Virus Herpetic 1/2 - Anticorpi igg

 Denumirea oficială: herpes simplex virus, Type1 şi de tip 2 (HSV-1 şi HSV-2)

Definiţie şi caracteristici

Analiza se face pentru a identifica o infecţie acută a virusului herpes sau pentru a detecta
prezenţa anticorpilor IgM şi IgG. Una dintre cele mai comune infecţii virale, herpes simplex
virus (HSV) există în două tipuri, HSV-1 şi HSV-2. Ambele tipuri sunt contagioase şi periodic
provocă mici episoade de febră care determină apariţia unor leziuni ale pielii.

HSV-1 cauzează "răni reci " în jurul gurii şi a cavităţii bucale, în timp ce HSV-2 determină leziuni
în jurul zonei genitale; cu toate acestea, virusul se poate contacta fie pe cale orală sau prin
zona genitală.

Herpesul poate fi transmis de la om la om prin contactul cu pielea, atunci când sunt răni
deschise sau spre vindecare. Atât HSV-1, cât şi HSV-2 sunt boli cu transmitere sexuală (VTS).

Odată ce o persoană este infectată, aceasta devine purtător de HSV într-o formă latentă. În
timpul perioadelor de stres sau de boală, virusul recidivează. În cele mai multe cazuri, focarele
de HSV sunt dureroase. Aceste boli pot fi chiar letale, cauzând grave probleme neurologice
permanente, în special la pacienţii cu un sistem imunitar afectat (pacienţii infestaţi şi cu
HIV/SIDA sau care au suferit un transplant de organ).

Analiza HSV depistează prezenţa virusului propriu-zis sau a anticorpilor virusului. În timpul unei
infecţii acute primare sau de reactivare, virusul poate fi detectat de către testarea anticorpilor
HSV.

Anticorpilor HSV sunt proteine specifice pe care organismul le creează şi le transferă în sânge
pentru a proteja împotriva infecţiei.

Producerea de anticorpi IgM HSV începe cu câteva zile după ce persoana a fost iniţial infectată
şi virusul poate fi detectat în sânge la câteva săptămâni.

Producerea de anticorpi IgG HSV începe după cea de IgM. Odată ce cineva a fost infestat cu
HSV, organismul va continua să producă cantităţi mici de IgG HSV.

Analiza Virus Herpetic 1/2 - Anticorpi IgG poate detecta anticorpii IgGpentru tipurile de virus
HSV-1 şi HSV-2.

Ce indică:

Testarea HSV este folosită pentru a depista prezenţa virusului herpetic simplex în cazul
pacienţilor ce au inflamaţii genitale, encefalită şi la nou-născuţii suspectaţi de herpes neonatal
( o afecţiune rară dar gravă, în care herpesul este transmis în momentul naşterii).

O femeie însărcinată ce a fost diagnosticată cu herpes poate fi monitorizată în mod

regulat înainte de naştere pentru a identifica o posibilă reapariţie a infecţiei ( ceea ce ar
recomanda naşterea prin cezariană pentru a evita infectarea copilului). Principalele metode de
testare a virusului herpetic sunt: cultura şi testarea ADN.
Testarea anticorpilor HSV poate fi folosită pentru a diagnostica o infecţie acută cu HSV.
Când se efectuează:

Cultura herpes (testarea ADN HSV) poate fi realizată când un pacient prezintă un blister sau o
veziculă pe organele genitale, encefalită suspectată a fi produsă de un virus. Testarea HSV
poate fi efectuată regulat în situaţia în care o femeie însărcinată are herpes. Mama şi nou-
născutul pot fi testaţi pentru HSV dacă bebeluşul prezintă semne ale infecţiei cu
HSV(meningită sau leziuni ale pieli).
Testarea anticorpului HSV este realizată, în special, după ce un pacient a fost expus la virusul
herpetic.

Ce înseamnă rezultatele:

Un rezultat pozitiv al testării unei vezicule, prin cultura herpes simplex sau analiza AND HSV,
indică o infecţie activă cu HSV - 1 sau HSV - 2.

Un rezultat negativ indică faptul că virusul herpes simplex nu a fost izolat, dar nu confirmă
neapărat prezenţa virusului. Acest lucru se întâmplă dacă specimenul recoltat nu conţine
virusul activ de multiplicare sau nu a fost transportat corespunzător, şi astfel virusul nu poate fi
detectat, indicând un rezultat fals negative.

