Condorul andin (Vultur gryphus) este o specie de păsări din familia Cathartidae, unicul reprezentant al

genului monotipic Vultur. Este răspândit în munții Anzi și pe coasta vestică a Americii de Sud. Are cele
mai mari dimensiuni dintre toate păsările din emisfera vestică.

Pasărea are un penaj(d) negru-strălucitor, cu un „guler” alb în jurul gâtului și cu margini pufoase, albe,
ale aripilor, evidențiate la masculi. Pe cap și pe cea mai mare parte a gâtului, penele aproape lipsesc, iar
pielea goală din aceste locuri capătă nuanțe de la pal-roz până la roșu-cafeniu, în funcție de starea
emoțională a condorului. Masculii au „cercei” la gât și o creastă roșie-întunecată, destul de mare. Unii
dispun și de o excrescență în zona ciocului. Femelele sunt mai mari decât masculii, lucru des întâlnit la
păsările de pradă.

Condorul andin se hrănește preponderent cu hoituri de animale, mai ales mari, cum ar fi cerbii, guanaco
sau vitele mari cornute(d). Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5–6 ani și cuibărește la altitudinea de
3.000–5.000 m deasupra nivelului mării, de regulă pe pante abrupte și greu accesibile. Femela depune
1–2 ouă. Acest unic reprezentant al genului Vultur este una dintre cele mai longevive păsări, putând
atinge vârsta de 50 de ani.

Condorul andin

Condorul andin este simbolul național al mai multor țări din America Latină (Argentina, Bolivia, Chile,
Columbia, Ecuador și Peru) și joacă un rol important în cultura popoarelor din Anzi. Cu toate acestea, în
secolul al XX-lea populația condorilor s-a micșorat semnificativ, motiv pentru care specia a fost inclusă în
Lista roșie a IUCN drept specie potențial amenințată cu dispariția (categorie NT). Principalii factori care
au dus la scăderea numărului de condori sunt de natură antropică. Omul a schimbat ecosisteme întregi
populate de condori și a practicat excesiv vânătoarea animalelor ierbivore, otrăvindu-le carnea, astfel
prejudiciind și condorii. În plus, mult timp condorii andini erau uciși în mod deliberat din cauza clasificării
lor ca animale dăunătoare industriei zootehnice. În prezent, mai multe state din America de Sud au
adoptat programe de ocrotire, creștere și îngrijire a condorilor andini în parcuri zoologice, pentru a-i
elibera ulterior în sălbăticie.

Această specie a fost descrisă prima oară în cea de-a zecea ediție a lucrării Systema Naturae, 1758, a
fondatorului biologiei sistematice, Carl Linné. În această carte a fost trecută sub denumirea binominală
de Vultur gryphus, nume folosit și în prezent.[1] De asemenea, a primit și nume de țări în care este
răspândit, astfel a fost numit și condor argentinian, bolivian, chilian, columbian, ecuadorian sau peruan.
Genului Vultur i se mai atribuia și denumirea Voltur,[2] iar cuvântul „γρυπός”, din care derivă epitetul
latin „gryphus”, are o etimologie greacă, limbă din care se traduce ca „nas încovoiat”.[3] Denumirea
cotidiană „condor”, care se pronunță la fel în toate limbile europene contemporane, are origini în
America Latină, provenind din vechea limbă quechua, în care vorbesc și azi mulți amerindieni.[4]

Specia condorului andin nu se bucură încă de o clasificare sistematică exactă. A fost stabilit un consens
care atribuie specia familiei condorilor americani (Cathartidae), unde, în afară de condor, sunt incluse
încă 5 specii de păsări.[5] Deși toate cele 6 specii au o morfologie asemănătoare și aceeași nișă ecologică
ca vulturii Lumii Vechi, s-au repartizat în familii diferite, întrucât au evoluat din strămoși separați unii de
alții. Gradul de rudenie între familia condorilor americani și subfamilia vulturilor Lumii Vechi rămâne un
motiv de dezbateri științifice. Par să rezolve această problemă descoperirile recente ale unor ornitologi,
care, bazându-se pe experimente făcute la nivelul moleculelor, au lansat ipoteza că cele mai apropiate
rude ale condorilor sunt reprezentanții familiei berzelor (Ciconiidae), raportând astfel condorii la ordinul
Ciconiiformes (păsări cu picioare lungi).[6] Cercetările anterioare au atribuit familia Cathartidae, la fel ca
vulturii Lumii Vechi, ordinului Falconiformes (păsări răpitoare diurne).[7] Alți ornitologi rezervă
condorilor un ordin aparte, numit Cathartiformes.[8] Comitetul Sud-American pentru Clasificare
Biologică (în engleză South American Classification Committee) încă nu a aprobat nicio ipoteză din cele
enumerate, statutul condorului andin rămânând Incertae sedis, însă nu a exclus faptul că va clasifica
condorii în ordinul Falconiformes sau Cathartiformes[5] (ceea nu a făcut nici la 16 noiembrie 2008,
ultima actualizare a situației taxonomice a păsărilor sud-americane[9])

