1. Explicați schema structurată a microprocesorului Pentium.

Pentium are 2 benzi de asamblare: „u” pipeline, care execută orice instrucțiune și „v” pipeline, care
poate executa doar instrucțiuni simple în virgulă mobilă. Reguli complicate determină dacă
instrucțiunile sunt compatibile, astfel încît să poată fi executate paralel. Pentium folosește 2 memorii
cache de 8 kB, pentru cele mai frecvente coduri și date. Astfel se elimină necesitatea de a accesa
permanent memoria calculatorului. De asemenea microprocesorul are un buffer pentru decodificarea
anticipată a instrucțiunilor. Astfel sunt sesizate eventualele salturi înainte ca instrucțiunea să fie
trimise în banda de asamblare. Transmiterea din memoria cache se efectueaza pe o magistrala de
256 biți, ceea ce permite aducerea unor secvențe de instrucțiuni cu o viteză mai mare decît viteza de
procesare. Pentium utilizează predicția salturilor (BTB), care stochează informația despre ultimele
256 de salturi. Registrele generale sunt de 32 biți, dar magistralele sunt de 128 și 256 de biți pentru a
mări viteza transferurilor interne. Magistrala externă a fost extinsă la 64 de biți. Procesorul dispune
de tehnologia TLB (Translation Lookaside Buffer), care translatează adresa liniară în fizică.
Pentium dispune și de un controler avansat de întreruperi (APIC – advanced programmable interrupt
con.)

2. Explicați mecanismul predicției adreselor salturilor (BTB).

Mecanismul predicției salturilor este un concept întiîlnit la majoritatea arhitecturilor performante de

calculatoare și a microprocesoarelor de viteză ridicată. Acest concept permite procesoarelor permite
decodificarea instrucțiunilor de după cele de salt pentru a nu goli calea de date în banda de
asamblare la execuția instrucțiunilor de salt. Unitatea de extragere și decodificare a instrucțiunilor
utilizează un algoritm de predicție optimizat pentru anticiparea direcției fluxului de instrucțiuni prin
nivele multiple de salturi, apeluri la proceduri și reveniri din proceduri.

3. Explicați analiza dinamică a fluxului de date

Analiza dinamică a fluxului de date implică analiza în timp real a fluxului datelor prin procesor
pentru a determina dependența datelor și a registrelor și pentru a detecta posibilitatea execuției
instrucțiunilor într-o ordine diferită de cea specificată în program. Unitatea de expediere și execuție
a instrucțiunilor poate monitoriza simultan mai multe instrucțiuni și poate executa aceste instrucțiuni
într-o ordine în care se optimizează utilizarea unităților multiple de execuție ale micro arhitecturii,
menținînd în același timp integritatea datelor asupra cărora se operează. Această ordine de execuție
asigură ocuparea unităților de execuție chiar și atunci cînd apar dependențe între datele
instruncțiunilor.

4. Explicați execuția speculativă

Execuția speculativă se referă la posibilitatea de a executa instrucțiuni aflate înaintea instrucțiunii

adresate de contorul de program și de a furniza rezultatele în ordinea șirului inițial de instrucțiuni.
Pentru ca execuția speculativă să fie posibilă, microarhitectura familiei de procesoare P6 separă
expedierea și execuția instrucțiunilor de producerea rezultatelor. Unitatea de expediere și execuție a
instrucțiunilor utilizează analiza fluxului de date pentru a executa toate instrucțiunile din rezervorul
de instrucțiuni și de memora rezultatele în registre temporare. Unitatea de retragere a instrucțiunilor
caută apoi instrucțiunile care au fost executate și dacă se găsesc de acestea, unitatea de retragere
depune rezultatele în memorie sau în registrele microarhitecturii și le retrage din coada de
instrucțiuni.
5. Explicați tehnologia Hyper-threading.
În microprocesor a fost implementată tehnologia Hyper-threading, ce permite execuția a
două fluxuri de instrucțiuni de un singur nucleu fizic. Sistemul de operare, ce susține tehnologia
Hyper-threading, determină existența a două procesoare logice (Logical procesor). Fizic, fiecărui
procesor logic îi sunt alocate setul său de regiştri și un controler de întreruperi (APIC), iar restul
componentelor ale procesorului sunt utilizate în comun. Potrivit Intel, utilizarea acestei tehnologii,
majorează viteza de execuție cu 15-30%.

Următoarele elemente structurale implementate:

 adoptarea unei arhitecturi Hyper Pipeline cu 20 de segmente de procesare a instrucţiunilor

(dublu faţă de varianta P6), fapt ce a majorat frecvența procesorului – de la 1,4 Ghz (3,2
Ghz în Pentium 4 Extreme Edition);
 a fost extinsă memoria cache L2 - 512 KB și L3 – pînă la 2МB (Pentium 4 Extreme Edition),
iar transferurile între memoriile cache au ajuns la o rată de transfer de 48 GB/s;
 a fost introdusă o memorie cache pentru microinstrucțiuni, volum 12000 microinstrucțiuni;
 setul de instrucțiuni SSE2 a fost extins prin adăugarea a 144 instrucţiuni SIMD noi şi
extinderea lăţimii datelor prelucrate la 128 biţi (16 octeţi prelucraţi în paralel);
 a fost majorată rata de transfer între microprocesor și controlerul memoriei la 3,2 GB/s (La
P6 – maximum 1,06 GB/s).
 proces tehnologic utilizat de 130 nm.

6. Explicați Tehnologia Macro Fusion

Tehnologia Macro Fusion constă în fuziunea a două instrucțiuni x86 (și cîteva microinstrucțiuni x86
– Fusion) într-una singură. Unele perechi de instrucțiuni (de exemplu compararea și de salt
condiționat) la decodificare pot fi fuzionate și utilizate ulterior ca o singură microinstrucțiune. Fără
utilizarea tehnologiei Macro Fusion, procesorul (cu 4 UE) poate decodifica pînă la 4 instrucțiuni.
Macro Fusion permite fuzionarea a două dintre ele. Astfel, microprocesorul poate decodifica 5
instrucțiuni.

7. Explicați Tehnologia Turbo Boost

Tehnologia Turbo Boost permite automat ca nucleele procesorului să poată funcționa cu o frecvență
mai înaltă decît cea nominală, doar dacă procesorul lucrează în cadrul limitelor de putere, curent și
temperatură, conform TDP (Thermal Design Power).

