea
inputs şi outputs (intrări şi ieşiri).
Principalele avantaje ale utilizării hărţilor conceptuale:
- facilitează evaluarea structurilor cognitive ale elevilor, cu accent pe relaţiile stabilite între concepte,
idei etc.;
- determină elevii să practice o învăţare activă, logică;
- facilitează surprinderea modului în care gândesc elevii, a modului în care îşi construiesc demersul
cognitiv, permiţând ulterior diferenţierea şi individualizarea instruirii;
- pot fi integrate cu succes în orice strategie de evaluare;
- pot fi valorificate în secvenţele următoare de instruire etc.
În sfera dezavantajelor includem:
- consum mare de timp;
- risc crescut de subiectivitate în apreciere, în absenţa unor criterii de evaluare clare;
- efort intelectual şi voluntar intens din partea elevilor, care trebuie să respecte anumite standarde şi
rigori impuse de specificul acestei metode.
PARTICULARITĂŢI ALE COMUNICĂRII LINGVISTICE A

COPILULUI ÎN PERIOADA ŞCOLARĂ MICĂ
Prof. înv. primar POPESCU IUSTINA MAGDALENA

Şcoala Gimnazială Budeşti
Judeţul Vâlcea
Obiectivul central al studiului limbii și literaturii române în învățământul primar este dezvoltarea
competențelor elementare de comunicare, orală și scrisă a copiilor, precum și familiarizarea acestora cu
textile literare și nonliterare semnificative din punctul de vedere al vârstei cuprinse între 6/7 ani-10/11 ani.
Trebuie să se aibă în vedere totodată, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații care
vor încuraja și vor sprijini ulterior evoluția comunicării în clasele superioare.
De altfel, scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a
forma progresiv un tânăr cu o cultura comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă stări,
sentimente, opinii, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om, să se integreze efectiv în
contextul viitorului parcurs școlar, să-și utilizeze în mod eficient și creative capacitățile proprii pentru
rezolvarea unor problem concrete în viața de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenței lui procesul
de învățare.
Dezvoltarea și particularitățile limbajului la vârstă școlară mica se înscriu în ansamblul modificărilor
majore ce au loc în sistemul și funcțiile psihice la aceasta vârstă, atât sub aspectul maturizării psiho-fizice,
cat și sub influenţa învățării, educației, a procesului instructiv educativ. Între limbaj și celelalte componente
ale sistemului psihic, îndeosebi gândirea, este o strânsă interdependenta, ceea ce face ca dezvoltarea și
particularitățile limbajului să reprezinte un indicator semnificativ al stadiului de dezvoltare în care se afla
copilul, dar și un factor de stimulare și favorizarea acestei dezvoltări.
Strâns legat în evoluția gândirii, limbajul parcurge un proces de interiorizare, constând în
transformarea limbajului extern în limbaj intern cu voce tare. În procesul exprimării, noțiunile și regulile
gramaticale reglează și autoreglează folosirea corecta a limbii ca principal mijloc de comunicare. Învățarea
limbii romane în scoală favorizează dezvoltarea structurilor mentale ale elevilor și le permite să ajungă la
cunoașterea valorilor lumii. Odată cu asimilarea lexicului, copilul își însușește și semnificația cuvintelor,
noțiunile ce sunt desemnate prin cuvinte, care înregistrează la rândul lor un proces de precizare, de
clarificare, ca urmare a dezvoltării operațiilor gândirii. Cultivarea expresivității limbajului nu are înrâuriri
numai în direcția capacității de comunicare a elevilor, ci le îmbogățește viața sufleteasca, le educă
sensibilitatea și receptivitatea față de ceea ce există.
Învățarea sistematică a limbii române în scoală trebuie să se bazeze pe crearea unei stări
motivaționale intrinsece ca rezultat al constatării ca orice achiziție lingvistica ii da elevului noi capacitate de
utilizare a limbii în situații concrete de comunicare. Acumularea experienței verbale conduce treptat la
formarea unor generalizări lingvistice empirice, la constituirea așa-numitului ”simţ al limbii”, care permite
copiilor să folosească tot mai corect formele și categoriile gramaticale și chiar să intervină atunci când
observa greșeli în exprimarea celor din jur.
Caracterul empiric al generalizărilor lingvistice conduce uneori la apariția unor greșeli, așa-numitele
”disgramatismele infantile”, invenții lingvistice ale copiilor rezultate din aplicarea unor forme gramaticale
pe conținuturi diferite. Școlarul mic întâmpina unele dificultăți în pronunțarea unor sunete sau grupuri de
sunete cu repercusiuni asupra pronunțării corecte a cuvintelor. Unele dintre aceste dificultăți sunt
determinate anatomo-fiziologic și dispar, de cele mai multe ori, ca efect al maturizării aparatului fonator.
Pregătirea pentru şcoală, înseamnă în primul rând, o stare de disponibilitate pentru activitatea de
învățare, asigurarea unei condiții interioare care să ofere copilului posibilitatea de a aborda optim solicitările
noi, dar și acea stare psihologica pozitiva fata de momentul debutului școlar. Studiul limbii române se
realizează prin centrarea obiectivelor, pe formarea de capacitate proprii de folosire a limbii în context
concrete de comunicare.
Întreaga perioadă a școlarității, începând de la grădinița până la finele liceului este marcată de
realizarea obiectivului ce vizează educarea limbajului. Limbajul rămâne o marcă importantă de
reprezentativitate intelectuala pentru oameni, este un instrument de achiziționare a cunoștințelor din oricare
domeniu de specialitate. Limbajul este mijlocul de antrenare și exteriorizare a gândirii, a informațiilor
înregistrate în memorie, a cunoștințelor și deprinderilor intelectuale. Competenţa de comunicarea a elevilor
devine act funcțional-operațional, verificat și aplicat în situații concrete de comunicare.
Curriculumul pentru învățământul primar propune o mutație fundamentala la nivelul studierii limbii
romane în învățământul primar. În locul unei compartimentări artificiale a disciplinei în trei domenii arbitrat
stabilite-citire, lectura, comunicare- curriculumul actual propune un nou model, comunicativ-funcțional,
adecvat nu numai specificului acestui obiect de studio, ci și modalităților propriu-zise de structurare la copii
a competenţei de comunicare. În mod concret, aceasta se refera la dezvoltarea integrată a capacităților de
receptare și de exprimare orală, respectiv pe capacitatea de receptare a mesajului scris şi de experimare
scrisă. De altfel, comunicarea nu este altceva decât funcţionarea concretă, în fuziune, a celor patru
deprinderi(receptarea mesajului oral, exprimarea orală, receptarea mesajului scris şi exprimarea scrisă).
Curriculumul de limba română pentru învăţământul primar, presupune recurgerea la modelul
comunicativ-funcţional, conform căruia comunicarea este un domeniu complex care înglobează procesele de
receptare a mesajului oral şi a celui scris, precum şi cele de exprimare orală, respectiv de exprimare scrisă,
definirea domeniilor disciplinei exclusiv în termeni de capacităţi. Prezentarea comunicării în calitatea sa de
competenţă fundamentală, acoperind deprinderi de receptare şi de exprimare orală, respectiv scrisă,
reprezintă un ansamblu de strategii de comunicare propriu-zisă.
Se urmăreşte de asemenea în abordarea acestui Curriculum reechilibrarea ponderii acordate
exprimării orale faţă de cea scrisă, precum şi procesele de producere a unor mesaje proprii faţă de cele de
receptare a mesajelor, centrarea obiectivelor pe formarea de capacităţi proprii faţă de cele de receptare a
mesajelor, centrarea obiectivelor pe formarea de capacităţi proprii folosirii limbii în contexte concrete de
comunicare, structurarea programei pe baya unor obiective-cadru şi de referinţă sintetice, în măsură să
surprindă, în progresie, ceea ce este esenţial în activitatea de învăţare.
Se recomandă să încurajeze creativitatea şi libertatea de alegere a copilului, flexibilitatea în ceea ce
priveşte adaptarea conţinuturilor la nivelul de dezvoltare concretă şi la interesele copiilor, conectarea
studiului limbii la realităţile comunicării cotidiene propriu-zise, punerea accentului pe învăţarea procedurală,
cu alte cuvinte pe structurarea unor strategii şi proceduri proprii de rezolvare de probleme, de explorare şi de
investigare caracteristice activităţii comunicative, reconsiderarea evaluării şi autoevaluării ca modalităţi de
ameliorare a propriului progres şcolar.
De la modelul „magister dixit” la libertatea totală a „şcolii active”, de la o predare de tip autocrat la
una democratică, activitatea de predare trebuie realizată de învăţător ca un scop în sine de a facilita şi
stimula învăţarea eficientă la elevi. În centrul acestei activităţi trebuie să stea elevul cu particularităţile sale
de vârstă şi individuale.
În şcoală elevii nu trebuie să răspundă la întrebări, ci să înveţe să iniţieze o conversaţie, să-şi exprime
punctele de vedere, să se implice în rezolvare de probleme, să-şi argumenteze ideile şi atitudinile, să
exerseze convenţiile unei comunicări civilizate şi să interiorizeze valoarea comunicării, exprimarea scrisă şi
exprimarea orală, din perspectiva elevilor pentru situaţii reale de comunicare. De altfel, în practică, aspectul
scris şi cel oral al comuniccării interacţionează şi se condiţionează reciproc, competenţele aferente
dezvoltându-se unele din altele.
Elevii învaţă cel mai bine când sunt implicaţi în grupuri mici de conversaţie şi în sarcini de
conversaţie construite pe contexte naturale şi autentice. Această metodă facilitează exprimarea ideilor, a
opiniilor, a sentimentelor, creează un cadru relativ confortabil de comunicare, astfel încât elevii sunt puşi în
situaţia de a-şi înţelege propriile sentimente şi pe cele ale celorlalţi, permite sprijin în completarea
activităţilor desfăşurate în cooperare.
Învăţătorul poate observa, structura şi participa la activitatea de comunicare ale grupurilor. El va
începe să schiţeze un profil de exprimare orală pentru fiecare elev după o serie de experienţe. Acesta poate
înregistra observaţii privind atitudinea elevului faţă de el însuşi, faţă de colegi şi cadrul didactic, abilitatea
elevilor de a învăţa în cadrul grupului de conversaţie, contribuţia pe care o are fiecare în discuţie, reacţiile
lor faţă de ceea ce spun ceilalţi, implicarea lor în activitatea de comunicare, rolul fiecăruia în cadrul
grupului.
Bibliografie:
 Barbu, Marian, Metodica predării limbii și literaturii române, învățământ primar, Editura Gheorghe
Alexandru, Craiova, 2003.
 Crăciun, Corneliu., Metodica predării limbii române în învățământul primar, Ediția a II-a, Editura
Emia, Deva, 2002.
 Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, Editura didactică și pedagogică, București, 1998.
PROBLEME ACTUALE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Prof. SESCIOREANU MARIA

