Legea ricardiană a asocierii – Ludwig von Mises (textul se găsește în tratatul Acțiunea

Umană al aceluiași autor, Partea a doua: Acţiunea în cadrul societăţii

Capitolul VIII. Societatea umană)

4. Legea ricardiană a asocierii

Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt
consecinţele diviziunii muncii când un individ sau un grup, mai
eficient în toate privinţele, cooperează cu un individ sau cu un grup
mai puţin eficient în toate privinţele. El a investigat efectele comerţului
între două regiuni, inegal înzestrate de natură, în ipoteza că produsele,
dar nu şi muncitorii şi factorii acumulaţi în vederea producţiei viitoare
(bunurile de capital), se pot mişca liber dintr-o regiune într-alta. După
cum arată legea lui Ricardo, diviziunea muncii între două asemenea
regiuni va spori productivitatea muncii şi deci va fi avantajoasă pentru
toate părţile implicate, chiar dacă condiţiile fizice de producţie pentru
orice marfă sunt mai favorabile într-una din regiuni decât în cealaltă.
Pentru regiunea mai generos înzestrată este avantajos să-şi
concentreze producţia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea
ei este mai accentuată, şi să lase producţia celorlalte bunuri, în privinţa
cărora superioritatea sa este mai redusă, în seama regiunii mai puţin
înzestrate. Paradoxul că este mai avantajos să se lase neutilizate
condiţiile autohtone de producţie mai favorabile şi să se procure
bunurile pe care le-ar produce ele din regiuni în care condiţiile de
producţie a acestora sunt mai puţin favorabile, este consecinţa
imobilităţii forţei de muncă şi a capitalului, cărora le sunt inaccesibile
locurile unde producţia se desfăşoară în condiţii mai favorabile.
Ricardo era pe deplin conştient de faptul că legea sa a costurilor
comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a soluţiona o problemă
specială de comerţ internaţional, este un caz particular al legii mai
universale a asocierii.
Dacă A este mai eficient decât B, astfel încât pentru producerea unei
unităţi de marfă p are nevoie de 3 ore, faţă de cele 5 de câte are
nevoie B, iar pentru producerea unei unităţi de q are nevoie de 2 ore,
faţă de cele 4 de câte are nevoie B, atunci ambii vor câştiga dacă A se va
limita la producerea de q, lăsând în seama lui B producerea lui p. Dacă
fiecare alocă 60 de ore producerii de p şi 60 de ore producerii de q,
rezultatul muncii lui A va fi 20 p + 30 q, al lui B va fi 12 p + 15 q, iar al
amândurora împreună, 32 p + 45 q. Dacă, pe de altă parte, A se
limitează exclusiv la producerea de q, el va produce 60 q în 120 de ore,
în vreme ce B, dacă se limitează la producerea de p, va produce 24 p în
acelaşi interval de timp. Deci rezultatul activităţilor amândurora va fi
24 p + 60 q, ceea ce, [p.160] având în vedere că rata de substituţie a
lui p este de q pentru A şi de q pentru B, înseamnă un output mai
mare decât 32 p + 45 q. Colaborarea celor mai talentaţi, mai capabili şi
mai harnici cu cei mai puţin talentaţi, mai puţin capabili şi mai puţin
harnici, este benefică pentru ambele părţi. Câştigurile dobândite de pe
urma diviziunii muncii sunt întotdeauna mutuale.
Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la
intensificarea progresivă a cooperării umane. Realizăm ce incitativ i-a
determinat pe oameni să nu se considere pur şi simplu rivali într-o
luptă pentru aproprierea unei cantităţi limitate de mijloace de
subzistenţă furnizate de natură. Realizăm ce i-a împins şi continuă
permanent să-i împingă să se asocieze unii cu alţii, în vederea
cooperării. Fiecare pas înainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a
diviziunii muncii serveşte interesele tuturor participanţilor. Pentru a
înţelege de ce oamenii n-au rămas izolaţi, căutând hrană şi adăpost, ca
animalele, doar pentru ei înşişi, sau cel mult şi pentru perechea şi puii
lor neajutoraţi, nu este necesar să recurgem la o intervenţie
miraculoasă a divinităţii sau la ipostazierea sterilă a unui imbold
înnăscut spre asociere. Nu suntem siliţi nici să presupunem că indivizii
izolaţi, sau hoardele primitive, s-au legat într-o zi prin contract să
stabilească legături sociale. Factorul care a dus la naşterea societăţilor
primitive şi care lucrează cotidian la intensificarea relaţiilor sociale
este acţiunea umană, animată de înţelegerea productivităţii sporite a
muncii în condiţii de diviziune a muncii.