8. Descrieți modelul program IA-32.

 Registre de uz general
Spatiul 2 36-1 ( 2 32-1)
31 15 0
de
ax
eax adresare
ah al
i 486/ Pentium
bx Pentium PRO/II/III/IV
ebx
bh bl
cx Stiva
ecx ss: esp
ch cl
dx
edx 0
dh dl
ebp bp cs
ss
esi si Registre de
ds segment
edi di es
esp sp fs
gs
Registrele coprocesorului st(7)-st(0)
79 63 0 Registre de stare si control
st(0) mmx0
st(1) mmx1 Registrul de fanioane
st(2) mmx2 eflags flags
st(3) mmx3 31 15 0
mmx4 Registrul indicator de instructiuni
st(4)
st(5) mmx5 eip ip
st(6) mmx6 31 15 0
st(7) mmx7
Registrele extensiilor MMX Registre de sistem
(mmx7-mm0)
(Pentium MMX/II-IV)
127 0
xmm0
xmm1
xmm2
xmm3
xmm4
xmm5
xmm6
xmm7
Registrele extensiilor MMX in virgula mobila
(Pentium III /IV)

Figura 5.1 Modelul program IA-32

Tabelul 5.1

RF Fanionul reluare 16 Se foloseşte la prelucrarea întreruperilor provenite de la

(Resume Flag) registrul de reglare

VM Fanionul 17 Indicatorul funcţionării microprocesorului în mod virtual

modului virtual 8086:
8086 (Virtual
1 —microprocesorul funcţionează în modul virtual 8086
8086 Mode)
AC Fanionul 18 Destinat controlului alinierii
0 — microprocesorul la adresarea
funcţionează memoriei
în modul real
alinierii

(Alignment
Check)
 VIF Fanionul 19 În modul virtual este analogic fanionului if. Fanionul vif se
foloseşte împreună cu fanionul vip. A fost introdus în
Întreruperii
Pentium.
Virtuale

(Virtual
Fanionul 20 Se setează în 1 pentru indicarea întreruperii amânate. Se
VIP
Interrupt Flag) foloseşte în modul V împreună cu fanionul vif. Introdus la
Întreruperii
Pentium.
Virtuale
amânate
ID Fanionul
(Virtual 21 Indică susţinerea instrucţiunii cpuid.
Interrupt
identificării
Pending flag)
(IDentification
flag)

?9. Descrieți modelul program AMDx86-64 (Intel EM64T).

Operanzii folosiţi de microprocesoare operează cu date de diferite tipuri:

 Numere întregi (cu sau fără semn) mărime de Byte, cuvânt (16 biţi), cuvânt dublu (DWord, 32
biţi), cuvânt din 4 Byte (QWord, 64 biţi), cuvânt din10 Byte (TB, 80 biţi) şi cuvânt din 16
Byte (DQWord, 128 biţi);
 Biţi, câmpuri de biţi, şiruri de biţi;
 Numere în virgulă mobilă (FP) mărime 32, 64, 80 biţi.
Posibilitatea de a folosi operanzi lungi (64 şi 128 biţi) a apărut în microprocesoarele cu extensiile
MMX şi XMM. Maximal de rapid microprocesorul procesează datele ce se află în regiştrii săi
interni. Componenţa regiştrilor la care au acces aplicaţiile este prezentată în figura 5.2.

Notaţiile regiştrilor pe 64 biţi încep cu litera R.

Microprocesoarele includ un set de regiştri de sistem ce nu sunt folosite de aplicaţii (în figură nu
sunt prezentaţi). La ei se referă regiştrii de adrese de sistem, regiştrii de control, regiştrii pentru
reglări şi testări. Un şir din aceşti regiştri sunt specifici (Model-Specific Registers, MSR), ce sunt
destinate controlului reglărilor, monitorizării productivităţii, controlului efectuat de microprocesor,
gestionarea memoriei cache ş.a. Componenţa lor diferă la diferite microprocesoare, accesul este
privilegiat.
 Registre de uz general Registrele blocului FPU/MMX Registrele blocului XMM
63 31 15 0 79 63 0 127 0
RAX eax ah ax al st(0) mmx0 xmm0
RBX ebx bh bx bl st(1) mmx1 xmm1
RCX ecx ch cx cl st(2) mmx2 xmm2
RDX edx dh dx dl st(3) mmx3 xmm3
RBP ebp bp st(4) mmx4 xmm4
RSI esi si st(5) mmx5 xmm5
RDI edi di st(6) mmx6 xmm6
RSP esp sp st(7) mmx7 xmm7
R8 15 0 xmm8
R9 cs xmm9
R10 xmm10
ss xmm11
R11 Registre de
R12 ds segment xmm12
R13 xmm13
es xmm14
R14
R15 fs xmm15
gs

63 31 15 0
RFLAGS eflags flags Registrul de fanioane Registre de sistem
RIP eip ip Registrul idicator de instrucţiuni 8086/x86-64

Figura 5.2 Regiştrii microprocesoarelor х86-64

10. Definiți modurile de funcționare a microprocesoarele pe 32 biţi.

Microprocesoarele pe 32 biţi pot funcţiona în unul din următoarele moduri:

 Modul de adresare reală (real address mode), sau modul real (real mode), compatibil cu modul
8086. În acest mod este posibilă adresarea până la 1 MByte de memorie fizică.
 Modul virtual protejat de adresare (protected virtual address mode), sau modul protejat
(protected mode). În acest mod microprocesorul conectează mecanismele de segmentare şi
paginare. Mecanismul segmentării permite accesarea la un spaţiu de memorie virtuală până la
64 TByte. Practic este folosit numai mecanismul paginării care asigură accesul fiecărei sarcini
(task) la 4 GByte memorie virtuală. Implicit, adresele şi operanzii sunt pe 32 biţi. În modul
protejat microprocesorul poate executa instrucţiuni, inaccesibile în modul real, un şir de
instrucţiuni de transfer a controlului, prelucrare a întreruperilor sunt executate în mod diferit
de modul real.
 Modul virtual 8086 (Virtual 8086 Mode, V86) este un mod deosebit al modului protejat, în
care microprocesorul funcţionează ca 8086 (adresele şi datele pe 16 biţi). Pe un
microprocesor, în acest mod, pot fi executate în paralel câteva sarcini cu resurse izolate.
Totodată adresarea spaţiului fizic de memorie este gestionat de mecanismele de segmentare şi
paginare. Încercările de a executa instrucţiuni nepermise, ieşirea după limitele spaţiului de
memorie şi a spaţiului de intrare/ieşire permis sunt controlate de sistemul de protecţie. Mai
efectiv este modul virtual extins 8086 (Enhanced Virtual 8086 Mode, EV86) în care
virtualizarea întreruperilor este optimizată.
În modul de gestiune a sistemului (System Management Mode, SMM) microprocesorul accesează
un spaţiu de memorie izolat de alte moduri. Acest mod este folosit în scopuri de control şi reglare.
De exemplu, invizibil sunt executate funcţiile de control asupra alimentării, se emulează adresările
la dispozitive inexistente (emularea tastaturii şi mouse-lui PS/2 pentru usb

11.Definiți modurile de funcționare a microprocesoarele pe 64 biţi.