Judeţul Vâlcea
Reformele sistemului educaţional, atât la nivel naţional cât şi internaţional, vizează adaptarea
continuă a cadrului legislativ şi a cerinţelor pedagogice specifice în funcţie de evoluţia mediului social,
politic, economic şi tehnologic al societăţii actuale, avându-se în vedere îmbunătăţirea şi creşterea calităţii
educaţiei. Sfera educaţiei cuprinde atât valori culturale şi morale general recunoscute, acumulate de-a lungul
istoriei, cât şi valori noi care se adaugă şi completează armonios tezaurul educaţional existent, în funcţie de
progresul societăţii şi politicile de educaţie pe care le urmează fiecare stat sau naţiune.
Fenomene sociale şi economice cum ar fi globalizarea, libera circulaţie a forţei de muncă, criza
economică necesită o corelare a educaţiei furnizate de instituţiile de învăţământ cu cerinţele comunităţilor în
care acestea operează astfel încât absolvenţii diferitelor forme de învăţământ să se poată integra în societate,
să se adapteze rapid noilor cerinţe ale pieţei muncii şi schimbărilor tehnologice, să fie flexibili şi competitivi
totodată.
Cerinţele actuale ale societăţii reclamă formarea continuă a individului, fiind justificată de dinamica
schimbărilor economice şi sociale. Stabilirea unei relaţii de comunicare bidirecţională între şcoală şi
solicitările mediului economic joacă un rol de determinare, fiecare dintre aceşti doi factori stimulându-se
reciproc. Astfel, şcoala pregăteşte profesonişti pentru piaţa muncii în măsura în care cunoaşte cererea
potenţială de lucrători calificaţi într-un domeniu sau altul, iar piaţa forţei de muncă orientează conţinutul şi
structura formării şi influenţează organizarea reţelei şcolare. Caracterul avangardist al învăţământului în
societate se concretizează prin întărirea continuă a a educaţiei în spiritul antreprenorial, flexibilizarea
curriculum-ului şcolar în raport cu noile cerinţe sociale şi ajustarea, optimizarea continuă a reţelei şcolare.
O problemă majoră a sistemelor educaţionale actuale se referă la modul de alocare a resurselor,
investiţia în educaţie fiind o prioritate în vederea dezvoltării şi progresului fiecărei naţiuni. Acest fapt pune
deseori probleme, deoarece în modul de administrare a fondurilor financiare alocate, a resurselor umane şi
materiale, atât pe plan local cât şi central, apar o serie de dificultăţi. Soluţiile restructurării sistemului de
învăţământ prin forme diverse, cum ar fi descentralizarea puterii de decizie la nivelul şcolilor şi autorităţilor
locale, creşterea autonomiei financiare şi nu în ultimul rând un management al instituţiilor de învăţământ
responsabil şi eficient ar răspunde mai bine necesităţilor identificate la nivelul fiecărei comunităţi.
Dinamica vieţii cotidiene şi a pieţii muncii, necesitatea dezvoltării unui parteneriat extern de
susţinere a şcolii şi motivează profesionalizarea funcţiei de manager şcolar. La ora actuală, datorită creşterii
autorităţii decizionale a conducerii unităţilor şcolare din învăţământul preuniversitar în domeniile financiare,
al resurselor umane şi curriculare se impune cu necesitate actualizarea formării şi pregătirii directorilor de
şcoli. Esenţa unui management performant o reprezintă proiectarea, realizarea, evaluarea şi continuarea
dezvoltării organizaţiei şcolare şi a membrilor ei în vederea atingerii obiectivelor propuse şi a realizării
misiunii educaţionale asumate.
Sistemul românesc de învăţământ se bazează pe acumularea cantitativă, nu pe dezvoltarea
competenţelor. Nu stimulează în niciun fel creativitatea, abilităţile şi curiozitatea copiilor. Materii precum
biologia, chimia, fizica se predau şi se învaţă la tablă – în şcoală nu se mai fac experimente. Astfel încât,
indiferent despre ce materie e vorba, elevul ştie că primeşte o cantitate uriaşă de informaţie, de multe ori
stufoasă, aridă, greoaie şi se vede redus la un robot care trebuie să memoreze cât mai mult. Atât programa
cât şi metodele de predare nu permit şcolii să fie un loc în care copilul să vină cu bucurie, ci unul în care este
supus presiunii continue şi cerinţelor neadecvate, necorelate cu vârsta şi dezvoltarea individuală.
În sistemele europene de învăţământ copiii nu se simt constrânşi să vină la şcoală, au cu profesorii o

relaţie firească, liberă. Între ei şi profesori există comunicare, elevii nu sunt stresaţi, nu merg la şcoală
îngroziţi de cantitatea de materie pe care o au de învăţat ori de frica pe care le-o inspiră un profesor atunci
când le dă note mici dacă n-au ştiut să răspundă la o întrebare. În multe ţări europene profesorii intră la ore
fără catalog, procesul de învăţământ se desfăşoară sub forma unor discuţii libere cu elevii, aceştia nu sunt
examinaţi prin “scoatere la tablă şi notare”, ci printr-o evaluare continuă a profesorului, cu metode
proprii (de exemplu, elevii care au o contribuţie constantă la discuţii primesc un număr mai mare de puncte).
Există şi în România profesori dedicaţi, care au redus mult distanţa dintre catedră şi banca elevului,
dar nu există o strategie generală clară pentru schimbare în această direcţie. Schimbarea trebuie să
înceapă prin regândirea radicală a felului în care este elaborată programa şcolară, a felului în care sunt
concepute manualele şi testele de evaluare şi mai ales din corelarea gradului de dificultate a programei,
manualelor şi testelor cu nivelul real de dezvoltare a copilului pe fiecare treaptă şcolară.
Apoi, schimbarea ar trebui să continue cu o regândire a relaţiei profesor-elev, pe coordonatele unui
nou tip de relaţie, comunicare şi înţelegere, nu frică şi presiune emoţională (ajungând până la abuz
emoţional, psihologic şi chiar fizic). Elevii trebuie încurajaţi să vorbească liber, să spună ce gândesc, să intre
într-un dialog în care primesc de la profesor cunoştinţe şi îşi mobilizează resursele intelectuale şi emoţionale
pentru a-şi însuşi acele cunoştinţe. Într-o astfel de relaţie profesor – elev va exista în mod fundamental
respect şi afecţiune de ambele părţi.
Sistemul de învăţământ mediu pleacă de la principiul egalităţii de şanse. Toţi primesc aceeaşi
instrucţie, atât cantitativ cât mai ales calitativ. Cel puţin teoretic. Dacă exigenţele sunt dezechilibrante pentru
media elevilor, se creează următorul fenomen: părinţii cu o stare materială bună vor apela la meditaţii pentru
a suplini carenţele sistemului de învăţământ, copiii lor se vor desprinde de copiii părinţilor care nu au
posibilităţi financiare de a face acest lucru. Părinţii fără posibilităţi financiare ajung să petreacă ore întregi
ajutându-şi copiii la lecţii.
Astfel şcoala românească nu mai asigură educaţie egală pentru toţi. Iar un astfel de sistem creează
nevoia de pregătire suplimentară a copilului, acesta neputând face faţă singur şcolii. În acest mod părinţii
sunt obligaţi să recurgă la meditaţii doar pentru a putea copilul să facă faţă unor cerinţe neconforme cu
programa şi metodele moderne, europene de educaţie – şi din păcate un rezultat nefericit este că aceşti elevi
ajung să creadă că nu sunt buni de nimic dacă nu sunt ajutaţi de părinţi ori profesorii meditatori.
Nivelul mult prea ridicat al programei şcolare, necorelat cu treapta de vârstă a copiilor şi cu
dezvoltarea lor individuală, cantitatea uriaşă de informaţie pe care elevii din România sunt forţaţi s-o
asimileze, indiferent de abilităţile şi înclinaţiile lor, toate acestea încalcă principiul educaţiei egale şi efectele
produse de această situaţie afectează dreptul copilului la educaţie, garantat prin Constituţie. În ultimii doi ani
s-a dublat numărul repetenţilor şi rata abandonului şcolar, spun statisticile oficiale, şi aproape s-a triplat
numărul de nevroze la copilul şcolar.
Copiii sunt suprasolicitaţi de gradul mare de dificultate al programei şcolare, de numărul mare de ore
din orarul şcolar, de volumul mare de teme pe care le au de lucrat acasă, de manualele încărcate, stufoase,
neatractive, de obligaţia de a toci în loc de a învăţa liber, de lipsa oricăror activităţi creative ori de echipă,
de lipsa aproape totală a unor programe de implicare a elevilor în activităţi de voluntariat ori comunitare. În
şcoli nu se mai fac aproape deloc experimente în laboratoare la materii care nu pot fi însuşite prin copierea
unor formule de la tablă. În concluzie, ar fi necesară o regândire a întregului sistem de învăţământ românesc
pentru o dezvoltare durabilă şi rezultate semnificative!
Bibliografie:
 http://www.ziare.com/articole/probleme+invatamant+romania.
 http://pshihopedagogie.blogspot.ro/2007/08/5-probleme-teoretice-si-practice-ale.html.
 http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Probleme-teoretice-si-practice64211.php.
 http://www.referat.ro/referate_despre/reforma_curriculara_a_invatamantului_romanesc.html.
ÎNVĂȚAREA PRIN COOPERARE, METODĂ MODERNĂ DE ÎNVĂŢARE
Prof. STAN DORINA