Nici istoria, nici etnologia nici oricare altă ramură a cunoaşterii, nu pot
furniza o explicaţie a evoluţiei care a dus de la haitele şi turmele
strămoşilor nonumani ai omenirii la grupurile sociale primitive, dar
încă de pe atunci pregnant diferenţiate, despre care ne oferă informaţii
excavaţiile, cele mai vechi documente istorice şi relatările
exploratorilor şi călătorilor care au întâlnit triburi sălbatice. Sarcina cu
care se confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate
consta decât în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă
asocierea şi intensificarea ei progresivă. Praxeologia rezolvă această
problemă. Dacă şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a
muncii este mai productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă
şi în măsura în care omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea
umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere; omul nu devine o
fiinţă socială sacrificându-şi propriile interese pe altarul unui Moloh
mitic, societatea, ci urmărind ameliorarea propriei sale bunăstări.
Experienţa ne învaţă că această condiţie – productivitatea
sporită [p.161] atinsă în condiţii de diviziune a muncii – este prezentă
deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a oamenilor şi a distribuţiei
factorilor geografici naturali de producţie – este reală. Suntem, aşadar,
în măsură să înţelegem cursul evoluţiei sociale.
Erori curente referitoare la legea asocierii
Lumea cârteşte mult în privinţa legii lui Ricardo a asocierii, mai bine
cunoscută sub numele de lege a costurilor comparative. Motivul este
evident. Această lege este o ofensă adusă tuturor celor dornici să
justifice protecţia şi izolarea economică naţională, din orice alt punct
de vedere decât cele al intereselor egoiste ale anumitor producători,
sau al considerentelor de apărare naţională.
Primul obiectiv al lui Ricardo atunci când a expus această lege a fost de
a respinge obiecţiile formulate împotriva libertăţii comerţului
internaţional. Protecţionistul întreabă: În condiţii de liber schimb,
care va fi soarta unei ţări în care condiţiile pentru toate tipurile de
producţie sunt mai puţin favorabile decât în toate celelalte ţări?
Desigur, într-o lume în care ar exista liberă mobilitate, nu doar a
produselor, ci şi a bunurilor de capital şi a forţei de muncă, o ţară atât
de puţin adaptată producţiei ar înceta de a mai fi utilizată ca sediu al
vreunei industrii omeneşti. Dacă oamenii o duc mai bine fără a
exploata condiţiile fizice de producţie – relativ nesatisfăcătoare –
oferite de această ţară, atunci ei nu se vor stabili aici şi o vor lăsa
nelocuită, asemenea regiunilor polare, tundrelor şi deşerturilor. Însă
Ricardo analizează o lume a căror condiţii sunt determinate de
existenţa unor aşezăminte umane statornicite mai demult, o lume în
care bunurile de capital şi forţa de muncă sunt legate de pământ, prin
instituţiile existente. Într-un asemenea mediu, liberul schimb, i.e.
libera mobilitate doar a mărfurilor, nu poate produce o stare de lucruri
în care forţa de muncă şi capitalul să fie distribuite pe suprafaţa
pământului conform cu posibilităţile fizice, mai bune sau mai modeste,
existente pentru productivitarea muncii. Aici intră în joc legea
costurilor comparative. Fiecare ţară se îndreaptă spre acele ramuri de
producţie pentru care condiţiile ei oferă posibilităţile relativ, deşi nu
absolut, cele mai favorabile. Pentru locuitorii unei ţări este mai
avantajos să se abţină de la exploatarea anumitor oportunităţi care
sunt mai propice -- în sens absolut şi tehnologic – şi să importe
bunurile produse în străinătate, în condiţii mai puţin favorabile -- în
sens absolut şi tehnologic – decât cele pe care le-ar oferi resursele
autohtone, neutilizate. Situaţia este analogă cu cea a chirurgului,
pentru care este avantajos să utilizeze, la curăţarea sălii de operaţie şi a
instrumentelor, un om mai puţin înzestrat decât el şi în acest domeniu,
dedicându-se el însuşi exclusiv chirurgiei, domeniu în care
superioritatea sa este şi mai pronunţată.
