Secţiunea a X-a.

Principiile generale ale dreptului

§ 1. Noţiune
,,Cuvântul principiu – scria N. Popa – vine din latinescul principium, care înseamnă început, obârşie,
având şi sensul de element fundamental. Orice principiu este deci un început în plan ideal; el poate fi, de
asemenea, o sursă, o cauză de acţiune”1.
Dreptul este, sau mai degrabă, cum am încercat să arătăm, ar trebui să fie un sistem. ,,Principiile
generale ale unui sistem constituie ansamblul propoziţiilor directoare cărora le sunt subordonate atât
structura cât şi dezvoltarea sistemului” 2. Or, caracterul incomplet, neclar, contradictoriu şi inconsistent al
ordinii juridice, arătat deja de noi, face ca sensul noţiunii de «principiu» să fie în cazul ei destul de incert.
Totuşi, din afirmaţia citată mai sus se pot desprinde trei idei: 1. principiile dreptului sunt «normative»
pentru sistem; 2. ele sunt principii de structură şi 3. sunt principii de dezvoltare.
1. Principiile generale ale dreptului nu sunt normative doar în raport cu realitatea, ci şi cu sistemul
însuşi. Ele sunt normative în raport cu realitatea, în sensul că orice situaţie reală este reglementată de două
niveluri suprapuse de reguli: un nivel superficial, constituit din regulile dreptului pozitiv în sens strict
(reguli legale, administrative, convenţionale, cutumiare etc.) şi un nivel mai profund, cel al principiilor
generale ale dreptului. În general, regulile observabile sunt doar primele, ele dând soluţiile particulare ale
diverselor cazuri concrete, principiile generale fiind oarecum «mascate» de această faţadă normativă.
Atunci însă când legea este neclară sau inexistentă, aceste principii îşi revelă automat prezenţa.
Dar, ele sunt normative şi în raport cu sistemul juridic pozitiv însuşi, căci principiile generale ale
dreptului se impun ca obligatorii chiar normelor însele. Principiile acestea nu au doar rolul de a suplini
neclaritatea sau inexistenţa legii, ci şi de a limita legea, fundamentând-o. Ele normează normele; sunt un
fel de supra-legalitate. De aceea, controlul legiferării nu se face doar în raport cu o constituţie scrisă, ci şi
cu principiile generale ale dreptului, în raport de ceea ce s-a numit, printr-o unificare conceptuală, «bloc
al constituţionalităţii».
2. Principiile generale ale dreptului sunt principii de structură, în sensul că ele tind să facă din
ordinea juridică un sistem coerent. Ele au rolul de a asigura unitatea sistemică a dreptului în mijlocul
dezordinii regulilor pozitive, formând «puncte de reper» ce permit situarea şi ordonarea regulilor de drept
în funcţie de anumite idei directoare. Pe de altă parte, ele tind să asigure completitudinea sistemului, doar
existenţa lor şi recurgerea la ele putând să asigure completarea «lacunelor». La această funcţie a
principiilor face referire şi art. 5 alin. (3) C.proc.civ. în următorii termeni: „în cazul în care o pricină nu
poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza
dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale
ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.
Principiile generale ale dreptului asigură supleţea sistemului în faza aplicării dreptului. Ele fac să
prevaleze spiritul dreptului asupra literei lui, sensul comun asupra tehnicii, justiţia asupra simplei
legalităţi, prin faptul că ele permit penetrarea dincolo de dreptul pozitiv, până la inspiraţiile profunde ale
ordinii sociale3.
,,Principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului lor – ca ansamblul prescripţiilor directoare –
li se va subordona atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului. Privind prin prisma principiilor care-i
constituie fundamentul, sistemului juridic i se asigură, prin jocul acestora, unitatea, omogenitatea,
echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei forţe asociative (primenirea sa permanentă)” 4.
3. Principiile generale ale dreptului sunt principii de dezvoltare. Ele sunt vectorii dezvoltării
sistemului juridic, în sensul că ele, progresând, impulsionează progresul sistemului juridic, căci, aşa cum
spune Djuvara, ele nu sunt un produs al unei simple speculaţii; apărute în mintea noastră înaintea unor
experienţe, nu sunt imutabile, având valoare pentru orice timp şi orice loc 5, realităţi aflate într-o
permanentă, deşi lentă, schimbare. Pe de altă parte, ele sunt reguli ale progresului sistemului, în sensul că
acesta nu poate să evolueze decât în conformitate cu ele.

1
N. Popa, Teoria generală a dreptului, T.U.B., 1992, p. 67.
2
H. Buche, La nature des principes généraux du droit, citat după N. Popa, op. cit., p. 67.
3
P. Pescatore, op. cit., p. 120.
4
N. Popa, op. cit., p. 68.
5
Drept şi sociologie, I.S.D., Bucureşti, 1936, p. 11, în N. Popa, op. cit., p. 68.
 § 2. Unde se găsesc principiile generale ale dreptului?
Unele dintre principiile generale ale dreptului sunt afirmate de dreptul scris, de Constituţie, de
declaraţiile de drepturi sau chiar de documente politice. În general, ele au deci şi formal, nu numai
material, o valoare supralegislativă. Astfel, sunt principiile egalităţii, suveranităţii populare, pluralismului
politic şi economic etc.
Altele nu sunt prevăzute expres în niciun act normativ, dar textele legale le fac aplicaţia. Generalizând
aceste diverse reglementări particulare, prin interpretare, se pot formula anumite principii ţinute drept
generale. În această situaţie principiile generale sunt greu de distins de jurisprudenţă sau doctrină, căci
«formularea» lor este făcută de acestea, deşi atât judecătorul, cât şi teoreticianul se declară de cele mai
multe ori nu creatorii principiului, ci doar descoperitorii lui, printr-un fel de arheologie normativă. Se
întâmplă astfel cu principiile nulităţilor sau ale revocării actului administrativ.
Altele, constituind de altfel partea cea mai numeroasă, sunt doar convingeri juridice, politice sau
filosofice care servesc orientării activităţii juriştilor, cum ar fi, de exemplu, principiul autonomiei de
voinţă în dreptul privat, care transpune în acest domeniu concepţia noastră privind libertatea individuală 6.
Altele sunt principii de structură, adică idei directoare care se găsesc încorporate în structura
instituţiilor juridice, politice şi private: principiul prohibirii delegării de putere în dreptul public,
principiul separaţiei puterilor etc.

§ 3. Raporturile principiilor generale cu alte surse de drept

,,Ca şi în domeniul cutumei, ne putem întreba despre locul principiilor în raport cu sursele dreptului,
ceea ce lasă loc unei mari perplexităţi care ţine de natura principiilor studiate aici. Vom folosi pentru a
trece de aceasta, categoriile utilizate pentru cutumă în raporturile sale cu legea. Se întâmplă, mai întâi, că
nişte principii operează secundum legem: ele coexistă cu texte de lege sau sunt induse din acestea, mani-
festându-se în considerentele hotărârilor. Dar, se poate ca principiul să fie exprimat, consacrat praeter
legem, în absenţa vreunui text. În plus, se întâmplă să fie reţinut un principiu contra legem: în timp ce
conform art. 732 C.civ., «legea nu consideră nici natura, nici originea bunurilor pentru a regla
succesiunea», Curtea de casaţie a estimat că o curte de apel ar fi putut să decidă că anumite bunuri,
considerate drept amintiri de familie, ar scăpa de sub regulile obişnuite ale devoluţiunii succesorale şi ale
partajului.
Aceste observaţii ne trimit înapoi la nişte chestiuni şi mai esenţiale, relative la natura principiilor
generale. Din moment ce un apel poate fi fondat numai pe violarea unui principiu, şi aceasta, independent
de orice text, chiar şi contrar unei dispoziţii existente şi neabrogate, putem fi conduşi la a gândi că
principiul trebuie să fie asimilat unei norme juridice existente fără a putea fi ataşat unei opinii doctrinare
sau unei dispoziţii a legii. La drept vorbind, pentru a fi într-adevăr asigurat de aceasta, s-ar cuveni ca
jurisprudenţa să fi consacrat, în diverse reprize, fără echivoc, principii contra legem.
Dacă ar fi într-adevăr aşa, ar trebui să ne întrebăm, totuşi, dacă această forţă care permite să se
contrazică legea, nu aparţine mai degrabă judecătorului. Nu i s-a întâmplat oare jurisprudenţei să meargă
în sens invers legii? Putem fi totuşi înclinaţi să gândim, atunci, că judecătorul nu face decât să reveleze un
principiu preexistent”7.

