Analiza unor aspecte economice necesare pentru înţelegerea politicilor de mediu

Dr. Alexandru Pătruți

Asistent Universitar la Academia de Studii Economice, București
Departamentul de Relații Economice Internaționale
Facultatea de Relații Economice Internaționale
Adresă: Piața Romană, nr. 6, Sector 1, 010374, România
Tel: +4.021.319.19.00
E-mail: alexandru.patruti@rei.ase.ro

Abstract

Problemele ecologice sunt din ce în ce mai des vehiculate de populaţie şi îşi găsesc actualmente locul
pe agendele decidenţilor politici. Întrebarea de bază care apare în aceste circumstanţe este dacă sunt sau nu
tezele ecologiste compatibile cu teoria economică. Problematica de mediu trebuie trecută prin filtrul analizei
economice şi politicile de mediu trebuie radiografiate în baza costurilor şi beneficilor generate. Rezultatul
studiului subliniază necesitatea unui cadru teoretic alternativ pentru tratarea poluării ca şi conflict
interpersonal între mai mulţi indivizi ce urmăresc utilizarea aceleiaşi resurse rare.

Cuvinte cheie: politici de mediu, tragedia comunelor, drepturi de proprietate, externalități, costuri sociale,
bunuri economice, calcul economic, taxă de mediu.

JEL Classification: B53, D90, E21, E43, O10, O16, O43.

Introducere

Devine evident faptul că în ultimele decenii ecologia, sub toate formele sale de la conservarea
ecosistemelor la managementul durabil, capătă o influenţă din ce în ce mai mare asupra vieţii
cotidiene. Diverse grupări ecologiste apar aproape în fiecare zi şi emit fel de fel de teorii cu privirea la
necesitatea protejării mediului în care trăim. Se poate spune că nu numai opinia publică a fost
receptivă la aceste idei, deoarece ele apar frecvent şi în agenda politică a diverselor partide. Tocmai
datorită acestor motive, este necesar ca cele mai des întâlnite teze ecologiste să fie analizate din
perspectivă economică. Articolul de faţă îşi propune să realizeze această analiză, în special pentru a
alcătui o îmbinare a diverselor teorii economice dispersate sub forma unui cadru general, dar şi pentru
a aduce un plus de claritate în ceea ce se numeşte uzual „economia mediului”.
Obiectivul principal al lucrării este de a propune, pe baza analizei literaturii de specialitate, un
model economic mai bun pentru a trata problematica mediului înconjurător. Trecând prin teoriile lui
Pigou şi Coase cu privire la mediul înconjurător şi ajungând la propunerile unor economişti ca Block
şi Rothbard, se va sublinia necesitatea unei mai bune definiri şi implementări a drepturilor de
proprietate privată. Pentru a sublinia concluziile propuse în partea teoretică, articolul va cuprinde un
studiu de caz care va analiza câteva date empirice cu privire la costurile politicilor de mediu în Europa.

Acest articol a fost publicat în Revista Oeconomica, vol. 2012, nr. 2, pg. 61-81, 2012, ISSN 1223-0685.
 Având în vedere faptul că lucrarea va avea atât o dimensiune teoretică cât şi una practică,
cantitativă, metodologia va varia în concordanţă. Pentru realizarea părţii teoretice se va utiliza studiul
literaturii de specialitate şi analiza critică, prin integrarea problematicii de mediu în teoria economică.
Pe de altă parte, studiu de caz se va realiza pe baza colectării şi prelucrării datelor statistice din
sursele publice oficiale. Pentru a avea o privire de ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor de
mediu se vor folosi diverse grafice şi tabele.
Articolul va cuprinde două secțiuni principale, fiecare împărțită la rândul ei în mai multe
subsecțiuni. Prima secțiune principală va trata problematica poluării şi a protejării mediului
înconjurător din perspectivă strict economică. În acestă primă parte se va trece în revistă literatura de
specialitate şi se va sublinia necesitatea unei mai bune delimitări şi implementări a drepturilor de
proprietate privată. Se va oferi de asemenea o abordare uşor diferită de cea „mainstream”, respectiv
tratarea poluării ca şi conflict interpersonal între doi indivizi care doresc să folosească aceeaşi resursă
rară în scopuri diferite.
Al doua secțiune este un studiu de caz care evidenţiază veniturile şi cheltuielile politicilor de
mediu în ţările europene, în comparaţie cu alte state dezvoltate. Astfel se arată că majoritatea
veniturilor provin din taxele pe combustibili şi pe autovehicule (taxe care au avut o tendinţă de
creştere), în timp ce majoritatea cheltuielilor reprezintă sumele necesare întreţinerii birocraţiei de
mediu. Deşi costurile monetare ale politicilor de mediu nu sunt cele mai ridicate din categoria
politicilor de stat, ele sunt departe de a fi nesemnificative.
În esenţă, articolul îşi propune, pe baza argumentării economice, să arate că poluarea nu este
în mod necesar un eşec al pieţei, ci un eşec al definirii şi punerii în practică a drepturilor de
proprietate. Pentru a ajunge la aceste concluzii se va folosi metodologia mai sus menţionată.

1. Aspecte economice ale politicilor de mediu şi efectele pe care acestea le au asupra

activităţii productive

În această primă secţiune a articolului voi încerca aplicarea analizei economice asupra
problematicii de mediu. Este interesant de văzut dacă ştiinţa economică poate oferi soluţii la
majoritatea problemelor ecologice care sunt momentan în centrul atenţiei publice. Mai mult, mişcarea
ecologistă a propus practic o viziune prin care activitatea economică productivă, în special industria,
este considerată dăunătoare mediului înconjurător şi trebuie prin urmare întreprinse eforturi pentru a
„face ceva”1 în această privinţă. În paragrafele următoare voi prezenta pe scurt unele dintre cele mai
influente teorii economice cu privire la problema protejării mediului, dar şi câteva teorii ecologice care
au influenţat viziunea economică. De asemenea, voi încerca să arăt că teoria economică coerentă se
poate aplica la problematica de mediu, piaţa liberă fiind probabil cel mai bun mecanism de soluţionare
a diverselor probleme ecologice actuale.

1
Sintagmă folosită uzual pentru a sugera necesitatea intervenţiei guvernamentale. Foarte rar acțiunea privată este
văzută ca o opţiune viabilă în acest sens.
1.1. Tragedia Comunelor