Teoria costurilor comparative nu are nici o legătură cu teoria valorii
din economia clasică. Ea nu se referă la valori sau la preţuri, ci este o
judecată analitică; concluzia este implicată în [p.162] cele două
propoziţii că factorii de producţie mobili diferă în ce priveşte
productivitatea de la un loc la altul şi mobilitatea lor este supusă la
restricţii instituţionale. Teorema poate face abstracţie de problemele
evaluării, fără a prejudicia prin aceasta corectitudinii concluziilor sale,
deoarece avem libertatea de a recurge la un număr de presupoziţii
simple. Acestea sunt: că se produc doar două bunuri; că aceste produse
sunt transportabile fără restricţii; că pentru producerea fiecăruia
dintre ele sunt necesari doi factori; că unul dintre aceşti factori (care
poate fi atât munca depusă cât şi bunurile de capital) este identic
pentru amândouă, pe când celălalt factor (o proprietate specifică a
solului) este diferit, fiind specific fiecăruia dintre cele două procese; că
raritatea mai acută a factorului comun celor două procese determină
măsura în care este exploatat factorul diferit. În cadrul fixat de aceste
presupoziţii, care fac cu putinţă stabilirea rapoartelor de substituţie
dintre factorul comun cheltuit şi output, teorema răspunde la
întrebarea formulată.
Legea costurilor comparative este independentă de teoria clasică a
valorii, după cum este şi legea randamentelor, cele două raţionamente
fiind asemănătoare. În ambele cazuri, ne putem limita la a compara
inputul fizic cu outputul fizic. În cazul legii randamentelor, comparăm
outputurile aceluiaşi produs. În cazul legilor costurilor comparative
comparăm outputurile a două produse diferite. O asemenea
comparaţie este fezabilă, deoarece presupunem că pentru producţia
fiecăruia dintre ele, în afara unui factor specific, nu sunt necesari decât
factori nespecifici de acelaşi tip.
Unii critici acuză legea costurilor comparative pentru ipotezele sale
simplificatoare. Ei cred că teoria modernă a valorii ar presupune o
reformulare a legii, în conformitate cu principiile valorii subiective.
Doar o asemenea formulare ar putea furniza o demonstraţie definitivă
satisfăcătoare. Totuşi, ei nu recomandă calculul în termeni monetari.
Ei preferă recursul la acele metode de analiză a utlilităţii pe care le
consideră adecvate efectuării de calcule ale valorii în termeni de
utilitate. Vom arăta, pe parcursul investigaţiei pe care o întreprindem,
că aceste tentative de a elimina termenii monetari din calculul
economic sunt sortite eşecului. Presupoziţiile lor fundamentale sunt
intenabile şi contradictorii, iar toate formulele derivate din ele sunt
viciate. Nu este posibilă nici o metodă de efectuare a calculelor
economice, cu excepţia celei bazate pe preţurile monetare, aşa cum se
formează ele pe piaţă. [7]
Semnificaţia presupoziţiilor simple subiacente legii costurilor
comparative nu este întru totul identică pentru economiştii moderni şi
precursorii lor clasici. Unii adepţi ai şcolii clasice le considerau punctul
de pornire al teoriei valorii în comerţul internaţional. Ştim că în
această privinţă ei se înşelau. În plus, noi înţelegem că, în ce priveşte
determinarea [p.163] valorilor şi a preţurilor, nu există nici o diferenţă
între comerţul intern şi cel internaţional. Ceea ce îi determină pe
oameni să distingă între pieţele autohtone şi cele străine sunt doar
variaţiile datelor, i.e. diversele condiţii instituţionale care restrâng
mobilitatea factorilor de producţie şi a produselor.