 Pentru microprocesoarele х86-64 modurile enunţate sunt grupate şi grupa are denumire legacy
mode, dar a mai fost introdus un nou mod long mode cu două submoduri:

 Modul pe 64 biţi (64-bit mode) – acest mod susţine adresarea virtuală pe 64 biţi şi extensiile
registrelor pe 64 biţi. În acest mod este folosit numai modelul plat de memorie (un segment
comun pentru cod, date şi stivă). Implicit adresa este pe 64 biţi, a operanzilor – 32 biţi, dar cu
prefixul (REX) pot fi definiţi operanzi pe 64 biţi. A fost introdus un nou mod de adresare –
relativ la indicatorul de instrucţiuni. Acest mod este folosit de sistemele de operare (SO) pe 64
biţi la lansarea aplicaţiilor pe 64 biţi – este setat de SO pentru segmentul de cod a unei sarcini;
Modul de compatibilitate (compatibility mode) permite SO să execute aplicaţii pe 32 şi 16 biţi.

12.Explicaţi structura și destinația blocului FPU (coprocesor) din modelul program al

microprocesoarelor x86-64.

Registrele blocului FPU sunt destinaţi executării operaţiilor aritmetice, calcului principalelor funcţii
matematice (trigonometrice, exponente, logaritmi) ş.a. În diferite generaţii de microprocesoare acest
bloc era numit FPU (Floating Point Unit- unitatea de prelucrare în virgulă mobilă) , NPX (Numeric
Processor extension – extensie numerică a procesorului) sau coprocesor. Coprocesorul prelucrează 7
tipuri de date: numere întregi pe 16, 32, 64 biţi; numere în virgulă mobilă pe 32, 64, 80 biţi (format
FP) şi 18 numere în cod binar-zecimal (BCD). Aplicarea coprocesorului accelerează considerabil
viteza de calcul.

Registre de uz general Registrele blocului FPU/MMX Registrele blocului XMM

63 31 15 0 79 63 0 127 0
RAX eax ah ax al st(0) mmx0 xmm0
RBX ebx bh bx bl st(1) mmx1 xmm1
RCX ecx ch cx cl st(2) mmx2 xmm2
RDX edx dh dx dl st(3) mmx3 xmm3
RBP ebp bp st(4) mmx4 xmm4
RSI esi si st(5) mmx5 xmm5
RDI edi di st(6) mmx6 xmm6
RSP esp sp st(7) mmx7 xmm7
R8 15 0 xmm8
R9 cs xmm9
R10 xmm10
ss xmm11
R11 Registre de
R12 ds segment xmm12
R13 xmm13
es xmm14
R14
R15 fs xmm15
gs

63 31 15 0
RFLAGS eflags flags Registrul de fanioane Registre de sistem
RIP eip ip Registrul idicator de instrucţiuni 8086/x86-64

13. Explicaţi structura și destinația blocului MMX din modelul program al

microprocesoarelor x86-64.
Tehnologia MMX este orientată aplicaţiilor multimedia, grafica 2D/3D şi comunicaţiilor. Avantajul
principal al MMX constă în prelucrarea concomitentă a unui şir de date cu o instrucţiune – conform
tehnologiei SIMD (Single Instruction — Multiple Data). Tehnologia MMX prelucrează noi tipuri de
date împachetate în registre pe 64 biţi: 8 Byte, 4 cuvinte, 2 cuvinte duble, cuvânt pe 64 biţi. Aceste
date sunt prelucrate în registrele MMX0-MMX7, care reprezintă 64 biţi inferiori ai registrelor FPU
pe 80 biţi.
14.Explicaţi structura și destinația blocului XMM şi extensiilor SSE din modelul program al
microprocesoarelor x86-64.
Extensiile SSE (Streaming SIMD Extensions) sunt destinate accelerării prelucrării fluxurilor
mari de date în virgulă mobilă (FP). Extensiile fluxurilor de date sunt realizate pe baza registrelor
blocului XMM (8 registre pe 128 biţi la microprocesoarele pe 32 biţi, 16 - la microprocesoarele x86-
64).

Registrele XMM prelucrează următoarele tipuri de date:

 4 numere în virgulă mobilă cu precizie unitară (32 biţi);

 2 numere în virgulă mobilă cu precizie dublă (64 biţi);
 Numere întregi: 16 Byte, 8 cuvinte, 4 cuvinte duble sau 2 cuvinte pe 64biţi (numai în SSE2)
În procesoarele Pentium III este aplicat setul SSE, în Pentium 4 – SSE2 destinat pentru
prelucrarea datelor în grafica 3D, codificarea/decodificarea video, cifrarea datelor. Apoi a fost
aplicată şi extensia SSE3, iar în procesaorele moderne și SSE4.2. Blocul XMM şi seturile SSE1,
SSE2, SSE3 sunt aplicate şi în microprocesoarele AMD

15. Definiți noţiunea "adresarea segmentată".

Există deci două modalităţi principial diferite de a trata memoria:

- Adresarea liniară, care presupune accesul în memorie în mod continuu de la adresa 0 la adresa 2n-
1
, unde "n" este numărul de biţi ai unei adrese (sau, fizic, numărul de linii ai magistralei de adrese).

- Adresarea segmentată, în care memoria este divizată logic în porţiuni numite segmente, în
interiorul cărora adresarea este liniară. Orice localizare în memorie se face relativ la baza
segmentului iar fixarea fizică a bazei unui segment este transparentă utilizatorului. Am prezentat
deja, pentru 8086, mecanismul segmentelor de dimesiune fixă, noţiunea de adresă logică precum şi
translatarea ei în adresă fizică.