Secţiunea a XI-a. Doctrina

§ 1. Noțiune
Termenul dictrină poate fi înțeles atât în sens restrâns, cât și în sens larg. În sens larg, prin doctrină se
înțelege orice opinie susținută de cei care predau dreptul sau de cei care, deși nu predau dreptul, scriu
despre acesta. În sens restrâns, doctrina desemnează o opinie exprimată asupra unor probleme particulare.
Putem vorbi astfel de doctrina lui Duguit cu privire la suveranitate, sau de doctrina hegeliană a dreptului.
6
P. Pescatore, op. cit., p. 119.
7
Fr. Terré, op. cit., p. 217-218.
 În ambele cazuri este vorba de o prezentare scrisă sau orală a ştiinţei dreptului, care are caracter
sistematic sau critic cu privire la o anumită materie juridică, făcută de persoanele care au ca funcţie de a
studia dreptul (profesori, magistraţi, avocaţi etc.)8.
În prezent noţiunea de doctrină se lărgeşte prin faptul că se lărgeşte sfera persoanelor având ca funcţie
să studieze dreptul. Asistăm astfel la o emergenţă a doctrinelor de tip sindical mai ales în dreptul muncii,
datorită rolului sindicatelor în încheierea contractelor colective de muncă 9.

§ 2. Manifestarea doctrinei
Doctrina se manifestă în forme multiple şi are mai multe modalităţi de a se raporta la dreptul existent.
Ea ţine în primul rând de învăţământul oral făcut în facultăţile de drept şi apoi în publicaţiile doctrinare:
manuale, opere care tratează sistematic şi didactic noţiunile şi instituţiile pentru a asigura o introducere
pentru o eventuală aprofundare a materiei; tratate, opere care tratează exhaustiv o materie; comentarii,
explicaţii doctrinare ale textelor legale, sau ale deciziilor judiciare; repertorii, compilaţii sistematice sau
alfabetice de materiale practice, mai ales de decizii judiciare; monografii juridice, lucrări consacrate unor
probleme particulare; revistele doctrinare10.

§ 3. Rolul doctrinei
În ce priveşte rolul doctrine, trebuie să distingem între rolul acesteia în dreptul roman și în dreptul
actual.
A. Rolul doctrinei în dreptul roman
În dreptul roman doctrina a avut într-o anumită perioadă valoarea unei surse formale a dreptului. În
timpul împăratului August jurisconsulţii desemnaţi de împărat puteau da consultaţii juridice judecătorilor
(care nu erau magistraţi de profesie, ci cetăţeni aleşi de părţi ca să judece cauza) obligatorii pentru
rezolvarea cauzei respective. Ei erau învestiţi astfel cu dreptul de a da consul taţii oficiale (ius publico
respondendi). Doctrina capătă astfel valoare obligatorie, dar doar în cauza dedusă judecăţii.
Extinzând sistemul, împăratul Hadrian, conferă doctrinei, prin intermediul consultaţiilor oficiale date
de jurisconsulţii învestiţi cu ius publico respondendi, calitatea de izvor de drept în sens formal. Răspunsul
jurisconsulţilor era de data aceasta obligatoriu în toate speţele similare. Doctrina crea deci dreptul 11, cu
condiţia să existe o comuniune de păreri între aceştia. În timp s-a stabilit o ierarhie a jurisconsulţilor.
Părerile formulate de Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius erau considerate ca având putere de lege
în baza unei hotărâri date în anul 426 de Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea12. În caz de
controversă. se ţinea cont de părerea majorităţii, iar în condiţiile inexistenţei acesteia prevala părerea lui
Papinian13.
În procesul de preluare a dreptului roman în perioada medievală, doctrina a fost considerată izvor de
drept în sens formal. Communi opinia doctorum putea fi invocată în hotărârile judiciare ca temei de drept.
B. Rolul doctrinei în dreptul actual
În dreptul actual romano-germanic şi anglo-saxon, ca şi în celelalte sisteme în afara celui musulman,
doctrina nu este izvor de drept. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu joacă niciun rol în procesul de formare
a dreptului. Nefiind o sursă a dreptului, doctrina este o autoritate. Ea joacă un rol decisiv în sistematizarea
elementelor fragmentare ale dreptului: jurisprudenţă, obiceiuri, legi, surse convenţionale etc. Doctrina
influenţează procesul de creare a dreptului prin autoritatea intelectuală pe care o exercită asupra
legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda făcute în urma analizei critice a sistemului legislativ. Ea
exercită o influenţă considerabilă asupra jurisprudenţei, judecătorul recurgând la autoritatea teoreticienilor
pentru a fundamenta soluţia. Ea influenţează procesul de creare a dreptului, prin formarea juriştilor chemaţi
apoi să aplice şi să interpreteze legea, chiar a celor care creează nemijlocit dreptul. Nu trebuie uitat că cea
mai mare parte a personalului politic este format în şcolile juridice.

8
J. Bornecase, La pensée juridique française de 1804 à l’heure présente, 2 vol., 1933.
9
Fr. Terré, op. cit., p. 204.
10
P. Pescatore, op. cit., p. 117-118.
11
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 59; N. Popa, op. cit., p. 204-205; I. Ceterchi, I.
Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 64-65.
12
V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, E.D.P., Bucureşti, 1964, p. 45-50.
13
N. Popa, op. cit., p. 205.
 Secţiunea a XII-a. Sursele internaţionale

Raporturile internaţionale sunt reglementate de reguli juridice, dar aceste reguli prezintă un caracter
aparte în raport cu normele ce reglementează raporturile sociale în ordinea internă a statelor. Dat fiind
faptul că raporturile internaţionale se leagă între state suverane, egale, ele nu pot fi reglementate în
principiu decât de reguli rezultate din convenţii între aceste state, deci rezultate dintr-un acord de voinţă,
în timp ce normele interne sunt de regulă rezultatul unei manifestări unilaterale de voinţă. Totuşi evoluţiile
recente arată că pot exista norme internaţionale ce sunt expresia unei manifestări unilaterale de voinţă (de
exemplu, normele create în anumite condiţii de organele U.E. dotate cu capacitate proprie de reglementare).
Pe de altă parte, sancţiunea juridică lipseşte în general din structura normei internaţionale.
În altă ordine de idei, evoluţiile recente au făcut ca nu numai statele să fie subiecte ale raporturilor de
drept internaţional, ci şi indivizii. Surse internaţionale de drept creează în prezent obligaţii şi drepturi
direct indivizilor.
Izvoarele dreptului internaţional sunt conform art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie,
convenţiile internaţionale sau tratatele internaţionale, cutuma, principiile generale şi alte surse auxiliare.

§1. Tratatul internaţional

A. Noţiunea de tratat
Articolul 2 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor semnată la 24 mai 1969 defineşte
tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie
că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente anexe şi oricare ar fi
denumirea sa particulară”.
Convenţia dă noţiunii de tratat o definiţie foarte largă. Două trăsături sunt impuse actelor
internaţionale pentru a fi tratate: să fie încheiate între state şi să fie în formă scrisă. Nu are importanţă
denumirea sub care se prezintă: tratat, convenţie, protocol, pact, cartă, statut, concordat, memorandum,
schimb de note etc. Ea rămâne însă mai restrânsă decât noţiunea de acord internaţional, noţiune care se
aplică actelor încheiate între state şi alte subiecte de drept internaţional, cum ar fi organizaţiile
internaţionale sau între acestea din urmă, precum şi actele internaţionale care nu îmbracă formă scrisă.
Aceasta nu înseamnă că regulile Convenţiei de la Viena nu se aplică şi acestor acte, ci doar că aplicarea
lor nu este obligatorie, cum nu înseamnă nici că acordurile verbale nu ar fi valabile. Tratatele sunt acte bi
sau multilaterale, rezultate deci cu necesitate dintr-un acord al voinţelor statelor şi niciodată acte
unilaterale14.
Când vorbim de tratat internaţional ca sursă de drept nu ne rezumăm la sensul pe care îl dă Convenţia
din 1969 acestui termen, ci avem în vedere un «acord» încheiat între membrii comunităţii internaţionale şi
destinat să producă anumite efecte de drept 15. Termenul tratat desemnează un gen, incluzând o
multitudine de acte.