Prezenţa anticorpilor HSV-1 sau HSV-2 IgM indică o infecţie activă sau recentă. Anticorpii HSV-
1 sau HSV-2 IgG indică o infecţie anterioară. O creştere semnificativă a anticorpilor HSV IgG,
măsurată prin compararea mostrlor aute şi convaleşcente, indică o infecţie activă sau recentă.
Rezultatele negative ale analizei arată că este puţin probabil ca pacientul să fi fost expus la
HSV, sau că organismul nu a avut timp să înceapă producerea anticorpilor HSV.

Virus herpetic 1 si 2 Anticorpi IgG

Informatii generale si recomandari

Virusul herpes simplex (HSV) este un virus stravechi si ubicuitar, fiind implicat la om  in
producerea de infectii acute si recurente. Transmiterea  se face prin contactul apropiat cu
persoanele infectate. Virusul patrunde in mucoase (oculare, orale si genitale) si se replica local.
Evolutia clinica a infectiei este variabila, iar simptomele pot fi uneori minime si trece
neobservate. Principalele semne si simptome sunt reprezentate de eruptii bucale si cutanate,
leziuni ale tractului genital  si herpes neonatal. La un procent redus din indivizii afectati virusul
poate patrunde in ganglionul radacinii senzitive a nervilor si determina infectii recurente.
Virusul herpetic constituie de asemenea o cauza obisnuita de infectii la pacientii
imunodeprimati (neoplazici, HIV-pozitivi)2;3.

In 1960 s-a descoperit ca exista doua tipuri distincte de virus herpetic: HSV I si HSV II. HSV I
este asociat in principal cu infectii oculare si orale, in timp ce HSV II determina leziuni
genitale1;3.

Ambele virusuri raman intr-o stare latenta si pot fi reactivate in cursul sarcinii. Infectia primara
a gravidei cu HSV II se manifesta prin leziuni veziculare dureroase la locul inocularii. Totusi,
exista situatii in care boala poate ramane subclinica, mai ales la gravidele care au venit anterior
in contact cu HSV I. Se considera ca frecventa infectiilor congenitale cu HSV II este de 1 la
2000-5000 nasteri. In cele mai multe cazuri infectia se transmite intrapartum, la trecerea fatului
prin canalul cervical. Transmiterea infectiei in primele saptamani de sarcina se poate asocia cu
pierderea sarcinii. Infectiile dezvoltate mai tarziu pot determina microcefalie sau hidrancefalie
si leziuni oculare (microftalmie, keratoconjunctivita si retinita). Au fost descrise defecte atat in
cazul infectiei primare cat si in cea reactivata.

Screening-ul pentru HSV IgG se face doar la gravidele care au factori de risc crescut pentru
infectie. Testul serologic poate identifica expunerea materna dar nu poate diferentia prezenta
bolii active de portajul asimptomatic al virusului si nici nu are valoare predictiva asupra riscului
de transmitere a infectiei prepartum sau intrapartum. Recomandarile actuale indica operatia
cezariana doar la gravidele care au leziuni active in momentul nasterii1.

Determinarea anticorpilor fata de virusul herpetic este larg utilizata in centrele de transplant la
donatorii si primitorii de maduva osoasa2.

Depistarea anticorpilor de tip IgM este utila pentru confirmarea unei infectii active; are
semnificatie clinica in special in diagnosticul infectiei neonatale si a encefalitei herpetice3.

Pregatire pacient - testele nu necesita o pregatire prealabila3.

Specimen recoltat - sange venos3.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator3.

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare3.

Volum proba - minim 1mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi)3.

Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat3.

Stabilitate proba - serul separat este stabil cateva ore la temperatura camerei; 4 zile la 2-8ºC; o
perioada mai indelungata la –20ºC. Centrifugati specimenele decongelate si utilizati
supernatantul. Evitati congelare/decongelare repetata3.

Metode

In laboratorul Synevo sunt utilizate urmatoarele metode de lucru:

1. imunochimica cu detectie prin chemiluminiscenta (CLIA)

2. ELISA (doar pentru anticorpii IgM)3.

Valori de referinta - difera in functie de metoda de lucru3:

Anti-virus herpetic I si II IgG

1. CLIA

< 0.9:               Negativ

≥0.9 si <1.1:   Echivoc

≥1.1:              Pozitiv

Anti-virus herpetic I si II IgM

 1. CLIA

< 0.9:               Negativ

≥0.9 si <1.1:    Echivoc

≥1.1:                Pozitiv

1. ELISA

Anti-virus herpetic I si II -IgM: Negativ.

Interpretarea rezultatelor

Anti-virus herpetic I si II IgG

Persoanele infectate cu HSV I sau II pot sa nu prezinte niveluri detectabile de anticorpi IgG  in
stadiile precoce ale infectiei. Anticorpii IgG incep sa creasca la 1-2 saptamani dupa infectia
primara, ating un maxim in 6-8 saptamani, dupa care scad progresiv. Nivelurile de anticorpi pot
fi foarte scazute sau nedetectabile in perioadele dintre reactivari.