16. Explicați conceptul de memorie virtuală.

Conceptul de memorie virtuală se bazează pe ideea separării memoriei logice a utilizatorului de cea
fizică și extinderea memoriei logice prin stocare imaginii sale pe hard disc. Fiecare program la
execuție, nu este obligatoriu să fie stocat întreg în memoria RAM, ci doar o secvență de cod și
date, executate la un moment dat. Apare, în mod firesc, ideea de a extinde spațiul de memorie
logică, care poate fi realizat cu mult mai mare decât memoria fizică. Acesta este principiul de bază
al organizării memoriei virtuale.

17. Explicaţi conceptul "multitasking".

Un alt concept este acela de multiprocesare (concurenţă, multiprogramare, "multitasking") care se
referă la capacitatea calculatorului de a executa mai multe procese ("task-uri") simultan aceasta se
realizează prin comutarea, secvenţială, de la o secvenţă de instrucţiuni a unui proces (task) la altă
secvenţă aparţinând altui proces şi aşa mai departe, apoi se comută din nou la prima secvenţă etc.
Tot acest mecanism este transparent utilizatorului care are impresia desfaşurării simultane a mai
multor procese (aceasta poate însemna, eventual, mai mulţi utilizatori, sau un singur utilizator care
are nevoie de mai multe procese simultan). Ideea nu trebuie să surprindă: este firesc ca într-un
sistem cu o memorie virtuală de mari dimensiuni (la Pentium ajunge la 64TB), organizată logic într-
o multitudine de segmente, să fie loc pentru mai multe procese.

18. Menţionaţi trei aspecte ale mecanismului protecţiei.

 Controlul informaţiei (coduri sau diverse tipuri de date);
 Izolarea utilizatorilor unul faţă de altul (protecţia "inter-task");
 Izolarea software-ului de sistem de cel de aplicaţii (protecţia "intra-task").

19. Explicaţi procedeul "swapping tasks".

Segmentarea memoriei şi multiprocesarea încurajează un procedeu de a rula procese ce au nevoie de
resurse importante de memorie, în memorii fizice cu mult mai reduse. Acest deziderat se realizează
prin procedeul denumit interschimbarea locului proceselor ("swapping tasks"), care constă în
trimiterea provizorie în memorie a proceselor (sau a unor părţi componente dintr-un proces) din
memoria internă în cea externă, dacă acel proces (sau acea parte din el) nu este în execuţie la un
moment dat. Schimbarea locului între memoria internă şi cea externă se poate face de câte ori este
necesar pentru a menţine continuu în memoria internă doar strictul necesar bunei desfaşurări a unei
acţiuni.

20. Structura adresei virtuale pentru PentiumIV.

Adresa virtuală pentru pentium IV, ca şi adresa logică, are pentru utilizator două părţi
componente:

 adresa efectivă (sau offsetul ădresei virtuale);

 selectorul, care înlocuieşte adresa segment.
Adresa efectivă este adresa în interiorul segmentului şi utilizatorul trebuie să o conceapă ca fiind
relativă la baza unui segment predefinit. Adresa efectivă este precizată de modul de adresare aferent
instrucţiunii care o utilizează.

Selectorul se află, ca şi în cazul adreselor logice, tot într-un registru segment. Noutatea constă în
faptul că definirea segmentului asociat unui selector nu se mai face direct (ca în cazul
microprocesorului Intel 8086) ci prin mecanismul adresării indirecte.

Microprocesorul are următoarele particularităţi:

- Adresa virtuală este o adresă pe 48 de biţi:

AV ≡ adr48

- Adresa efectivă este o adresă pe 32 biţi:

AE ≡ adr32

Aceasta impune dimensiunea maximă a unui segment la 232 B = 4 GB.

21.Explicați schema generării adresei fizice în microprocesoarele pe 32 biţi, în mod protejat.

 În mod protejat adresa de bază se încarcă din descriptor, ce se află într-un tabel de descriptori,
selectat de selectorul ce se află în registrul de segment utilizat. Adresa fizică este formată după
translatarea adresei lineare cu ajutorul unităţii de paginare. Adresa se plasează pe magistrala externă
a procesorului. Când unitatea de paginare este deconectată adresa fizică coincide cu cea lineară.
Unitatea de paginare activată translatează adresa lineară în cea fizică ce localizează pagini de 4
KByte (2 sau 4 MB). Unitate de paginare poate fi activată numai în modul protejat.

22.Explicați schema generării adresei fizice în microprocesoarele cu extensii pe 64 biţi, în

mod pe 64 biţi.
În modul pe 64 biţi segmentarea nu se foloseşte : aplicaţiile operează cu adrese virtuale lineare. Din
registrele de segment procesorul utilizează numai registrele CS, FS şi GS. În descriptorul indicat de
CS sunt utilizate numai atributele: indicatorul modului pe 64 biţi, implicit mărimea operandului şi
nivelul de privilegii.

În microprocesoarele cu extensii pe 64 biţi, adresa lineară este limitată la 48 biţi, iar adresa fizică
până la 52 biţi.

23.Explicaţi structura descriptorului (Pentium) (fig).

Descriptorul constituie elementul de bază în definirea infomiaţiilor legate de segmentarea şi
gestionarea memoriei virtuale precum şi de mecanismul protecţiilor proceselor. Descriptorii sunt
folosiţi pentru o coerenţă maximă în descrierea celor mai diferite entităţi informaţionale. Astfel,
există următoarcle tipuri de descriptori: a) Descriptorii segmentelor care permit identificarea
segmentelor uzuale de lucru (de programe şi/sau de date).

b) Descriptorii speciali de control care sunt, la rândul lor, de mai multe feluri: 1)
Descriptorii segmentelor de sistem, segmente care sunt folosite de microprocesor în
mecanismul gestionării memoriei.
 2) Descriptorii "segmentelor de stare a proceselor" prin care se poate implementa
mecanismul multiprocesării.

3) Descriptorii "porţilor" (Gate) folosiţi în mai multe tipuri de acţiuni:

protecţia multi-nivel, multiprocesarea, răspunsul la cererile de

întreruperi.