B. Încheierea tratatelor
Procedura încheierii tratatelor presupune în principiu trei etape: a. Negocierile şi semnarea b.
Ratificarea şi c. înregistrarea. O problemă aparte este cea a intrării în vigoare a tratatelor.
a. Negocierea şi semnarea tratatelor. Încheierea unui tratat este precedată în general de negocieri.
Negocierile sunt purtate de executiv. În urma lor se va ajunge la redactarea unui text al tratatului ce
urmează a fi semnat. Aceasta nu exclude ca tratatul să nu fie consemnat într-un instrumentum; tratatele
încheiate verbal sunt valabile, Curtea Permanentă de Justiţie decizând în acest sens în afacerea
Groenlanda Orientală în 1933.
14
C.- A. Colliard, Institutions des relations internationales, Dalloz, Paris, 1990, p. 229-230.
15
Ch. Rousseau, Droit international public, I, Introduction et sourses, Sirey, Paris 1970, p. 63.
 Problema cea mai delicată în această fază este cea a limbii în care este redactat tratatul. Dacă în Evul
Mediu european limba tratatelor era latina, mai târziu (după secolul al XVIII-lea) limba diplomatică s-a
impus a fi franceza. După al Doilea Război Mondial engleza se impune ca limbă dominantă. Astăzi însă
nu mai există o limbă dominantă, ceea ce ridică numeroase probleme de interpretare a textului. Uneori se
recunoaşte că una dintre limbile utilizate este limbă de referinţă, singurul text autentic fiind cel redactat în
limba respectivă, alteori însă nu se face referire la o limbă în care se exprimă textul autentic, fiecare
versiune lingvistică putând fi invocată ca autentică, ceea ce implică numeroase conflicte de interpretări.
Procedura negocierilor se încheie cu semnarea tratatului, act solemn, precedat uneori de parafare.
Semnarea poate fi făcută de miniştri plenipotenţiari, de un membru al executivului sau chiar de şeful
statului. Dar semnarea tratatului nu-i conferă în principiu forţă obligatorie.
b. Ratificarea. Tratatul capătă forţă obligatorie pentru statele semnatare prin intermediul ratificării.
Excepţie de la această regulă fac tratatele în formă simplificată, care au forţă juridică obligatorie din
momentul semnării16.
Articolul 12 din Convenţia de la Viena arată în acest sens că „consimţământul unui stat de a fi legat
printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acelui stat: a) când tratatul prevede că
semnătura va avea acest efect; b) când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere
conveniseră că semnătura va avea acest efect; sau c) când intenţia statului de a conferi semnăturii acest
efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii”.
Tratatele în formă simplificată nu mai trebuie ratificate. Acest gen de acorduri fuseseră definite în
proiectul Comisiei de drept internaţional din 1965, dar definiţia generică nu se mai regăseşte în textul
Convenţiei din 1969. Aceste tratate simplificate sunt excepţia, regula fiind că tratatul leagă un stat doar
după ratificare. Dar procedura ratificării cunoaşte trei variante:
1) Competenţa exclusivă a executivului. Specifică statelor autoritare, în care puterea executivă domină
net sistemul, această formă a ratificării este puţin utilizată. Ea a fost practicată de Japonia (Constituţia din
11 februarie 1889, art. 13) şi de Germania nazistă (art. 4 din Legea din 24 martie 1933).
2) Competenţa exclusivă a Legislativului. În acest sistem executivul intervine doar în faza preliminară
a încheierii tratatelor, cea a negocierilor. Legislativul, în exercitarea funcţiei de control a activităţii
executivului, este singurul care poate da tratatului forţă obligatorie prin ratificare. Dar sistemele diferă de
la un stat la altul: în unele ratificarea este făcută de legiuitorul ordinar, în altele de Camerele reunite ale
Parlamentului, în timp ce în altele, cum era cel sovietic, prezidiul Sovietului Suprem ratifica tratatele; în
fine în Elveţia, dacă tratatele sunt încheiate pe o durată mai mare de 15 ani sau nedeterminată este
prevăzută intervenţia votului popular, dacă o cerere în acest sens este făcută de 30.000 de cetăţeni sau 8
cantoane (art. 89 alin. 3 al Legii din 30 ianuarie 1921).
3) Sistemele mixte. În aceste sisteme ratificarea este rezultatul unei colaborări şi unui partaj de
competenţe între legislativ şi executiv. Aceste sisteme mixte suportă o multitudine de variante.
Într-o primă variantă, puterea executivă ratifică tratatele dar doar în urma unei abilitări speciale
obligatorii date de puterea legislativă. A doua variantă presupune o distingere a tratatelor după materie.
Unele tratate nu pot fi ratificate de executiv decât în urma unei autorizaţii prealabile a puterii legiuitoare.
Altele sunt ratificate fără a fi necesar acest acord. Astfel Constituţia Spaniei din 1977, arată că este
necesară autorizaţia prealabilă a puterii legiuitoare (Cortes generales) în cazurile tratatelor cu caracter
politic, tratatelor sau acordurilor cu caracter militar, celor care afectează integritatea teritorială a statului
sau drepturile şi libertăţile fundamentale, celor care implică obligaţii pentru finanţele publice, tratatelor
care antrenează modificarea sau abrogarea unei legi sau cer adoptarea unor măsuri legislative pentru a fi
executate (art. 94 alin. 1). Constituţia Franţei din 1958 dă Preşedintelui competenţa ratificării (art. 52), dar
în anumite materii, asemănătoare celor enumerate mai sus, este necesară o abilitare legală (art. 53).
Ambele Constituţii prevăd o situaţie specială când tratatul este în dezacord cu Constituţia. Abilitarea
pentru ratificare nu poate fi dată decât după revizuirea Constituţiei. Contradicţia este constatată de
organul însărcinat cu controlul constituţionalităţii legilor (art. 54 din Constituţia Franţei; art. 95 din
Constituţia Spaniei). Aceiaşi soluţie mixtă este adoptată şi de Belgia şi de Marea Britanie.
În ce priveşte natura legii de abilitare, ea este calificată ca lege de autorizare, fiind deci lege doar din
punct de vedere formal, nu şi material. „Ea se rezumă la a autoriza ratificarea sau abrogarea, dar nu o
operează, căci această competenţă aparţine executivului, nici nu o impune, căci puterea executivă rămâne

16
A se vedea C. Chayet, Les accords en forme simplifiée, A.F.D.I., 1957, p. 13-14.
liberă să nu-i dea curs”17. Pe scurt, „actul votat de Parlament care abilitează pe Preşedintele Republicii să
ratifice un tratat nu are dintr-o lege decât numele”18. Aceasta înseamnă că Parlamentul nu discută şi
votează textul tratatului, ci proiectul de lege de abilitare. Nu sunt admise amendamentele. Ceea ce se
discută şi votează este doar abilitarea.
Tot un sistem mixt este şi cel american, doar că de data aceasta intervine doar Senatul. Articolul 2
secţiunea a II-a din Constituţia din 1787 prevede ratificarea de către Senat cu majoritate de 2/3 din
senatorii prezenţi. Camera reprezentanţilor intervine doar dacă prin tratat se creează probleme financiare.
Această procedură greoaie a dus însă la practica aşa ziselor executive agreement care permit Preşedintelui
să acţioneze singur în baza unei rezoluţii a Congresului adoptată cu majoritate simplă 19.
c. Înregistrarea tratatelor. Pentru ca tratatele să poată fi invocate în faţa instanţelor ele trebuie să fie
publicate, în urma ratificării, în organul de presă oficial. Nepublicarea atrage inopozabilitatea. Unele
tratate nu sunt publicate: tratatele militare, de exemplu.
Carta O.N.U. dispune în art. 102 că tratatele trebuie înregistrate la Secretariatul Organizaţiei.
Neînregistrarea atrage sancţiunea imposibilităţii de a invoca tratatul în faţa unui organ al O.N.U.
d. Intrarea în vigoare a tratatelor. Deşi tratatele poartă data semnăturii lor, ele nu intră în vigoare la
această dată. Nici data ratificării nu este cea a intrării în vigoare. În general intrarea în vigoare a tratatului
se face la data schimbării instrumentelor de ratificare sau la data depunerii, în cazul tratatelor
multilaterale, a unui anumit număr de instrumente de ratificare.