Am ales să fac referire la lucrarea „Tragedia Comunelor”, a lui G. Hardin datorită impactului
pe care aceasta l-a avut atât asupra publicului cât mai ales în cercurile academice. Sintagma „tragedia
comunelor” este invocată aproape în fiecare discuţie economică în care vine vorba despre degradarea
mediului înconjurător. Deosebit de interesant este că Garett Hardin, cel care a scris celebrul articol a
fost profesor de biologie şi nu economist.
În lucrarea sa, Hardin (1968, pag. 2) pleacă de la ipoteza că într-o lume finită din punct de
vedere fizic, creşterea populaţiei într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat trebuie să tindă la
zero. Pentru a susține ipoteza, acesta propune două argumente: (1) este imposibil matematic să
maximizezi două variabile în acelaşi timp şi (2) există un anumit nivel minim de energie necesar unui
organism viu (numărul de calorii) – consumul de energie per persoană implicit va scădea odată cu
maximizarea populaţiei. De aici, Hardin (1968, pag. 3) ajunge la concluzia că numărul optim al
populaţiei trebuie să fie sub nivelul maxim, dar recunoaşte că acest optim este extrem de greu, dacă nu
imposibil, de determinat.
Partea interesantă în lucrarea lui Hardin (1968, pag. 4) este cea în care, ca ecologist, încearcă
să arate că mâna invizibilă a lui Adam Smith dă greş în privinţa poluării. Pentru a da un exemplu în
acest sens el sugerează următorul scenariu clasic. Există o păşune comună în care diverşi crescători de
vite îşi pasc cirezile. Fiecare crescător de vite îşi face următorul raţionament de utilitate – dacă mai
cumpără o vită va avea toate beneficiile de pe urma încă unui exemplar (mai mult lapte, mai multă
carne), în schimb costul cu privire la păşunat se împarte asupra tuturor crescătorilor de vite. Prin
urmare toţi crescătorii de vite îşi vor maximiza numărul de vite până când păşunea va fi distrusă.
Această situaţie este cunoscută – sub numele de „tragedia comunelor”.
În viziunea unui economist, singurul lucru pe care poate să îl sugereze acest scenariu este
apariţia efectelor perverse intrinseci proprietăţii publice2. Soluţia economică este relativ simplă –
necesitatea ca respectiva parcelă să fie dată în proprietatea cuiva. Dacă, spre deosebire de situaţia
precedentă, fiecare crescător de vite ar avea bucata lui de păşune, devine evident că nici un crescător
nu ar maximiza fără discernământ numărul de vite pe parcela sa. Cu toate acestea G. Hardin (1968,
pag. 6) nu consideră că implementarea drepturilor de proprietate privată reprezintă o soluţie, sugerând
fugitiv că drepturile de proprietate abat oarecum discuţia, dar „aerul şi apa nu pot fi îngrădite”.
Continuă raţionamentul sugerând că este nevoie de intervenţia guvernamentală prin taxare sau prin
reglementări administrative datorită faptului că instituţia proprietăţii private favorizează poluarea şi că
legea3 nu poate să ţină pasul cu problematica poluării. Hardin concluzionează că poluarea este o

2
Subliniez că aici referirea se face mai degrabă la proprietatea de stat şi nu la asociaţii private voluntare unde
proprietarii decid să folosească parcelele în comun.
3
Referindu-se probabil la acţionarea poluatorului în instanţă deoarece sugera anterior necesitatea intervenţiei în
economie prin legislaţie administrativă.
funcţie a „suprapopulării” şi că odată cu creşterea numărului de oameni procesul de reciclare4 natural
nu mai poate face faţă problemei. Prin urmare în viziunea lui creşterea populaţiei trebuie limitată prin
diverse mijloace (prin educaţie şi administrativ).
Dacă cu privire la existenţa unui optim al populaţiei raţionamentul pare la prima vedere
corect , nu putem fi însă de acord cu afirmaţia lui Hardin cum că drepturile de proprietate nu ar
5

modifica semnificativ o situaţie de tipul tragediei comunelor. Din faptul că în prezent este relativ mai
complicat să delimitezi clar drepturile de proprietate cu privire la aer şi apă nu rezultă sub nici o formă
că o asemenea acţiune nu se poate întreprinde. M. Rothbard (1997, pag. 144) arată în lucrarea sa că
istoric au existat propuneri legale cu privire la diverse modalităţi de delimitare a acestor drepturi de
proprietate. Mai mult, chiar dacă până în momentul actual nu ar fi existat nici o tentativă de a aplica
drepturi de proprietate privată asupra aerului sau apei, nu însemnă că omenirea este incapabilă de aşa
ceva, respectiv că ar exista o problema insurmontabilă în acest demers.
Pentru a demonstra cum funcţionează drepturile de proprietate propun să revedem exemplul
anterior al lui Hardin. Presupunem că păşunea mai sus menţionată este dată în proprietatea
crescătorilor de vite. Aceste drepturi de proprietate asupra păşunii ar deveni în mod normal
tranzacţionabile iar fiecare parcelă de păşune ar căpăta o valoare de piaţă, respectiv preţul pe care l-ar
obţine proprietarul dacă ar vinde parcela. Astfel, dacă un crescător de vite ar cumpăra atâtea vaci încât
iarba de pe păşunea sa ar fi epuizată, valoarea acelei parcele ar scădea dramatic şi proprietarul ar suferi
un cost. Pe de altă parte, crescătorul ce va deţine o parcelă unde iarba va fi abundentă, va avea o
valoare de piaţă a proprietăţii mai mare şi va putea să o vândă sau să o închirieze la un preţ ridicat. Ce
doresc să subliniez aici este că prin intermediul drepturilor de proprietate s-ar crea stimulente
economice puternice pentru a evita deteriorarea mediului (datorită valorii de capital a proprietăţii), iar
tragedia comunelor în varianta lui Hardin ar fi rezolvată.
Astfel, din punctul meu de vedere, ce trebuie reţinut din lucrarea „Tragedia Comunelor” nu
este necesitatea limitării populaţiei ci consecinţele perverse care apar ca urmare a lipsei unei
delimitări clare a drepturilor de proprietate privată sau a nepunerii în aplicare a acestora.

1.2. Influenţa lui Coase şi a lui Pigou asupra teoriei economice

Ramura economiei care se ocupă cu consecinţele asupra mediului – în engleză „environmental

economics” – se bazează în mare parte pe teoria externalităţilor şi pe maximizarea „valorii sociale” a
utilizării resurselor. Această perspectivă economică a fost influenţată de cartea lui A.C. Pigou (1920)
„The Economics of Welfare”.
Din punct de vedere economic, externalităţile sunt costuri sau beneficii, rezultate ca urmare a
unei tranzacţii, suferite de către terţe părţi care nu participă la tranzacţia respectivă şi care nu sunt

4
Degradarea naturală a substanţelor nocive.
5
Deşi ar apărea probleme etice majore cu privire la orice tentativă de limitare a numărului de naşteri pe cap de
locuitor.
reflectate în preţ. Dacă externalităţile iau forma unor costuri (ex. poluarea) acestea se consideră
externalităţi negative, iar dacă iau forma unor beneficii (ex. transferul „know how-ului ”) se consideră
externalităţi pozitive. Ideea de baza a teoriei lui Pigou, ulterior amendată de R. Coase, este că în cazul
în care efectele negative ale poluării nu sunt reflectate în costuri apare o ineficienţă socială în alocarea
resurselor la nivel macroeconomic (Cordato 2004). Această alocare ar fi optimă în cazul unui echilibru
general în condiţiile concurenţei perfecte (Cordato 1997).
Astfel, urmând acest fir logic (Cordato 1997), pentru a maximiza valoarea producţiei la nivelul
societăţii, poluatorii ar trebui să fie constrânşi să includă valoarea externalităţilor negative (în cazul de
faţă daunele cauzate prin poluare) în preţul produsului. În acest fel se va produce o realocare eficientă
a resurselor deoarece pe piaţă va fi mai puţin din bunul poluant şi mai mult din celelalte bunuri, iar
societatea per ansamblu va beneficia. Soluţia clasică la această problemă este „taxa pigouviană” care
se aplică poluatorului şi este egală cu valoarea externalităţii negative, deoarece costul privat al
activităţii de piaţă nu include costul social al respectivei activităţi. Taxa este astfel menită să corecteze
piaţa și sa ducă la alocarea eficientă a resurselor.
R. Coase, pe de altă parte, plecând de la teoria lui Pigou6 introduce idea costurilor de
tranzacţionare. Acesta afirmă în influentul său articol (Coase 1960) – „The Problem of Social Cost”
că în cazul în care sistemul de preţuri ar funcţiona fără costuri în ultimă instanţă nu ar mai conta
delimitarea drepturilor legale deoarece rezultatul ultim – alocarea resurselor la nivelul societăţii – ar fi
acelaşi. Pentru a sugera această idee Coase (1960, pag. 7) dă un exemplu de situaţie în care indiferent
dacă poluatorul este constrâns să plătească sau nu, rezultatul final în termeni de alocare a resurselor e
aceleași. Totuşi, Coase sugerează că în realitate există costuri de tranzacţionare mari – de exemplu
găsirea vânzătorilor potriviţi, negocierea, realizarea contractului, inspecţia bunurilor şi serviciilor etc.
– costuri datorită cărora delimitarea iniţială a drepturilor legale devine importantă7. Astfel, dacă aceste
drepturi nu sunt bine delimitate iniţial, costurile de tranzacţionare pot fi atât de mari încât
recombinarea titlurilor de proprietate pe piaţă devine excesiv de costisitoare. În acest caz
„aranjamentul optim” al titlurilor nu va fi atins şi valoarea producţiei societăţii va fi suboptimă.
De asemenea Coase (1960, pag. 11) argumentează că nu avem motive temeinice să
considerăm că intervenţia guvernamentală e în mod necesar binevenită, sugerând chiar că „intervenţia
extensivă poate duce la protejarea celor responsabili pentru efectele negative”. Soluţia propusă de
Coase (1960, pag. 17) pare să fie o abordare de la caz la caz luând în calcul productivitatea socială a
alternativelor existente, mai exact comparând detrimentul datorat poluării cu beneficiul cauzat de
producerea bunurilor şi serviciilor respective. Din punct de vedere procedural Coase afirmă că „în