Şcoala Profesională Specială ,,Samus” Cluj-Napoca
Judeţul Cluj
Învățarea prin cooperare este o strategie didactică bazată pe lucrul în echipă. Echipele pot fi formate
din grupuri de elevi, diade de elevi sau chiar diada profesor-elev. Realitatea socială este o construcție
tranzacționată între persoane. Educația trebuie să țină cont ca elevul este autodeterminat, are propriile sale
nevoi, aspirații, cunostințe, stiluri de învățare etc. Predarea pe rețete predefinite este inutilă, ceea ce face ca
profesorul să adopte o atitudine de colaborare cu elevul în vederea educării acestuia.
Strategia colaborativă implică formarea de grupuri de lucru alcătuite din elevi. Aceștia îndeplinesc
sarcini de învățare (Felder, Brent, 2001). Abilitățile sociale sunt dezvoltate prin aderarea elevilor la normele
grupului, care pot fi predefinite (de către profesor) sau autodefinite (de către grup). Strategia încurajează
exprimarea elevilor în grupul din care fac parte, gândirea critică, munca în echipă, dezvoltarea abilităților
metacognitive.
Ideal este ca, în cazul adoptării acestei strategii, să selectăm teme și activități bazate pe experiențe
anterioare ale elevilor. Dacă activitățile selectate sunt importante/interesante pentru elevi, gradul lor de
implicare în activitate crește exponențial. În cazul în care selectăm activități incluse în programa școlară,
este important să ne asigurăm ca acestea permit perspective multiple, interpretări diverse și libertate de
exprimare.
Strategia poate fi folosita cu succes, indiferent de disciplină, deoarece este o strategie ce angajează
cognitiv elevul. Prin forma sa, ea solicită activitate și implicare din partea elevului. Lucrul în grup solicită o
minimă perioadă de organizare a acestuia și a sarcinii. De obicei, sarcinile se distribuie în grup, astfel încât
toți elevii sunt cuprinși în activitate.
Dintre avantajele esenţiale mai amintim:
- dezvoltarea gândirii critice, constructive, creative şi a metacogniţiilor elevilor;
- facilitatea transferului (de la grup la individ); ceea ce elevii învaţă, astăzi, în grup, mâine vor putea
să facă singuri;
- atitudini pozitive faţă de subiectul / tema studiat(ă); elevii se simt mai ataşaţi faţă de problema la a
cărei soluţionare au contribuit efectiv, împreună cu ceilalţi;
- alocarea unui timp mai mare învăţării efective; învăţarea este ”adusă în clasă” şi realizată în grup, în
echipă;
- superioritatea rezultatelor obţinute; cooperând şi colaborând, în cadrul grupului de învăţare, elevii
generează mai multe idei şi soluţii decât ar face-o lucrând individual; beneficiul fiecăruia este mult mai
mare.
Strategia prezintă şi dezavantaje. Deși este o strategie relativ simplă, aplicarea învățării colaborative
presupune o minimă experiență din partea profesorului. Flexibilitatea strategiei, care permite profesorului să
elaboreze sarcini și activități, poate conduce la o aplicare greșită a acesteia. Ca sa fie corectă, elevii trebuie
să aibă putere de decizie asupra sarcinii, procedurilor și evaluării rezultatelor.
Dintre dezavantaje, mai amintim: timpul îndelung de pregătire, minuțioasa planificare a
pașilor/etapelor activității de către coordonator (profesor), necesitatea unui material didactic consistent,
organizarea și comunicarea deficitară în interiorul grupului, neasumarea rolului desemnat în grup(elevi) pot
duce la cu ușurință la eșec.
Bibliografie:
 Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa, Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
 Dumitru, Ion, Al, Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Timişoara, Editura de Vest,
2000.
 Dumitru, Ion, Al, Educaţie şi învăţare, Timişoara, Editura de Vest, 2001.
 Neculau, A; Zlate, M, Clasa de elevi ca formaţiune profesională, în I. Radu, Psihologia
educaţiei şi dezvoltării, Bucureşti, Editura Academiei, 1983.
 Şeicaru, Mioara, Învăţarea în echipă – premisă a educării elevilor prin cooperare, colaborare,
comunicare, revista Învăţământul primar nr. 3-4, Bucureşti, Editura Discipol, 1999.
 Șoitu, L, Cherciu, R. D., Strategii educaționale centrate pe elev, București, Editura Alpha MDN,
2006.
 Ulrich, Cătălina, Managementul clasei – învăţare prin cooperare – ghid, Bucureşti, Editura
Corint, 2000.
ENSEIGNER ET APPRENDRE AVEC LE DOCUMENT AUDIOVISUEL