Obtinerea unui rezultat echivoc impune repetarea recoltarii dupa 1 saptamana.

Demonstrarea unei seroconversii a anticorpilor IgG (negativ→pozitiv) sau a unei cresteri de

doua ori a nivelului anticorpilor IgG in seruri perechi obtinute la interval de 14-21 zile confirma
infectia activa3.

Anti-virus herpetic I si II IgM

Obtinerea unui rezultat pozitiv indica o infectie activa. In laboratorul Synevo, un rezultat pozitiv
pentru HSV-IgM este confirmat prin doua metode de lucru, iar aceasta mentiune apare pe
buletinul final de rezultate.

Obtinerea unui rezultat echivoc impune repetarea recoltarii peste 1-2 saptamani.

Reactivarile virusului pot sau nu sa determine niveluri detectabile de anticorpi IgM3.

Limite si interferente

Anti-virus herpetic I si II IgG

Rezultatele obtinute trebuie corelate intotdeauna cu diagnosticul clinic si alte teste de laborator.

Prezenta anticorpilor IgG intr-o singura proba nu este suficienta pentru a face distinctia intre o
infectie activa si o infectie produsa in antecedente. Confirmarea unei infectii active se face prin
efectuarea anticorpilor IgM, demonstrarea unei cresteri semnificative a anticorpilor IgG in
dinamica sau prin cultura directa a virusului din leziuni.

La pacientii imunodeprimati interpretarea rezultatelor se va face cu prudenta.

La pacientii care prezinta infectii cu virusul varicelo-zosterian, Epstein-Barr sau

citomegalovirus pot aparea cresteri ale nivelului de anticorpi HSV I si II IgG, datorita
reactivitatii antigenice incrucisate in cadrul familiei herpesvirusurilor3.

Anti-virus herpetic I si II IgM

Desi prezenta anticorpilor IgM este sugestiva pentru o infectie activa nu permite diferentierea
infectei primare de o reactivare3.

Bibliografie

1. Ann M.Gronowski. Prenatal Screening and Diagnosis of Congenital Infections. In Handbook

of Clinical Laboratory Testing During Pregnancy. Totowa, NJ: Humana Press ed. 2004;261-
262.

2. Frances Fischbach. Immunodiagnostics Studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostics

Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 ed. 2009; 563-564.

3. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate. 2010. Ref Type:
Catalog.

Anticorpi anti citomegalovirus – CMV tip IgM si IgG

Descriere

Virusul citomegalic face parte din aceeasi familie cu virusul herpes simplex si virusul varicelo-
zosterian. Pe langa virusul uman exista si virusuri citomegalice ale animalelor, complet
distincte de cel uman.

Virusul citomegalic a fost izolat in 1956 si denumit astfel datorita efectului citopatic
caracteristic: celulele infectate cu virus se hipertrofiaza si contin incluzii intranucleare
eozinofilice voluminoase, cu aspect de “ochi de bufnita”.

Infectia cu virusul citomegalic este extrem de raspandita, in timp ce boala clinica

constituie o consecinta mai rara a acestei infectii comune (80-100 % din populatia adulta
prezinta anticorpi specifici, ca rezultat predominant al infectiilor asimptomatice).
In prezent, infectia citomegalica este considerata o problema importanta de sanatate publica,
din urmatoarele motive: frecventa crescuta a infectiilor congenitale, caracterul de infectie
virala persistenta, cu posibilitati de reactivare mai ales la persoanele imunodeprimate si la cele
cu transplant de organe si implicarea virusului in patologia postransfuzionala (sindromul
posttransfuzional, hepatita citomegalica posttransfuzionala).

Omul este singurul rezervor natural de virus citomegalic uman (virusurile citomegalice
ale animalelor nu sunt infectante pentru om). Modul de transmitere a infectiei este variat.
Virusul se gaseste in urina si saliva persoanelor infectate ca si in secretia vaginala, sperma si
lapte matern. Fatul poate fi infectat in utero; mai frecvent insa infectia se produce perinatal,
prin contactul nou-nascutului cu secretiile cervicale pline de mucus, sau postnatal prin
contactul infectant cu produse de la mama (saliva, lapte, etc.). O alta modalitate frecventa
(peste 50 % din infectii) se realizeaza prin sarut si contact sexual. Sunt posibile si caile de
transmitere iatrogena, prin transfuzii de sange (virusul fiind prezent in leucocite) sau prin grefe
de organ (ex: rinichi) de la persoane aparent sanatoase .