6
Am făcut această afirmaţie deoarece Coase păstrează aceeaşi viziune utilitaristă a maximizării valorii producţiei
la nivel social (Coase 1960).
7
Deşi Coase nu sugerează nici un fel de principiu etic pe baza căruia aceste drepturi de proprietate ar trebui
delimitate.
cazul în care judecătorii nu acţionează foarte prostesc” legea „common law8” în vigoare ar da rezultate
economice mult mai bune decât aplicarea unei legislaţii rigide.
Deşi la prima vedere teoria lui R. Coase pare foarte elegantă, la o analiză mai amănunţită se
poate vedea că suferă de anumite slăbiciuni. Prima dintre ele este afirmaţia sa cu privire la faptul că în
lipsa costurilor de tranzacţionare nu contează distribuţia iniţială a drepturilor de proprietate. Poate că
nu contează ca şi rezultat final la nivelul societăţii, dar în mod cert contează pentru indivizii implicaţi
în problema respectivă (Rothbard 1997). Pentru locuitori unui cartier este o mare diferenţă între
situaţia în care industriaşul care le poluează proprietatea este forţat să le plătească daune spre
deosebire de situaţia în care ei trebuie să îi plătească industriaşului o sumă de bani pentru ca acesta să
îşi achiziţioneze o tehnologie mai puţin poluantă.
A doua slăbiciune a teoriei este că presupune costurile ca fiind obiective şi măsurabile.
Costurile pe de altă parte sunt subiective şi conceptual imposibil de măsurat (Rothbard 1997; Cordato
2004). Costurile pot să aibă, şi de multe ori au, o componentă psihologică9. Un individ poate fi ataşat
de un bun din diverse motive sentimentale, nedorind tranzacţionarea lui pe piaţă. Costul deteriorării
acestui bun din cauza unei terţe părţi pare să fie imposibil de estimat obiectiv. Cu atât mai mult, ideea
de agregare a costurilor mai multor indivizi pentru a determina costul social e şi mai problematică,
deoarece presupune o însumare a unor lucruri ce conceptual nu se pot însuma (Buchanan 1969;
Rothbard 1997; Cordato 2004).
Ultima problemă care reiese din teoria lui Coase (mai mult sau mai puţin pe linia Pigou) este
că soluţia propusă de el implică compararea beneficiului privat marginal rezultat ca urmare a unei
activităţi productive cu costul social determinat de aceasta. Mai exact, acest lucru presupune, pe lângă
o agregare la nivelul costurilor, o comparație interpersonală a utilităţii (Cordato 2004). Utilitatea este
totalmente subiectivă (Rothbard 2009) de unde rezultă faptul că nu putem să facem o comparaţie între
utilitatea a două sau mai multe persoane.
Spre deosebire de „taxa pigouviană” care reiese din teoria lui Pigou, teoria mai sus menţionată
a lui R. Coase a dus la crearea unui alt mecanism de intervenţie (poate chiar mai pervers decât
taxarea), respectiv Drepturile Negociabile de Emisie (DNE-uri). Acestea au apărut mai degrabă ca şi
consecinţă a exprimării mai puţin fericite a lui Coase cu privire la drepturile de proprietate. După cum
am evidențiat mai devreme, acesta afirmă că în lipsa costurilor de tranzacționare distribuția inițială a
drepturilor de proprietate nu este importantă din punct de vedere al alocării resurselor.10. Astfel,
ignorând drepturile de proprietate existente, DNE-urile presupun, pe linia teoretică a lui Pigou ce
implică existenţa unui optim al distribuţiei unei resurse11, crearea şi distribuirea unor drepturi de emisii

8
Referitor la „nuisance law”. Din nefericire nu pare să existe o traducere satisfăcătoare în limba română.
9
Foarte important în acest caz este costul de oportunitate, definit ca satisfacţia care a pierdut-o un decident
alegând un bun/serviciu în detrimentul altuia. Este clar că această satisfacţie există strict în mintea decidentului
respectiv, fiind un proces subiectiv (Buchanan 1969).
10
Vezi pag. 5 a prezentei lucrări.
11
Nivel optim pe care Coase nu îl propune în lucrarea sa.
de substanţe poluante. Procesul implică următoarea desfășurare (Cordato 1997): Se stabileşte un nivel
„optim” de emisii în conformitate cu anumite criterii politice12 şi se emit DNE-urile. Drepturile se
distribuie industriilor lăsând posibilitatea acestora să le tranzacţioneze. Sistemul ar trebui să îi
avantajeze pe cei care poluează mai puţin, deoarece aceştia pot să vândă DNE-urile în exces obținând
un câştig net. Cu toate acestea, problema centrală este că DNE-urile dau explicit dreptul legal
posesorilor acestora să polueze, respectiv să degradeze proprietatea şi sănătatea celorlalţi indivizi.
Astfel, nici acest mecanism nu rezolvă conflictul interpersonal. E relativ clar că pe un oarecare
rezident al unui cartier îl interesează extrem de puţin dacă fabrica din vecinătate emite gaze poluante
cu sau fără DNE-uri.
Din aceste motive propun o abordare economică diferită a problemelor legate de degradarea
mediului prin intermediul poluării, abordare ce va fi detaliată în subsecțiunile următoare ale
prezentului articol.

