Secţiunea a VI-a.

Actele legislative emise

de executiv: ordonanţele Guvernului

121. Separaţia puterilor şi redelegarea competenţelor stabilite prin constituţie. Separaţia puterilor
presupune că cele trei funcţii ale statului, legislativă, executivă şi jurisdicţională, sunt exercitate de organe
distincte care nu pot cumula aceste funcţii. Puterile acestor organe sunt delegate de puterea constituantă prin
intermediul actului constitutiv al statului, constituţia. Odată aceste puteri delegate, ele nu pot fi redelegate prin
voinţa titularilor lor: delegata potestas non delegatur.
Acesta este un principiu fundamental al dreptului public, unul din punctele de diferenţiere a acestuia faţă de
dreptul privat1. Totodată, el este şi o consecinţă a supremaţiei materiale a constituţiei. Doar constituţia creează
competenţe. În acest fapt constă supremaţia sa materială. Dacă aceasta acordă o anumită competenţă unui
anumit organ, atâta vreme cât ea însăşi nu prevede posibilitatea şi condiţiile redelegării, acest organ nu poate
să-şi cedeze competenţa unui alt organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicită a constituţiei, fără nicio
legitimitate. Dacă acest lucru se întâmplă, actele rezultate din această delegare, ca şi actul însuşi de delegare,
sunt lipsite de valoare juridică. Desigur, dacă însăşi constituţia prevede posibilitatea redelegării, procedeul este
constituţional. Aşa se întâmplă în cazul redelegării puterii de a legifera către Executiv; fireşte trebuie respec-
tate condiţiile acestei transmiteri stabilite prin constituţie.
O distincţie foarte importantă este cea făcută de M. Hauriou: ,,Delegarea formelor puterii este imposibilă,
spunea el, dar delegarea materiilor nu este astfel, sub condiţia ca puterea căreia o materie îi este delegată să o
reglementeze cu forma de voinţă care îi este proprie”2.
Executivul poate deci să emită acte cu caracter legislativ dacă o delegare a puterii legislative este făcută
către el în baza şi în formele stabilite de constituţie. Uneori constituţia poate să prevadă chiar o exercitare a
puterii legislative direct de către executiv, fără a fi necesară o abilitare formală dată de Parlament. Dar această
auto-învestire a executivului cu putere legislativă este supusă, pe de o parte, unor condiţii excepţionale care
impun urgenţa şi, pe de altă parte, unui control ulterior al parlamentului. Actele rezultate dintr-o astfel de
redelegare a puterilor sunt numite, de regulă, ordonanţe guvernamentale sau decrete-legi. Sistemul nostru
actual cunoaşte doar ordonanţele, al căror regim în dreptul pozitiv o să ne preocupe în cele ce urmează.
122. Noţiunea de ordonanţă guvernamentală. Conform art. 61 din Constituţia din 1991, ,,Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Funcţia legislativă
ar fi deci exercitată doar de Parlament. Totuşi, dată fiind complexitatea şi rapiditatea cu care sistemul legislativ
trebuie adaptat realităţii şi încetineala procedurilor parlamentare, aceeaşi Constituţie permite, prin art. 115,
delegarea funcţiei legislative către Guvern.
Această delegare a funcţiei de legiferare este o excepţie de la principiul separaţiei puterilor, conform căruia
organele executive pot doar aplica legea, actele lor, chiar generale fiind, rămânând administrative.
În baza delegării legislative, Guvernul emite ordonanţe. Acestea sunt acte cu caracter legislativ care emană
de la un organ al administraţiei publice. Ele nu sunt acte administrative, căci ceea ce exercită Guvernul
emiţându-le este funcţia legislativă3. Această teză este susţinută şi de instituirea unui control de constituţio-
nalitate al ordonanţelor şi nu a unui control pe calea contenciosului administrativ. Desigur, această natură
legislativă a ordonanţelor este criticabilă, dar, spre deosebire de sistemul francez unde ele au putut fi