Virusul persista in organism in stare latenta o perioada indelungata. Infectia nu confera

o imunitate solida, virusul continuand sa fie eliminat din organism si in prezenta anticorpilor
specifici. Atunci cand apare o scadere a rezistentei organismului (terapie imunosupresiva
prelungita, boli casectizante, inclusiv SIDA) infectia latenta poate deveni clinic manifesta
(hepatita, pneumonie, encefalita), uneori avand consecinte letale. Perioada de contagiozitate
dureaza (cu intermitente) luni, ani, sau toata viata, virusul fiind eliminat prin urina sau saliva de
5 % din copii, 1-2 % din adulti si 10 % din gravide.

Infectia primara la adult este in majoritatea cazurilor asimptomatica; atunci cand

devine manifesta, tablourile clinice sunt variate: stare febrila de etiologie neprecizata, tablou
de mononucleoza infectioasa cu anticorpi heterofili negativi, hepatita cu icter.

Gravidele prezinta o reactivitate crescuta fata de infectia citomegalica (de 6 ori mai
mare, comparativ cu restul populatiei adulte). Infectia se transmite pe cale venerica, prin
transfuzii de sange sau prin reactivarea unei infectii latente. In infectia primara a gravidei (circa
10-60 % sunt receptive la varsta adulta), riscul infectiei fetale este maxim (pana la 50 %).
Transmiterea verticala a infectiei in cursul primelor 4 luni de sarcina are consecintele cele mai
grave (hepatita, surditate, microcefalie). In cazurile de reactivare a unei infectii latente (0.7-0.9
% din gravide) riscul de infectie fetala este foarte redus sau chiar absent (copiii respectivi
raman neafectati sau fac infectii subclinice).

Sindromul posttransfuzional apare la un interval de 3-6 % dupa o transfuzie de sange si

se manifesta prin stare febrila, adenopatii, hepato-splenomegalie, eruptii si modificari
imunopatologice (factor reumatoid, anticorpi antinucleari, aglutinine la rece, crioglobuline,
test Coombs pozitiv). Pacientii prezinta un titru crescut de anticorpi specifici pentru infectia
citomegalica, confirmand astfel o boala citomegalica transmisa prin sangele transfuzat.
Raspunsul imun fata de virusul citomegalic implica sinteza de anticorpi specifici din clasa IgM la
cateva saptamani de la contractarea infectiei , urmata o saptamana mai tarziu de aparitia
anticorpilor IgG. Nivelurile de anticorpi IgM ating un maxim dupa cateva saptamani, dupa care
scad in decurs de 4-6 luni.

Ocazional, acestia pot persista mai multi ani.

Determinarea statusului imun: Anti-Citomegalovirus IgG:

- negativ - presupune absenta expunerii; in cazul pacientelor gravide se va repeta recoltarea
pentru determinarea anticorpilor IgG in luna a 4-a de sarcina;
- echivoc - se recomanda repetarea determinarii dupa o saptamana;
- pozitiv - indica expunere in antecedente la virusul citomegalic; se recomanda efectuarea
anticorpilor IgM din acelasi ser; obtinerea unui rezultat negativ exclude infectia primara (la
pacientele gravide se considera ca exista un risc minim de infectie congenitala si nu sunt
necesare investigatii ulterioare).

Diagnosticul infectiei acute:  demonstrarea unei seroconversii a anticorpilor IgG (negativ in

pozitiv) in seruri perechi obtinute la interval de 14-21 zile confirma infectia recenta.

Un rezultat pozitiv pentru anticorpii IgM este de asemenea sugestiv pentru infectia
recenta, dar instituirea masurilor clinice nu trebuie sa se faca pe baza unei singure determinari.
Un rezultat pozitiv pentru anti-Citomegalovirus IgM trebuie confirmat intotdeauna printr-o alta
metoda de lucru.

Diagnosticul infectiei congenitale: evidentierea anticorpilor IgM in prima saptamana de viata

poate reprezenta un instrument util in diagnosticul infectiei citomegalice congenitale.
 Toxoplasma Gondii: Anticorpi IgG si IgM

Descriere
Toxoplasma gondii este un protozoar apartinand ordinului Coccidia, clasa Sporozoare, foarte
apropiat de genul Isospora. Ciclul de viata al Toxoplasma presupune 3 forme:
-  trofozoit: forma invaziva responsabila de manifestarile acute ale infectiei;
-  chist: responsabil de infectia persistenta si  latenta;
-  oochist: nu se intalneste la om, ci numai la pisica (gazda obligatorie), avand rol in ciclul
evolutiv al Toxoplasmei si  in transmiterea infectiei.