C. Efectele tratatelor
Tratatul internaţional, rezultând dintr-un acord al voinţelor statelor, este supus, odată intrat în vigoare,
regulii obligativităţii, el trebuind să fie respectat şi aplicat cu bună-credinţă. Efectele tratatelor sunt
guvernate de regula pacta sunt servanda, ele fiind legea părţilor. Principiile pacta sunt servanda şi bona
fide sunt afirmate de Convenţia de la Viena în art. 26 denumit Pacta sunt servanda şi care arată că „orice
tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă”.
Problema efectelor tratatelor mai implică, în afara lămuririi acestor principii fundamentale, încă trei
probleme: cea a rezervelor, cea a efectelor între statele contractante şi cea a efectelor în afara comunităţii
statelor contractante.
a. Rezervele. Numim rezervă o manifestare unilaterală de voinţă din partea unui stat contractant în
cadrul unui tratat multilateral, prin care acest stat modifică întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă.
Dacă rezerva face obiectul unei acceptări din partea altor state ea îşi modifică natura, devenind un act
convenţional. Prin natura sa rezerva nu poate fi concepută în cazul tratatelor bilaterale 20.
Cu toată multitudinea de definiţii date rezervei 21, este posibil să desprindem mai multe trăsături: 1)
rezerva este o instituţie care încearcă să împace două finalităţi: participarea unui număr cât mai mare de
state la tratat şi siguranţa raporturilor internaţionale; 2) prin rezervă statul exclude anumite dispoziţii din
tratat în ce-l priveşte sau nu acceptă anumite obligaţii sau, în fine, dă un sens aparte anumitor dispoziţii
ale tratatului; 3) rezerva este o manifestare unilaterală de voinţă.
Formularea rezervelor poate interveni în momentul semnării, în momentul ratificării sau în cel al
aderării la un tratat. Principiile ce reglementează rezervele sunt cuprinse în Convenţia de la Viena din
1969 în Secţiunea a II-a, art. 19-23. Conform acestor reglementări, statul poate formula o rezervă cu
condiţia ca aceasta să nu fie interzisă în principiu de tratat, acesta să nu dispună că doar anumite rezerve
pot fi formulate şi rezerva respectivă să nu fie printre acestea, rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul
şi scopul tratatului. Articolul 20 din Convenţie arată când se pot face obiecţii la rezerve, când rezerva
trebuie acceptată şi care este valoarea acceptării rezervei.
Efectul rezervei este că, pe cale de reciprocitate, permite oricărui stat contractant să se prevaleze de ea
în raporturile cu statul care a formulat rezerva. Celelalte părţi îşi desfăşoară relaţiile în baza tratatului, fără
ca rezerva să producă vreun efect în ce le priveşte. Dacă un stat a făcut obiecţie la rezervă, aceasta
17
P. Avril, J. Gicquel, Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988, p. 198.
18
Ch. Rousseau, Hommage d'une génération de juriste au Président Bardevaut, citat după P. Avril, J. Gicquel, op. cit., p. 198.
19
C-A. Colliard, op. cit., p. 235.
20
În ce priveşte istoricul instituţiei, a se vedea I. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993, vol. I, p. 519-530.
21
Gr. Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, E.D.P., Bucureşti, 1965, p. 510; D. Anzilotti, Cour de droit international,
Paris, vol. I, p. 399; Ch. Rousseau, op. cit., p. 290-291; E. Gloser, Rezervele la tratatele internaţionale, Ed. Academiei, 1971, p.
31.
împiedică tratatul să-şi producă efectele între el şi statul care a făcut rezerva, dacă statul care obiectează
nu-şi exprimă voinţa în sens contrar.
b. Efectele tratatului în interiorul comunităţii statelor contractante. Două probleme trebuie lămurite
pentru a înţelege aceste efecte: cea a interpretării tratatului şi cea a raportului între tratat şi lege.
În ce priveşte raporturile dintre lege şi tratat au existat două soluţii în raport de poziţiile doctrinare
adoptate de state. Adepţii teoriei dualiste separă dreptul intern de cel internaţional, tratatul nefiind
aplicabil în ordinea juridică internă în mod direct prin simpla ratificare, fiind necesară un fel de
«receptare» a acestuia în dreptul intern. Ratificarea nu face din tratat un act de drept intern, el trebuind în
plus să fie promulgat ca o lege internă. În schimb adepţii teoriei moniste nu disting între dreptul intern şi
dreptul internaţional, tratatul odată ratificat şi intrat în vigoare fiind direct aplicabil în ordinea juridică
internă. Această teorie consacră chiar superioritatea dreptului internaţional la care statul a consimţit
asupra legilor interne.
În ce priveşte interpretarea tratatelor, ea presupune două aspecte. În faţa juris dicţiilor internaţionale
principiile interpretării sunt enunţate de art. 31 al Convenţiei de la Viena, care arată că un tratat trebuie să
fie interpretat cu bună-credinţă, potrivit sensului obişnuit al termenilor, în context şi în lumina scopului şi
obiectului său, ţinându-se seama de practica ulterioară urmată de state şi de principiile şi regulile
dreptului internaţional. Conform art. 32 se poate recurge în mod complementar la lucrările pregătitoare şi
la împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
În problema interpretării tratatului de către instanţele interne, care presupune desigur publicarea sa,
tendinţele nu sunt convergente. Deşi admisă în principiu, interpretarea tratatelor a fost refuzată de instanţe
în anumite sisteme. De exemplu, în Franţa Consiliul de Stat consideră că interpretarea tratatelor este de
competenţa exclusivă a Guvernului, în timp ce Curtea de Casaţie a admis că este competentă, cu condiţia
ca interpretarea să privească interesele private şi nu ordinea publică internaţională 22.
c. Efectele tratatului în afara comunităţii statelor semnatare. Principiul pacta sunt servanda se aplică
doar contractanţilor. Ca orice act rezultat din acordul de voinţă al părţilor şi tratatul produce efecte doar
între părţi. Totuşi această relativitate a efectelor poate fi uneori încălcată în cazul tratatelor. Este vorba în
primul rând de clauza naţiunii celei mai favorizate. Inserată într-un tratat această clauză presupune că
statele A şi B semnatare se angajează ca atunci când unul din ele încheie cu un stat C un tratat de comerţ,
acordându-i acestuia avantaje particulare, aceste avantaje vor fi acordate ipso facto şi partenerului iniţial.
Astfel tratatul între A sau B şi C va produce efecte şi în ce-l priveşte pe cel care nu a participat la el.
Un al doilea caz în care un tratat creează efecte faţă de un stat terţ este prevăzut de art. 35, art. 36 şi
art. 37 din Convenţia de la Viena. Când tratatul creează pentru statul terţ o obligaţie, acesta trebuie să
accepte în mod expres şi în scris această obligaţie. Dacă este vorba de un drept, consimţământul este
prezumat în lipsa vreunei indicaţii contrare, dacă tratatul nu dispune altfel. Dacă tratatul nu prevede altfel,
obligaţia sau dreptul rezultate din tratat pentru statul terţ nu pot fi revocate fără consimţământul lui.
Un al treilea caz în care un tratat creează efecte în afara sferei statelor contractante este cel al tratatelor
care creează situaţii obiective. Dacă un tratat între două sau mai multe state creează o situaţie obiectivă,
statele terţe pot să se prevaleze de acesta, dar nu au dreptul la menţinerea lui. Sunt astfel de tratate cele
privind, de exemplu, canalele de navigaţie (regimul Canalului Panama rezultă din tratatul între două
state). Tot astfel de tratate sunt cele cu privire la comunicaţii 23.
d. Nulitatea tratatelor. Nulitatea tratatelor este reglementată în Secţiunea a II-a a Convenţiei de la
Viena, art. 46-53.
O primă regulă ce trebuie amintită este că violarea unei dispoziţii a dreptului intern al unui stat
privitoare la competenţa de a încheia tratate nu poate fi invocată ca un viciu de con simţământ decât dacă
este manifestă şi priveşte o dispoziţie de importanţă fundamentală (art. 46). Depăşirea puterilor de către
reprezentant în condiţiile în care el a primit o restricţie specială nu constituie viciu de consimţământ decât
dacă a fost notificată restricţia statelor participante la negociere înainte de exprimarea consimţământului
(art. 47). Constituie vicii de consimţământ şi duc la nulitatea tratatelor eroarea, dolul, coru perea
reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, constrângerea
exercitată asupra unui stat prin ameninţare sau folosirea forţei.