interpretate ca o extindere provizorie a domeniului reglementar4 (act administrativ), în sistemul nostru
controlul lor pe calea contenciosului constituţional, nefiind vorba de controlul constituţionalităţii legii de
delegare sau a condiţiilor de urgenţă, ci a dispoziţiilor însele cuprinse în ordonanţe, impun caracterul legislativ
al acestora, cel puţin dacă admitem că fiecare nivel normativ poate fi controlat doar în raport cu nivelul
normativ imediat superior, teză care pare să fie cea adoptată de Curtea Constituţională română. Altfel s-ar
1
P. Negulescu, Curs de Drept Constituţional, Bucureşti, 1937, p. 142.
2
M. Hauriou, op. cit., 1929, p. 265.
3
A se vedea pentru o altă părere, I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Ed. Europa Nova, 1996, p. 328.
4
L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevotian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
op. cit., p. 710-711.
putea interpreta dacă această teză ar fi părăsită. Atunci controlul de constituţionalitate, putând fi făcut cu
privire la orice act statal, controlul de constituţionalitate al ordonanţelor ar putea fi făcut chiar dacă ele sunt
considerate acte administrativ-normative.
123. Tipuri de ordonanţe. Guvernul poate emite în sistemul nostru constituţional două feluri de ordonanţe:
 ordonanţe obişnuite şi
 ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele obişnuite presupun că Guvernul este împuternicit de Parlament prin intermediul unei legi
speciale de abilitare să exercite funcţia legislativă. Delegarea se face precizându-se limitele sale în timp şi
domeniile în care poate interveni reglementarea. Parlamentul nu poate delega Guvernului competenţa de
reglementare în materiile pentru care art. 73 alin. (3) din Constituţie impune reglementarea în forma legilor
organice.
Ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu
poate fi amânată, fără a mai fi necesară abilitarea parlamentară. Guvernul are obligaţia de a motiva urgenţa.
Constituţia stabileşte unele limite ale puterii de a adopta ordonanţe de urgenţă. Prima este formală: nu pot fi
adoptate în domeniul legilor constituţionale. Celelalte sunt materiale: ordonanţele de urgenţă nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Desigur în sine
aceste limitări sunt binevenite, având în vedere că instanţa constituţională a admis înainte de revizuirea din
2003 că ordonanţele de urgenţă pot afecta domeniile legii organice, jurisprudenţă criticabilă, căci era ilogic ca
guvernul să poată să reglementeze prin acte de exerciţiu al funcţiei legislative în aceste domenii dacă
parlamentului îi era interzis să delege funcţia legislativă în domeniile respective. Urgenţa ar fi putut să ducă la
extinderea provizorie a domeniilor puterii administrativ-normative a guvernului, ca în cazul francez, dar actele
rezultate ar fi fost atunci administrative, nu legislative. Limitele stabilite după revizuirea din 2003 nu rezolvă
în mod real problema. Limitele materiale sunt mult mai restrânse decât domeniile legii organice. Pe de altă
parte, noţiunile sunt imprecise, iar limitele materiale dublează limitele formale. Astfel, regimul instituţiilor
fundamentale ale statului este de natură constituţională şi oricum noţiunea de fundamental este prea fluidă.
Drepturile şi libertăţile sunt, de asemenea, de natură constituţională. Rămân drepturile electorale, care este
evident că sunt, de asemenea, constituţionale, limita neimpunând imposibilitatea schimbării prin ordonanţă de
urgenţă a sistemului electoral, ci doar a acestor drepturi fundamentale. În fine, trecerea silită în proprietatea
publică este prea restrânsă faţă de domeniul legii organice şi de necesitatea de protecţie a proprietăţii contra
eventualelor abuzuri ale executivului. Limitele sunt astfel fie ilogice, fie insuficiente. De altfel, guvernul o