POURQUOI INTRODUIRE L'AUDIOVISUEL EN CLASSE DE FLE?
Prof. STAN MARIANA

Colegiul Naţional „Zinca Golescu” Piteşti
Judeţul Argeş
À la question "Pourquoi enseigner avec des ressources audio-visuelles et pourquoi les exploiter en
classe de FLE?", la réponse vient naturellement: parce qu'elles éveillent la curiosité des élèves, en les
exposant à une langue actuelle et vivante et parce qu'elles donnent à voir des images qui les touchent. Si
les documents sont choisis attentivement en fonction des préoccupations et de l'âge des apprenants, ceux-
ci en sont captivés et y retrouvent des situations qui les intéressent. Car, il est bien connu le fait que les
élèves ont besoin de trouver du sens à leur apprentissage pour réellement s'investir.
En plus, les notions véhiculées en classe et que les élèves utilisent par la suite dans la construction de
leur savoir, doivent être perçues comme intéressantes et utiles. Au moment où ils ne sont pas intéressés
par le sujet en question, il est difficile de les "raccrocher". Il est donc essentiel de mentionner que ce type
de document permet d'attirer l'apprenant, d’éveiller sa curiosité et de maintenir son intérêt et son
attention.
Les contenus présentés par les documents audiovisuels sont cohérents, ont du sens, sont
vraisemblables. Et c'est justement cette caractéristique qui motive les apprenants. Ils deviennent
brusquement intéressés à comprendre, ils ont un objectif, puisque ce sont les supports qui reproduisent
des situations réelles de vie. Plus ils comprennent, plus ils sont motivés d'essayer d'en comprendre
d'avantage. Tout au contraire aux activités hors contexte qui présentent peu d’intérêt aux yeux des
apprenants. Une fois que les activités sont vues comme faisant partie de la "vraie" vie, formant un
ensemble cohérent et réfléchi et répondant à de vrais besoins, les élèves deviennent extrêmement motivés
et entrent plus facilement dans l'apprentissage.
Les expériences que j'ai pu mener avec ce type de document sont révélatrices dans le sens de la
motivation que je pourrais nommer immédiate: le silence s'est installé dès le début, les élèves ont suivi
avec grande attention et intérêt et par la suite ils se sont investis et se sont exprimés au cours des activités
variées.
Le plaisir d'apprendre - ce type de document suscite le plaisir d'apprendre et d'enseigner et inaugure
une pédagogie de la réussite. La classe est caractérisée par un climat de confiance qui favorise la
cohésion du groupe-classe et la multiplication des interactions.
L'audiovisuel est donc un support extrêmement efficace et intéressant, étant donné qu'il favorise le
plaisir d’écouter et de comprendre la langue étrangère. Ainsi, on peut impliquer les élèves
personnellement et activement dans l'apprentissage stimulant, attrayant et ludique. À coup sûr, un
document audiovisuel semble plus prometteur aux élèves qu'une page de livre.
L'image - le support de la signification - l'image est considérée comme support de la signification,
comme encrage dans le contexte, comme une aide qui facilite souvent la compréhension et qui donne
facilement accès au sens. Car il y a une étroite relation entre l'image et les paroles. Dans cette logique,
l'image animée aide l’élève à comprendre le contexte, l'histoire et les dialogues. D'autant plus que les
personnages n'ont pas toujours besoin de parler pour s'exprimer. Leurs gestes, regards, expressions du
visage sont parfois plus suggestifs qu'un message oral.
Par rapport aux supports traditionnels comme les textes, où la situation de communication doit être
partiellement imaginée par l'apprenant une fois qu'il a compris le document, avec la vidéo, la situation est
présentée dès le début et vise à comprendre le message linguistique qui présente une langue en situation.
L'audiovisuel prend aussi en compte ce qui n'est pas textuel et il apporte une explicitation par des
éléments extérieurs au verbal.
La langue en contexte
a. Les éléments non-verbaux
L'audiovisuel restitue mieux que toute autre approche la dimension d'une communication totale,
particulièrement à travers les éléments non-verbaux.
La vidéo a aussi le grand avantage de représenter une ouverture au monde. Elle permet de montrer
les conventions sociales et les codes culturels, de sorte que la réalité culturelle ne reste pas figée comme
dans les manuels, mais qu'elle se construise sous les yeux des élèves. Car, comme Carmen Compte le
soulignait, l'enseignement des langues doit être en interaction directe avec la vie quotidienne.
b. Une langue actuelle et vivante
"Sur le plan de l'apprentissage, le document audiovisuel est pour les élèves un des plus sûrs moyens
d'approcher une langue actuelle, variée et en situation.”. Ce type de support permet donc d'entendre et de
comprendre la langue telle qu'elle est employée dans la vie quotidienne et d'exposer la langue dans le
cadre du pays en question, en donnant à l'apprenant la possibilité de faire l’expérience d'un
environnement langagier réel comme s'il se trouvait dans le milieu linguistique francophone.
Comme l’apprentissage de la langue étrangère est axé principalement sur l'oral, il est important de
mettre l'apprenant en contact avec les sons et les structures de la langue étudiée, car: "l'acquisition des
savoirs langagiers implique que l'apprenant soit mis en contact avec les discours en langue étrangère."
En outre, ce type de document authentique rend l’élève conscient de la sonorité de la langue, il
l'habitue à entendre sa musicalité particulière, ce qui est d'une importance essentielle pour la
compréhension et pour l'articulation. L'enseignant doit veiller à ce que les séances ne soient par
composées d’échanges brefs, restreints et trop simplifiés.
Par contre, il doit introduire dans la classe, dans la mesure du possible, des constructions plus
complexes, parce que, en les entendant et en les répétant, les élèves s'approprient et perçoivent mieux le
rythme, l'accentuation et l'intonation spécifiques à la langue.
La composante culturelle - le support audiovisuel, à part le fait qu'il donne la possibilité à
l'enseignant de dynamiser le cours et de mobiliser toutes les compétences de l'apprenant, a le grand
mérite de faire entrer dans la classe des images de la France et de la francophonie.
Il est bien connu que parler une langue ne suppose pas uniquement maîtriser un ensemble de signaux
verbaux, mais aussi avoir une image d'ensemble sur la langue en question, image assurée par la
connaissance du contexte culturel et de la civilisation du pays. Or, le recours à ce type de document fait
entrer dans la classe des séquences sur la culture française (fêtes, traditions, coutumes, la cuisine, etc.), la
géographie de la France, le climat, l'histoire de France, etc.
Bibliografie:
 Lancien, Th., Le document vidéo: techniques de classe, CLE International, Paris, 1987, p. 64.
CALITATE ÎN DEMERSUL EDUCAȚIONAL

Prof. STANCIU FLORENTINA

Colegiul Național „Ferdinand I” Bacău
Judeţul Bacău
Conceptul de calitate a fost asociat cu un anume nivel sau grad de excelență, valoare sau merit, deci
cu valorile explicite şi implicite ale culturii unei comunități sau unei națiuni. Un concept propriu al calității
ar trebui să se fundamenteze pe : cultura, tradițiile şi valorile naționale, cultura şi valorile pe care dorim să le
promovăm prin politicile şi strategiile dezvoltării sociale şi economice durabile. Calitatea educației poate fi
privită ca un ansamblu de caracteristici ale unui program de studiu şi ale furnizorului acestuia prin care sunt
îndeplinite așteptările beneficiarilor, precum şi standardele de calitate. Beneficiarii şi cliențiieducației de
calitate (elevii, părinții, societatea) ar fi de dorit să fie consultați permanent în ceea ce priveștesatisfacția lor
față de serviciile educaționale de care beneficiază.
Calitatea educaţiei şi a învăţământului constituie o cale, o modalitate de a reliefa cât de bune sunt
oportunităţile puse la îndemâna elevilor, studenţilor, a tuturor categoriilor de persoane, având statut de
„educat în sistemul de educaţie sau de învăţământ pentru a obţine nivelul de pregătire proiectat şi promis pe
diferitele trepte ale sistemului. Cu alte cuvinte, este vorba despre asigurarea faptului că predarea, învăţarea,
suportul material şi logistic şi toate celelalte categorii de oportunităţi de învăţare, instruire şi formare oferite
beneficiarilor sunt corespunzătoare şi efective, în raport cu standarde academice recunoscute, cu un
referenţial împărtăşit de indicatori şi de proceduri de evaluare în domeniul educaţiei şi învăţământului.
Îmbunătățirea calității educației presupune evaluare, analiză şi acțiune corectivă continuă din partea
organizației furnizoare de educație, bazată pe selectarea şi adoptarea celor mai potrivite proceduri, precum şi
pe alegerea şi aplicarea celor mai relevante standarde de referință. Metodologia asigurării calității educației
precizează că asigurarea calității educației este centrată preponderent pe rezultatele învățării. Rezultatele
învățării sun exprimate în termeni de cunoștințe, competente, valori, atitudini care se obțin prin parcurgerea
şi finalizarea unui nivel de învățământ sau program de studiu.
Calitatea în educație este asigurată prin următoarele procese: planificarea şi realizarea efectivă a
rezultatelor așteptate ale învățării, monitorizarea rezultatelor, evaluarea internă a rezultatelor, evaluarea
externă a rezultatelor şi prin îmbunătățirea continuă a rezultatelor în educație.Calitatea este dependentă de
valorile sociale în care funcționează sistemul respectiv de educație. Calitatea se realizează pe un anume
subiect, pentru un anume beneficiar, după anumite interese. Valorile calității în educație: democrația,
umanismul, echitatea, autonomia intelectuală şi morală, calitatea relațiilor interpersonale, comunicarea,
îmbogățirea comunității, inserția optimă socială şi profesională, educarea individului ca membru critic şi
responsabil al grupului.
Cadrele didactice asigură calitatea în procesul educațional prin:
- activitate didactică în conformitate cu documentele normative şi bazate pe o metodologie centrată
pe elev;
- formare continuă; adecvarea întregii activități la nevoile elevilor şi ale comunității;
- evaluare şi autoevaluare permanentă.
Calitatea se produce, se generează permanent, se măsoară şi se îmbunătăţeşte continuu, iar