Condorul andin este unicul reprezentant contemporan al genului Vultur (odinioară aici era inclus și
condorul californian Gymnogyps californianus),[10], astfel încât deseori el este numit pur și simplu
condor. Spre deosebire de situația rudei sale nord-americane, studiată atent după rămășițele sale
pietrificate, dovezi privind existența condorului andin în epocile geologice mai vechi sunt foarte puține.
Studiind puținele fosile descoperite în provincia boliviană Tarija, arheologii presupun că originile
condorului andin s-ar găsi în pliocen sau pleistocen, atunci când viețuia o pasăre ceva mai mică decât
condorul de azi (subspecia dispărută Vultur gryphus patruus).[11]

Descriere

Condorul andin este cea mai mare pasăre din emisfera vestică. Cu toate că lungimea de la cioc până la
coadă măsoară cu 5 cm mai puțin decât la condorul californian, anvergura aripilor este mai mare decât la
acesta, măsurând 274–310 cm.[12] Pe lângă acestea, condorul andin e mai greu; un mascul cântărește
11–15 kg, iar o femelă — 7,5–11 kg.[13] Distanța cap-coadă a unui exemplar matur variază între 117 și
135 cm.[14] Trebuie menționat că măsurile prezentate au fost efectuate preponderent pe exemplare
captive.[12]
Capul unui mascul văzut îndeaproape

Coloritul condorului este foarte contrastant și expresiv. Penajul(d) este aproape în totalitate negru-
strălucitor, excepție servind „gulerașul” alb și pufos și marginile albe ale aripilor, evidențiate la masculi
(penele albe apar numai după prima năpârlire).[14] Pe cap și pe gât penele practic lipsesc, pielea primind
în aceste locuri nuanțe de la roz-pal până la roșu-violet și cafeniu. Păsările își curăță sistematic capul de
pene.[15] Se presupune că lipsa penelor pe cap este o adaptare igienică, dezvoltată de-a lungul evoluției,
în urma căreia pielea este curățată sub acțiunea razelor ultraviolete și a deshidratării în condițiile
climatice ale munților.[13] Regiunea superioară a capului este ușor turtită. La masculi, pe cap se
evidențiază o creastă cărnoasă de culoare roșie-închisă, iar pielea este foarte încrețită, formând „cercei”.
[14] Spațiile goale ale pielii își schimbă semnificativ culoarea (în roșu sau în galben) la orice schimbare
emoțională (cum ar fi enervarea sau agitația) — un asemenea gest avertizează alți indivizi să nu se
apropie. Ciocul este relativ lung, puternic, încovoiat la capăt, negru cu vârful galben, bine adaptat la
sfâșierea cărnii.[16] Nările intră în cioc și nu sunt despărțite de nicio formațiune osoasă. Culoarea irisului
ochiului este căpruie la masculi și roșie-purpurie la femele.[17] Genele lipsesc.[18] La păsările tinere
penajul este cenușiu-brun, pielea pe cap și gât este mai închisă la culoare, aproape neagră, iar „gulerul” e
cafeniu.[19]

Picioarele sunt de culoare cenușie-închisă. Degetul mijlociu este cel mai lung, iar cel posterior, din
contră, e foarte mic și e așezat mai sus decât celelalte. Ghearele sunt relativ drepte și tocite, caracteristici
care înlesnesc apucarea și ridicarea prăzii, dar și folosirea lor ca armă, cum se întâmplă la vulturii Lumii
Vechi.[20]

Răspândire

Páramo este unul din cele mai atractive locuri pentru condori

Un condor planând în aer

Condorii andini sunt răspândiți în munții Anzi, în estul Americii de Sud. Demarcația nordică a arealului de
răspândire o reprezintă statele Venezuela și Columbia, în care pasărea este întâlnită foarte rar.[21] Spre
sud, arealul include și regiuni muntoase ale unor țări ca Ecuador, Peru, Chile, Bolivia și perimetrul estic al
Argentinei, până la Țara de Foc.[19] În partea nordică a arealului condorii viețuiesc doar la altitudini de
3.000–5.000 m, în timp ce în restul arealului ei populează și arii joase — poalele munților și podișuri.[22]
La începutul secolului al XIX-lea condorul putea fi întâlnit în întregul lanț muntos al Americii Latine,
începând cu partea estică a Venezuelei și terminând cu extremitatea sudică a continentului, însă în
ultimul timp populația acestei specii a cunoscut o diminuare cauzată de activitățiile economice.[23]
Relieful arealului de răspândire include atât vârfuri alpine, cât și podișuri relativ întinse, locuri propice
pentru patrulare de la înălțime. Un asemenea landșaft este numit páramo.[24] Uneori, condorii migrează
accidental în regiuni atipice habitatului lor, cum ar fi câmpiile Boliviei vestice și ale Braziliei sud-estice,[6]
deșerturile din Chile și Peru sau pădurile de fag din Patagonia.[21]

Aspecte ecologice și etologia speciei