dovedeşte reglementând practic fără limite prin ordonanţe de urgenţă, când nu este nicio urgenţă şi fără a ţine
cont de vreo limită materială.
124. Verificarea activităţii legislative a Guvernului. Constituţia prevede un dublu control asupra
activităţii legislative a Guvernului: unul parlamentar, altul jurisdicţional.
Controlul parlamentar se exercită diferenţiat după cum ordonanţa este obişnuită sau de urgenţă. În cazul
primei categorii, controlul parlamentar se exercită doar dacă legea de abilitare o cere, până la împlinirea
termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. În cazul ordonanţelor
de urgenţă, aprobarea lor de către Parlament este obligatorie.
Parlamentul are dreptul aşadar să controleze activitatea legislativă a Guvernului, aprobând sau respingând
prin lege ordonanţele adoptate de acesta şi reglementând problema efectelor deja produse de acestea.
Controlul jurisdicţional al activităţii legislative a Guvernului este realizat de Curtea Constituţională,
conform art. 146 lit. d), pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Este evident că acest control de
constituţionalitate arată că ordonanţele nu sunt acte administrative, ele neputând fi controlate pe calea
contenciosului administrativ.
125. Intrarea în vigoare a ordonanţelor. Ordonanţele, fiind acte ale puterii executive, nu mai necesită
promulgarea. Ordonanţele obişnuite intră în vigoare la trei zile după data publicării în Monitorul Oficial, dacă
în conţinutul lor nu se prevede o altă dată. Cele de urgenţă intră în vigoare, potrivit art. 115 alin. (5) din
Constituţie, numai după depunerea lor spre aprobare la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei
în Monitorul Oficial. În cazul acestor ordonanţe, dacă Parlamentul nu este în sesiune el se convoacă în mod
obligatoriu. Constituantul a ţinut astfel cont de obiecţia pe care noi am semnalat-o când observam că data
depunerii spre aprobare a ordonanţelor de urgenţă nu este publică, fiind pentru subiecţi incertă, acestea intrând
în vigoare după publicare.
126. Efectele ordonanţelor. Ordonanţele sunt acte cu aceeaşi putere juridică pe care o au legile ordinare.
Ele pot deci reglementa în mod primar un domeniu, pot abroga total sau parţial o lege ordinară.
Ordonanţele obişnuite îşi produc efectele la trei zile de la data publicării, iar cele de urgenţă de la data
depunerii la Parlament spre aprobare şi publicarea lor în Monitorul Oficial. Cea mai delicată problemă, în
opinia noastră, este cea a efectelor ordonanţelor produse între data intrării în vigoare şi legea de respingere a
ordonanţei. Parlamentul, respingând ordonanţa, printr-o lege, face ca efectele ei să înceteze pentru viitor. Ce se
întâmplă însă cu efectele produse în baza unui act care este respins de Parlament pentru că este neconstituţional
sau pentru că Guvernul a depăşit abilitarea? Pot ele subzista având un fundament în voinţa infirmată a
Guvernului? În mod normal ar trebui ca ele să fie înlăturate. Aceasta ar însemna însă ca legea ce respinge
ordonanţa să retroactiveze, contrazicând astfel principiul formulat de art. 15 alin (2) din Constituţie. Ne găsim
astfel într-un cerc vicios. Credem că singura soluţie este de a imprima o tentă aparte acestor acte de legiferare
guvernamentale care cer aprobarea parlamentară. Ele ar trebui considerate acte de legiferare sub condiţie.
Aceasta ar însemna că ele produc efecte, ca orice lege, de la data intrării în vigoare, dar aceste efecte sunt
înlăturate dacă nu s-a îndeplinit condiţia aprobării reglementării de către Parlament; este vorba deci de o
condiţie rezolutorie. Prevederea în legea de respingere a unor măsuri cu privire la efectele ordonanţelor
respinse sau modificate prin lege nu rezolvă problema decât parţial, căci unele efecte nu mai pot fi schimbate
fără retroactivitate, ori aceasta este interzisă constituţional.