22
C.- A. Colliard, op. cit., p. 239-240.
23
Ibidem, p. 242-244.
 Una din inovaţiile Convenţiei de la Viena în privinţa nulităţii tratatelor este introducerea de către art.
53 a noţiunii de ius cogens. Este nul orice tratat care încalcă o normă imperativă a dreptului internaţional
general. Este vorba de o normă care este recunoscută şi acceptată de comunitatea internaţională a statelor
în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nicio derogare. Această normă nu poate fi
modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional având acelaşi caracter.
Articolul 64 al Convenţiei arată că «dacă survine o normă imperativă a dreptului internaţional general,
orice tratat existent, care este în conflict cu această normă, devine nul şi ia sfârşit».
Se instituie astfel o ordine publică internaţională care constituie limita autonomiei voinţei statului. Dar
această noţiune este periculoasă datorită impreciziunii ei, şi prin faptul că poate fi invocată în orice
moment. Pentru a evita insecuritatea raporturilor internaţionale, art. 66 din Convenţie instituie în caz de
conflict de interpretare a art. 54 sau art. 64, dacă statele nu convin asupra unui arbitraj, obligativitatea
recurgerii la Curtea Internaţională de Justiţie.

D. Modificarea şi stingerea tratatelor

Fiind acte rezultate din acordul voinţelor statelor, tratatele îşi încetează, în principiu, efectele sau sunt
modificate tot pe cale convenţională. Fie tratatul prevede chiar el momentul încetării efectelor sale, fie
ulterior statele convin asupra acestui lucru.
Încetarea şi transformarea tratatelor sunt guvernate de două reguli: regula stabilităţii şi regula,
aplicabilă oricărei norme juridice, potrivit căreia ea trebuie să reflecte şi să normeze realitatea, fiind
sensibilă la modificările de substanţă ale acesteia.
Aceste două principii pot intra în conflict. De aceea trebuie să studiem patru probleme: a) denunţarea
unilaterală, b) efectele războiului asupra tratatelor, c) problema clauzei rebus sic stantibus şi d) revizuirea
tratatelor.
a) Denunţarea unilaterală. Deşi regula este încetarea convenţională a aplicării tratatului, iar
denunţarea unilaterală nu este admisă în principiu, totuşi practica internaţională a arătat că ea poate fi
adesea folosită.
Convenţia de la Viena afirma în art. 56 că «un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea
sau denunţarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau a unei retrageri»,
instituind astfel principiul potrivit căruia denunţarea unilaterală este prohibită. Totuşi două excepţii sunt
admise: a. dacă se stabileşte că era în intenţia părţilor posibilitatea unei denunţări sau retrageri şi b. dacă
dreptul de denunţare sau retragere poate fi dedus din natura tratatului. În ambele cazuri intenţia de
denunţare trebuie notificată cu cel puţin 12 luni înainte.
b) Efectele războiului asupra tratatelor24. Problema efectelor războiului a cunoscut trei soluţii. Prima
soluţie este negativă: războiul nu abrogă nimic. Cea de-a doua este pozitivă: războiul abrogă orice tratat. A
treia este mixtă: ea distinge în funcţie de natura tratatului.
Această a treia soluţie a fost adoptată de tribunalele americane. Conform jurisprudenţei, starea de
război este abrogatorie doar pentru tratatele sau dispoziţiile care privesc alte lucruri decât interesul privat.
O soluţie asemănătoare au adoptat şi tribunalele franceze între 1943-1948.
Există tratate care supravieţuiesc stării de război. Este vorba de tratatele privind conducerea
ostilităţilor, situaţia prizonierilor, Crucea Roşie etc., căci aceste tratate sunt încheiate în vederea stării de
război. Se admite de asemenea că tratatele privind cesiunile teritoriale nu sunt abrogate de starea de
război. Nu sunt abrogate nici tratatele care prevăd formal acest lucru. În cazul tratatelor multilaterale,
efectele se produc între statele care nu sunt în stare de război.
c) Clauza «rebus sic stantibus». Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în raport cu situaţia
existentă la data încheierii tratatului poate duce la încetarea tratatului. Desigur, dacă părţile se pun de
acord asupra acestei schimbări, problema nu ridică dificultăţi. Dacă însă doar una din părţi invocă
schimbarea circumstanţelor, atunci aplicarea clauzei rebus sic stantibus devine extrem de delicată.
Cei care au vrut să facă din schimbarea împrejurărilor un motiv de denunţare unilaterală a tratatului au
afirmat că orice tratat cuprinde o clauză rezolutorie tacită: omnis conventio intelligitur rebus sic stantibus

24
A se vedea Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional cu privire la efectele conflictelor armate asupra persoanelor,
adoptată la Helsinki în 1985.
(în orice convenţie există o clauză tacită care ar presupune că lucrurile rămân aşa cum sunt). A existat un
adevărat război doctrinar cu privire la natura şi condiţiile aplicabilităţii acestei clauze 25.
Convenţia de la Viena admite că schimbarea împrejurărilor poate fi invocată pentru încetarea
tratatului, dar formularea negativă a textului nu-i conferă caracter de principiu. Astfel, art. 62 arată că
schimbarea nu poate fi invocată decât dacă existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a
consimţământului de a se lega prin tratat şi această schimbare are ca efect transformarea radicală a naturii
obligaţiilor care rămân de executat în virtutea tratatului.
Pentru a nu face din această recunoaştere a clauzei rebus sic stantibus o cauză de nesiguranţă
internaţională, Convenţia exclude aplicarea ei în cazul tratatelor care stabilesc frontierele şi în cazul în
care schimbarea fundamentală rezultă dintr-o violare de către partea care o invocă fie a unei obligaţii din
tratat, fie a oricărei obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte a tratatului.
d) Revizuirea tratatelor. Dacă părţile contractante nu se opun revizuirii problema nu ridică dificultăţi.
Complicaţia apare când unele state cer revizuirea şi altele nu o acceptă. Carta O.N.U. nu abordează
problema revizuirii tratatelor în astfel de cazuri. Este regretabil, căci aceeaşi Cartă condamnă recurgerea
la război (art. 2, §4).
E. Tipuri de tratate
Din punctul de vedere al efectelor lor în dreptul intern, distingem trei categorii de tratate: tratatele
clasice, tratatele direct aplicabile (tratate-legi) şi tratatele instituţionale.
a. Tratatele clasice. Aceste tratate sunt cele prin care statele contractante se obligă să adopte fiecare în
ordinea juridică internă măsuri de natură reglementară în vederea realizării unui scop comun. Aceste
tratate nu creează obligaţii şi drepturi direct pentru persoane. Acestea vor fi obligate sau vor avea drepturi
doar în baza normelor interne adoptate de organele abilitate cu executarea obligaţiilor ce revin statului din
tratat. În cazul acestor tratate tribunalele nu sunt îndreptăţite să interpreteze tratatele, ci doar normele
interne. Ele nu vor putea refuza aplicarea unei legi pe motiv că este contrară tratatului.
b. Tratatele direct aplicabile. Numite şi tratate-legi, acestea creează un ansamblu de reguli aplicabile
în ordinea juridică internă a statelor contractante. Aceste tratate creează drepturi şi obligaţii direct
persoanelor, desigur după ratificare, aprobare sau aderare şi în urma publicării 26. Dar nu legea de ratificare
este izvorul obligaţiilor şi drepturilor, ci tratatul. Prin ratificare tratatul nu este transformat în lege, ci îşi
păstrează caracterul de act convenţional supus regulilor dreptului internaţional. Aceasta înseamnă că în ce
priveşte efectele şi interpretarea tratatele rămân reglementate, chiar în ordinea juridică internă, de regulile
dreptului internaţional27.
c. Tratatele internaţionale instituţionale. Unele tratate internaţionale nu se rezumă la a crea obligaţii şi
drepturi statelor sau persoanelor, ci instituie anumite organe care au competenţa de a reglementa pentru a
completa regulile cuprinse în tratatele constitutive, chiar de a amenda aceste tratate. Tratatele de acest tip
sunt tratate-cadru, care lasă competenţa de a preciza acest cadru unor organisme internaţionale instituite prin
acte reglementative direct aplicabile. Aceste acte de legiferare internaţională nu mai cer aprobarea lor de
către legiuitorul naţional. Nu mai este vorba de o simplă delegare de putere, ci de un transfer de atribuţii.
Aceasta înseamnă că legiuitorul intern nu poate revoca liber, atât timp cât tratatul instituţional este în
vigoare, aceste competenţe. Este cazul tratatelor privind comunităţile europene şi Uniunea Europeană. Orga-
nele comunitare, în limitele tratatelor, pot adopta reglementări prin care să comande direct şi imediat
particularilor. Se instituie astfel un drept comunitar derivat, complementar dreptului comunitar originar creat
prin tratate, drept care este expresia unei manifestări unilaterale de voinţă din partea unui «legiuitor»
internaţional. Suntem deci în prezenţa unei veritabile legislaţii internaţionale, care intră în sens formal în
noţiunea de lege lato sensu când sunt clasificate izvoarele dreptului28. Tratatele instituţionale de acest tip se
prezintă din punct de vedere material ca adevărate constituţii. În acest sens se exprimă jurisprudenţa
Curţii Comunitare care numeşte tratatul C.E.E. ca fiind «carta constituţională de bază» a Comunităţii 29.