organizaţia furnizoare de educaţie trebuie să asigure calitatea, să implementeze propriul sistem de
management şi de asigurare a calităţii, să se autoevalueze continuu şi să propună măsuri ameliorative.
Şcoala este responsabilă de asigurarea internă a calităţii, dar calitatea se asigură prin dialog şi pe bază de
parteneriat cu toţi actorii implicaţi. Calitatea este dependentă de valorile sociale în care funcţionează
sistemul respectiv de educaţie. Calitatea se realizează pe un anume subiect, pentru un anume beneficiar,
după anumite interese.
Asigurarea calității şi managementul calității în educație şi formare inițială constituie un domeniu de
intervenție care necesită cu precădere dezvoltarea şi implementarea sistemelor şi procedurilor interne de
evaluare, de management şi asigurare a calității activităților de educație şi formare inițială şi continuă,
precum şi profesionalizarea activităților manageriale la nivelul furnizorilor de educație şi formare inițială şi
continuă. Se are în vedere, în principal, activitatea instituțiilor şi a ofertanților de educație şi de formare din
sistemul formal de educație.
Principalele acțiuni pentru a mări calitatea demersului educațional și a ofertei de servicii oferite de
unitățile școlare sunt:
- crearea şi dezvoltarea sistemelor de asigurare şi management al calității în educație şi formare;
- dezvoltarea unor programe de formare profesională în domeniul managementului educațional şi în
managementul calității;
- dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare a inserției absolvenților pe piața muncii în vederea
ajustării ofertei educaționale în concordanță cu evoluțiile de pe piața muncii;
- crearea şi dezvoltarea unor mecanisme de asigurare şi managementul calității în educație în
contextele non-formale şi informale de învățare.
O astfel de concepere a calităţii educaţiei se referă atât la „beneficiarii interni – elevi, studenţi,
personal didactic, administrativ etc., cât şi la „beneficiarii externi ai proceselor şi rezultatelor acesteia –
absolvenţi, părinţi sau susţinători legali, agenţi economici, comunităţi sociale şi umane locale, zonale,
naţionale, autorităţi naţionale şi extranaţionale. Calitatea în educaţie presupune asigurarea condiţiilor pentru
cea mai buna, completă şi utilă dezvoltare corespunzătoare fiecărui elev. Rolul profesorului în procesul de
prdeare-învăţare este esenţial.Pentru a fi eficienţi, profesorii trebuie să se folosească de o rezervă
impresionantă de talent şi abilităţi pedagogice, precum şi de calităţi specific umane. Îmbunătăţirea calităţii şi
a motivaţiei profesorilor trebuie să devină priorităţi ale tuturor statelor lumii.
Bibliografie:
 Ciolan, Lucian, Proiectarea temelor integrate în cadrul curriculumului la decizia școlii, în
revista ,,Învățământul primar nr. 1-2, 1999 .
 Maria, Gârboveau, Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
 Joiţa, E., Managementul educaţional, Editura Polirom, Bucureşti, 2000.
 Josan, Simona, Lecţii de management şi calitatea educației, Tribuna învățământului nr. 649,
2005, pp.89-97.
LES MÉTHODES TRADITIONNELES ET MODERNES DANS

LA CLASSE DE FLE
Prof. ŞERBĂNOIU FLORINA

Colegiul Naţional ,,Zinca Golescu” Piteşti
Judeţul Argeş
Les méthodes traditionnelles ont été dominantes en Europe et surtout en Allemagne. Elles ont
comme source les langues classiques et ont été pratiquées au début du XVIII-ème siècle et pendant la
première moitié du XIX-ème siècle. La méthodologie traditionnelle préférait la langue soutenue des textes
littéraires et rejetait la langue orale de tous les jours.
On utilisait comme technique d’apprentissage les exercices de traduction (de phrases et de textes),
mais aussi les exercices de mémorisation et de restitution (récitation), d’applications des règles de
grammaire. On enseignait le vocabulaire sous la forme de listes de mots hors contexte que l’apprenant devait
apprendre par cœur. Pour comprendre le sens des mots, on faisait toujours recours à la langue maternelle.
L’oral (y compris la compréhension et la production) restait au second plan.
L’enseignant dominait entièrement la classe et détenait le savoir et l’autorité. Il avait comme outils
didactiques le manuel, le dictionnaire, les recueils de textes et les œuvres littéraires. On utilisait en classe la
langue maternelle et l’interaction se faisait toujours en sens unique du professeur vers les élèves. Les
didacticiens considèrent que l’utilisation massive des méthodologies traditionnelles a donné lieu à de
nombreuses évolutions qui ont abouti à l'apparition des nouvelles méthodologies modernes. En
conséquence, vers la fin du XIX –ème siècle la méthodologie traditionnelle a coexistée avec une nouvelle
méthodologie.
La méthodologie moderne utilise comme support les documents authentiques et met l’accent sur la
pratique de l’oral. Les documents authentiques sont les instruments modernes les plus utilisés dans la classe
de français car ils aident le professeur dans la démarche didactique et facilitent l’apprentissage d’une langue
étrangère.
Les documents authentiques sont des documents qui n’ont pas été conçus à l’origine pour un cours
de langue, par exemple: un article de presse, un extrait d’une émission de radio ou d’un film, une photo, une
brochure ou un souvenir de vacances. Après les années 1970, les didacticiens ont mis l’accent sur
l’importance de réunir l’enseignement de la langue à celui de la civilisation et sur le besoin d’utiliser des
documents qui représentent la langue réelle et non pas une langue stérile, voire fabriquée. Ce changement
dans la didactique a conduit vers l’introduction des textes qui reproduisent le plus fidèlement les situations
réelles ayant comme but d’habituer l’apprenant aux documents authentiques. Ensuite, on a introduit les
documents authentiques dès le début de l’apprentissage par l’approche communicative.
Dans son ouvrage « La didactique des langues: de l’ère scientifique à l’ère scientifique »,
Calliabetsou affirme que le document authentique fait partie de la vie réelle car il favorise l’authenticité des
échanges dans la classe de français. Il favorise l’assimilation progressive du lexique et des structures
grammaticale, mais aussi de la compétence culturelle.
La vraie difficulté lorsqu’on emploie des documents authentiques dans la classe, c’est qu’on doit les
choisir et les intégrer attentivement. C’est assez difficile de trouver le bon document, compatible aux besoins
des apprenants. C’est la tache du professeur de chercher et de proposer un document qui sert à
l’apprentissage des réalités socio-culturelles.
Choisir un document authentique pour la classe de langue c’est assez difficile, car on doit respecter
certains critères. D’abord, on doit les adapter en fonction de l’âge et du niveau des apprenants. Ensuite, on
les sélecter en fonction des compétences qu’on veut enseigner. On doit aussi tenir compte des aspects
culturels et religieux des apprenants. Les documents authentiques doivent répondre aux besoins
d’apprentissage des élèves et pour cela ils doivent être très actuels. Mais l’aspect le plus important c’est
qu’ils doivent être en adéquation avec les objectifs du cours.
Le choix du document doit être centré sur la motivation de l’apprenant et se baser sur les principes de
l’approche communicative. Un document authentique doit aider l’élève à découvrir la culture de la langue
cible et de lui faciliter en classe une communication authentique semblable à celle du dehors du cadre de
l’enseignement.
Il y a une liste impressionnante des documents authentiques qu’on peut utiliser dans la classe de
français. Ils peuvent être classifiés en quatre catégories : il y a des documents authentiques écrits, oraux,
visuels et télévisuels et électroniques. Parmi les documents authentiques les plus appréciés, on énumère :
articles, publicités, interviews, chansons, conversations, échanges photos, films, bandes dessinées, bulletins
météo etc.
Les documents authentiques écrits visent une gamme large d’instruments d’enseignement car ils sont
très nombreux. Dans la catégorie des documents authentiques écrits on énumère : les textes fonctionnels de
la vie quotidienne et administrative (les recettes de cuisine, les modes d’emploi, les formulaires d’inscription
etc.), les documents médiatiques (le fait divers, l’horoscope, la météo) et les textes littéraires.
Les documents authentiques oraux sont aussi nombreux: la radio et la chanson. La radio offre une
source inépuisable de documents oraux et les émissions de radio présentent l’avantage de refléter la culture
de la langue. La chanson peut fournir en même temps le texte et la mélodie, ce qui crée le sens. La chanson
offre une vision authentique et actuelle sur la société et a ainsi la chance de comprendre cette culture
nouvelle
Les documents visuels et télévisuels réunissent l’image et le texte. Le document visuel et télévisuel
peut aider l’apprenant à comprendre globalement le message par l’interprétation des gestes et de la mimique.
Les principaux documents visuels et télévisuels sont la publicité, les bandes dessinées et la vidéo.
Les documents authentiques électroniques présentent le grand avantage d’avoir dans un seul
document, un support authentique qui peut être exploité à l’aide des logiciels didactiques. Dans cette
catégorie on regroupe les encyclopédies électroniques, les cédéroms de musées, les matériels prévus pour
d’autres disciplines comme les logiciels d’histoire etc.
Les documents authentiques sont des documents qui ont le pouvoir de générer le plaisir d’apprendre.
Et donc, le professeur devient un intermédiaire entre le document et l’apprenant, car le rôle de l’enseignant
est décisif: il doit intégrer les documents dans la classe de langue, ce qui implique un travail continu de
recherche de documents et d’élaboration de fiches pédagogiques.
Même si de nos jours les didacticiens encouragent l’utilisation des méthodes moderne en classe de
français langue étrangère, on ne peut pas rejeter définitivement les méthodes traditionnelles car elles
inspirent encore les programmes de nombreuses universités et on retrouve des éléments traditionnels dans
les manuels de langue les plus récents.
Bibliographie:
 Calliabetsou, Coraca Popi, La didactique des langues: de l’ère scientifique à l’ère scientifique,
Eiffel, Athènes, 1995, page 110.
 Cuq, Jean. Pierre. Gruca, Isabelle, Cours de didactique du français langue étrangère et seconde,
Presses Universitaires de Grenoble, 2002, page 25.
 Hadermann, Pascale, La littérature en français langue étrangère:Approches et orientations
didactiques Universiteit Gent, Belgique, 2006-2007, page 98.
 Tagliante, Christine, La Classe de langues, CLE International, Paris, 1994, page 53.
ADAPTAREA PROGRAMEI ŞCOLARE LA CERINŢELE