Secţiunea a VII-a. Actele administrative

normative şi sursele atipice

În funcţie de gradul de întindere al efectelor, actele administrative pot fi acte normative, acte individuale şi
acte cu caracter intern, care la rândul lor pot fi generale sau individuale5. Dintre acestea doar actele
administrative normative sunt izvoare de drept în sens strict. Actele individuale, care privesc o persoană sau
mai multe persoane determinate, nu au această calitate. La fel se întâmplă, în principiu, şi cu actele interne,
chiar când nu sunt individuale, căci ele nu se aplică decât în interiorul administraţiei, nefiind obligatorii pentru
subiecţii de drept. Totuşi, tendinţa este de a face din aceste acte o sursă atipică, aşa cum vom vedea.
127. Actele administrative normative. Suntem în prezenţa unui act administrativ normativ atunci când un
act creează reguli generale, aplicabile la nevoie prin constrângere, în exerciţiul funcţiei executive. Aşadar,
actul normativ respectiv trebuie să reglementeze în mod derivat, sprijinindu-şi existenţa legitimă pe o lege,
un domeniu. Chiar emis de un organ executiv, actul devine lege dacă este vorba de o reglementare pri mară.
Sunt acte administrative normative: hotărârile de guvern de organizare a execu tării legii şi actele normative
ale administraţiei publice locale date în baza autonomiei administrative.
Actele administrative de reglementare au însă forţă juridică diferită, în funcţie de segmentul administraţiei
care le emite. Ele sunt ierarhizate, astfel încât o hotărâre a Guvernului nu poate fi abrogată sau modificată de
un act al administraţiei locale ş.a.m.d., potrivit principiului paralelismului formelor şi competenţelor.
În activitatea desfăşurată de către Guvern acesta adoptă acte juridice specifice, acestea, potrivit cadrului
constituţional român actual prin art. 108 alin. (1), fiind hotărârile şi ordonanţele. Hotărârile se emit pentru
organizarea executării legilor. Acest lucru presupune că hotărârile de Guvern vor interveni „în măsura în care
legea impune adoptarea lor, în măsura în care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în
aplicare sau practica aplicării legii naşte nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern”. Astfel, ca acte
administrative, hotărârile de Guvern au caracter praeter legem şi secundum legem, fiind adoptate numai în
temeiul unei legi în vigoare şi neputând depăşi cadrul normativ al acesteia.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 107 din 22 februarie 2005, statua că noţiunea de „organizare a
executării legii” în ceea ce priveşte hotărârile de Guvern „are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii,
şi anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale sau
5
A. Iorgovan, Drept administrativ, Ed. Atlos Lex, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 42.
sancţionatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii. Aşadar,
legiuitorul nu mai stabileşte întotdeauna direct, prin lege, contravenţii şi sancţiuni, ci, chiar în sensul textului
constituţional invocat, această competenţă revine autorităţii publice însărcinate cu organizarea executării legii.
Această argumentare este valabilă nu numai în ceea ce priveşte Guvernul, ci, mutatis mutandis, şi în cazul
autorităţilor administraţiei publice locale (…)”.
128. Sursele atipice. 1. Actele autorităţilor administrative autonome. Autorităţile administrative autonome
sunt organe administrative, deoarece sunt abilitate să ia măsuri, prezentând caracterul unor acte administrative
şi autonome, deoarece sunt sustrase puterii ierarhice în cadrul sistemului administraţiei publice 6.
Aceste autorităţi sunt din ce în ce mai numeroase şi acţiunea lor este din ce în ce mai complexă, putând
emite, în aplicarea legii, acte de reglementare în domeniul propriu. Sunt astfel de autorităţi, capabile să creeze
în mod derivat dreptul, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională de Valori Mobiliare etc.
,,Partizanii acestor autorităţi sunt mai mult sau mai puţin conştienţi de faptul că dezvoltarea lor condamnă
structurile tradiţionale de organizare a puterilor publice, indiferent că este vorba de Administraţie sau de
Justiţie. În plus, acordând unora dintre aceste autorităţi puteri exorbitante – de tip legislativ, executiv şi
jurisdicţional – au fost renegate anumite principii esenţiale de distingere, dacă nu a puterilor cel puţin a
funcţiunilor, ceea ce nu este, evident, fără riscuri, nici fără pericole pentru libertăţile individuale.” 7
2. Circularele administrative sunt acte administrative destinate să ghideze pe funcţionari atunci când aplică
legea sau reglementările administrative. Prezenţa acestor acte face ca sursele tradiţionale de drept să aibă un
oarecare recul. De multe ori funcţionarul refuză aplicarea legii pentru că îi lipsesc instrucţiunile de aplicare date
pe calea circularelor administrative. Deşi aceste circulare nu sunt opozabile nici particularilor, nici judecătorului,
fiind doar acte interne ale administraţiei, fără nicio forţă obligatorie în afara acesteia, totuşi, fiind obligatorii
pentru funcţionar atunci când aplică legea, ele produc efecte importante asupra persoanelor, transformându-se în
adevărate surse atipice de drept.