Parazitul este ubicuitar in natura, putand infecta orice mamifer, insa ciclul evolutiv
complet se realizeaza numai la familia Felidae (din care face parte si pisica), unde parazitul se
reproduce si este eliminat prin materiile fecale sub forma de oochisti.
Toxoplasma este un parazit intracelular obligatoriu, care are predilectie pentru neuroni,
microglii, celulele coroidei si  retinei, precum si  pentru celulele apartinand sistemului
reticuloendotelial.

Rezervorul infectiei este reprezentat de pisica si  numeroase alte specii de animale (caini,
porcine, bovine, ovine, rozatoare de camp, pasari domestice si  salbatice etc.), care se pot infecta
si  ale caror produse pot constitui surse de infectie pentru om. Omul poate dobandi infectia prin
consumul de carne insuficient preparata termic (ce contine chisturi), prin ingestia de alimente
contaminate cu pamant (ce contine chisturi mature) sau prin contactul cu excrementele de pisica
(jocuri de copii, geofagie, zarzavaturi contaminate).
Calea transplacentara de transmitere a infectiei constituie o problema majora, datorita urmarilor
grave pentru fat. Infectarea este posibila si  in cursul travaliului. Transmiterea de la om la om nu
este cunoscuta, cu exceptia celei in utero. Modalitati mai rare de transmitere a infectiei sunt
transfuziile de sange provenit de la persoane aflate in stadiul de parazitemie si  infectiile de
laborator.

Receptivitatea fata de infectie este generala. Nu se cunosc date suficiente despre gradul
si  durata imunitatii.

Frecventa infectiei variaza dupa grupe de varsta si  populatie intre 20 si  80%, procentul
crescand cu varsta, asa cum rezulta din prezenta testelor serologice pozitive, al caror procent
creste cu varsta.Infectia evolueaza in majoritatea cazurilor asimptomatic. Atunci cand infectia
devine clinic manifesta, pacientul prezinta un sindrom mononucleozic autolimitant cu astenie
fizica si  adenopatii. Perioada de parazitemie nu este bine definita, dar are loc inainte de
producerea seroconversiei.

La pacientii HIV-pozitivi precum si  la cei cu defecte ale limfocitelor T sau

corticoterapie prelungita se produce mai frecvent o parazitemie cronica.

Infectia fetala in cursul primului trimestru de sarcina se produce mai rar, dar se asociaza
cu un risc mai mare de avort spontan si  aparitie a anomaliilor fetale. Infectia contractata intr-o
perioada avansata a sarcinii este mai frecventa, dar prezinta un risc mai mic de a induce
anomalii  fetale. Cel mai mare risc de boala congenitala severa apare cand infectia este
dobandita in saptamanile 10-24 de sarcina, iar cel mai mare risc de transmitere verticala se
produce in cursul saptamanilor 26-40. Infectia primara a mamei imediat inaintea conceptiei sau
in primele 10 saptamani de sarcina are o rata de transmitere verticala de 2%, dar peste 80%
dintre fetusii infectati vor dezvolta o boala severa cu microftalmie, corioretinita, hidrocefalie si 
calcificari intracraniene. Intre saptamanile 24 si  30 prevalenta infectiei severe scade de la 80 la
20%, iar dupa saptamana 30 se reduce la 6%, desi peste 80% dintre gravidele care prezinta
infectie primara in aceasta perioada vor transmite infectia fatului.

Raspunsul imun la infectie este reprezentat in faza precoce de aparitia anticorpilor IgM
in decursul primei saptamani de boala, care ating un nivel maxim intr-o luna, scad progresiv
intr-un interval de 3-6 luni, existand posibilitatea de a persista in titruri scazute pana la 2 ani.
Determinarea anticorpilor de tip IgM are utilitate in diagnosticul infectiei recente.

Pentru a evita complicatiile din cursul sarcinii se recomanda evaluarea statusului imun
inainte de conceptie. Se considera astfel ca femeile seropozitive inainte de a ramane insarcinate
sunt protejate in ceea ce priveste transmiterea infectiei viitorului fat. Pe de alta parte, femeile
seronegative prezinta riscul de a contracta infectia in cursul sarcinii, iar la acestea trebuie
aplicate masuri profilactice.

Interpretarea rezultatelor si recomandarile ulterioare:

- Toxo IgG () si Toxo IgM () - reprezinta absenta infectiei. Daca exista suspiciunea unei
infectii recente se recomanda repetarea recoltarii peste 3 saptamani; in cazul pacientelor gravide
se va repeta testarea la intervale de 8-12 saptamani.