1.3. Teoria distrugerii resurselor naturale şi viziunea economică a lui Carl Menger

În ultimele decenii, o idee a ecologiştilor a prins rădăcini în modul de gândire al populaţiei şi a

fost inclusiv folosită pentru a influenţa politicile publice. Aceasta este eterna teză (Reisman 2001)
conform căreia (a) există un stoc finit de resurse (dat de către natură) şi (b) activitatea economică
consumă treptat din acest stoc finit până când acesta se va termina (şi va urma inevitabila
deşertificare). Acesta a fost inclusiv ideea după care s-a creat sloganul „Stinge, Închide, Reciclează”.
Este interesant că această idee a ecologiştilor, deşi la prima vedere pare intuitiv corectă, este
falsă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, dacă o analizăm din punct de vedere strict fizic,
nimic nu dispare sau se distruge ci totul se transformă - respectiv aceleaşi elemente chimice se vor găsi
în alte combinaţii. De asemenea, dacă ne gândim cât la sută din volumul planetei Pământ este folosit
actualmente în procesele productive umane, este clar că vom avea de-a face cu un procent insignifiant.
Mă refer aici la faptul că activitatea umană de exploatare se desfăşoară, după cum menţionează
Reisman (2001), pe „aproximativ 30% din scoarţa terestră care nu este acoperită de apă şi la adâncimi
care se măsoară în picioare nu mile”. Astfel, din punct de vedere fizic putem observa că (a) activitatea
umană la nivelul Pământului pare să fie strict neglijabilă şi (b) materia primă (elementele chimice
exprimate în volumul total al planetei) dată de natură pare să fie uriaşă în comparaţie cu capacităţile
umane actuale de exploatare.
Cu toate acestea, nu viziunea fizică asupra afirmaţiei ecologiste este centrală pentru scopul
acestei lucrări, ci viziunea economică. Tocmai din acest motiv, deosebit de interesantă este
confruntarea tezei ecologiste cu privire la consumul stocului finit de resurse cu concepţia lui Carl
Menger cu privire la bunurile economice.

12
De exemplu cifrele propuse de Strategia 2020 a U.E. sub domeniul Energie şi schimbări climatice par mai
degrabă un joc de cuvinte (20/20/20 – Strategia 2020) decât rezultatul unui proces ştiinţific.
 Astfel, în viziunea lui Menger (2007, pag. 52) un obiect/lucru este considerat util de către
oameni numai în cazul în care apare o legătură cauzală între respectivul obiect şi satisfacerea unei
nevoi umane. Mai exact, conform lui Carl Menger (2007, pag. 53) pentru ca un obiect/lucru să devină
un bun13, trebuie să existe simultan patru premise:
1. O nevoie umană.
2. Proprietăţi specifice care să facă bunul respectiv capabil de a fi adus într-o legătură
cauzală cu satisfacerea nevoii respective.
3. Cunoaşterea umană a acestei cauzalităţi.
4. Capacitatea umană de a controla şi manipula respectivul obiect/lucru în scopul satisfacerii
nevoii respective.
Pe baza definiţiei lui Menger putem face următorul raţionament. Din punct de vedere
economic este clar că un obiect devine un bun, numai şi numai în cazul în care există o nevoie pe care
poate să o satisfacă (condiţia 1). În caz contrar, respectivului obiect nu i se va acorda nici un fel de
valoare atâta timp cât nu poate fi direcţionat în nici un fel. Condiţia 2 se referă strict la caracteristicile
fizice care fac obiectul cu pricina capabil să satisfacă o nevoia umană. A treia condiţie este de
asemenea relativ evidentă, respectiv oamenii trebuie să cunoască legătura cazuală dintre nevoie şi
obiect. Petrolul a existat în natură sub formă minerală din totdeauna, dar abia spre sfârşitul secolului
19 a fost folosit pentru producerea carburantului. Din acest punct de vedere, petrolul a luat naştere ca
bun economic acum aproximativ o sută de ani când s-a descoperit că poate fi folosi ca şi carburant şi
nu în momentul în care s-au format rezervele de petrol (respectiv cu câteva milioane de ani în urmă).
De asemenea, conștientizarea legăturii cauzale nu este suficientă. Tehnologia existentă trebuie să ne
ofere posibilitatea de a exploata şi manipula respectivul bun (condiţia 4). Păstrând exemplul anterior,
dacă ştim actualmente că petrolul poate fi folosit pe post de carburant şi se descoperă depozite de
petrol în bazinele mărilor şi oceanelor care nu pot să fie exploatate cu tehnologia actuală – petrolul din
acele depozite nu este considerat bun economic. Acest lucru s-ar schimba, evident, dacă tehnologia ar
avansa.
Ideea de bază este însă că, în conformitate cu teoria lui Menger, din cele 4 premise necesare
pentru ca un obiect să devină un bun, numai a doua premisă depinde strict de natură (respectiv de
proprietățile fizice ale obiectelor). Restul premiselor sunt create de către om. Astfel, devine clar că un
obiect este considerat bun economic strict datorită nevoilor şi capacităţilor umane şi nu datorită naturii.
După cum spune Menger (2007, pag. 58): „caracteristica de bun nu este o proprietate inerentă în
lucruri”. Conştientizând acest fapt este esenţial să revenim la teza ecologiştilor menționată la începutul
acestei subsecțiuni - (a) există un stoc finit de resurse (dat de către natură) şi (b) activitatea economică

13
În concepţia lui Carl Menger bunurile se clasifică în funcţie de diversele stadii de producţie în care acestea
sunt folosite. Astfel există bunuri de ordinul întâi (bunuri de consum), bunuri de ordin doi, trei, patru etc.
(respectiv bunuri de capital de diferite ordine în funcţie de distanţa între bunul respectiv şi satisfacerea nevoii).
Resursele naturale la care fac referire ecologiştii sunt în general materiile prime, adică bunurile de ordin
superior. Acestea sunt incluse în clasificarea făcută de Menger (2007, pag. 55-68).
consumă treptat din acest stoc finit până când acesta se va termina (şi va urma deşertificarea). Atât
afirmaţia (a) cât şi afirmaţia (b) – din punct de vedere economic sunt a priori false. În primul rând
resursele nu sunt un dat de la natură ci îşi capătă mai degrabă caracteristica de bun datorită naturii
umane, prin intermediul cunoașterii şi dezvoltării bunurilor de capital cu scopul de a satisface nevoile
umane. Fără aceste caracteristici, resursele naturale ar fi totalmente inutile din acest punct de vedere.
În al doilea rând stocul (per ansamblu14) de bunuri economice istoric a crescut şi nu a scăzut. Astfel,
dacă la începuturile omenirii stocul iniţial de bunuri era format din câteva unelte rudimentare și bunuri
de consum care să asigure un nivel de subzistenţă, astăzi numărul de bunuri de consum şi de capital s-
a dezvoltat în mod exponenţial. Este adevărat că anumite resurse se pot epuiza, dar totalitatea
bunurilor economice a avut empiric o tendinţă evidentă de creştere în paralel cu progresul științei şi
tehnologiei15. Mai mult, printr-un sistem solid de garantare a proprietăţii private şi a libertăţii
economice piaţa liberă ar induce un puternic stimulent de conservare a resurselor naturale datorită
apariţiei valorii de capital a proprietăţii (Rothbard 1973), proces care a fost detaliat în cazul tragediei
comunelor.
În concluzie, putem spune că marota ecologistă cu privire la consumarea stocului de resurse,
cel puţin din punct de vedere economic, pare să fie o interpretare greşită a capacităţii umane de a
descoperi şi utiliza noi şi noi resurse pentru a-şi satisface nevoile.