Secţiunea a VIII-a. Sursele corporative şi autonome

§1. Noţiuni generale privind sursele corporative şi autonome

129. Corporaţiile autonome. Polarizarea pe care dreptul o are în vedere în mod tradiţional este cea între
stat şi individ. Statul creează regulile, în timp ce individul, înăuntrul unei sfere proprii, acţionează prin
intermediul actelor private. ,,Or această analiză ignoră o realitate sociologică importantă: faptul că există, între
individ şi stat, o multitudine de formaţiuni sociale pe care s-a convenit a le numi «corporaţii intermediare» sau
«corporaţii autonome»”8. Aceste corpuri sociale prezintă o mare diversitate. După scopul pe care-l urmăresc,
ele pot fi clasificate în:
a) Corporaţii cu caracter economic, cum ar fi societăţile comerciale, cooperaţiile etc.;
b) Corporaţii cu caracter social, cum ar fi sindicatele, fundaţiile etc.;
c) Corporaţii cu caracter educativ, sportiv sau cultural, cum ar fi instituţiile ştiinţifice, şcolile, asociaţiile şi
federaţiile sportive etc.;
d) Comunităţile ideologice şi religioase.
Situaţia juridică a acestor corporaţii poate fi configurată pe baza a două principii:
a) Principiul libertăţii corporaţiilor. Acest principiu este aplicaţia mai multor libertăţi fundamentale: libera
asociere, libertatea comerţului şi industriei, libertatea religioasă etc.9 În virtutea acestui principiu, corporaţiile nu
au doar libertatea de a se forma, ci şi libertatea de a acţiona pentru a-şi îndeplini scopurile, creând pentru aceasta
o ordine juridică internă.
b) Corporaţiile autonome nu sunt totuşi suverane. Deşi au o ordine juridică internă, aceste entităţi organizate
rămân supuse ordinii juridice impuse de stat. Acţiunea lor este reglementată de două categorii de reguli:
regulile statale şi regulile interne proprii. Cele din urmă au caracter subsidiar faţă de primele.
6
Fr. Terré, op. cit., p. 209.
7
Ibidem.
8
P. Pescatore, op. cit., p. 205.
9
A se vedea I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj. 1997.
 130. Sursele de drept autonome. Prin surse de drept autonome se înţelege ansamblul de reguli stabilite de
corporaţii pentru a reglementa viaţa lor internă. Aceste reguli îmbracă mai multe forme:
a) Statutele, care cuprind regulile fundamentale, constitutive, ale corpurilor autonome.
b) Regulamentele interioare, care cuprind regulile edictate de corpurile autonome, odată constituite, pentru
a reglementa ordinea lor internă (de exemplu, regulamentele federaţiilor sportive).
c) Convenţiile colective, de care am mai vorbit mai sus, care cuprind regulile ce stabilesc modul în care
unele asociaţii leagă relaţii.
d) Cutumele autonome, care sunt obiceiuri ţinute ca obligatorii în interiorul unui corp autonom.
Indiferent de sursa lor, aceste reguli sunt obligatorii în interiorul corpului social care le creează. Ele sunt
recunoscute şi aplicate în caz de litigiu de către organele jurisdicţionale. Aşadar, suntem în prezenţa unor
izvoare de drept, căci regulile cuprinse în acestea sunt obligatorii, determinate de o manieră abstractă şi
generică, şi pot fi aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Aceste corporaţii îşi subordonează însă ordinea juridică internă ordinii juridice statale; nu sunt suverane.
Aşadar, deşi sunt surse de drept autentice, actele precizate mai sus rămân subsidiare faţă de sursele publice.

§2. Regimul unor surse corporative sau autonome

131. Preliminarii. Aşa cum am arătat, statul recunoaşte anumitor corpuri intermediare, corporaţii private,
dar şi unor corporaţii şi instituţii publice, dreptul de a regla în mod autonom ordinea lor internă. Atunci când
autonomia acestor corporaţii este completă, adeziunea la ele este liberă. Uneori însă, supunerea faţă de această
ordine autonomă este forţată, cum este cazul cu contractele colective atunci când încheierea lor este obligatorie
sau cu anumite statute profesionale, cum ar fi, de exemplu, cel al avocaţilor, căci calitatea de avocat presupune
aderarea obligatorie la o organizaţie profesională.
Dacă sursele bazate pe adeziunea voluntară se impun doar celor care consimt să facă parte din corpul social
respectiv, în baza dreptului de liberă asociere şi a art. 969 C.civ., potrivit căruia ,,convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”, consacrând astfel principiul efectului relativ al contractelor, sursele
bazate pe adeziunea obligatorie se impun tuturor celor care în virtutea unei anumite calităţi sunt obligaţi să
adere la corpul social. Aceste din urmă surse nu pot fi admise decât dacă sunt recunoscute printr-o dispoziţie
legală expresă, dispoziţie care este de strictă interpretare 10. Uneori efectele relative ale surselor contractuale
sunt depăşite, cum este cazul convenţiilor colective de muncă, aşa cum vom vedea.
132. Contractele colective de muncă. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de art. 41 alin. (5) din Constituţie. Contractul colectiv de
muncă este convenţia încheiată între patron şi organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin
sindicat ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de
muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Contractele
colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, contractele individuale
de muncă neputând conţine clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele
colective. Contractele colective de muncă sunt ierarhizate, contractul încheiat la nivel inferior neputând
cuprinde clauze mai puţin favorabile decât cele încheiate la un nivel superior. Negocierea colectivă este
obligatorie dacă dimensiunile unităţii sunt cele prevăzute de lege.
Contractele colective de muncă sunt izvoare de drept, căci ele au caracter general, sunt aplicabile de un
număr nedefinit de ori, sunt obligatorii, nerespectarea lor atrăgând intervenţia statului 11. Aceste surse de
drept se încadrează în categoria contractelor normative. Ele au un caracter subsidiar în raport cu sursele
publice.
Obiectul contractului colectiv de muncă este stabilirea statutului colectiv global şi minimal al salariaţilor.
Astfel, contractul colectiv de muncă poate deroga de la lege într-un sens mai favorabil angajaţilor, dar nu şi
invers. Totuşi libertatea contractuală în această materie nu este fără limite. Contractele colective nu pot deroga
de la ordinea publică în materie, nici chiar într-un sens mai favorabil salariaţilor. Care este însă această ordine