Cei 8B ai descriptorului au următoarele semnificaţii:

 Octeţii 0, 1 şi nibble-ul inferior ai octetului 6, conţin 20 biţi din

LIMITA segmentului selectat.
 Octeţii 2, 3, 4 şi 7 conţin 32 biți din BAZA (adresa fizică a bazei) segmentului selectat.
 Octetul 5 şi nibble-ul superior ai octetului 6, este câmpul ATRIBUTE, cu diverse informaţii
despre segment pe care le vom detalia în continuare.
În ceea ce priveşte câmpul ATRIBUTE, notăm următoarele semnificaţii (începând cu octetul 5);

 Bitul 7, notat cu P, are rolul de a indica dacă segmentul este "prezent" în memoria fizică (P =
1) sau nu (P = 0).
 Biţii 6 şi 5 formează "Nivelul de privilegiu al descriptorului" (DPL) şi este folosit în
mecanismul protecţiei multi-nivel.
 Bitul 4, notat cu S, este folosit, aşa cum arătam deja, pentru a distinge între segmentele
normale de lucru (S=1) sau segmentele speciale de sistem (S=0).
În acest ultim caz, configuraţia nibble-ului inferior este 0010 (informaţie prezentată succint cu
codificarea tip = 2) care indică faptul că descriptorul defineşte în spaţiul adreselor globale o LDT.

Pentru segmentele obişnuite, semnificaţia biţilor inferiori este:

 Bitul 3, notat cu E, indică un segment executabil (E=1), adică un segment de program, sau un
segment pentru date (E = 0).
În funcţie de această ultimă clasificare, următorii trei biţi au semnificaţii diferite:

a) Pentru segmentele de program:

 Bitul 2, notat cu C, este folosit de mecanismul protecţiei multi-nivel pentru a introduce o

excepţie în modul de acces al acestui tip de segment.
 Bitul 1, notat cu R, indică, pentru R = 1 că segmentul poate fi şi citit nu numai executat.
Bitul 0, notat cu A, semnifică "accesat". Ne vom opri puţin mai în detaliu asupra acestui bit,
deoarece microprocesoarele Intel îl folosesc în cadrul unui procedeu cu o aplicabilitate mult mai
generală. Procedeul poartă numele de Strategia "LRU- Least Recently Used” " ("cel mai puţin
utilizat") şi ajută sistemul de operare să decidă ce segment este mai puţin utilizat pentru a fi trimis în
memoria externă a calculatorului, în aşteptare. Astfel A este setat ori de câte ori se face referire la
descriptorul care îl conţine; periodic A este resetat de sistemul de operare, orice resetare efectivă
incrementând un contor. Segmentul al cărui contor asociat este minim va fi ales ca "victimă" pentru
a aştepta în memoria externă.
 b) Pentru segmentele de date:

 Bitul 2, notat acum cu ED (prescurtarea de la "expanded down"), indică dacă segmentul de

date este folosit ca stivă.
- pentru ED= 0 - segment de date;

- pentru ED=1 - stivă.

 Bitul 1, notat acum cu W, indică, pentru W = 1, dacă segmentul de date poate fi şi "înscris"
nu numai citit.
 Bitul 0, notat cu A, are aceeaşi semnificaţie ca şi pentru segmentele de program, fiind folosit
în cadrul "Strategiei LRU".
Se impun câteva observaţii:

 Dimensiunea adresei fizice a bazei segmentului indică o locaţie în harta memoriei fizice de 4
GB.
 Câmpul LIMITA indică o dimensiune maximă de 220 = l M cuante de informaţie. Numai că
această cuantă poate fi octetul sau pagina (în dimensiune fixă de 4 kB).
Acest tip de organizare a memoriei este indicat de bitul 7 al octetului 6, bit notat cu G
("granularitate"). Pentru G = 1, Pentium foloseşte mecanismul paginării. Se observă că în cazul
granularităţii pe octet segmentele au maximum 1 MB, iar în cazul granularităţii pe pagină,
segmentele ating dimensiunea maximă de 4 GB.

Ceilalţi trei biţi din octetul 6 au următoarele semnificaţii:

 Bitul 6, notat cu D/B (D pentru date şi B pentru coduri), indică pentru D/B = 1 că se lucrează
cu operanzi pe 32 de biţi, cu toate modurile de adresare care îi sunt caracteristice. Pentru D/B
= 0, se lucrează cu operanzi pe 16 biţi şi cu segmente de maximum 64 kB.
 Bitul 5 este 0 pentru compatibilitate cu descendenţii familiei Intel.
 Bitul 4, notat cu AVL este la dispoziţia utilizatorului ("disponibil").

24. Explicaţi mecanismul translatării adresei virtuale (Pentium) pentru spaţiile adreselor
globale (TI=0) (fig).
Mecanismul de translatare porneşte de la cele două entităţi informaţionale din adresa virtuală
(selector și adresa efectivă):

 Selectorul furnizează, la rândul său, următoarele informaţii:

1) Prin intermediul lui TI se identifică tipul de tabelă.
2) Câmpul INDEX este multiplicat cu 8 (un descriptor are 8B) şi se obţine poziţia relativă faţă
de baza tabelei, identificându-se astfel un descriptor din tabelă.
Din descriptor se extrage:

a) Adresa fizică a bazei segmentului ("BAZA") pe 4 octeţi.

b) Dimensiunea segmentului vizat ("LIMITA") pe 20 de biţi.

 Adresa efectivă se adună la BAZA obţinută indirect cu ajutorul selectorului (aşa cum arătam
mai sus) obţinându-se astfel adresa fizică (AF) a informaţiei din segmentul vizat. Concomitent
se verifică dacă dimensiunea prestabilită a segmentului nu este depăşită:
 AE  LIMITA

Mecanismul translatării adresei virtuale (TI=1) este dat în

Figura 6.6.

Stabilirea bazei tabelei de descriptori depinde de tipul de

tabelă: în spaţiul adreselor globale sau locale.

În spaţiul adreselor globale, GDT are o modalitate mai

simplă de definire: fiind unică, baza şi lungimea sa sunt
stocate într-un registru intern al microprocesorului: "Registrul
tabelei de descriptori globali" (GDTR). Accesul la acest
registru este asigurat de instrucţiuni privilegiate, astfel încât un
utilizator obişnuit să nu poată avea acces la redefinirea acestei
tabele (reamintim că GDT este folosită de toate procesele, inclusiv de sistemul de operare).