1.4. Problema „imposibilității calculului economic în socialism” aplicată la conservarea

mediului înconjurător

Până în momentul de faţă discuţia s-a centrat pe evidenţierea neajunsurilor teoriilor economice
standard aplicate şi pe contrazicerea tezei ecologiste din punct de vedere economic. Cu toate acestea,
cele două curente mai sus enunţate, respectiv atât ecologiştii cât şi mulţi economiști, propun aceeaşi
soluţie universală – necesitatea intervenţiei statului pentru a „corecta greşelile pieţei”. În această
subsecțiune a prezentului articol voi încerca, plecând de la premiza că într-adevăr mediul ar trebui
protejat, să arăt că intervenţia statului nu numai că nu va rezolva problema, dar va crea costuri sociale
semnificative pentru populaţie.
Cu privire la teza conform căreia statul este un bun custode al mediului înconjurător, empiric
sunt atâtea dovezi încât aproape nu merită subliniată falsitatea afirmaţiei. În cadrul fostei URSS
dezastrele ecologice au mers de la dispariţia Mării Aral, la defrisările masive, până la Cernobâl (Block
2008). Pe de altă parte, SUA este indiscutabil mai puţin poluată decât Europa de Est (Block 2008).
Este clar că în asemenea cazuri nu se poate vorbi despre un „eşec al pieţei” ci despre un eşec al

14
Am folosit termenul de stoc de bunuri economice conștient de agregarea unor bunuri neomogene. Cu toate
acestea, sugerez că termentul este potrivit deoarece are sensul de totalitate a bunurilor economice.
15
Un exemplu tipic aici ar fi exterminarea bizonilor nord-americani. Cu toate acestea G. Reisman (1990, pag.
75) argumentează destul de convingător că acea exterminare a avut loc deoarece oamenii au considerat pur și
simplu că bizonii nu sunt suficient de folositori (pentru carne şi piele) pentru a fi repopulaţi şi crescuţi. Bizonii
aveau valoare doar dacă erau vânaţi pe preria deschisă, dar nu erau suficient de valoroşi pentru a fi crescuţi ca
restul subspeciilor din categoria bovinelor.
statului. Cu toate acestea, ce ar fi mult mai interesant de întreprins ar fi o analiză economică cu privire
la intervenţia statului.
În general, în astfel de probleme statul are la dispoziţie două modalităţi de acţiune –
naţionalizarea diverselor resurse16 sau intervenţii la nivelul preţului. Dacă statul va lua în proprietatea
sa orice resursă naturală se va produce automat o situaţie de tipul tragediei comunelor. Valoarea de
piaţă a respectivei resurse va dispărea, stimulentele indivizilor de a-şi amâna consumul pentru mai
târziu17 vor dispărea şi ele, iar toată lumea va încerca să consume cât mai mult într-un timp cât mai
scurt, ceea ce va duce la degradarea inevitabilă a resursei „protejate”.
Totuşi, mult mai interesant sunt aici de analizat intervenţiile la nivelul preţului. Ludwig von
Mises (1990) a demonstrat într-una din lucrările sale faptul că într-un sistem socialist calculul
economic nu se poate întreprinde. Deşi numeroşi economişti sunt de acord cu imposibilitatea
socialismului, puţini observă că acest argument se aplică la orice sector în care statul intervine. Astfel,
orice intervenţie a statului, inclusiv cu scopul de a conserva mediului înconjurător, va afecta
posibilitatea oamenilor de a face calcule economice, ducând la o alocare neadecvată a resurselor. Apar
şi se dezvoltă „insule de haos calculaţional într-un ocean al preţurilor de piaţă”(Rothbard 2009). Mai
mult, în viziunea lui Mises (1991, pag. 42-66), intervenţia statului are o componentă auto-potenţatoare
– datorită modului de funcţionare şi legăturilor dintre diferitele preţuri de piaţă – orice intervenţie
creează premiza pentru altă intervenţie. Friedrich von Hayek (1945) are meritul de a detalia acest
argument. Astfel în varianta sa, preţurile sunt comparate cu semnale care transmit informaţia. Prin
intermediul dinamicii preţurilor, participanţii la piaţă primesc informaţii cu privire la cantitatea,
calitatea, etc. a bunurilor respective. Mai mult, informaţia este transmisă eficient şi rapid – un exemplu
tipic este cazul în care într-o ţară producţia agricolă este afectată de lăcuste. Este evident că în cel mai
scurt timp preţul va creşte pentru a transmite această informaţie. Din acest motiv este important să
subliniăm că orice intervenţie la nivelul preţurilor va duce la haos calculaţional iar diverşii agenţi
economici vor lua decizii pe care într-o piaţă liberă nu le-ar fi luat. Acest lucru va duce inevitabil la
consecinţe perverse şi la alocarea sub-optimă a resurselor – dăunând în cazul nostru inclusiv protejării
mediului înconjurător (pretextului pentru care intervenţia statului a fost iniţial solicitată).
Din acest motiv, argumentez că, inclusiv în cazul în care tezele ecologiştilor cu privire la
degradarea mediului sunt adevărate, soluţia nu este intervenţia statului ci posibilitatea oamenilor de a-
şi exprima liberi preferinţele prin intermediul sistemului de preţuri. Orice altă soluţie nu numai că va
avea efecte perverse şi costuri sociale mari, dar cel mai probabil va accelera procesul de alterare al
mediului.

16
Care poate fi atât totală – de tip arie naturală protejată - cât şi parţială – interdicţia de a cumpără/vinde
proprietatea privată sub pretextul că tranzacția ar putea afecta mediu înconjurător.
17
În mod normal, pe o piaţă liberă agenţii economici vor decide cât din venitul lor să cheltuiască pe baza
preferinţei de timp (în funcţie de intensitatea dorinţei cu care preferă satisfacţia prezentă în comparaţie cu cea
viitoare). Preferinţa de timp influenţează în acelaşi timp şi utilizarea unei resurse naturale – în mod normal un
antreprenor nu va defrişa în totalitate parcela sa de pădure deoarece în viitor nu va mai putea exploata lemn,
valoarea de capital a parcelei scăzând în concordanţă. În lipsa proprietăţii private acest mecanism dispare.
1.5. Cadru teoretic alternativ pentru tratarea problemei poluării

Dacă până în momentul de faţă articolul s-a concentrat asupra criticii economice a unor teorii
cu privire la problematica poluării, în acestă subsecțiune voi încerca să propun o teorie alternativă –
sau mai exact un cadru teoretic coerent prin care poluarea trebuie privită. Însumând concluziile la care
s-a ajuns până în momentul de față, putem sublinia că acest cadru teoretic trebuie să ţină cont de
următoarele ipoteze:
1. Delimitarea clară a drepturilor de proprietate este de maximă importanţă pentru a proteja
mediul înconjurător.
2. Costurile sunt subiective şi nu se pot agrega la nivelul unei societăţi.
3. Nu se pot face comparaţii interpersonale de utilitate, prin urmare nu se poate compara
beneficiul adus unui grup cu costul adus altuia.
4. Teoria trebuie să respecte în totalitate individualismul metodologic.

Plecând de la aceste ipoteze, se poate formula o teorie satisfăcătoare. În momentul de faţă, este
evident că drepturile de proprietate nu sunt în multe cazuri bine definite sau implementate. Astfel,
anumite resurse sunt actualmente văzute ca bunuri „noneconomice”, cum ar fi de exemplu aerul
datorită aparentei sale abundenţe. Aceste resurse nu sunt considerate de către diverşii actori pe piață
bunuri, ci mai degrabă condiţii generale ale acţiunii umane. Poluarea pune probleme numai în cazul în
care apare un conflict între doi sau mai mulţi indivizi care încearcă să folosească aceeaşi resursă
pentru scopuri diferite (Cordato 2004). Dacă un anumit industriaş folosește râul pentru a deversa
deşeurile, iar un alt individ, care se află în aval folosea râul respectiv pentru pescuit, este clar că apare
un conflict între cei doi. Acest lucru e cauzat de faptul că ambii indivizi îşi formulează planuri diferite
cu privirea la folosirea aceleaşi resurse. Numai şi numai în cazul apariţiei unui conflict interpersonal
între doi sau mai mulţi indivizi care acţionează, poluarea poate fi considerată un lucru negativ şi
poluatorul poate fi acţionat în instanţă18.
Totuşi, singura soluţie la acest conflict interpersonal este ca resursa în cauză să fie dată în
proprietatea cuiva. Astfel, revine aceeaşi sugestie cu privire la drepturile de proprietate. Pentru o mai
bună protecţie a mediului înconjurător este nevoie de o mai bună delimitare şi implementare a
drepturilor de proprietate privată. Evident, urmând aceeaşi logică este nevoie de o privatizare a tuturor
proprietăților de stat asupra resurselor naturale, pentru a evita orice situaţie de tipul tragediei
comunelor19. Într-un context al drepturilor de proprietate bine delimitate, poluarea ar deveni doar o
subgrupă a conceptului de degradare a proprietăţii (Rothbard 1973). Nu ar mai fi nevoie de teorii