- Toxo IgG (+) si Toxo IgM () - reprezinta existenta  unei infectii in antecedente (mai
veche de 2 ani).

- Toxo IgG () si Toxo IgM echivoc – reprezinta posibilitatea unei infectii acute (nu poate fi
exclus un rezultat fals pozitiv). Se recomanda testarea unei noi probe peste 1 saptamana.

- Toxo IgG () si Toxo IgM (+) - reprezinta posibilitatea unei infectii acute (nu poate fi
exclus un rezultat fals pozitiv). Se recomanda testarea unei noi probe peste 2-3 saptamani.

- Toxo IgG echivoc si Toxo IgM () - reprezinta un status imun incert. Se recomanda testarea
unei noi probe peste 1 saptamana.

- Toxo IgG echivoc si Toxo IgM echivoc - reprezinta un status imun incert. Se recomanda
testarea unei noi probe peste 1 saptamana.

- Toxo IgG echivoc si Toxo IgM (+) - reprezinta posibilitatea unei infectii acute. Se recomanda
testarea unei noi probe peste 2-3 saptamani ; daca pe noua proba se obtin rezultate identice sau
IgG devine pozitiv se va recomanda confirmarea infectiei recente intr-un centru de referinta.

- Toxo IgG pozitiv (+) si Toxo IgM echivoc - reprezinta existenta unei infectii in antecedente
sau un rezultat fals echivoc pentru IgM. Se recomanda efectuarea testului de aviditate IgG din
acelasi ser.

 - Toxo IgG (+) si Toxo IgM (+) – reprezinta posibilitatea unei infectii recente (in decursul
ultimilor 2 ani). Se recomanda efectuarea testului de aviditate IgG din acelasi ser; daca se va
obtine un index scazut se va recomanda confirmarea infectiei recente intr-un centru de referinta
(alternativ se poate testa o noua proba peste 2-3 saptamani, pentru evidentierea unei modificari
semnificative a titrului anticorpilor IgG).

Limite si interferente
Diagnosticul de infectie recenta cu Toxoplasma gondii nu trebuie sa se stabileasca niciodata pe
baza unui singur rezultat pozitiv pentru anticorpii anti-Toxo - IgM, datorita persistentei
indelungate a acestui tip de anticorpi la unii pacienti si  posibilitatii prezentei de anticorpi IgM
“naturali” fata de antigenele Toxoplasmei, in absenta infectiei.
Anticorpii de tip IgM sunt detectati de obicei la pacientii cu infectie primara recenta,
dar pot fi intalniti si  la cei cu infectii reactivate sau secundare.
Cea mai buna metoda pentru diagnosticul infectiei fetale este PCR din lichidul amniotic,
care are o sensibilitate de 83-97.5% si  o specificitate de 100% la gravidele care au prezentat
seroconversie in cursul sarcinii.
Probele recoltate intr-un stadiu precoce al infectiei acute pot sa nu contina niveluri
detectabile de anticorpi IgM.
La unii pacienti anticorpii IgM pot sa dispara precoce, in decurs de 3 saptamani de la
debut. La acesti pacienti sunt utile determinarile IgG in dinamica.
Pacientii avand corioretinita activa indusa de Toxoplasma gondii nu prezinta de obicei anticorpi
IgM detectabili.
Prezenta sau absenta anticorpilor specifci nu poate fi folosita pentru a evalua eficacitatea
tratamentului.Rezultatele pozitive obtinute la pacientii care au primit produse de sange in
decursul ultimelor luni pot sa nu fie valide.
La pacientii imunodeprimati rezultatele obtinute trebuie interpretate cu prudenta,
deoarece acestia prezinta de obicei titruri scazute de anticorpi IgG, iar anticorpii IgM pot fi
nedectabili.
Anticorpii heterofili prezenti in serul pacientilor pot interactiona cu imunoglobulinele incluse in
componentele kit-ului si  da rezultate neconcludente la determinarea prin chemiluminiscenta.

Virusul rubeolei – Anticorpi IgM

Informatii generale

Virusul rubeolei este  un togavirus cu ARN monocatenar care determina una din infectiile
exantematoase ale copilariei. Infectia se produce predominant in lunile de iarna si primavara,
subiectii umani fiind singurele gazde cunoscute ale virusului. Modul de transmitere a bolii este
direct si aerogen (prin secretii nazofaringiene). Perioada de incubatie este de 2-3 saptamani.