25. Explicaţi mecanismul paginării (folosind adresa liniară) aplicat la Pentium (fig).
Mecanismul paginării (pagini pe 4K) are următoarele elemente esenţiale:

 Se utilizează două nivele de adresare indirectă cu memoria, astfel încât, până să se ajungă la
pagina propriu-zisă, se face o referinţă într-un "director" din care se selectează o "tabelă a
paginilor".
 Toate obiectele din memorie implicate (directorul şi tabelele) sunt tratate la rândul lor ca nişte
pagini speciale; deci au toate mărimea fixă de 4 kB. Se păstrează astfel principiul coerenţei
informaţiei în memorie (ca şi în cazul segmentelor).
 Atât directorul cât şi tabelele de pagini au structură uniformă fiind formate din 1 k "elemente"
de câte 4 octeţi. Senmificaţia informaţiei din aceste elemente va fi detaliată în cadrul acestui
subcapitol. Ne limităm să menţionăm acum că aici se găseşte adresa bazei tabelei şi respectiv a
paginii selectate.
 Orice adresă a bazei unei tabele sau a unei pagini este dată pe 20 de biţi, aceştia constituind
partea mai semnificativă a adresei fizice vizate. Toate blocurile în memorie sunt "aliniate" din
4 kB în 4 kB, deci, automat cei mai puţin semnificativi 12 biţi ai adreselor fizice ale bazelor
sunt 0.
 Adresa fizică a bazei directorului se află într-unul din registrele de control ale
microprocesorului CR3 (Page Directory Physical Base Address) (desigur şi aici cei mai puţin
semnificativi 12 biţi ai adresei sunt 0).

26. Explicaţi mecanismul memoriei “cache” (TLB) (fig).

Problema timpului necesar pentru accesul într-o pagină din memorie se rezolvă folosind
principiul general al memoriei asociative cache. Pentru a elimina stările suplimentare impuse de
mecanismul paginării, unitatea care se ocupă de aceasta conţine o astfel de memorie, adresabilă prin
conţinut, denumită TLB ("translation lookaside buffer"). Principiul este prezentat în figura 6.10.

Memoria conţine cele mai frecvent utilizate 32 de elemente din director şi tabelele paginilor. De câte
ori este necesar accesul într-o pagină, se verifică întâi TLB. Dacă aici se găseşte elementul vizat
(ceea ce se numeşte "cache hit"), translatarea se face citind adresa corespunzătoare din TLB, fără
timpii adiţionali de calcul şi căutare în tabele succesive. Reactualizarea TLB se face ori de câte ori
nu se gaseşte elementul cerut ("cache miss"). Evident TLB este complet reînnoit când CR3 este
încărcat cu o nouă adresă de bază a directotiilui. Intel ne asigură că în 98% dintre referinţele în
memorie, mecanismul de translatare este înlocuit cu simpla citire a adresei din TLB.

27. Destinaţia „Chipset”.

Chipset-ul constă din 2 circuite, fiecare cu destinație specială, notate - puntea de nord (North bridge)
şi puntea de sud (South bridge). Chipset-ul conține diferite controllere ce interconectează
componentele de pe placa de sistem. Pe placa de bază modernă Intel QM77, puntea de nord este
incorporată în circuitul microprocesorului.

28.Explicați principiul de funcționare a controllerului DMA (fig).

Controllerul DMA (DMA-direct memory access, acces direct la memorie) este un dispozitiv ce
asigură accesul direct la RAM a perifericelor, neutilizând registrii interni ai microprocesorului.

Cererea de acces este formulată pe un terminal specializat denumit, de regulă, "BUSRQ"

(cerere de magistrală). Are prioritatea maximă şi răspunsul aşteaptă doar terminarea ciclului maşină
curent.

Microprocesorul "îngheaţă" întreaga activitate internă; magistralele sale trec în "impedanţă înaltă"
iar controlul transferului de informație este preluat de controllerul DMA. Acesta facilitează
transferul informaţiei direct între memorie şi echipamente periferice

29.Definiţi noţiunea “interfaţă”.

Cuplarea echipamentelor periferice la un sistem de calcul presupune adaptarea semnalelor specifice
fiecărui echipament periferic la semnalele de pe magistrală si reglarea fluxului de date de
intrare/iesire între calculator si periferic şi aceste funcţii sunt efectuate de interfeţe.
30. Destinaţia tunelului în arhitectura HT.
Tunel (Tunnel) – dispozitiv cu 2 interfeţe HT; ele pot forma un lanţ (daisy chain), organizând o
magistrală logică. Lanţul de dispozitive se conectează la host (microprocesorul cu Host bridge), ce
asigură configurarea tuturor dispozitivelor şi gestionează funcţionarea HT.
31. Descrieţi tehnologia Hyper Transport (topologia, tunel, „cave”, structura magistralei HT).
Tehnologia (arhitectura) HyperTransport (HT) a fost proiectată ca alternativă arhitecturii bazate pe
magistrale şi punţi. Principala inovaţie – înlocuirea conectării prin intermediul magistralelor a
dispozitivelor periferice prin conectarea punct-la-punct (point-to-point) ce presupune transferuri de
date concomitent în ambele direcţii între 2 noduri (Prin această tehnologie se majorează
considerabil viteza de transfer a datelor.Puntea de bază (host bridge) asigură legătura cu nucleul
sistemului – microprocesorul şi memoria. Controllerele perifericelor, ce necesită rate înalte de
transfer de date sunt realizate în formă de tuneluri HT (HT Tunnel).
Caracteristicile principale ale tunelului sunt:
 Interfaţa HyperTransport pe 16 biţi (Side A) oferă o rată maximală de transfer (lăţime de
bandă) – până la 6,4 GB/s;
 Interfaţa HyperTransport pe 8 biţi (Side B) oferă o rată maximală de transfer – până la 1,6
GB/s.

32. Magistrala PCI (Configurarea; comentați diagrama transferului de date pe magistrala

PCI).
Dispozitivul PCI poate fi multifuncţional, adică constă din mai multe funcţii. Fiecărei funcţii se
atribuie un spaţiu de configurare de 256 bytes (Standardul PCI determină pentru fiecare slot spaţiu
de configurare de pînă la 256 registre (pe 8 bits), ce nu se referă la spaţiul de memorie şi nici la
spaţiul de intrare/ieşire). Accesul la acestea registre se petrece în faze speciale ale magistralei
Configuration Read şi Configuration Write. Numărul funcţiei (function number), în tranzacţiile de
configurare este transmis pe liniile AD[10:8] (liniile AD[0:7] adresează registrii din interiorul
dispozitivului PCI). Deci dispozitivul poate încorpora pînă la 8 funcţii. La configurare se adresează
funcţia cu numărul “0”.