10
P. Pescatore, op. cit., p. 167-170.
11
I.T. Ştefănescu, Dreptul muncii, E.D.P., Bucureşti, 1996, p. 30.
publică intangibilă? S-a spus că este vorba de «structurile instituţionale» ale dreptului muncii 12. Este vorba de
procedurile de orice fel (cum ar fi, de exemplu, modul de desemnare a reprezentanţilor salariaţilor la
negocierea colectivă) sau de jurisdicţia muncii, ca şi de întinderea răspunderii penale stabilită de lege sau de
clauze care ar putea afecta funcţionarea serviciilor publice.
Contractul colectiv de muncă derogă de la principiul efectului relativ al contractului în dublu sens. În
primul rând, este permisă aderarea ulterioară la convenţia colectivă a unui sindicat sau grup de salariaţi care nu
au semnat convenţia, fără consimţământul părţilor contractante. În al doilea rând, orice patron legat printr-o
convenţie colectivă trebuie să o aplice întregului său personal, fie că angajatul este sau nu un membru al unei
organizaţii semnatare.
Fiind surse de drept, contractele colective de muncă trebuie să îndeplinească condiţiile de publicitate la care
sunt supuse actele normative, adică cele de formă şi cele de publicitate, ele trebuind să fie publicate în
Monitorul Oficial.
133. Statutele profesionale. Există două feluri de statute profesionale: unele adoptate prin lege, care nu
ridică probleme privind natura lor de izvoare de drept, şi altele adoptate chiar de organele corpurilor
profesionale, aprobate uneori prin lege. Acestea din urmă sunt izvoare de drept, căci sunt acte de reglementare
generale, care se aplică de un număr nedefinit de ori şi obligatorii, încălcarea lor atrăgând acţiunea coercitivă.
Aceste din urmă statute intervin în cazul profesiilor libere, cum ar fi cea de avocat, notar, medic sau expert.
Aprobarea lor prin lege nu le schimbă natura. Legea este una de control, nu una de reglementare directă.
134. Statutele organizaţiilor economice şi fundaţiilor. O altă sursă de drept autonomă, de asemenea
subsidiară legii, o constituie actele constitutive ale organizaţiilor economice, societăţi comerciale şi regii
autonome, şi ale fundaţiilor.
Actul constitutiv, care poate fi format din contract şi statut, sau doar din statut, este izvor de drept, căci el
stabileşte în mod generic şi obligatoriu reguli aplicabile prin constrângere. Acest act se publică în Monitorul
Oficial.
135. Regulamentele interioare. Aceste regulamente pot privi instituţiile publice sau instituţiile private.
Camerele Parlamentului funcţionează în aplicarea a două categorii de norme, cele constituţionale şi cele
cuprinse în regulamentele lor proprii13. Aceste regulamente nu sunt legi, fiind adoptate, în conformitate cu
Constituţia, prin hotărâre a Camerei (Camerelor). Aceste regulamente sunt controlabile din punctul de vedere
al constituţionalităţii lor de Curtea Constituţională.
Există, de asemenea, regulamente interne în cadrul grupurilor private. De exemplu, regulamentul interior al
întreprinderii, act de reglementare privată a cărui natură juridică poate suscita ezitări 14, dar care este într-un
sens izvor de drept.

12
 M. Despax, Traité du droit du travail, t. VII, p. 66, în Lamy social, 1989, nr. 254.
13
Articolul 61 din Constituţie.
14
Fr. Terré, op. cit., p. 212-213; B. Sorinne, L’analyse juridique de reglement intérieur d'entreprise, Paris, 1970.