Mercurul (υδράργυρος, greacă Hydrargyros, latină „argentum vivum”, „vif argent”, „argento vivo” sau

argintul viu)[2] este un element chimic reprezentat prin simbolul Hg și care are numărul atomic 80. De
asemenea, mercurul reprezintă unul din cele 6 elemente care sunt lichide la o presiune și temperatură
apropiată de cea a camerei.[3][4] În tabelul periodic al lui Mendeleev, acesta aparține blocului d. Un alt
element care este întâlnit în aceleași condiții este bromul.[5]

Comparativ cu alte metale, mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, cum ar fi acidul sulfuric
diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul azotic concentrat sau aqua regia îl dizolvă,
rezultând sărurile sulfate, nitrate și clorurile. Reacționează totodată cu pulberea de sulf, utilizată în kitul
de protecție contra scurgerilor accidentale de mercur, pentru absorbirea vaporilor degajați de acesta.[6]

Este întâlnit în natură predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur). Acesta a fost extras în mod
continuu încă din anul 415 î.Hr. Pigmentul roșu vermilion, forma pură a sulfurii de mercur, este obținut în
urma reacției mercurului (redus din cinabru) cu sulful. Mercurul este utilizat în interiorul termometrelor,
barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor, lămpilor fluorescente, precum și în cadrul altor
dispozitive. Acțiunea sa toxică a determinat înlocuirea sa din interiorul termometrelor sau
manometrelor, în favoarea alternativelor precum alcoolul. În 2005, China era cel mai mare producător de
mercur cu aproape două treimi din cantitatea extrasă la nivel mondial.

Ingestia cinabrului sau inhalarea acestuia este foarte toxică. Otrăvirea cu mercur poate rezulta din
expunerea formelor hidrosolubile ale acestuia (precum clorura de mercur sau metilmercurul), inhalarea
vaporilor de mercur sau consumarea alimentelor contaminate cu mercur. La data de 10 octombrie 2013,
în cadrul Convenției de la Minamata privind mercurul, 140 de țări s-au angajat să înceteze emisiile de
mercur. Din 1996, Statele Unite interzice folosirea mercurului în baterii, iar în Uniunea Europeană
cantitatea maximă admisă este de 5 ppm.

Cuprins

1 Descoperire

2 Structura atomică

2.1 Izotopii

3 Răspândire pe Pământ

3.1 Surse naturale

3.2 Surse antropogenice

4 Circuitul mercurului în natură

5 Proprietăți

5.1 Fizice

5.2 Chimice

6 Rol biologic

6.1 Fiziologia umană

7 Producție

8 Aplicații

8.1 Termometrul

8.2 Barometrul

8.3 În medicină

8.4 Explozibili

8.5 Lămpi

8.6 Amalgamare

9 Aspecte de sănătate și securitate

9.1 Mercur elementar

9.1.1 Absorbție

9.1.2 Toxicitate

9.1.3 Grupuri expuse

9.1.4 Tratamentul intoxicațiilor

9.1.5 Reducerea riscurilor

9.2 Compuși anorganici cu mercur

9.2.1 Cianură de mercur

9.2.2 Fulminat de mercur

9.3 Compuși organo-mercurici

9.3.1 Metilmercur

9.3.2 Etilmercur

9.3.3 Alte surse

9.4 Reglementări

9.4.1 La nivel internațional

9.4.2 Statele Unite ale Americii

9.4.3 Uniunea Europeană

9.4.4 Norvegia

9.4.5 Suedia

10 Vezi și

11 Note

12 Bibliografie

Descoperire

Simbolul planetei Mercur a fost utilizat din Antichitate pentru reprezentarea acestui element.

Cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost probabil utilizat ca și pigment încă din
vremurile preistorice.[7] În urmă cu 20.000 de ani, acesta (numit vermilion) a fost utilizat de către
locuitorii peșterilor din Spania și Franța.[8]

Extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de către filosoful grec Aristotel,
în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa elenă, hydrargyros.[9] Pliniu afirma despre mercur:

„Acționează ca o otravă asupra tuturor lucrurilor, și găurește urnele, țâșnind din acestea datorită
proprietăților sale maligne. Toate substanțele plutesc pe suprafața argintului viu, cu excepția aurului,
fiind singura substanță care este atrasă de aceasta. De aici și excelentul rol de rafinare al aurului, datorită
abilității ușoare de respingere a impurităților în momentul când se află într-un vas pământiu cu aur.
Odată ce aceste superfluități sunt expulzate, nu rămâne nimic de făcut decât să fie separat de aur.[10]”
Elementul a fost numit după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza și mobilitatea sa. Totodată,
semnul astrologic al planetei a devenit unul din simbolurile din alchimie ale acestui metal. Mercurul este
singurul metal al cărui nume este comun cu cel planetar-alchimic.[11]

Mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră. A fost cunoscut încă din perioada vechilor
greci, romani,[12] chinezi și hinduși.[13] În China Antică, mormântul Împăratului Shi Huangdi, mort în
anul 210 î.Hr., a conținut o hartă în relief a Chinei în care râurile și oceanele erau reprezentate de mercur.
[14] Chinezii considerau că medicamentele pe bază de mercur sau cinabru pot prelungi viața, probabil
datorită proprietăților acestora de conservare. Cu toate acestea, câțiva împărați, printre care și Huangdi,
au decedat din cauza otrăvirii cu mercur, în încercările lor de a fi nemuritori.[15] În urma cu 4000 de ani,
femeile din China utilizau mercurul ca și metodă contraceptivă cu administrare pe cale orală.[15]

Urme de mercur au fost descoperite și în morminte egiptene[16] vechi de 3500 ani.[17] Arheologul
Heinrich Schliemann a descoperit o urnă de mărime mică plină cu mercur într-un mormânt din Kurna,
Egipt, datând din anii 1600-1700 î.Hr.[8]

Pagina din Alchimia, care incepe cu sectiunea “Rechter Gebrauch der Alchimei” [Folosing alchimia in
mod corect] si cu instructiuni pentru obtinerea pigmentului rosu din cinabru (sulfura de mercur).

Cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan al-Biruni, cercetător
persan al secolului al XI-lea,[14] autor al unor texte alocate mineralogiei, pietrelor prețioase și metalelor.
Conform acestuia, aurul era procesat din minereu prin zdrobire, apoi minereul era spălat și se adăuga
mercurul.[14] Aurul era de asemenea recuperat din Sindh, depozitând mercur în mici adâncituri săpate
în albia râului.[14] Sedimentele aurifere erau spălate peste bălțile mercurice, formându-se amalgamul
aurului cu mercur.[14] În ambele cazuri, amalgamul era recuperat și filtrat prin piele pentru separarea
celor două elemente, iar ca pas final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a
purifica aurul.[18]

A fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu. Aceștia considerau că mercurul, sulful și
sarea sunt principalele elemente care constituie Pământul.[19] Cuvântul hindus pentru alchimie,
rasasiddhi, înseamnă cunoașterea mercurului.[19] În acea perioadă, șapte metale erau cunoscute:
mercurul, aurul, argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și fierul; alchimiștii credeau că în urma unui
amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi transmutat în aur.[19]
Începând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur au început să se dezvolte mai mult. Astfel, în
anul 1556, Agricola a detaliat modul de utilizare al mercurului și a analizat efectele inhălarii vaporilor
acestuia asupra sănătății umane.[20] Datorită scrierilor lui Paracelsus,[21] mercurul devenise, alături de
stibiu,[22] un element utilizat în tratamentele pentru boli venerice.[23]

Structura atomică