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PROFESIONAL
Prof. TOMA ELENA

Judeţul Vâlcea
Programa şcolară este parte a curricumului naţional şi descrie oferta educaţională a unei anumite
discipline pentru un parcurs determinat. În realizarea noilor programe de limbă, datorită unei serii de
principii psihopedagogice, s-a vizat adoptarea unui model deschis de proiectare curriculară pentru a permite
diversificarea opţiunilor de manuale alternative, promovarea unei paradigme în care accentul să cadă pe
aspectele concrete ale utilizării limbii literare, prezentarea progresivă a obiectivelor, respectiv a unităţilor de
învăţare.
Programa şcolară este un document curricular oficial care cuprinde oferta educaţională a unei
anumite discipline pentru un parcurs şcolar determinat. Programele şcolare pentru învăţământul obligatoriu
cuprind: nota de prezentare a disciplinei, competente generale, competente specifice, conţinuturile învăţării,
exemplele de activităţi de învăţare, standarde de performanţă. Nota de prezentare descrie obiectul de studiu
respectiv, argumentează structura didactică adoptată şi sintetizează o serie de recomandări considerate
semnificative de autorii programei.
Competenţele generale se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul
disciplinei şi sunt urmărite pe parcursul învăţământului preuniversitar. Competenţe specifice specifică
rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresia în formarea capacităţilor şi achiziţiilor de cunoştinţe
ale elevilor de la un an de studiu la altul.
Conţinuturile învăţării reprezintă listele tematice pe care trebuie să le parcurgă elevii aparţinând unui
anumit nivel şcolar. Centrul de interes, în noua concepţie despre curriculum, se mută de pe conţinuturi pe
elev. Conţinuturile devin, astfel, mijloace de realizare a unor finalităţi clare ale demersului educaţional,
exprimate în termeni de competenţe ce urmează a fi evaluate la finele ciclului şcolar.
Exemplele de activităţi de învăţare sunt construite astfel încât să pornească de la experienţa concretă
a elevului, integrându-se unor strategii didactice adecvate contextelor variate de învăţare. Modalităţile de
organizare a activităţilor de învăţare pot cuprinde: activităţi frontale, activităţi pe grupuri
heterogene/omogene sau activităţi individuale. Standardele curriculare de performanţă sunt un sistem de
referinţă, comun şi echivalent pentru toţi elevii, şi vizează sfârşitul unei trepte de şcolaritate, competenţele şi
comportamentele dobândite de elevi prin studiul unei discipline.
Standardele permit evidenţierea progresului realizat de elevi de la o treaptă de şcolaritate la alta. Ele
sunt exprimate simplu, sintetic şi inteligibil pentru toţi agenţii educaţionali şi reprezintă baza de plecare
pentru elaborarea descriptorilor de performanţă, respectiv a criteriilor de notare.
Programele şcolare pentru clasele a XI-a, a XII-a şi a XIII-a cuprind: nota de prezentare a disciplinei,
competenţele generale, competenţele specifice şi conţinuturi, valori şi atitudini, sugestii metodologice.
Competenţele generale se definesc pe obiecte de studiu şi se formează pe durata ciclului liceal superior. Ele
au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile
finale ale elevului. Competenţele specifice se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din
competenţele generale, sunt etape în constituirea acestora şi li se asociază unităţi de conţinut.
Valorile şi atitudinile apar în mod explicit sub forma unei liste separate în programa fiecărui obiect
de studiu. Ele acoperă întreg parcursul învăţământului liceal şi orientează dimensiunile axiologică şi afectiv-
atitudinală aferente formării personalităţii din perspectiva fiecărei discipline. Sugestiile metodologice
cuprind recomandări generale privind metodologia de aplicare a programei. Acestea se pot referi la
desfăşurarea efectivă a procesului de predare-învăţare, metode şi activităţi de învăţare, dotări materiale

necesare pentru aplicarea în condiţii optime a programei, evaluarea continuă.
Programa şcolară cuprinde la clasele a V- VIII-a:
a. notă de prezentare – descrie parcursul obiectului de studiu respectiv argumentând structura
didactică adoptată.
b. competenţe generale, sociale şi civice – se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul
învăţământului gimnazial.
c. valori şi atitudini – specifică rezultatele aşteptării învăţării şi urmăresc progresia în achiziţia de
competenţe de la un an de studiu la altul.
d. competenţe specifice şi conţinuturi asociate – propun modalităţi de organizare a activităţii la clasă.
e. conţinuturi
f. sugestii metodologice.
Domeniile de conţinuturi sunt: Lectura, Practica raţională şi funcţională a limbii, Elemente de
construcţie a comunicării.
La clasele a IX-X-a, programa şcolară pentru ciclul inferior al liceului cuprinde:
a. notă de prezentare
b. competenţe generale – se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul învăţământului
liceal.
c. competenţe specifice şi conţinuturi asociate acestora – se definesc pe obiect de studiu şi se
formează pe parcursul unui an şcolar şi sunt derivate din competenţele generale – fiind etape în dobândirea
acestora, lor li se asociază prin programă unităţile de conţinut.
d. valori şi atitudini – apar într-o listă separată în programa fiecărui obiect de studiu, acoperind întreg
parcursul învăţământului liceal şi orientează dimensiunea axiologică şi afectiv-atitudinală aferente formării
personalităţii din perspectiva fiecărei discipline.
e. recomandări privind conţinuturile învăţării.
f. sugestii metodologice – cuprind recomandări generale privind metodologia de aplicare a
programei.
FIZICA ȘI EDUCAREA OPȚIUNILOR PROFESIONALE ALE ELEVILOR
Prof. TURMACU CARMEN IONELA

Judeţul Vâlcea
Mutaţiile survenite pe ansamblul vieţii social-economice îndeosebi în sfera producţiei şi