Infectia are de obicei o evolutie benigna si este frecvent subclinica. In cazurile

simptomatice, tabloul clinic include febra, eruptie maculo-papulara adesea discreta si de
scurta durata, limfadenopatii, posibil coriza si conjunctivita. Adenopatia rubeolica (tipic in
regiunea occipitala, retro- si submastoidiana, laterocervicala si submaxilara) constituie un
semn constant al bolii, fiind adesea singura ei manifestare. Hemoleucograma indica de obicei
neutropenie, iar in formula leucocitara este caracteristica aparitia de plasmocite si celule Türk,
a caror proportie poate ajunge la 5-19%. Infectia confera imunitate pe toata durata vietii 1;7.
 Infectia cu virusul rubeolei are consecinte foarte grave in cazul in care este contractata
in cursul primelor patru luni de sarcina. Daca gravida nu prezinta imunitate, exista un risc mare
de afectare embriofetala. Rubeola congenitala determina aparitia unor defecte severe, multe
dintre acestea fiind permanente, afectand dezvoltarea ulterioara: cataracta, surditate,
hepatosplenomegalie, retard psihomotor, anomalii osoase, cardiopatii, neuropatii.
Consecintele patologice asupra fatului si nou-nascutului depind de teratogenitatea virusului si
de varsta gestationala la care s-a contractat infectia. Este unanim acceptat faptul ca riscul
scade odata cu cresterea varstei gestationale; astfel riscul este maxim in cursul primelor doua
luni de sarcina (40-60%) si scade progresiv in lunile patru si cinci (10-20%). Studiile au
demonstrat faptul ca infectia fetala este rara dupa trimestrul II de sarcina 1;2;4;7.

In cursul infectiei acute, virusul infecteaza placenta si poate fi transmis la fat.

Expunerea secundara la virus sau reinfectia se asociaza extrem de rar cu transmiterea
intrauterina a virusului, indicand faptul ca imunitatea mamei (dobandita natural sau indusa
prin vaccinare) confera protectie impotriva infectiei in utero. Infectia primara a mamei poate
avea urmatoarele consecinte: a) absenta infectiei la embrion; b) resorbtia embrionului (doar in
cursul primelor saptamani de sarcina); c) avort spontan; d) moartea fatului in utero; e) infectia
placentei fara afectarea fatului; f) afectarea concomitenta a placentei si fatului 1;4.

Testele serologice reprezinta un instrument important in diagnosticul si monitorizarea

infectiei acute. Astfel, primul raspuns umoral la infectie este reprezentat de anticorpii
specifici de tip IgM care sunt detectati in majoritatea cazurilor la cateva zile de la aparitia
exantemului, atingand un maximum dupa 2-3 saptamani de la debut. Nivelurile IgM incep sa
scada dupa 36-70 zile, fiind rar detectate dupa 180 zile (in cazuri izolate, pana la 1 an).

Anticorpii specifici de tip IgG apar de obicei dupa aproximativ 1 saptamana de la

generarea anticorpilor IgM; nivelul acestora creste rapid atingand un platou la 6-10 saptamani
de la debutul bolii, dupa care scad progresiv la un titru (15-200 UI/mL)  care se mentine toata
viata. Reinfectia, care este complet asimptomatica, este insotita de cresteri moderate ale
anticorpilor IgG2;4;5.

Introducerea vaccinului antirubeolic in 1969 a avut un impact major asupra numarului

de infectii congenitale. Cu toate acestea continua sa apara epidemii de rubeola. Prevalenta
femeilor neimunizate in randul populatiilor vaccinate este in jur de 1.8%, in timp ce la
populatiile nevaccinate poate depasi 40%.

Luand in considerare datele prezentate reiese importanta efectuarii screening-ului 

pentru determinarea statusului imun matern. Deoarece vaccinul antirubeolic este
contraindicat la femeile  gravide (risc teoretic, deoarece nu s-a demonstrat teratogenitatea
virusului atenuat continut in vaccin) si la cele care pot deveni gravide in urmatoarea luna dupa
vaccinare, se recomanda ca screening-ul sa fie efectuat inainte de conceptie, iar femeile
neimunizate sa poata beneficia de vaccin1;2.

Pregatire pacient - testele nu necesita o pregatire prealabila4.

Specimen recoltat - sange venos4.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator 4.

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare4.

Volum proba - minim 1mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi)4.
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat4.

Stabilitate proba - serul separat este stabil cateva ore la temperatura camerei 18-30ºC; cateva
zile la 2-8ºC ; perioada mai indelungata la –20ºC. Centrifugati specimenele decongelate si
utilizati supernatantul. Evitati congelare/decongelare repetata4.

Metode de lucru:
 imunoenzimatica cu detectie prin chemiluminiscenta
 imunochimica cu detectie prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)
 imunochimica prin tehnica ELFA (enzyme-linked immunofluorescence assay) (doar
pentru anticorpii IgM )4.
Valori de referinta -.difera in functie de metoda de lucru4.