Dacă nu dorim să abordăm legea costurilor comparative din
perspectivele simplificatoare adoptate de Ricardo, atunci trebuie să
recurgem fără rezerve la calculul monetar. Nu trebuie să cădem pradă
iluziei că este posibilă o comparaţie între diversele cheltuieli constând
în factori de producţie de diverse tipuri şi outputul constând din
produse de diverse tipuri, fără a recurge la calculul monetar. Dacă
revenim la cazul chirurgului şi al angajatului său, trebuie să raţionăm
după cum urmează: Dacă chirurgul îşi poate întrebuinţa timpul limitat
de lucru pentru efectuarea de operaţii, remunerată cu 50 de dolari pe
oră, atunci este în interesul său să apeleze la un angajat pentru a-i
menţine instrumentele în ordine, pe care să-l plătească cu 2 dolari pe
oră, deşi omul acesta are nevoie de 3 ore pentru a se achita de sarcini
pe care chirurgul le-ar fi putut îndeplini într-o oră. Atunci când
comparăm condiţiile din două ţări, trebuie să afirmăm: dacă condiţiile
sunt astfel încât producţia unei unităţi din fiecare dintre
bunurile a şi b necesită, în Anglia, cheltuirea unei zile de muncă,
munca depusă fiind de un tip uniform, pe când în India, cu aceleaşi
investiţii de capital, sunt necesare două zile muncă pentru a şi trei zile
muncă pentru b, iar bunurile de capital şi mărfurile a şi b pot circula
liber între Anglia şi India, în vreme ce forţa de muncă nu este mobilă,
atunci ratele salariale în India trebuie să tindă către 50% din cele din

Anglia pentru producţia lui a şi către 33 % pentru producţia lui b.

Dacă rata salarială din Anglia este de 6 şilingi, atunci ratele din India
ar fi echivalentul a 3 şilingi pentru producţia lui a şi echivalentul a 2
şilingi pentru producţia lui b. O asemenea discrepanţă în remunerarea
muncii de acelaşi tip nu poate fi de durată, dacă există mobilitatea
mâinii de lucru pe piaţa indiană a muncii. Muncitorii ar trece de la
producţia lui b la producţia lui a; migraţia lor ar tinde să reducă
remuneraţia din industria lui a şi s-o sporească pe cea din industria
lui b. În cele din urmă, ratele salariale din India ar deveni egale în
ambele ramuri. Producţia de a ar tinde să crească şi să câştige terenul
ocupat de rivalii britanici. Pe de altă parte, producţia de b ar deveni
neprofitabilă în India şi ar trebui oprită, în vreme ce în Anglia ar spori.
Acelaşi raţionament rămâne valabil dacă presupunem că diferenţa în
condiţiile de producţie constă şi în volumul investiţiei necesare de
capital, sau constă exclusiv în acesta.
S-a afirmat că legea lui Ricardo ar fi fost validă numai pentru epoca lui
şi n-ar fi de nici un folos în vremea noastră, care se caracterizează prin
alte condiţii. Ricardo considera că diferenţa dintre comerţul intern şi
cel internaţional constă în diferenţele existente între mobilitatea
capitalului şi a forţei de muncă. Dacă presupunem că munca, capitalul
şi produsele sunt mobile, atunci nu există diferenţe între comerţul
regional şi cel interregional, decât în măsura în care intră în calcul
costurile de [p.164] transport. În acest caz, devine superfluu să se
dezvolte o teorie a comerţului internaţional distinctă de cea a
comerţului autohton. Capitalul şi munca sunt distribuite pe suprafaţa
pământului în funcţie de condiţiile de producţie mai bune sau mai
proaste, pe care le oferă diversele regiuni. Există regiuni populate mai
dens şi mai bine înzestrate cu capital, iar altele populate mai puţin
dens şi mai slab înzestrate cu capital. Pe cuprinsul întregului pământ
se manifestă o tendinţă de egalizare a ratelor salariale pentru acelaşi
tip de muncă prestată.
Însă Ricardo porneşte de la ipoteza că există mobilitate a capitalului şi
a mâinii de lucru în interiorul fiecărei ţări, nu şi între diversele ţări. El
formulează întrebarea care sunt consecinţele liberei mobilităţi a
produselor în aceste condiţii. (Dacă nu există nici mobilitate a
produselor, atunci fiecare ţară este izolată economic şi autarhică şi nu
există nici un fel de comerţ internaţional.) Teoria costurilor
comparative răspunde la această întrebare. Desigur, ipotezele lui
Ricardo se verificau în mare măsură în epoca lui. Ulterior, în cursul
secolului al XIX-lea, condiţiile s-au modificat. Imobilitatea capitalului
şi a mâinii de lucru s-a redus; transferurile internaţionale de capital şi
mână de lucru au devenit din ce în ce mai uzuale. Apoi a urmat o
reacţie. Astăzi, mobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru este din nou
restricţionată. Realitatea corespunde din nou ipotezelor ricardiene.
Pe de altă parte, rezultatele clasice ale comerţului interregional se
situează dincolo de orice schimbare a condiţiilor instituţionale. Ele ne
permit să analizăm problemele care survin în orice ipoteze
imaginabile.