18
Dacă de exemplu o fabrică poluează într-o zonă în care nimeni nu are nici un drept de proprietate, fiind astfel
izolată, cu greu se poate face o reclamaţie împotriva acesteia. Poluarea care nu dăunează nici unui individ,
încetează a fi problematică. A afirma că industriaşul izolat de mai sus „degradează/distruge mediul” are sens
numai în cazul unei teorii a valorii intrinsece a mediului, care este în esenţă o teorie destul de problematică.
19
Vezi pag. 3-4 ale acestei lucrări.
economice sau legale „inovative” cu privire la problematica poluării deoarece există în mare măsură
un consens asupra faptului că deteriorarea proprietăţii cuiva este etic greşită şi legal condamnabilă.
Numai în acest context putem oferi o definiţie satisfăcătoare a poluării (Cordato 2004), respectiv – se
consideră poluator individul care, prin intermediul unor reziduuri rezultate din procesele sale
productive, afectează dincolo de orice îndoială rezonabilă proprietatea altui individ, intervenind în
planurile sale cu privire la folosirea acesteia.

2. Studiu de caz – date statistice cu privire la politicile de mediu în Europa

Dacă în partea anterioară a acestui articol am încercat elaborarea unei teorii economice
coerente cu privire la protecţia mediului, este necesar ca în această secțiune să detaliem unele aspecte
practice ale politicilor de mediu. Pentru a elabora asupra acestor aspecte îmi propun să răspund la
câteva întrebări legate de dimensiunile, dinamica şi sursele de finanţare ale politicii de mediu în
Uniunea Europeană. În următoarele rânduri vor fi tratate în principal evoluţiile cheltuielilor
guvernamentale pentru politicile de mediu şi a taxelor de mediu.
Este clar că o politică de mediu implică anumite cheltuieli publice şi că singurul mod de
finanţare a acestor cheltuieli este prin intermediul bugetului de stat, care este constituit din taxele şi
impozitele colectate. Astfel, această politică presupune, ca oricare alta, redistribuirea resurselor din
economie, dinspre activităţile productive, înspre activităţile agreate de autorităţi.

2.1 Cheltuieli guvernamentale pentru politica de mediu în UE.

În primul rând, este interesant de văzut cât cheltuiesc statele din Uniunea Europeană pentru
protejarea mediului. Conform Eurostat (Environmental statistics and accounts in Europe 2010),
cheltuielile sectorului public în U.E. se ridică în medie la 0,52% din PIB. Evident, acest procent
variază de la ţară la ţară – respectiv de la Olanda (care e pe primul loc), unde cheltuielile sectorului
public ajung la 1,4% din PIB, până la Letonia care a cheltuit numai 0,06% pentru protejarea
mediului20. Din plăţile realizate de sectorul public, 40% au fost făcute pentru crearea infrastructurii
colectării şi tratării deşeurilor solide şi 17% pentru epurarea apelor industriale (Environmental
statistics and accounts in Europe 2010).
Deşi aceste procente par relativ mici, este important de menţionat că după statistica respectivă
cheltuielile pentru protejarea mediului sunt împărţite în trei subcategorii: cheltuieli făcute de către
sectorul public (mai sus menţionat), cheltuieli făcute de industrie şi cheltuieli făcute de producători
specializaţi publici sau privaţi de servicii de protejare a mediului21. Dacă am aduna toate cele 3
sectoare, cheltuielile medii în Euro 25 ar fi de 1,8% din PIB în 2006 (Georgescu şi Cabesa 2010).
Principala obiecţie care se poate ridica împotriva acestei agregări este că industria, care reprezintă una

20
Anul de referinţă fiind 2006.
21
Din această categorie fac parte firme, publice sau private, care prestează servicii de protecţie a mediului cum
ar fi tratarea şi colectarea deşeurilor municipale, servicii de canalizare, etc. (Georgescu şi Cabesa 2010).
dintre aceste categorii, face parte din sectorul privat, deci respectivele cheltuieli nu ar trebui
considerate cheltuieli guvernamentale. Acesta obiecţie este corectă, dar întrebarea importantă în cazul
de faţă este dacă industria a investit respectivele sume din proprie iniţiativă, sau dacă le-a investit ca
urmarea a coerciţiei guvernamentale. Dacă industria a investit în anumite proiecte sub ameninţarea
autorităţilor că în caz contrar ar adopta reglementări de mediu cu efecte mult mai nefaste asupra
domeniilor în cauză, este clar că respectivele cheltuieli făcute de industrie nu mai au nici o legătură cu
mecanismul pieţei sau cu productivitatea şi eficienţa economică. Pe scurt întrebarea este dacă sumele
respective ar fi fost alocate pe o piaţă liberă sau nu22.
Deşi la prima vedere o medie de 1,8% din PIB pare relativ neînsemnată în comparaţie cu alte
domenii ale cheltuielilor guvernamentale, nu rămâne aceeaşi impresie dacă exprimăm procentul în
valoare absolută. Presupunând că respectivele procente ale cheltuielilor cu privire la protecţia mediului
rămân neschimbate şi în 2010 ar însemna că cele 27 de state membre ale UE au cheltuit în medie cu
această politică aproximativ 268 miliarde de dolari23. Pentru a oferi o comparaţie sugestivă putem
menţiona că PIB-ul României a fost în jur de 253.3 miliarde de dolari24. De altfel, problema nu este în
esenţă că suma este mică sau mare ci că statul nu are un mecanism coerent25 după care să aloce în mod
productiv aceste resurse. Cum am putea demonstra, spre exemplu, că nu ar fi fost de preferat ca
sumele respective să fie investite în sistemul de sănătate, sau pentru salariile profesorilor. Numai piaţa
oferă un mecanism non arbitrar prin care să fie satisfăcute cele mai urgente nevoi ale consumatorilor.
Firmele private utilizează calculul economic şi realizează contul de profit şi pierderi. În cazul în care
acestea dau faliment, resursele utilizate în trecut de firmele necompetitive vor fi eliberate pentru a fi
folosite de alţi antreprenori mai competenţi pentru a satisface nevoile actuale ale consumatorilor
(Woods 2009). Subvenţiile, creditele cu dobânzi preferenţiale, finanţarea proiectelor sau orice altă
formă directă sau indirectă de a finanţa prin redistribuţie producătorii „eco-friendly” nu reprezintă
decât o modalitate de risipire a resurselor, de redistribuţie a lor dinspre firmele productive spre cele
neproductive.
Totuşi, este interesant să oferim şi câteva date empirice pentru a arăta că resursele alocate de
stat sub forma cheltuielilor publice nu sunt în mod necesar alocate pe criterii de productivitate. Pentru
exemplificare vom folosi 3 ţări respectiv Italia, Norvegia şi Cehia.