Rubeola IgG
1. imunoenzimatica cu detectie prin chemiluminiscenta
< 5 UI/mL:                Negativ
≥ 5 dar <10 UI/mL:  Echivoc
≥10 UI/mL:               Pozitiv

2. ECLIA
<10 UI/mL:   Negativ
>=10 UI/mL: Pozitiv.

Rubeola IgM
1. imunoenzimatica cu detectie prin chemiluminiscenta – Rubeola IgM: Negativ

2. ECLIA
<0.80 Index      : Negativ
0.80 – 1: Index:   Echivoc
≥1 Index:            Pozitiv.

3. ELFA
<0.80 Index      :     Negativ
0.80 – 1.2: Index:   Echivoc
≥1.2 Index:                Pozitiv.

Interpretarea rezultatelor

Determinarea statusului imun:

Rubeola IgG :

negativ – imunitate absenta; in cazul pacientelor gravide se va repeta recoltarea pentru

determinarea anticorpilor IgG in saptamanile 16-18 de sarcina, chiar in absenta unei expuneri
cunoscute la virusul rubeolei3;6;

echivoc – se recomanda repetarea determinarii dupa o saptamana;

pozitiv - indica infectie in antecedente/vaccinare/infectie recenta. Se recomanda efectuarea

anti-rubeola IgM din acelasi ser; obtinerea unui rezultat negativ confirma infectia in
antecedente si prezenta statusului imun3;4;6.
Diagnosticul infectiei recente

O crestere de 2 ori a nivelului anticorpilor IgG in seruri perechi obtinute la interval de 14-21 zile
confirma infectia recenta.

Un rezultat pozitiv pentru anticorpii IgM este de asemenea sugestiv pentru infectia recenta,
dar instituirea masurilor clinice nu trebuie sa se faca pe baza unei singure determinari 1.

Diagnosticul infectiei congenitale

Deoarece serul copiilor normali contine anticorpi IgG transferati pasiv de la mama, diagnosticul
de rubeola congenitala se stabileste pe evidentierea anticorpilor IgM. Acestia sunt depistati in
100% din cazuri in primele 5 luni de la nastere (in majoritate cazurilor in primele 3 luni).
Frecventa acestora scade dupa cum urmeaza: 60% la varsta de 6-12 luni, 40% la varsta de 12-
18 luni; rar detectabili dupa varsta de 18 luni2.

Monitorizarea post-vaccinala

Anticorpii IgM apar la 80% din pacientii vaccinati in primele 3 saptamani de la vaccinare 4.
Anticorpii IgG sunt de regula detectati la 4-6 saptamani de la data vaccinarii si persista toata
viata2.

Limite si interferente

Absenta anticorpilor IgM la nastere nu exclude diagnosticul de rubeola congenitala.

Rubeola neonatala, este o conditie clinica rara, dar trebuie luata in considerare daca anticorpii
IgM nu se pozitiveaza in perioada postnatala imediata, ci mai tarziu.

Rezultate fals pozitive pentru rubeola IgM pot sa apara dupa mononucleoza infectioasa, infectii
cu parvovirus B19 si posibil alte infectii  cu virusuri de tip herpetic; au fost raportate si la
gravide, datorate unor reactii incrucisate cu alte virusuri (CMV, rujeolic) 4.

Anticorpii heterofili prezenti in serul pacientilor pot interactiona cu imunoglobulinele incluse 

in componentele kit-ului si da rezultate neconcludente la determinarea imunoenzimatica cu
detectie prin chemiluminiscenta4.  

Bibliografie

1. Ann M.Gronowski. Prenatal Screening and Diagnosis of Congenital Infections. In Handbook

of Clinical Laboratory Testing During Pregnancy. Totowa, NJ: Humana Press ed. 2004; 264-266.

2. Felicity T.Cutts, et.al. Guidelines for Surveillance of Congenital Rubella Syndrome and
Rubella. www.who.int/pdf/ 2000. Ref Type: Internet Communication

3. Hans W.Doerr.Viral Diseases. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of

Clinical Laboratory Results. Lothar Thomas. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt
/Main, Germany,1 ed. 1998, 1253-1254.

4. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog
5. Laboratory Corporation of America.Directory of Services and Interpretive Guide. Rubella
Antibodies IgM. www.labcorp.com 2010. Ref Type: Internet Communication

6. Lothar Thomas. Prenatal monitoring. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment

of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany,1
ed. 1998;1117.

7. Marin Voiculescu. Rubeola. In Boli infectioase-clinica si epidemiologie. Editura Medicala,

Romania ed. 1981, 516-525.