25
I.M. Anghel, op. cit., p. 925-965.
26
J. Falys, Introduction aux sourses et principes du droit, A.E.D.L. U.C.L., Louvain-la- Neuve, Bruylant
Bruxelles, 1981, p. 143.
27
P. Pescatore, op. cit., p. 175.
28
J. Falys, op. cit., p. 144-145.
29
C.J.C.E., 23.04.1986, Parti écologiste Les verts, 294/83, p. 1339-G.A., T.1, nr. 57.
Curtea face de aceea distincţie netă între planul interpretării acordurilor internaţionale şi cel al interpre-
tării tratatelor constitutive30.

§2. Cutuma internaţională

A. Definiţie
Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, cel de-al doilea izvor al dreptului internaţional este
cutuma internaţională. Articolul 38 din Statut nu creează o ierarhie a surselor dreptului internaţional, ceea
ce înseamnă că nu instituie o prioritate a tratatului în raport cu cutuma.
El defineşte cutuma ca fiind «proba unei practici generale acceptată ca fiind dreptul». Cutuma ar fi
deci o practică generală repetată (ansamblul de uzaje sau practici) recunoscută de către state ca având
forţă juridică obligatorie (opinio iuris sive necessitatis)31. Cutuma este, conform acestei definiţii un proces
bivalent: social mai întâi, juridic apoi. Suntem mai întâi în prezenţa unor practici difuze ale statelor sau
organizaţiilor internaţionale, cărora li se adaugă mai apoi un element psihologic: opinia că ele sunt
obligatorii (opinio iuris). Procesul de formare al cutumei ar implica deci o joncţiune în timp a două
elemente: unul material (o practică îndelungată) şi unul psihologic (opinia că această practică constituie
dreptul). Totuşi această definiţie pare a nu reflecta întregul proces, căci Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie introduce un al treilea element, extrinsec procesului descris mai sus: proba practicii. Definiţia dată
de Statut pare a rezerva un rol esenţial judecătorului în relevarea cutumei, dacă nu chiar în crearea sa:
judecătorul este cel care recunoaşte o practică generală ca fiind cutumă. Rolul său este esenţial, căci deşi
cutuma este un fenomen spontan şi difuz, ea este recunoscută ca sursă formală a dreptului. Fenomenul
inform trebuie formalizat. Or recunoaşterea sa ca fiind obligatoriu de către judecătorul internaţional for-
malizează realitatea strict sociologică a fenomenului. Ceea ce era doar de domeniul faptelor devine drept,
trece de la regularitate la regulă 32, nu doar prin recunoaşterea de către state a obligativităţii conduitei, ci şi
prin recunoaşterea de către instanţa internaţională a practicii ca fiind cutumă33.

B. Raportul cutumei cu tratatul

Enumerarea cutumei internaţionale după tratat în art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie
nu implică o ierarhizare a surselor în dreptul internaţional. Cutuma şi tratatul au aceeaşi valoare juridică.
Logica de organizare a sistemului internaţional presupune echivalenţa normativă, adică echivalenţa
surselor dreptului internaţional 34. Tratatul şi cutuma sunt independente unul faţă de celălalt. Există
tratate care abrogă o cutumă, cu condiţia ca aceasta să nu aibă caracterul de normă impe rativă (ius
cogens), dar şi cutume care abrogă tratate 35.

§3. Principiile generale ale dreptului internaţional

A. Preliminarii
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie afirmă ca pe o a treia sursă a dreptului
internaţional «principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate».
O primă observaţie ce trebuie făcută este de natură aparent terminologică. Mai întâi referirea echivocă
la «naţiunile civilizate» este mai mult decât nefericită căci nici practica, nici jurisprudenţa nu acordă o
semnificaţie unică noţiunii. În al doilea rând, noţiunea însăşi de principiu este echivocă în dreptul
internaţional, fiind utilizată de multe ori pentru a desemna realităţi situate undeva între drept şi politică.
O a doua observaţie este că textul vorbeşte de «principii generale de drept», şi nu de «drept
internaţional», ceea ce a condus la numeroase discuţii, după unii autori art. 38 din Statut referindu -se

30
J. Boulouis, Droit institutionnel de l'Union Européenne, Montchrestien, Paris, 1995, p. 195.
31
Gr. Geamănu, op. cit., p. 135; C.- A. Colliard, op. cit., p. 253.
32
J. Combacau, La coutume, ouverture: de la régularité à la règle, Droits nr. 3, 1986, p. 3 şi urm.
33
Asupra rolului judecătorului în formarea cutumei, a se vedea P.- M. Dupuy, Droit international public, Dalloz, Paris, 1995,
p. 253-255.
34
P.- M. Dupuy, op. cit., p. 15-16 şi p. 234-235.
35
C.A. Colliard, op. cit., p. 256; a se vedea, pentru dezvoltări, Gr. Geamănu, op. cit., p. 140-141.
numai la principii de drept intern cuprinse în sistemele juridice existente 36. După alţi autori, este vorba şi
de principiile dreptului internaţional37. În opinia altora, numai principiile generale ale dreptului
internaţional sunt relevante, în ordinea internaţională neputând fi aplicate principii din dreptul intern 38.
O a treia observaţie priveşte statutul de izvor distinct al principiilor. Dacă unii neagă statutul de izvor
distinct al acestora, considerând că ele „nu pot fi (...), prin definiţie, forme de exprimare a dreptului, cum
sunt tratatele şi cutuma internaţională, aşa încât ele nu pot fi considerate ca izvoare de drept
internaţional”39, alţii le consideră izvoare subsidiare 40, în timp ce o ultimă categorie de autori consideră că
există o tendinţă a principiilor generale ale dreptului internaţional de a se autonomiza faţă de cutuma
internaţională generală41.
Un lucru ni se pare însă clar: textul art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie vorbeşte de
«principiile generale de drept», fără a introduce vreo distincţie, deci trebuie să luăm în considerare ambele
categorii: principii de drept intern recunoscute de «naţiunile civilizate» aplicabile în ordinea
internaţională şi principii generale ale dreptului internaţional.

B. «Principiile generale de drept» ale art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Intenţia Statutului, atunci când enumeră printre sursele dreptului internaţional aceste principii, este de
a evita situaţia în care judecătorul, în lipsa unei reguli de drept aplicabile, nu poate să se pronunţe. Aceste
principii au rolul de a completa lacunele procedurale sau chiar materiale ale dreptului internaţional. De
aici rezultă că ele sunt concepute ca o sursă subsidiară faţă de tratate sau cutumă.
Principiile de care vorbeşte Statutul sunt preluate din dreptul intern al statelor printr-o operă de
comparare făcută de judecător. Ele trebuie să fie comune principalelor sisteme juridice interne şi
acceptate, dincolo de disparităţile culturale, ca reguli ce rezultă din logica însăşi a oricărui sistem juridic
prezent.
Nu se poate nega faptul că există astfel de reguli. De exemplu, în materia administrării justiţiei, regula
conform căreia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, distincţia între competenţă şi admisibilitate,
egalitatea părţilor într-un diferend, utilizarea de prezumţii şi de probe indirecte etc. 42 Aceste reguli pot fi
însă şi materiale: principiul interpretării termenilor nedefiniţi expres în sensul limbajului comun,
introducerea în dreptul internaţional a unor noţiuni ca forţa majoră, stipulaţia pentru altul, gestiunea de
afaceri etc.43 Desigur, subzistă încă aici problema independenţei regulii de cutuma generală.