La o magistrală PCI pot fi conectate cîteva dispozitive fiecare cu numărul său (device number). În
sistemă pot fi cîteva magistrale PCI, fiecare cu numărul său (PCI bus number). Magistralele se
numerotează consecutiv.

33. Magistrala serială PCI Express (topologia, structura legăturii punct la punct, ”data
stripping”, protocolul).
Topologia unui sistem bazat pe magistrala PCI Express conţine un comutator şi mai multe
conexiuni punct la punct cu dispozitivele de I/E. Nivelul fizic are la bază o legătură punct la punct
formată din două canale de comunicaţie simplex, unul pentru transmisie şi unul pentru recepţie.
Legătura fizică de bază (Figura 7.10) utilizează 4 conexiuni între două dispozitive, semnalele
transmise fiind diferenţiale şi având tensiuni reduse (LVDS - Low Voltage Differential Signaling).

Nivelul legăturii de date adaugă numere de secvenţă şi coduri CRC acestor pachete pentru a
asigura un transfer fiabil. Semnalul de ceas este codificat împreună cu datele pentru a obţine rate de
transfer ridicate.
 Figura 7.10 – Structura legăturii puct la punct

34. Structura magistralei ATA (IDE).

Standardul ATA prevede opţiunea de funcţionare a sistemului cu două unităţi conectate în lanţ.
Prima unitate (unitatea 0) este numită master, iar unitatea a doua (unitatea 1) este numită slave. O
unitate poate fi desemnată fie ca master, fie ca slave, prin aşezarea unui jumper sau comutarea unui
microîntrerupător.

Cablul utilizat (Figura 7.13) pentru conectarea unităţilor IDE este un cablu cu 40 de fire,
prevăzut cu trei conectori.

De obicei, cablul pleacă de la conectorul IDE către o unitate, şi apoi în continuare spre a doua
unitate (dispunere în lanţ). La unul din capete cablul este legat fie la conectorul pentru interfaţa IDE
de pe placa de bază, fie la o placă adaptoare pentru interfaţa IDE, care este amplasată într-unul din
conectorii plăcii de bază.

35. Structura magistralei SATA.

Magistrala constă din 7 fire (figura 7.14), dintre care 4 sunt informaţionale şi 3 pentru conectare la
masă (Ground). O pereche de fire se foloseşte pentru transferuri, iar alta pentru recepţia datelor.
Informaţia se codifică după metoda NRZ (Non Return to Zero).

36. Caracterizați magistrala SCSI.

Interfaţa SCSI (Small Computer System Interface) SCSI nu este o interfaţă de disc, ci o interfaţă la
nivelul sistemelor, formată dintr-o magistrală care acceptă mai multe echipamente. Unul din aceste
echipamente, adaptorul cu sistemul gazdă, funcţionează ca o punte între magistrala SCSI şi
magistrala sistemului. Magistrala SCSI nu comunică direct cu echipamentele periferice, cum sunt
unităţile de discuri, ci cu controllerul care este inclus în aceste unităţi.

O singură magistrală SCSI poate accepta până la 8 sau 16 unităţi fizice, numite unităţi SCSI,
dintre care una este adaptorul SCSI. Unităţile fizice pot fi unităţi de discuri fixe, unităţi de bandă,
unităţi CD-ROM, scanere, imprimante. Majoritatea sistemelor pot accepta până la patru adaptoare
SCSI la sistemul gazdă, fiecare din acestea permiţând cuplarea a până la şapte echipamente
periferice, conectate în lanț.

SCSI este o interfaţă destinată în special staţiilor de lucru şi serverelor cu performanţe ridicate.
La prima versiune a interfeţei SCSI, frecvenţa de ceas a magistralei era de 5 MHz, iar rata maximă
de transfer era de 5 MB/s. La versiunile actuale ale acestei interfeţe, frecvenţa de ceas a magistralei
este de 80 MHz sau 160 MHz, iar ratele maxime de transfer sunt de 320 MB/s, respectiv 640 MB/s.

Pe lângă aceste versiuni paralele ale interfeţei SCSI, a fost elaborată şi o versiune serială a interfeţei.
Această interfaţă SCSI serială, numită Serial Attached SCSI, va înlocui treptat interfaţa SCSI
paralelă. Atât tehnologia SCSI paralelă, cât şi cea serială, sunt promovate de organizaţia SCSI Trade
Association. Există două tipuri principale de interfeţe electrice SCSI: normale şi diferenţiale.

37. Caracterizați magistrala serială SCSI (SAS).

Serial Attached SCSI (SAS) reprezintă versiunea serială a interfeţei SCSI. Aceasta utilizează un
protocol serial punct la punct şi setul standard de comenzi SCSI. Interfaţa serială SAS oferă
compatibilitate cu unităţile de discuri SATA de generaţia a doua, care se pot conecta la plăci de bază
SAS. Totuşi, unităţile de discuri SAS nu se pot conecta la plăci de bază SATA. Interfaţa SAS este o
arhitectură punct la punct, cu fiecare echipament conectat direct la un port SCSI în loc de a fi
conectat la o magistrală partajată. Interfaţa SAS utilizează semnale diferenţiale, codificarea 8b/10b a
datelor şi cifrarea datelor pentru reducerea interferenţelor electromagnetice. Se pot combina până la
patru porturi cu aceeaşi adresă într-un port de lăţime mai mare, care permite transferuri de date cu
până la 24 Gbiţi/s.

38. Definiţi noţiunea hub (USB).

hub (usb) Cablul de comunicaţie constă din 4 fire: două sunt de date si două pentru alimentare (5V
si 0V). USB asigură schimbul de date între host-calculatorul şi diferite echipamente periferice.
Distribuirea vitezei de transfer a magistralei între echipamentele periferice sunt planificate de HOST
şi se realizează de el cu ajutorul indicatoarelor (token). Magistrala permite conectarea, configurarea,
folosirea şi deconectarea dispozitivelor în timpul lucrului hostulu

Un hub reprezinta un multiplicator a conectoarelor.

Hub-urile asigură puncte de conectare suplimentarea dispozitivelor la magistrală

 39. Definiţi noţiunea ”compound device”.
(compound device...dispozitive care combina si imbina citeva functii si cabluri)
Ca dispozitive (Device) USB pot fi hub-uri (distribuitoare), funcţii sau dispozitive ce îmbină şi hub-
uri şi funcţii (compound device, figura 7.17). Hub-urile asigură puncte de conectare suplimentare a
dispozitivelor la magistrală. Funcţiile USB sunt nişte sisteme, de exemplu mouse ce susţine USB.
Dispozitive care combină câteva funcţii, (compound device, figura mai jos) de exemplu, keyboard cu
trackball încorporat.