22
Conform Eurostat, majoritatea cheltuielilor făcute de către industrie cu privire la prevenirea poluării au inclus
implementarea directivelor cu privire de sistemele de management al deşeurilor şi salariile plătite angajaţilor de
mediu, vezi http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp. Este clar că aceste cheltuieli au fost
făcute ca urmare a coerciţiei legislative.
23
Calcule proprii făcute pe baza PIB-ului estimat de către CIA pentru anul 2010 în UE (The World Factbook
2010).
24
Estimare a PIB-ului României făcută de CIA pe 2010 (The World Factbook 2010).
25
Statisticile şi necesitatea îndeplinirii unor cerinţe birocratice nu pot să înlocuiască transmiterea informaţiei prin
sistemul de preţuri.
 Structura cheltuielilor publice de mediu

1
0,9
0,8
0,7
Cheltuieli publice
0,6
% PIB

curente
0,5
0,4 Cheltuieli publice totale
0,3
0,2
0,1
0
Italia Norvegia Cehia

Fig. 1, Structura cheltuielilor publice, Sursă: calcule proprii pe baza datelor Eurostat26

Din Figura 1 putem observa că cea mai mare parte a cheltuielilor publice de mediu din cele
trei ţări menţionate, nu are legătură directă cu prevenirea poluării ci reprezintă cheltuieli publice
curente, respectiv cheltuielile necesare operării departamentelor de mediu. Acestea includ în principal
salariile şi cheltuielile de operare ale birocraţiei de mediu27. În 2009 Italia a ocupat primul loc în
Europa cu aproximativ 0,6% din PIB cheltuieli curente. Mai exact 66,67% din totalul cheltuielilor
publice din acest sector au fost direcţionate către menţinerea operării departamentelor de mediu şi
numai 33,3% au fost direcţionate efectiv către combaterea poluării.
Având în vedere datele mai sus menționate, devine clar că politica de mediu este o politică
destul de costisitoare. Următoarea parte a studiului de caz va aborda dinamica taxelor necesare pentru
a finanţa o astfel de politică.

2.2 Dinamica taxelor de mediu în Uniunea Europeană

Media taxelor de mediu colectate în Uniunea Europeana a variat în ultimii 10 ani între 3% şi
2,45% din PIB28. Cu toate acestea, nivelul taxelor poate să varieze considerabil între ţările membre de
la sub 2% (Spania, Lituania) în 2007 până la 5,9% în Danemarca. Ca şi dinamică, putem constata din
Fig. 2 că taxele de mediu au scăzut ca procent din PIB din 1997 de la aproape 3%, până la sub 2,4% în
2007.
Evoluția Taxelor de Mediu ca Procent din PIB

3
2,8
2,6 Taxe de Mediu ca
2,4 procent din PIB
2,2
2
97

98

99

00

01

02

03

04

05

06

07
19

19

19

20

20

20

20

20

20

20

20

26
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&language=en&pcode=ten00051&toolb
ox=type
27
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp.
28
Vezi http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/environment/data/main_tables.
 Fig. 2, Evoluţia Taxelor de Mediu ca Procent din PIB, sursă: Eurostat29

Deşi am fi tentaţi să credem că povara taxării a scăzut, nu acelaşi lucru se poate afirma dacă
urmărim taxarea în anii respectivi exprimată în unităţi monetare.

Fig. 3, Venitul Total Colectat din Taxele de Mediu, Sursă 30

Astfel, Figura 3 ne arată clar că sumele colectate din taxele de mediu au avut o continuă
tendință de creştere din anii 1999 până în prezent. Prin urmare, scăderea taxelor de mediu ca procent
din PIB s-a datorat faptului că PIB-ul a crescut cu o rată mai mare decât cea a taxelor de mediu.
Concluzia ar fi că din ce în ce mai multe resurse au fost atrase înspre bugetul public, de la sectoarele
productive.
Cu privire la structura taxelor, aproximativ 72% sunt taxe energetice, 24% sunt taxe de
transport iar restul sunt taxe pe poluare şi pe consumul resurselor. Grupa taxelor energetice include
practic taxele pe carburanţi (benzină, motorină), pe arderea de cărbune, pe electricitate etc., formând
principala componentă a taxelor de mediu către buget, iar taxele de transport se referă în general la
orice taxă care are legătură cu deţinerea unui autovehicul (taxe de import autovehicule, taxa de drum).
Pe baza acestei distribuţii oarecum neaşteptată a taxelor putem face următoarea afirmaţie: cele mai
poluante activităţii (de ex. industrii grele poluatoare, deversări de substanţe chimice toxice,
depozitarea neadecvată a deşeurilor periculoase – chiar şi radioactive), contribuie cu numai câteva
procente (sub 4%) la buget, urmând ca şi consumatorul să plătească majoritatea de 96% în mod direct
– dacă deţine şi/sau conduce un autovehicul – sau indirect – sub forma costurilor de transport extrem
de ridicate reflectate în preţurile produselor31.

29
Propriile calcule pe baza datelor Eurostat (Georgescu şi Cabesa 2010).
30
Propriile calcule pe baza datelor Eurostat (Environmental statisticsand accounts in Europe 2010).
31
Cu menţiunea că în ultimă instanţă consumatorul este cel care suportă toate taxele sub formă preţuri mai mari.
 Tocmai datorită faptului că cea mai mare parte din totalul încasărilor pentru protecţia
mediului provine din taxele pe carburanţi, este interesant de analizat evoluţia acestora în Europa
comparativ cu alte ţări. Conform datelor OCDE32, sintetizate în Figura 4, putem realiza această
analiză.
În primul rând, este uşor de sesizat că Europa are de departe cele mai ridicate taxe pe
carburanţi33 (atât pe benzină fără plumb cât şi pe Diesel) în comparaţie cu alte ţări dezvoltate ca
S.U.A., Canada, Japonia sau Australia. Dacă în S.U.A. aceste taxe sunt de sub 0,1 Euro/Litru iar în
Australia şi Noua Zeelanda ajung la 0,2 Euro/Litru, nivelul taxelor oscilează în Europa de la 0,4
(Polonia) la 0,65 Euro/Litru (Olanda) pentru benzină şi de la 0,3 la 0,61 Euro/Litru pentru Diesel.
În al doilea, rând putem observa clar o tendinţă de creştere a taxelor pe carburanţi în valori
monetare nominale34 în anul 2010 faţă de anul 2000. Printre cele mai mari creşteri putem menţiona
Grecia, unde taxa s-a majorat de la 0,3 Euro/Litru pe benzină în 2000 la 0,6 Euro/Litru în 2010, şi
Portugalia unde aceeaşi taxă a crescut de la aproximativ 0,35 la aproximativ 0,6 Euro/Litru pe benzină.
De remarcat este că în afara Norvegiei unde s-a înregistrat o scădere a taxei pe litru de Diesel de câţiva
Euro cenţi, niciunde altundeva în Europa nivelul taxelor pe carburanţi nu a scăzut.

Fig. 4, Evoluţia taxelor pe carburanţi, Sursă: OCDE

Este de asemenea util să analizăm taxele de mediu ca procent din totalul taxelor colectate în
Europa. Astfel, din Figura 5 putem observa că acest indicator a avut a tendinţă de scădere de la
aproximativ 7% în 1997 până la nivelul de aproape 6% în 2007. Totuși, această scădere nu se

32
http://www2.oecd.org/ecoinst/queries/index.htm.
33
Cu excepţia Turciei care este liderul grupului de ţări analizate cu o taxă de aproximativ 0,9 Euro pe litru pe
benzină şi 0,6 Euro pe Diesel.
34
Valorile nu au fost corectate cu indicele inflaţiei.
datorează eliberării agenţilor economici de anumite poveri fiscale35 ci mai degrabă creşterii taxelor în
alte domenii.