C. Principiile generale ale dreptului internaţional

Aceste principii sunt proprii dreptului internaţional. Ele sunt reguli cu un înalt nivel de generalitate şi
abstractizare, rezultate din acţiunea conjugată a judecătorului internaţional şi a diplomaţiei normative a
statelor44.
Un astfel de principiu poate fi considerat pacta sunt servanda, care capătă aspectul unei reguli inerente
sistemului internaţional sau principiul potrivit căruia «limitările suveranităţii nu se prezumă». De
asemenea pot fi considerate astfel de principii egalitatea între state, principiul nonintervenţiei în afacerile
interne ale altui stat, principiul soluţionării paşnice a diferendelor dintre state etc.
Problema care se pune este dacă aceste principii au existenţă autonomă faţă de cutuma internaţională
generală. Este adevărat că aceste principii apar în jurisprudenţă, de cele mai multe ori, ca o exprimare
sintetică a unei cutume generale. Totuşi este de notat că unele dintre ele au căpătat autonomie. De
exemplu principiul soluţionării paşnice a diferendelor dintre state nu mai depinde de practica statelor. El
subzistă unei practici ce se dovedeşte contrară. „Validitatea lor (principiilor – n.n.) nu va fi repusă în

36
A. Verdross, Völkerrecht, ed. a III-a 1955, traducere în limba rusă, Moscova, 1959, p. 45, în Gr. Geamănu, op. cit., p. 146.
37
Ch. Rousseau, Principes généraux du droit international, op. cit., p. 903 şi urm.
38
Gr. Geamănu, op. cit., p. 146-147.
39
Ibidem, p. 147.
40
G. Schwarzenberger, La France sans Constitution, în Mélanges Patrice Gélard, Montchrestien, Paris, 1999, p.
29.
41
P.- M. Dupuy, op. cit., p. 262-265.
42
Ibidem, p. 260.
43
Ibidem.
44
Ibidem, p. 261.
discuţie prin violarea lor, chiar dacă aceasta este frecventă şi repetată” 45. Dacă în cazul cutumei trebuie
întrunite atât elementul material (practica repetată) cât şi elementul psihologic (opinio iuris), în cazul
principiilor generale ale dreptului internaţional opinio iuris tinde să se disocieze de practică, să aibă o
existenţă oarecum autonomă. Această tendinţă, incipientă încă, ar răsturna fundamental ierarhia normelor
internaţionale, făcând din principiile generale, care acum sunt considerate surse subsidiare, surse
superioare cutumei, care nu le-ar mai putea răsturna, căci ele ar căpăta caracter de ius cogens într-un sens
aparte: statele nu ar mai putea, printr-o practică fluctuantă, să nege regula.

§4. Legislaţia internaţională

În cadrul vieţii internaţionale întâlnim astăzi un fenomen de instituţionalizare crescândă a negocierilor
multilaterale. Această instituţionalizare a unei diplomaţii ce are ca obiectiv crearea de norme este
prezentă atât la nivel global (Adunarea Generală a O.N.U., insti tuţiile specializate ale O.N.U.), cât şi la
nivel regional (U.E., A.E.L.S. etc.). Ea este însoţită şi de o instituţionalizare a procedurilor şi de o
pseudo-parlamentizare a dezbaterilor46.
Totodată, modul de decizie la nivelul unor structuri instituţionale internaţionale se schimbă: dacă
altădată regula unanimităţii era atotstăpânitoare, astăzi cea a majorităţii este baza procesului decizional.
Problema care se pune este dacă aceste decizii majoritare sunt izvoare de drept internaţional. Ea trebuie
tratată diferenţiat în funcţie de natura organizaţiei internaţionale. Ne vom rezuma la a analiza valoarea
rezoluţiilor Adunării Generale a O.N.U. şi apoi valoarea actelor Uniunii Europene.

A. Rezoluţiile O.N.U.
Trebuie făcută dintru început distincţie între actele deliberative ale Adunării Generale a O.N.U. care
privesc aspecte interne ale organizaţiei şi rezoluţiile care formulează reguli generale de conduită. Primele
sunt obligatorii, dar ele nu creează reguli. În ce priveşte cea de-a doua categorie, fiind vorba de acte cu
caracter general, ar putea fi considerate ca fiind expresia unei competenţe de reglementare şi, în
consecinţă, ca fiind izvoare de drept. Nu se pune problema hotărârilor Consiliului de Securitate, căci
acestea nu creează reguli.
Poziţia doctrinei faţă de valoarea rezoluţiilor Adunării generale a O.N.U. este diversă. Unii teoreticieni
au considerat că acele rezoluţii care constată existenţa unor norme de drept internaţional, interpretează şi
dezvoltă principiile şi normele dreptului internaţional, ar fi izvoare de drept, având o forţă juridică
obligatorie. Trebuie totuşi să remarcăm că aceste rezoluţii nu creează norma, ci o constată 47.
Alţi autori consideră că aceste rezoluţii sunt simple recomandări care nu constituie izvoare de drept.
«Pentru ca principiile cuprinse în recomandări să aibă valoarea unor norme juridice trebuie să intervină un
act subsecvent»48.
Deşi este dificil de împăcat regula că dreptul internaţional se bazează pe consimţământul statelor, cu
modul majoritar de adoptare a rezoluţiilor, unii autori consideră că atunci când ele sunt adoptate cu o
majoritate covârşitoare se constituie într-un fel de «pre-drept» care anunţă un drept nou care va cunoaşte o
manifestare perfectă odată cu adoptarea unui tratat sau formarea unei convenţii, acordându-le valoarea
unui izvor incipient49.

B. Dreptul comunitar derivat

Comunităţile europene (apoi U.E.) au creat organe care au competenţă proprie de reglementare. Este
vorba de data aceasta de o veritabilă «legislaţie» internaţională, adică de acte unilaterale ale unui
organism internaţional, generale şi abstracte, aplicabile direct în ordinea juridică internă.
Dreptul comunitar este format din două corpuri de reguli: tratatele, care constituie dreptul comunitar
originar şi actele unilaterale ale comunităţilor, care constituie dreptul comunitar derivat. În ce priveşte
această a doua categorie de izvoare, deşi nomenclatura actelor în tratatele comunitare nu este unitară 50 se

45
Ibidem, p. 263.
46
Idem, p. 287-289.
47
Gr. Geamănu, op. cit., p. 148.
48
Ibidem, p. 148.
49
C.A. Colliard, op. cit., p. 261-262.
50
J. Boulouis, Droit institutionnel de l’U.E., Montchrestien, Paris, 1995, p. 202.
poate desprinde totuşi o nomenclatură unitară bazându-ne pe identitatea de regim juridic51. Există patru
categorii de acte ale organelor comunitare ce au pretenţia de a fi izvoare de drept: 1. regulamentele, 2.
directivele, 3. deciziile şi 4. recomandările şi avizele.
Însoţit de o puternică emergenţă a deciziei majoritare, dreptul comunitar derivat, creat de organele
proprii ale comunităţilor după o procedură prestabilită, trădează prezenţa unei adevărate puteri normative
internaţionale, comparabilă cu cea legislativă în ordinea internă52. Chiar dacă tratatele evită să folosească
în mod clar noţiunea de putere legislativă, Curtea de Justiţie comunitară nu ezită să se bazeze pe această
noţiune. Ea arată că organele comunităţii adoptă acte «cvasilegislative», că au «competenţă de
legiferare»53 şi vorbeşte chiar de «sistemul legislativ instituit prin tratate» 54 sau de «puterea legislativă a
Comunităţii»55.
a) Regulamentul este principalul izvor derivat de drept comunitar. Regulamentul are o aplicabilitate
generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.
Regulamentul este asemănător legii, în sensul material al termenului56.
Prima sa trăsătură este influenţa generală. El este aplicabil unor categorii de persoane vizate în mod
abstract şi în ansamblul lor. El nu creează obligaţii doar statelor membre, ci şi subiecţilor de drept cărora
li se adresează. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, adică nu doar în ceea ce priveşte
obiectivul ce trebuie atins, ci şi în ceea ce priveşte mijloacele ce trebuie folosite pentru realizarea scopului
impus. Aceasta înseamnă că statele membre nu mai au libertatea de a alege modalitatea de aplicare a
regulamentului în ordinea internă, acesta stabilind chiar el această modalitate, fără ca statele să poată
dispune altfel pe cale unilaterală.
Regulamentul este direct aplicabil în ordinea juridică internă a statelor fără a mai avea nevoie de vreo
formalitate de receptare. Curtea de Justiţie Comunitară a decis chiar că este interzis unui stat să reproducă
textul regulamentului într-un act intern pentru că ar contrazice astfel principiul efectului direct, producând
echivoc atât asupra naturii dispoziţiilor, cât şi asupra momentului intrării în vigoare 57.
Principiul efectului direct al regulamentelor comunitare presupune deci că ele sunt aplicabile în statele
membre şi nu prin intermediul statelor membre. Curtea a decis în acest sens că statele trebuie să excludă
«orice modalitate de executare a cărei consecinţă ar putea fi de a face obstacol efectului direct al
regulamentelor şi de a compromite astfel aplicarea lor simultană şi uniformă în ansamblul comunităţii» 58.
b) Directiva este a doua sursă derivată a dreptului comunitar. Directiva leagă orice stat membru
destinatar în ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele.
Directiva se aseamănă legii cadru din dreptul intern. Ca şi aceasta, ea presupune completarea prin
decrete de aplicare59. Este vorba, aşadar, de o legiferare în două trepte 60, care implică o colaborare între
nivelul comunitar şi nivelul naţional.
Regimul directivei rezultă din două caractere: ea este în principiu lipsită de efecte generale şi leagă
doar cu privire la rezultat, nu şi la mijloace. În principiu directiva este obligatorie doar pentru destinatari.
Aceasta înseamnă în principiu doar pentru statele pe care le vizează. Uneori însă ele se pot adresa şi
persoanelor juridice de drept privat. Practica este cel mai adesea în sensul de a le adresa tuturor statelor
membre şi de a impune o aplicare simultană. Deşi ele nu creează efecte în ordinea internă decât prin