Elementele principale ale unui sistem care utilizează magistrala USB sunt dispozitivele USB,
cablurile USB şi programele de sistem. Dispozitivele de pe magistrala USB sunt conectate fizic la
calculatorul gazdă utilizând o topologie sub formă de stea , după cum se ilustrează în Figura 7.17.

Figura 7.17 – Topologia fizică

40. Topologia magistralei USB pe nivele.

Topologia magistralei pe nivele
 Figura 7.18 – Topologia magistralei pe nivele

Centrul magistralei USB este însăşi host-controlerul, care este conectat cu hub de rădăcină (root
hub), de regula, prin unul din două porturi ale sale

41. Divizarea sistemului USB pe trei nivele.

Sistema USB se divizează pe trei nivele cu anumite reguli de interacţiune. Dispozitivul USB
conţine interfaţa (USB Bus Interface), componentele logice (USB Logical Device) şi funcţia (function).
Hostul tot este divizat în trei părţi - interfaţa (USB Host Controller), de sistem (USB System) şi soft-ul
dispozitivului (Client SW). Fiecare parte are o destinaţie predefinită, interacţiunile logice şi reale între
nivele sunt prezentate în fig 7.21.

Figura 7.21 - Interacţiunea componentelor USB

42. Definiţi noţiunea Canal (Pipe) și ”endpoint” la USB.

Fiecare dispozitiv USB conţine un set de puncte finale (Endpoint), cu care host-controlerul realizează
schimb de informaţie. Endpoint se caracterizează cu următorii parametri:

 frecvenţa de acces la magistrală;

 lăţimea de bandă a canalului;
 numărul Endpoint
 cerinţe la prelucrarea erorilor
 mărimea maximală a pachetelor transferate
 tipul transferului
direcţia transferului (pentru transferul izocronic

Fiecare tranzacţie, constă din 3 pachete şi începe în momentul în care controlerul USB transmite,
pe baza unei planificări, un pachet antet (Token) care descrie tipul tranzacţiei, direcţia acesteia,
adresa dispozitivului USB şi numărul punctului terminal. Sursa tranzacţiei transmite apoi un pachet
de date (Data) conţinând datele care trebuie transferate, sau poate indica faptul că nu are date de
transmis prin faptul că pachetul de date nu conţine informaţii utile. Destinaţia răspunde, în general,
cu un pachet de confirmare (Handshake) indicând dacă transferul s-a efectuat cu succes sau dacă
punctul terminal nu este disponibil. Succesiunea pachetelor în tranzacţii este prezentată în fig. 7.32

Figura 7.32 - Succesiunea pachetelor

43. Magistrala USB (Funcţii şi hub-uri; trei nivele ale sistemului USB; modelul de transfer a
datelor; structura tranzacțiilor din 3 pachete).
Arhitectura USB permite patru tipuri de transferuri de date: de control, de întrerupere, de date
voluminoase şi izocrone.

Transferuri pe magistrala USB

Fiecare transfer pe magistrală este iniţiat de Host controler. Controlerul formează cadre în care
sunt plasate transferurile către fiecare dispozitiv conectat la magistrala USB. Pentru sincronizarea
întregului sistem USB, calculatorul gazdă transmite câte un pachet SOF (Start-of-Frame) la fiecare
interval de timp corespunzător începutului unui cadru sau micro-cadru. Un cadru reprezintă un
interval de timp de 1 ms ± 0,0005 ms şi este definit pentru magistrala USB cu viteza normală (12
Mbiţi/s). Un micro-cadru reprezintă un interval de timp de 125 μs ± 0,0625 μs şi este definit pentru
magistrala USB cu viteza ridicată (480 Mbiţi/s). Un pachet SOF constă dintr-un câmp de
sincronizare, un câmp PID şi un câmp de 11 biţi reprezentând numărul cadrului, după cum se
ilustrează . După pachetul SOF urmează transferul către primul dispozitiv conectat la magistrala
USB(pachetele IN/OUT, DATA, HANDSHAKE, ca pe fig. 7.33), apoi se petrece schimbul de date
cu dispozitivul doi(pachetele IN/OUT, DATA, HANDSHAKE), până nu este apelat ultimul
dispozitiv conectat la magistrală. Dispozitivele lente pot fi apelate şi peste câteva cadre. În
următorul cadru interogarea dispozitivelor se repetă.

În cazul magistralei USB cu viteza ridicată, numărul cadrului va fi acelaşi pentru opt pachete SOF
consecutive, pe durata unei perioade de 1 ms.

44. Magistrala USB (Funcţii şi hub-uri; tipurile de transfer a datelor; formatul pachetelor;
structura transferului de cadre pe magistrala USB).
Ca dispozitive (Device) USB pot fi hub-uri (distribuitoare), funcţii sau dispozitive ce
îmbină şi hub-uri şi funcţii (compound device, figura 7.17). Hub-urile asigură puncte de conectare
suplimentare a dispozitivelor la magistrală. Funcţiile USB sunt nişte sisteme, de exemplu mouse ce
susţine USB. Dispozitive care combină câteva funcţii, (compound device, figura mai jos) de
exemplu, keyboard cu trackball încorporat. O funcţie este un dispozitiv USB care poate transmite
şi/sau recepţiona date sau informaţii de control pe magistrală. Acest dispozitiv trebuie să răspundă la
cererile de tranzacţie transmise de calculatorul gazdă. O funcţie este implementată în mod obişnuit
ca un periferic separat conectat printr-un cablu la un port al unui hub. Un singur dispozitiv fizic
poate conţine însă funcţii multiple. De exemplu, o tastatură şi un trackball pot fi combinate într-un
singur dispozitiv fizic. În cadrul unui asemenea dispozitiv compus, funcţiile individuale sunt ataşate
la un hub, iar acest hub intern este conectat la magistrala USB.

Fiecare funcţie conţine informaţii de configuraţie care descriu posibilităţile sale şi resursele
necesare. Aceste informaţii sunt transmise calculatorului gazdă ca răspuns la o tranzacţie de control.
Înaintea utilizării unei funcţii, aceasta trebuie configurată de calculatorul gazdă. Această configurare
presupune alocarea unei lăţimi de bandă în cadrul magistralei USB şi selectarea opţiunilor specifice
de configuraţie.