Taxele de Mediu ca Procent din Total Taxe

7,2
7
6,8
6,6 Taxele de Mediu ca
6,4 Procent din Total
6,2 Taxe

6
5,8
5,6
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
Fig. 5, Taxe de Mediu ca procent din totalul taxelor, sursă36

Concluzii

În primul rând, se poate afirma că obiectivul principal al articolului a fost atins, respectiv că a
fost propus un model economic alternativ pentru a trata problematica de mediu. S-a demonstrat de
asemenea, respectând metodologia aleasă, că multe dintre teoriile renumite cu privire la protecţia
mediului ridică anumite probleme conceptuale. În urma elaborării tezei s-a ajuns la concluziile
scontate, arătând că degradarea mediului nu trebuie considerată un eşec al pieţei, ci un eşec al definirii
şi implementării drepturilor de proprietate.
În prezenta lucrare s-a realizat analiza problemelor ridicate de protejarea mediului înconjurător
prin prisma teoriei economice. S-au adus în discuţie lucrări cunoscute în domeniu cum ar fi „Tragedia
Comunelor” şi s-au discutat avantajele şi dezavantajele lor. Au fost trecute în revistă teoriile lui Coase
şi Pigou şi s-a arătat că acestea pleacă de la anumite premize problematice cum ar fi presupunerea
costurilor ca fiind obiective şi realizarea de comparaţii interpersonale de utilitate. De asemenea, s-a
discutat şi aplicat teoria lui Carl Menger, în lumina căreia anumite concepţii cu privire la conservarea
şi utilizarea resurselor naturale par să fie false din punct de vedere economic. Pe de altă parte, au fost
ridicate anumite probleme cu privire la posibilitatea calculului economic şi la sistemul de stimulente în
cazul în care resursele naturale ar fi trecute în proprietatea statului pentru a fi protejate. În finalul
primei secțiuni, în loc de o concluzie formală, s-a propus un cadru teoretic alternativ de tratare a
problemelor legate de poluare ca şi conflicte interpersonale între doi sau mai mulţi indivizi, care
doresc să folosească aceeaşi resursă rară pentru scopuri diferite.
În final, studiul de caz a ajutat la sprijinirea concluziilor teoretice cu date empirice. Astfel s-au
analizat cheltuielile generate de politicile de mediu, arătând că acestea se ridică în medie la 1,5% din
PIB în Europa, ceea ce sugerează că implementarea lor este departe de a fi ieftină. Mai mult, cea mai
mare parte a acestor sume de bani nu este în mod necesar direcţionată spre combaterea poluării, ci spre

35
Vezi Figura 3 care arată creşterea totalului taxelor de mediu în unități monetare.
36
Propriile calcule pe baza datelor Eurostat (Georgescu şi Cabesa 2010).
cheltuielile de funcţionare ale birocraţiilor de mediu. Taxele de mediu, pe de altă parte, aduc venituri
importante la bugetul de stat, cele mai reprezentative fiind taxele pe carburanţi şi taxele pe
autovehicule (96% din valoarea taxelor de mediu colectate). Dintre taxele pe combustibili, cele mai
importante sunt taxele de benzină şi pe motorină, care deşi în Europa sunt considerabil mai mari decât
în restul ţărilor dezvoltate, istoric au avut o tendinţă de creştere.
Per ansamblu articolul a subliniat necesitatea delimitării clare a drepturilor de proprietate şi
implementării stricte ale acestora. În plus, deoarece din punct de vedere economic problemele de
poluare sunt conflicte interpersonale, pare normal ca şi din punct de vedere legal să fie tratate similar
cu toate celelalte conflicte interpersonale de deteriorare a proprietăţii. Ca şi părere personală aş
sublinia că mişcarea ecologistă în ultima vreme a luat o turnură relativ nefastă. Se poate spune că
mişcarea ecologistă a devenit mai degrabă o mişcare anticapitalistă, anti – progres şi anti – dezvoltare.
Lucrul surprinzător este că această viziune nu a influenţat doar opinia publică, ci şi decidenţii politici
care au creat legislaţie în acest sens. Ce am încercat să arăt în această lucrare este că viziunea
ecologistă nu respectă logica economică şi că tot ce este necesar pentru a proteja mediului înconjurător
sunt o mai bună delimitare şi implementare a drepturilor de proprietate şi mecanismul pieţei, care este
cel mai eficient mecanism de alocare a resurselor.
Bibliografie

Block, Walter (2008) , „Reconstrucţia Libertăţii”, Libertas Publishing, Bucureşti.

Buchanan, James M. (1969), „Cost and Choice”, University of Chicago Press, Chicago.
Coase, Roland H (1960), „The Problem of Social Cost”, The Journal of Law and Economics, Chicago,
pag. 1-23, [accesat 05 Septembrie 2011], http://www.sfu.ca/~allen/CoaseJLE1960.pdf.
Cordato, Roy (1997), „Market-Based Environmentalism and the Free Market – They’re Not the
Same”, The Independent Review, Vol. I, No. 3, 1997, ISSN 1086-1653, pag. 371 – 386.
Cordato, Roy (2004), „Toward an Austrian Theory of Environmental Economics”, QUARTERLY
JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1, pag 3-16.
Georgescu M.A. şi Cabesa J.C. (2010), „Environment and Energy”, [accesat 05 Septembrie 2011],
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-SF-10-031/EN/KS-SF-10-031-
EN.PDF.
Hardin, Garett (1968), „The Tragedy of the Commons”, Science, No. 162: 1243-1248, [accesat 05
Septembrie 2011], http://www.sciencemag.org/content/162/3859/1243.full.
Menger, Carl (2007), „Principles of Economics”, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,
2007.
Pigou, A.C. (1920), „The Economics of Welfare”, London: Macmillan and Co.
Reisman, George (1990), „CAPITALISM: A Treatise on Economics”, Jamesons Books, Ottawa,
Illinois.
Reisman, George (2001), „Environmentalism Refuted”, Mises Daily, [accesat 05 Septembrie 2011],
http://mises.org/daily/661.
Rothbard, Murray Newton (1973), „For a New Liberty: The Libertarian Manifesto”, Macmillan
Publishing Co., New York.
Rothbard, Murray Newton (2009), „Man, Economy and State with Power and Market”,ediţia a 2-a,
The Ludwig von Mises Institute, Auburn: Alabama.
Rothbard, Murray Newton (1997), „Law, Property Rights and Air Pollution”, The Logic of Action
Two, Cheltenham, UK: Edward Elgar, pag. 121-170.
Von Hayek, Friedrich (1945), „The Use of Knowledge in Society”, American Economic Review.
XXXV, No. 4., American Economic Association.
Von Mises, Ludwig (1990), „Economic Calculation In The Socialist Commonwealth”, The Ludwig
von Mises Institute, Auburn: Alabama.
Von Mises, Ludwig (1991), „Two Essays by Ludwig von Mises Auburn”, The Ludwig von Mises
Institute, Auburn, Albama, [accesat 05 Septembrie 2011], http://mises.org/midroad.asp.
Woods, Thomas E. (2009) , „Meltdown”, Regnery Publishing Inc., Washington DC.
Eurostat, Statistical Books (2010), „Environmental statistics and accounts in Europe”, [accesat 05
Sep. 2011],http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/environment/publications.
OCDE, (2010), „Chetuielile şi Taxele de Mediu, Compendium OCDE 2006/2007”, [accesat 05
Septembrie 2011], http://www.oecd.org/dataoecd/25/51/39250925.pdf.
OCDE, [accesat 05 Septembrie 2011], http://www2.oecd.org/ecoinst/queries/index.htm.
CIA, (2010), „The World Factbook” , [accesat 05 Septembrie 2011], https://www.cia.gov/library
/publications /the world-factbook/geos/ee.html.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/environment/data/main_tables.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&language=en&pcode=ten00051&
toolb ox=type.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/web/table/description.jsp.