51
Ibidem.
52
A se vedea, pentru descrierea caracterelor organizaţiei supranaţionale, D.C. Dănişor, op. cit., 2006, p. 149-154.
53
C.J.C.E., 15-07-1960, Italie c. Haute Autorité, 20/59, p. 665.
54
C.J.C.E. 1105-1983, Klökner Wernw, 214/81, p. 1451.
55
C.J.C.E., 106/77, Rec. p. 629, Administration des finances de l’État c. Société anonyme Simmenthal, 8 mars 1978, în
Grands textes de droit communautaire et de l’Union européenne, 4-ème édition, Dalloz, Paris, 1996, p. 266.
56
Fr. Terré, op. cit., p. 164.
57
C.J.C.E., 7 feb. 1973, Aff. 39/72, Rec. p. 101, Commission de C.E. c. Rép. Italienne, în Les Grands textes, op. cit ., p.
269-270.
58
C.J.C.E., 7 feb. 1973, Com. c. Italie, aff. 39/72, Rec. 101.
59
G. Isaac, Droit communautaire général, Massaon, Paris, 1992, p. 117; J. Boulouis, Sur une catégorie nouvelle d’actes
juridiques: les directives, Mélanges Eisenmann, 1975, p. 191 şi urm.
60
G. Isaac, loc. cit., p. 117; I. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 38.
actele de aplicare, totuşi putem vorbi în unele cazuri de o aplicare directă. De altfel, Curtea de Justiţie
Comunitară le califică drept «acte cu aplicabilitate generală»61.
Directiva conţine doar o obligaţie de rezultat, nu şi una de mijloc. Aceasta înseamnă că ea lasă
autorităţilor naţionale libertatea de a alege mijloacele de a o transpune în ordinea internă. Totuşi statele
trebuie să aleagă, aşa cum o afirmă în repetate rânduri jurisprudenţa, mijloacele cele mai nimerite pentru a
asigura efectul util al dreptului comunitar62, ceea ce ar părea să excludă transpunerea printr-o simplă
practică administrativă63. Libertatea de a alege forma transpunerii nu mai este astfel atât de mare cum pare
la prima vedere. Totuşi o jurisprudenţă relativ recentă admite că «transpunerea unei directive nu cere
neapărat o acţiune legislativă»64.
Dacă în principiu directiva legislativă este lipsită de efect direct, fiind supusă transpunerii în acte
interne, acestea din urmă fiind aplicabile subiecţilor de drept, totuşi dacă statul nu respectă termenul
stabilit pentru a executa directiva aceasta dobândeşte aplicabilitate directă65.
c) Decizia (decizia individuală C.E.C.O.). Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care ea îi desemnează. Aşadar decizia nu este un act general. Spre deosebire de regulament,
ea vizează doar anumiţi destinatari, individualizaţi. Ea nu este un act abstract, ci unul concret. Ea
îndeplineşte aproximativ funcţia din dreptul intern a actului administrativ individual. Conform
jurisprudenţei, „trăsăturile esenţiale ale deciziei rezultă din limitarea destinatarilor cărora li se adresează,
în timp ce regulamentul, cu caracter esenţialmente normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitaţi,
desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii privite în mod abstract în ansamblul lor; pornind de aici,
pentru a determina, în caz de dubiu, dacă ne găsim în prezenţa unei decizii sau a unui regulament, trebuie
să cercetăm dacă actul în cauză priveşte în mod individual nişte subiecţi determinaţi” 66.
Trebuie făcută însă distincţie între deciziile adresate particularilor şi deciziile adresate unui stat
membru. Dacă primele sunt într-adevăr comparabile cu actul administrativ, celelalte, prescriind statului
un obiectiv şi mijloacele de a-l atinge, au caracterul unor instrumente legislative indirecte, asemănătoare
directivelor67.
Spre deosebire însă de directivă, decizia este obligatorie în toate elementele sale, deci şi în ceea ce
priveşte mijloacele, asemănător regulamentului. Ca şi acesta ele posedă un efect direct când se adresează
particularilor. Dar atunci când se adresează statului efectul direct lipseşte, subiecţii fiind ţinuţi de
reglementarea de transpunere.
d) Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii («nu leagă»). Ele nu sunt deci surse de drept în sensul
autentic al termenului. Totuşi ele joacă rolul de sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor naţionale68.

§5. Jurisprudenţa curţilor internaţionale şi doctrina (mijloacele auxiliare de determinare a

regulilor de drept)
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se referă în primul paragraf litera d) la
«deciziile judiciare şi doctrina publiciştilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare
de determinare a regulii de drept». Acelaşi Statut arată în paragraful următor posibilitatea judecătorului de
a statua ex aequo et bono, adică în echitate.
Acest al doilea paragraf nu consacră însă un izvor de drept, ci un substitut al dreptului. Judecătorul nu
consacră o regulă, ci judecă potrivit propriei conştiinţe a justiţiei, în cazul în care regula nu există sau în
cazul în care părţile cad de acord că regula este improprie cazului 69.

A. Jurisprudenţa
61
C.J.C.E., 22. 2. 1984, Kloppenburg, aff. 70/83, Rec. 1075.
62
C.J.C.E., 8.04.1976, Royen, 48/75, Rec. 497.
63
C.J.C.E., 6.05.1980, Com. c. Belgique, 102/79, Rec., p. 1473.
64
J. Boulouis, Droit institutionnel, op. cit., p. 211-212.
65
C.J.C.E., 6.051980, Com. c. Belgique, aff. 102/79, Rec. p. 1473; 26.02.1986, aff. 152/84, Rec. p. 723; 05.04.1979,
Ministére public. Tulio Ratti, aff. 148/78, Rec. p. 1629.
66
C.J.C.E., 14.12.1962, Féd. nat. de la boucherie, 19/62, p. 943-G.A., I, nr. 7.
67
G. Isaac, op. cit., p. 119.
68
P. Soldatos et G. Vandersanden, în Les instruments du rapprochement des législations dans le cadre de la C.E.E, Ed. de
l’Université de Bruxelles, 1976, p. 95, în G. Isaac, op. cit., p. 120.
69
P.- M. Dupuy, op. cit., p. 272.
 Jurisprudenţa internaţională nu are în principiu decât valoarea relativă a lucrului judecat. Nefiind
vorba deci de o obligativitate a precedentului, ea nu poate fi considerată izvor în sens formal. Totuşi
trebuie remarcat că acest efect relativ al sentinţelor, consacrat în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
(art. 59), nu împiedică jurisprudenţa să aibă o influenţă decisivă asupra evoluţiei dreptului internaţional.
Am văzut dealtfel mai sus cum jurisprudenţa concură decisiv la afirmarea cutumei şi principiilor generale.

B. Doctrina
Operele publiciştilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni nu constituie izvoare de drept în sensul
formal al termenului. Nu este însă mai puţin adevărat că ele pot fi considerate izvoare reale, având în
vedere influenţa pe care curentele de idei o au asupra evoluţiei dreptului.