învăţământului, au determinat apariţia unor caracteristici şi tendinţe noi în teoria şi practica orientării şcolare
şi profesionale. Factorii interni sau subiectivi care contribuie la formarea şi finalizarea practică a opţiunilor
profesionale constau, pe ansamblu, în diverse variabile psihice ale personalităţii elevului: dorinţe, preferinţe,
aspiraţii, interese, atitudini, convingeri, idealuri, motivaţii, cunoştinţe, depinderi, abilităţi, aptitudini etc.
unele dintre aceste variabile reprezontă dezideratele de personalitate ale elevului (ceea ce vrea), iar altele
potenţialul său real (ceea ce poate). În general, majoritatea dintre ele, atunci când sunt conştientizate,
constituie totodata şi motive care stau la baza opţiunilor profesionale.
O serie de cercetări psihopedagogige demonstrează faptul că opţiunea profesională, privită ca unul
din câmpurile esenţiale ale alegerilor sociale şi etice la vârsta adolescenţei, se corelează strâns cu toţi
parametrii dezvoltării personalităţii. Cea mai marcantă influenţă este relevată la trei dintre ei şi anume:
maturizarea morală, autonomizarea şi orientarea valorică a personalităţii (dominantele idealului de viaţă).
Nivelul şi caracterul lor influenţează opţiunile profesionale ale elevilor atât sub aspectul realizării practice,
cât şi sub cel al adecvării şi realismului.
Caracterul adecvat şi realist al opţiunii profesionale este determinat de existenţa unei strânse
interdependenţe între gradul de maturizare morală şi de autonomizare a personalităţii elevului, pe de o parte,
şi dominantele idealului său de viaţă, pe de altă parte. Întotdeauna orientările valorice superioare permit şi
facilitează efectuarea unor opţiuni profesionale în cunoştinţă de cauză şi superioare ca motivaţie.
Şcoala este un mijloc principal de pregătire a cadrelor necesare dezvoltării economice şi sociale.
Modernizarea învăţământului este privită prin prisma integrării rapide a absolventului în viaţa socială. În
epoca „exploziei” de informaţii se pune accent pe informaţiile fundamentale, pe cele cu valenţe formative
bogate, pe formarea capacităţii elevilor de a descoperii şi a utiliza informaţiile în mod creator. Epoca
contemporană are nevoie de inteligenţă creatoare, de oameni cu gândire independentă, creativă.
În accepţia învăţământului modern, elevul este un factor activ. El desfăşoară activitatea de învăţare
cu sprijinul si sub îndrumarea profesorului. Organizarea unui învăţământ eficient pune pe primul plan
problema calităţii acestuia. Elevii sunt îndrumaţi să pătrundă în sensurile multiple ale lucrurilor, să surprinda
relaţiile logice între fenomene, să încorporeze datele cunoscute în experienţa proprie, să înveţe cum să
valorifice cunoştinţele în activitatea practică, să-şi însuşească tehnicile unei continue autoinstruiri.
Principiul participării conştiente şi active a elevilor în procesul de învăţământ este unul dintre cele
mai importante principii ale didacticii, exprimând esenţa procesului învăţării în accepţie modernă şi având
cea mai mare participare la realizarea eficienţei formative a învăţământului. Însuşirea conştientă a
cunoştinţelor asigură temeinicia lor, iar însuşirea lor activă, prin efort propriu, duce la dezvoltarea
intelectuală în primul rând a gândirii, precum şi la dezvoltarea spiritului de independenţă, de investigaţie, de
creativitate. A-i învăţa pe elevi cum să înveţe este o problemă majoră a şcolii.
Procesul de învăţământ în care lecţia ocupă poziţie-cheie, a costituit dintotdeauna o cale puternică de
educare a tinerilor. Dacă multă vreme, şcoala a fost promotoare a unei culturi formale, cu lecţii ce impuneau
însuşirea unor noţiuni abstracte, astăzi ea oferă tinerilor o cultură înaintată, ştiinţifică întemeindu-şi întreaga
activitate pe principiul strânsei legături a învăţământului cu viaţa, cu activitatea productivă. Numai prin lecţii
pătrunse de suflul vieţii, pot realiza slujitorii şcolii obiectivele majore ce le stau în faţă. Acest contact strâns
cu lumea reală cu viaţa se poate reliza în mai multe feluri.
O primă cale ar fi valorificarea experienţei de viaţă a elevilor. Ţinând seama de sursele de inspiraţie
pe care le au la dispoziţie, ne explicăm de ce elevii de astăzi vin la şcoală cu un bogat bagaj de cunoştinţe ce
poate fi valorificat în diferite momente ale lecţiei. Aceste cunoştinţe pot fi folosite în crearea unor situţii
problemă la începutul orelor, ale căror răspunsuri să fie înseşi lecţiile: „De ce curelele unui rucsac sunt
late?”, „De ce sticlele lăsate cu apă la ger se sparg?”, „De ce iarna păsările işi zburlesc penele?”, „De ce o
umbrelă se lasă deschisă la uscat?”, „De ce vara ne îmbrăcăm în lucruri deschise la culoare?”, „De ce se
încălzeşte un cui când îl batem?”, „De ce se ȋncălzesc palmele când le frecăm?”
Experienţa de viaţă a elevilor, observaţiile făcute de ei pot fi folosite uneori în predarea-învăţarea
unei lecţii. Astfel pentru a stabili factorii de care depinde viteza de evaporare a unui lichid se poate apela la
cunoşinţele elevilor legate de uscarea rufelor. Ei vor preciza că rufele se usucă mai repede când este cald
(deci când temperatura este mai ridicată), când rufele sunt întinse şi nu strânse (deci când suprafaţa de
evaporare este mai mare), când bate vântul (deci când sunt curenţi), când atmosfera nu este încăcată cu
vapori de apă.
Şi în momentul evaluării se poate apela la cunoştinţele elvilor. Astfel, li se poate cere să enumere
aplicaţii ale efectului termic al curentului electric, să explice funcţionarea frânei automobilului, să precizeze
rolul rulmenţilor, să explice cum elimină gospodinele din vasele cu produse conservate aerul, pentru a
asigura păstrarea acestor produse timp îndelungat etc. Alte situaţii, fenomene legate de experienţa de viaţă a
elevilor, pot deveni suport pentru dezbateri vii, de influenţare a atidudinilor: producerea fulgerelor, rolul
paratrăznetului, vârcolacii ce înghit soarele etc. Stimularea interesului pentru cunoaşterea, adâncirea şi
întărirea celor explicate pot fi realizate prin indicarea de bibliografie suplimentară la problemele atinse în
treacăt, de profesor, ca extinderi la lecţiile propriu-zise: deplasarea polilor magnetici ai Pământului, mirajul
optic, fulgerul globular, biogazul, concentratoarele solare etc.
Cunoştinţele despre realizările româneşti în diferite domenii de activitate (construcţii de motoare,
instrumente optice, rulmenţi etc.) consemnate în presă, reviste de specialitate, sau auzite de elevi la alte
obiecte de învăţământ se cuvine a fi valorificate. Uneori elevii, deşi cunosc din viaţa practică anumite
probleme esenţiale, comportarea lor nu demonstreză că pe ei îi preocupă problema respectivă. În cadrul
lecţiilor, alegând momentul oportun, calea cea mai bună, elevii pot fi ancoraţi mai mult în realiate şi
comportamentul lor poate fi influenţat.
Învăţarea în acest mod, adică raportarea la situaţii concrete, trăite de elevi va duce pe de o parte la
înţelegerea noilor cunoştinţe, iar pe de altă parte la îmbogăţirea experienţei lor de viaţă. Elevii vor învăţa să
facă măsurători corecte, vor şti să evite incendii atunci când lucreză cu lichide inflamabile, nu se vor
adăposti sub arbori înalţi pe vreme de furtună, vor folosi instrumente cu mânere izolate pentru intervenţii,
scoţând montajul de sub tensiune etc.
Răspunderea profesorului de fizică este mare. Alături de celelalte cadre didactice el desfăşoară o
activitate care să ducă la creşterea interesului elevilor pentru cunoaştere, pentru ştiinţă deoarece puterea stă
în ştiinţă, în capacitatea omului de a crea, de a cunoaşte şi a modifica continuu în folosul său, al progresului
întreaga dezvoltare. Se poate spune că nu există lecţii prin care elevii să nu fie ancoraţi în problemele pe care
le ridică stadiul actual de evoluţie al societăţii. Este datoria profesorului de fizică să lege cunoştinţele
teoretice de aspectele aplicative. Realizând aceste deziderate, elevii ȋşi vor găsi mai uşor drumul spre
profesiunea potrivită, se vor integra cu uşurinţă în producţie, vor fi formaţi astfel încât să abordeze cu
îndrăzneală problemele vieţii.
Bibliografie:
 Mariana Caluschi, A.Cosmovici, Factori motivaţionali ai adaptării școlare și sociale a
adolescentului.
 Mariana Caluschi, Ana Stoica, Factori de grup ai creativităţii.
 Pavel Mureșan, Ȋnvăţarea socială dirijată.
MODERN TEACHING METHODS
Prof. VLAD GABRIELA

Colegiul Naţional „I. L. Caragiale” Ploieşti
Judeţul Prahova
English language teaching has undergone tremendous changes over the years.We need to reinvent
just about everything.The burden of reinvention falls on today’s generation of students and
teachers.Nowadays,education should focus on fostering innovation by putting curiosity, critical thinking and
creative brainstorming at the center of the curriculum. There are a number of ways that teachers can useto
offer students the tools and experiences that spur an innovative mindset.
Project based learning is a dynamic classroom approach in which students actively explore real-
world problems and challenges and acquire a deeper knowledge. Itfocuses on engaging students with real-
world problems and requires the application of knowledge and skills. The role of the teacher shifts from
content-deliverer to facilitator, providing support only when needed.PBL is a great opportunity to engage
students in authentic projects through relevant learning experiences.
Critical thinking is the ability to think clearly and rationally about what to do or what to believe. It
includes the ability to engage in reflective and independent thinking. Someone with critical thinking skills is
able toreflect on the justification of one's own beliefs and values, identify the relevance and importance of
ideas, understand the logical connections between ideas.Critical thinking is an essential part of creativity,
quite compatible with thinking "out-of-the-box".
Working in teams or groups teaches students to work collectively. Students need to be able to
communicate clearly on intellectual and emotional levels. Effective communicatorscan explain their own
ideas, express their feelings in an open but non-threatening way, listen carefully to others. Open
communication, in which group members share their thoughts, ideas, and feelings, is a must for successful
group work.
The teacher can use several strategies to encourage students to develop a healthy climate within their
small groups. He can assign students into diverse groups so that they encounter others with different
backgrounds and interests, design activities that break the ice, promote awareness of differences within the
group, encourage reflection on the stresses of working within a group. Students should reflect regularly on
their group experiences and their self-reflection will reinforce and further develop critical teamwork skills.
Innovation has to be encouragedand rewarded in order to emphasize the importance of creativity.
Thus, these and many other creative, modern teaching approaches are required so that teachers and students
can face the challenges lying ahead.
Bibliography:
 www.teachthought.com
PROFESORUL - FACTOR ESENŢIAL ÎN DEZVOLTAREA

CREATIVITĂŢII ELEVILOR
Prof. VOCHIŢU CARMEN

Colegiul Energetic Rm. Vâlcea
Judeţul Vâlcea
A fi profesor e un har, trebuie să te naşti pentru asta, şi dacă faci bine, cu dăruire, lucrul pentru care
ai fost dotat sau trimis în lume, atunci acest lucru te poate face fericit. Fericit e profesorul care îşi face
meseria cu dragoste şi dăruire . Iar a fi profesor înseamnă a-i servi, a le aduce servicii elevilor. A-i face mai
bogaţi în cunoştinţe, uimiri, curiozităţi, interese, a le explica, a-i învăţa, a le deschide ochii asupra frumuseţii
lumii - iar acest lucru poţi să îl faci indiferent dacă eşti profesor de matematică, de desen sau poate chiar şi
de contabilitate. Pentru că a fi profesor nu înseamnă doar a informa, ci şi a forma. Nu înseamnă doar a
prezenta inteligibil nişte cunoştinţe, ci şi a lucra cu intelectul, sufletul şi conştiinţa elevilor
În spatele fiecărui om, bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl. Iar primul dascăl care
sculptează caracterul şi sufletul unui copil este, neîndoielnic, învăţătorul Influenţa pe care o are un dascăl
asupra unui copil este eternă: nu vom putea şti niciodată unde se opreşte. Căci fiecare copil poartă în suflet o
vorbă, un gest, o învăţătură a dascălului, pe care, adult devenind, o va transmite mai departe, inconştient,
copiilor săi.
Calitatile unui profesor bun, eficient, nu se rezumă doar la competenţa sa didactică, ci presupune şi
capacităţi empatice şi sociale. A avea competenţe de specialitate şi pedagogice este important, dar nu de
ajuns pentru a fi cu adevărat un profesor apreciat de către elevii săi.
Calităţile unui bun profesor implică a avea anumite abilităţi sociale de a pătrunde în viaţa interioară a
grupului de elevi, abilităţi empatice, de a înţelege copiii şi a putea privi lumea prin ochii lor, precum şi valori
superioare, întrucât profesorul este un model pentru elevii săi.
Tactul şi talentul pedagogic, capacitatea de a forma mintea tinerilor, de a preda în mod creativ şi de a
nu se limita doar la un monolog plictisitor, toate acestea sunt caracteristici/ calităţi care nu vor lipsi unui
profesor eficient. Pentru elev, contează de multe ori cum spune profesorul ceea ce vrea să spună. Modul în
care un profesor comunică cu elevii săi este esenţial, iar dacă acesta găseşte moduri atractive de a prezenta
informaţiile şi încearcă o interacţiune adevarată cu elevii săi, rezultatele se vor observa imediat.
În acest context, sarcina de bază a educaţiei este dezvoltarea şi structurarea forţelor creative existente
în fiecare individ în aşa fel încât activitatea individuală să devină în mod firesc şi o activitate creativă. Ideea
fundamentală a profesorilor este „Ce se poate face pentru stimularea creativităţii elevilor?” ori „Care sunt
coordonatele unei educaţii în vederea creativităţii?”. Nu este un anumit ghid al creativităţii, însă există
anumite metode şi principii călăuzitoare cu caracter general ce se pot aplica în mai multe sau poate în
majoritatea problemelor legate de creativitate.
Profesorii pot face foarte mult pentru stimularea creativităţii elevilor. Cercetările pe această temă au
arătat că atitudinea pozitivă a profesorului faţă de creativitate este unul dintre cei mai importanţi factori care
facilitează creativitatea. O primă condiţie a dezvoltării creativităţii elevului este ca profesorul să ştie ce
înseamnă a fi creativ, să aibă cunoştinţe de bază despre creativitate, despre psihologia creativităţii, despre
posibilităţile de dezvoltare a acesteia în procesul de învăţământ.
E necesar a se respecta personalitatea creatoare a elevului. Acest lucru nu este uşor dacă ne gândim la
faptul că elevii creativi pun întrebări incomode, oferă soluţii inedite de rezolvare a problemelor,
nerespectând procedeele stereotipe, sunt de o curiozitate uneori supărătoare. În activitatea de predare -
învăţare profesorul, el însuşi, să fie creativ, să dovedească flexibilitate intelectuală. Acest lucru va fi simţit
de elevi şi le va stârni o atenţie sporită, le va determina o curiozitate. Un asemenea profesor va fi privit cu
ochi admirativi de elevi.
Orientând activitatea elevilor, profesorul îi încurajează să descopere cunoştinţele, să rezolve

probleme, dar şi să formuleze, ei înşişi, probleme. Învăţarea pe bază de probleme, învăţarea prin descoperire
sau învăţarea prin descoperire dirijată reprezintă forme ale unei învăţări de tip euristic prin care profesorul
stimulează creativitatea elevilor. Elevii sunt puşi în situaţia să privească o problemă din unghiuri de vedere
diferite, să o interpreteze, să elaboreze o ipoteză explicativă pe care să o verifice, să caute independent o
soluţie.
Şcolarii trebuie îndrumaţi să manifeste toleranţă faţă de ideile noi, să acţioneze liber şi să utilizeze o
critică de tip constructiv. Acest tip de învăţare nu numai că duce la formarea unui stil creativ de rezolvarea a
situaţiilor - problemă, dar are efecte şi asupra formării personalităţii elevilor. Elevii se obişnuiesc să
abordeze fără teamă problemele, să le analizeze şi să le rezolve. Sunt stimulaţi să devină curioşi şi deschişi,
să îndeplinească cu plăcere sarcinile.
Măiestriea pedagogică şi talentul oratoric sunt prezente alături de tactul pedagogic al profesorului
eficient. Copiii au nevoie de afecţiune, de înțelegere, protecție şi de stimă de sine, iar aceste nevoi trebuie
asigurate atât în mediul familial, cât şi în cel şcolar, aceasta pentru o dezvoltare personală armonioasă a
viitorului adult.
Bibliografie:
 Pânişoara Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Collegium Polirom, 2006.
 Creţu, C., Orientări actuale în problematica curriculum-ului, în Psihopedagogie, Iaşi, Editura
Spiru Haret, 1994.
 Rudolf Steiner, Antroplogia generalǎ ca bazǎ generalǎ a pedagogiei, Editura Triade, 1998.
ISSN 2286 – 2730
ISSN–L 2286 – 2730
RM. VÂLCEA - 2019

Revista - Spune Nu Violentei - Nr. 7 - 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista - Spune Nu Violentei - Nr. 7 - 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista „Spune nu violenţei!” / “Say no to violence!” - Nr.

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN VÂLCEA

ISSN 2286 – 2730

SECŢIUNEA I - „Spune nu violenței! ”

Prof. ALBICI MIHAELA

Prof. ALEXIE CARMEN PETRONELA

Prof. ANDREI ECATERINA

Secretar ANGHEL DANIELA CARMEN

Prof. ANTONESCU VALERIA CRISTIA

Prof. AȘTEFĂNOAIE NICOLETA

Prof. BARBU CLAUDIA

Înv. BARBU IOANA

Prof. BĂIAȘU ALINA GABRIELA

Prof. BĂIAȘU LUMINIȚA ILEANA

Prof. BERZA SONIA

Prof. BULC MIRELA

Prof. BUTEAȚĂ OANA MARIA

Prof. înv. primar CĂTĂNOIU ALINA

Prof. CHECICHEŞ LOREDANA MIHAELA

Prof. CHIRVASIU FLORINA

Prof. CIOBANU MIHAELA MARIANA

Prof. înv. primar CIUREL CRISTINA

Prof. COMAN STELIANA

Prof. CONSTANTIN GABRIELA

Prof. CORENDEA DANIELA

Prof. CORNEA MARIA

Prof. DAVID NICOLAE

Prof. DRĂGUŞ OANA VERONICA

Prof. învăţămant primar FULGA ELENA

GAVRILĂ CERASELA ELENA

Prof. învăţămant primar GEORGESCU ADRIANA

Prof. GRAMA AURELIA

Prof. HÂLCU CARMEN IONELA

Prof. ILIESCU NADIA VASILICA

Prof. ILIESCU RALUCA

Prof. IOANA LIDIA PAULA

Prof. MIHAI GEORGETA CAMELIA

Prof. MIRON DORICA

Prof. NASTE MONICA

Prof. NEGREA TAMARA ROXANA

Prof. OLOGU-NEAGOE OANA ANDRADA

Prof. OPREA ANDREEA ELENA

Prof. PAPUZU CORNELIA

Prof. înv. primar PASCU LUMINIŢA MIHAELA

Prof. PĂUŞESCU IOANA CONSUELA

Prof. PĂUȘESCU MARIA MARICICA

Prof. înv. primar PETRE SIMONA CRISTINA

Prof. PETRESCU ANGELA

Prof. înv. primar PIRCAN IOANA

Prof. înv. primar POAJGĂ SIMONA

Prof. înv. primar POPA EMILIA

Prof. POPESCU GABRIELA ANDREEA

Prof. POPESCU DIANA FILOFTEIA

Prof. înv. primar POPESCU NATALIA

Prof. PREDESCU TEODORA

Prof. PREDOANĂ TATIANA

Prof. RADU LAURA ELENA

Prof. RAȚĂ LUCICA

Prof. RĂPAN GABRIELA

Prof. RIZEA DENISA

Violența în școală ..................................................................................................................................... p. 115

Prof. înv. primar ROTEA ANCA MARIA

Prof. ing. RUXANDA CONSTANTIN CRISTIAN